Concluziile avocatei generale T. Ćapeta prezentate la 19 septembrie 2024.#XXX împotriva État belge.#Cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d'État (Belgia).#Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Directiva 2004/38/CE – Dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora – Articolul 3 – Destinatari – Articolul 2 punctul 2 litera (d) – Membru de familie – Ascendent direct al partenerului unui cetățean al Uniunii aflat în întreținerea acestui cetățean al Uniunii și/sau a acestui partener – Aprecierea condiției de a se afla «în întreținere» – Data pertinentă pentru determinarea dependenței materiale – Articolul 10 – Condiții pentru eliberarea unui permis de ședere – Caracterul declarativ al unui permis de ședere – Depunerea în statul membru gazdă a unei cereri de permis de ședere după mai mulți ani de la plecarea din țara de origine – Incidența unei situații de ședere ilegală în temeiul reglementării naționale asupra aprecierii condiției de a se afla «în întreținere».#Cauza C-607/21.

Autoritățile belgiene au refuzat să îi elibereze un permis de ședere doamnei XXX, resortisant al unei țări terțe (în continuare „RTT”), care s‑a alăturat în Belgia fiului său și partenerei acestuia, cetățean mobil al Uniunii. Acest refuz a stat la baza prezentei cauze.

În temeiul Directivei privind cetățenia ( 2 ), statele membre trebuie să elibereze un permis de ședere unui ascendent direct RTT care este o persoană aflată în întreținere și care a dobândit dreptul de ședere derivat ca urmare a respectivei legături de dependență.

În prezenta cauză, se solicită Curții precizări cu privire la dimensiunea geografică a noțiunii de dependență care se regăsește în Directiva privind cetățenia, prin răspunsul la întrebarea dacă este determinant pentru această noțiune faptul că ascendentul are nevoie de îngrijire în țara sa de origine.

Doamna XXX este resortisantă marocană și mama lui AL, un resortisant belgian care locuiește în Belgia. Partenera lui AL, doamna N.E.K., este o resortisantă neerlandeză care s‑a mutat în Belgia, unde locuiește cu AL din anul 2005 ( 3 ).

Doamna XXX a intrat pe teritoriul belgian la 25 iulie 2011 cu viză de turist.

La 21 septembrie 2011, ea a depus o cerere pentru permis de ședere, întemeindu‑și cererea pe faptul că se află în întreținerea fiului său. Cu toate acestea, astfel cum ar rezulta din decizia de trimitere, reglementarea belgiană relevantă a fost modificată cu puțin timp înainte de formularea cererii de către doamna XXX, astfel încât cetățenilor belgieni nu li se mai acordă dreptul la reîntregirea familiei cu rudele lor pe linie ascendentă ( 4 ). Ca urmare, prima cerere a doamnei XXX a fost respinsă la 21 octombrie 2011.

La 26 iunie 2015, doamna XXX, care pare să fi continuat să locuiască împreună cu fiul său și cu partenera acestuia în Belgia, a depus a doua cerere de acordare a unui permis de ședere. De această dată, ea a depus cererea în calitate de membru de familie aflat în întreținerea partenerei fiului său, doamna N.E.K., aceasta din urmă fiind un cetățean mobil al Uniunii căreia i se aplică Directiva privind cetățenia.

Autoritățile naționale au respins această cerere la 28 septembrie 2015 pentru două motive: în primul rând, resursele familiale ale fiului său și ale partenerei acestuia nu erau suficient documentate și, în al doilea rând, documentele care susțineau starea de dependență a doamnei XXX erau prea vechi. Această decizie cuprindea de asemenea un ordin de părăsire a teritoriului belgian.

Doamna XXX a contestat acest refuz, însă acțiunea sa a fost respinsă la 14 aprilie 2016 de Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul pentru Soluționarea Litigiilor privind Străinii, Belgia). Respingerea a avut în vedere doar primul motiv – insuficiența documentelor justificative privind resursele gospodăriei în care se oferea întreținere, nefiind examinat argumentul că documentele care atestă dependența doamnei XXX erau prea vechi.

Doamna XXX a depus a treia cerere de acordare a unui permis de ședere la 9 noiembrie 2017, tot în calitate de membru de familie al partenerei fiului său, doamna N.E.K., cetățean mobil al Uniunii.

La 2 mai 2018, această cerere a fost de asemenea respinsă. Unul dintre motive a fost acela că documentele prezentate ca dovezi ale stării sale de nevoie (în special fișa marocană de informații a inspectorului fiscal și atestarea marocană a stării de nevoie, datate 2011) și ca probe ale ajutorului financiar din partea gospodăriei căreia declară că dorește să se alăture (dovezile unor trimiteri de bani din 2010 și 2011) erau prea vechi.

Doamna XXX a contestat validitatea acestei ultime respingeri. Prin hotărârea din 30 august 2019, Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul pentru Soluționarea Litigiilor privind Străinii) i‑a respins acțiunea, întrucât a considerat că, pentru a exista dependență, este necesar să fie îndeplinite două condiții cumulative. În primul rând, starea de dependență trebuie să ia naștere în țara de origine înainte ca membrul de familie să ajungă în Belgia. În opinia consiliului, acest lucru rezultă din Hotărârea Jia ( 5 ). În al doilea rând, pentru a dovedi această stare de dependență, nu este suficient ca membrul de familie susținător al reîntregirii să dispună de resurse suficiente sau să locuiască cu solicitantul, ci este de asemenea necesar ca solicitantul să demonstreze că sprijinul material din partea membrului de familie susținător al reîntregirii îi era necesar la momentul formulării cererii.

La 3 octombrie 2019, doamna XXX a formulat apel împotriva hotărârii la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia). Acest apel a stat la baza prezentei trimiteri preliminare.

Conseil d’État (Consiliul de Stat) arată că o diferență importantă între prezenta cauză și cauzele anterioare soluționate de Curte constă în faptul că membrul de familie care dorește să beneficieze de reîntregirea familiei a avut deja reședința timp de șase ani pe teritoriul statului în care dorește să se alăture cetățeanului Uniunii. Prin urmare, această instanță consideră că are nevoie de clarificări suplimentare cu privire la dreptul relevant al Uniunii.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În cadrul examinării noțiunii de persoană care se află în întreținere în sensul articolului 2 punctul 2 litera (d) din [Directiva privind cetățenia], trebuie să se țină seama de situația solicitantului care se află deja pe teritoriul statului în care este stabilit susținătorul reîntregirii? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, este necesar să se stabilească o diferență de tratament între solicitantul care se află în mod legal pe teritoriul acestui stat și solicitantul care se află în mod ilegal în acest stat? 3) Articolul 2 punctul 2 litera (d) din [Directiva privind cetățenia] trebuie interpretat în sensul că, pentru a putea fi considerat ca fiind în întreținere și pentru a intra astfel în sfera definiției unui «membru de familie» prevăzute de această dispoziție, ascendentul direct [poate] să se preval[eze] de o situație de dependență materială reală în țara de origine stabilită prin documente care, la momentul introducerii cererii pentru obținerea permisului de ședere ca membru al familiei unui cetățean european, au fost însă eliberate pe parcursul mai multor ani, pentru motivul că plecarea din țara de origine și depunerea cererii pentru obținerea permisului de ședere în statul membru gazdă nu sunt concomitente? 4) În cazul unui răspuns negativ la a treia întrebare, care sunt criteriile care permit să se aprecieze situația de dependență materială a unui solicitant care cere să i se permită să se alăture unui cetățean european sau partenerului acestuia, în calitate de ascendent, fără să fi putut beneficia de un permis de ședere pe baza unei cereri introduse imediat după plecarea sa din țara de origine?”

Doamna XXX, guvernele belgian, ceh, danez și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte.

Prin decizia președintelui Curții din 28 octombrie 2022, procedura în prezenta cauză a fost suspendată, în temeiul articolului 55 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, până la pronunțarea hotărârii în cauza C‑488/21, Chief Appeals Officer.

În urma pronunțării hotărârii respective la 21 decembrie 2023 ( 6 ), Curtea a întrebat instanța de trimitere în prezenta cauză dacă dorește să își mențină întrebările preliminare.

Prin scrisoarea din 19 ianuarie 2024, instanța de trimitere a răspuns că dorește să își mențină toate întrebările preliminare, considerând că hotărârea menționată nu oferă răspunsuri la aceste întrebări.

Prin urmare, procedura în prezenta cauză a fost reluată la 24 ianuarie 2024.

La 13 iunie 2024 a avut loc o ședință în care doamna XXX, guvernele belgian, danez și german, precum și Comisia au prezentat observații orale.

Directiva privind cetățenia permite membrilor de familie ai unui cetățean mobil al Uniunii să i se alăture acestuia în statul în care s‑a mutat (denumit în continuare „statul membru gazdă”). În acest scop, articolul 7 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată conferă membrilor de familie dreptul de ședere într‑un stat membru gazdă.

Aspectul dacă o persoană poate fi considerată membru de familie al unui cetățean mobil al Uniunii nu este o chestiune care ține de cetățeanul respectiv, ci depinde mai degrabă de definiția acestei noțiuni de la articolul 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia. Pe lângă soțul, partenerul recunoscut și copiii minori ai unui cetățean al Uniunii, această directivă conferă dreptul de ședere și descendenților direcți aflați în întreținere în vârstă de cel mult 21 de ani [articolul 2 punctul 2 litera (c) din directivă] și ascendenților direcți aflați în întreținere [articolul 2 punctul 2 litera (d) din directivă].

Prin urmare, pentru a beneficia de dreptul de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia, doamna XXX trebuie să se afle în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii.

Din modul de redactare a articolului 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia și din jurisprudență rezultă că, pentru a intra sub incidența acestei directive, un ascendent (sau descendent) nu trebuie neapărat să se afle în întreținerea rudei sale directe (în speță, fiul doamnei XXX, AL), ci poate să fie și în întreținerea soțului sau a partenerului rudei sale directe (în speță, doamna N.E.K.) ( 7 ). În cazul în care ruda directă și partenerul său, care este cetățean mobil al Uniunii, formează o gospodărie, este suficient ca îngrijirea ascendentului direct să fie asigurată de un membru al gospodăriei respective ( 8 ).

Participanții la procedura de la Curte au acceptat această interpretare. Prin urmare, nu se contestă faptul că doamna XXX ar putea invoca dreptul său de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia dacă s‑ar afla în întreținerea gospodăriei pe care o formează fiul său, care nu este cetățean mobil al Uniunii, și partenera acestuia, care este cetățean mobil al Uniunii.

În calitate de RTT, doamna XXX este obligată, în temeiul articolului 9 din Directiva privind cetățenia, să solicite un permis de ședere pe care statul membru gazdă trebuie să i‑l elibereze în cazul în care este un membru de familie aflat în întreținere ( 9 ).

O serie de cauze care au ajuns la Curte au avut la origine refuzul unui stat membru de a elibera un permis de ședere ( 10 ) sau de a recunoaște un alt drept conferit de Directiva privind cetățenia rudelor aflate în întreținere, cum ar fi dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește accesul la prestații sociale ( 11 ). Aceste cauze au clarificat într‑o anumită măsură noțiunea de dependență din Directiva privind cetățenia.

Noutatea prezentei cauze o reprezintă durata scursă (mai mare de șase ani) între momentul mutării doamnei XXX în Belgia și cererea sa pentru permis de ședere ( 12 ). Aceasta aduce în prim‑plan problema geografică: dacă situația doamnei XXX în țara sa de origine este relevantă la aprecierea dependenței sale.

În cauzele anterioare relevante, la momentul solicitării permisului de ședere, solicitantul fie se mutase recent într‑un stat membru gazdă, fie depusese o astfel de cerere din țara sa de origine. În cauza care a stat la baza pronunțării Hotărârii Jia, un membru de familie pe linie ascendentă a solicitat permis de ședere la 3 luni de la mutarea sa în Suedia. În cauza care a stat la baza pronunțării Hotărârii Reyes, un descendent a solicitat permis de ședere la 26 de zile de la intrarea în Suedia. În cauza care a stat la baza pronunțării Hotărârii Rahman, alți membri de familie [cei cărora le este aplicabil articolul 3 alineatul (2), iar nu articolul 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia] au solicitat acordarea permisului de ședere înainte de a se muta în Regatul Unit din țara lor de origine. Prin urmare, locul avut în vedere pentru a aprecia dependența la momentul la care au fost solicitate permisele de ședere în cauzele respective nu putea fi decât țara de origine în care membrii de familie locuiau înainte de a decide să se alăture cetățeanului Uniunii.

Cu toate acestea, doamna XXX primea deja îngrijire în Belgia de o perioadă semnificativă de timp. Pentru a concluziona dacă este sau nu o persoană aflată în întreținere, ar trebui făcută o evaluare a situației sale în țara de origine așa cum era în urmă cu șase ani (în anul 2011) sau așa cum ar fi fost în anul 2017 dacă nu s‑ar fi mutat?

Această chestiune a „geografiei dependenței” constituie problematica primordială care stă la baza tuturor întrebărilor adresate în prezenta cauză.

Înainte de a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, dorim să subliniem anumite aspecte, relevante pentru prezenta cauză, care au fost deja soluționate în jurisprudență.

Există mai multe elemente, relevante pentru prezenta cauză, pe care le considerăm soluționate în jurisprudența Curții.

În primul rând, din Hotărârile Lebon ( 13 ) și Jia ( 14 ) rezultă că dependența este rezultatul unei situații de fapt în care un cetățean mobil al Uniunii acordă îngrijire unui membru al familiei ( 15 ).

În al doilea rând, nevoia de îngrijire trebuie să fie reală. Astfel, în Hotărârea Jia, Curtea a explicat că membrii de familie care doresc să se prevaleze de Directiva privind cetățenia pentru a dobândi dreptul de ședere trebuie, ținând seama de condițiile lor financiare și sociale, să se afle într‑o situație în care nu se pot întreține singuri ( 16 ).

În al treilea rând, din jurisprudență rezultă că dependența include cel puțin nevoia de susținere materială ( 17 ). Astfel, în cauza Jia, Curtea a fost nevoită să analizeze dependența financiară a unui ascendent direct RTT (mama) față de fiul și nora sa ( 18 ). În cauza Reyes, susținerea în cauză consta în transferuri financiare efectuate de tatăl vitreg către o fiică RTT ( 19 ). În speță, este vorba despre un tip similar de întreținere, întrucât dovada dependenței prezentată de solicitantă a fost parțial respinsă deoarece documentele financiare au fost considerate prea vechi.

În al patrulea rând, dreptul de ședere ia naștere în mod automat atunci când apar elemente constitutive ale unei situații de dependență, și anume (i) o nevoie reală de îngrijire a ascendentului (sau a descendentului) direct și (ii) intenția cetățeanului mobil al Uniunii de a acorda o asemenea îngrijire. Nici permisul de ședere, nici certificatul de înregistrare nu dau naștere dreptului de ședere, întrucât ele au doar caracter declarativ ( 20 ).

În pofida caracterului declarativ, astfel cum s‑a explicat deja (a se vedea punctul 27 din prezentele concluzii), rudele unui RTT aflat în întreținere au obligația să solicite permis de ședere ( 21 ). Un astfel de permis de ședere este important pentru a asigura securitatea juridică în ceea ce privește existența dreptului de ședere și pentru a facilita astfel exercitarea acestui drept și integrarea unui membru de familie în statul membru gazdă ( 22 ). În plus, atunci când un membru de familie este un RTT, cum este cazul în speță, un permis de ședere permite libera circulație a persoanei respective în Uniune și întoarcerea în statul membru gazdă fără obstacole administrative inutile ( 23 ). Cu toate acestea, nerespectarea obligației de a solicita permisul de ședere nu conduce la pierderea dreptului de ședere, existența dreptului de ședere nefiind condiționată de un astfel de permis ( 24 ).

Pe scurt, din jurisprudență rezultă că, atunci când un ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii se află într‑o asemenea situație de fapt încât are o nevoie reală de îngrijire din partea respectivului cetățean mobil al Uniunii (sau a soțului ori a partenerului acestuia), Directiva privind cetățenia conferă în mod automat ascendentului direct dreptul de ședere în statul membru gazdă.

Având în vedere cele de mai sus, vom analiza în continuare întrebările adresate.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă autoritățile naționale, atunci când evaluează dependența în conformitate cu articolul 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia, trebuie să ia în considerare situația unui ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii care se află deja pe teritoriul statului membru gazdă.

Această întrebare ar putea fi înțeleasă în două moduri: (i) în sensul că privește aspectul dacă cererea pentru acordarea unui permis de ședere formulată de o astfel de persoană ar mai trebui analizată sau (ii) în sensul că privește aspectul dacă, în cadrul examinării cererii, este relevant să se abordeze doar situația existentă înainte ca solicitantul să se mute în statul membru gazdă. În ambele cazuri, această întrebare ridică problema geografiei – este situația solicitantului din țara sa de origine determinantă pentru aprecierea dependenței?

Cu alte cuvinte, pentru a‑și dovedi dependența și, prin urmare, pentru a i se recunoaște dreptul de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia, este necesar ca doamna XXX să fi fost întreținută în cadrul gospodăriei lui AL și a lui N.E.K. în timp ce ea locuia încă în țara sa de origine?

Participanții la aceste proceduri au făcut patru propuneri diferite cu privire la factorii pe care autoritățile competente ar trebui să îi analizeze pentru a decide dacă acordă permisul de ședere.

Potrivit doamnei XXX și guvernului german, este suficient să se demonstreze că nevoia de îngrijire exista în Belgia (statul membru gazdă) la momentul formulării cererii de acordare a permisului de ședere, care, în speță, a avut loc în anul 2017.

Poziția guvernului belgian este oarecum derutantă. Acest guvern a explicat că doamna XXX trebuia să facă dovada că beneficia de întreținere la momentul solicitării permisului de ședere, moment care, în speță, a fost anul 2017, dar nu s‑a explicat clar dacă ea trebuia să dovedească faptul că se afla în întreținere în Belgia sau în țara sa de origine. Acest guvern a precizat în ședință că autoritățile belgiene nu sunt defel interesate de situația din Belgia, ci numai de situația doamnei XXX din țara sa de origine. Cu toate acestea, guvernul belgian a susținut de asemenea că doamna XXX nu era obligată să furnizeze documente justificative care să ateste că s‑ar fi aflat în întreținere în țara sa de origine în anul 2017 dacă s‑ar fi întors să locuiască acolo.

Comisia și guvernul danez consideră că dependența trebuie să existe în țara de origine în momentul în care ascendentul direct solicită să i se alăture cetățeanului Uniunii și intră pentru prima dată în Uniune în acest scop. Ca urmare a Hotărârii Chief Appeals Officer pronunțate de Curte, aceste părți consideră că dependența trebuie să existe și în momentul în care se solicită permisul de ședere, în cazul în care acest moment este îndepărtat în timp de momentul mutării în statul membru gazdă. În plus, Comisia a explicat că acest lucru este necesar pentru a evita acordarea unui permis care nu se mai justifică ( 25 ).

În opinia Comisiei și a guvernului danez, pentru a face această analiză, autoritățile ar trebui să aibă în vedere dacă ascendenta se află în întreținere în statul membru gazdă, iar nu dacă ea s‑ar afla în întreținere în țara sa de origine. Astfel, guvernul danez explică faptul că, într‑o situație precum cea din speță, autoritățile daneze ar solicita două tipuri de documente, și anume (i) documente mai vechi care datează din anii 2008, 2009 și 2010, adică din perioada anterioară sosirii, care demonstrează că persoana se afla în întreținere în țara sa de origine și (ii) documente mai noi care să demonstreze că situația de dependență continuă să existe în statul membru gazdă în momentul formulării cererii.

În sfârșit, potrivit guvernului ceh, condiția privind dependența ar putea fi îndeplinită fie în statul de origine, fie în statul membru gazdă.

În opinia noastră, nevoia de îngrijire în țara de origine nu este o condiție pentru a fi în stare de dependență în sensul articolului 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia.

Nici textul, contextul sau finalitatea Directivei privind cetățenia, nici jurisprudența referitoare la această directivă nu impun ca membrul de familie al cetățeanului mobil al Uniunii să se afle în întreținere în țara sa de origine înainte de a se alătura cetățeanului mobil al Uniunii sau ca acesta să fi fost în întreținere dacă s‑ar întoarce.

Pentru existența dreptului de ședere pe baza stării de dependență și, prin urmare, pentru eliberarea permisului de ședere, este suficient ca ascendentul direct să se afle în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii la momentul depunerii cererii de acordare a acestui permis. Locul în care ia naștere o astfel de legătură de dependență este lipsit de relevanță.

În ceea ce privește cerința ca dependența să fi existat în țara de origine, înclinăm să fim de acord cu doamna XXX că nu există o astfel de cerință în Directiva privind cetățenia.

Dacă începem cu modul de redactare a Directivei privind cetățenia, spre deosebire de articolul 3 alineatul (2) litera (a) ( 26 ), articolul 2 punctul 2 litera (d) nu se referă la țara din care provine un membru de familie. Astfel, această dispoziție se limitează să prevadă existența unei dependențe, fără nicio referire la locul în care trebuie să existe.

Deși articolul 2 punctul 2 litera (d) este plasat în contextul mai larg al Directivei privind cetățenia, articolul 10 alineatul (2) litera (d) din aceasta, care se referă la eliberarea permisului de ședere, impune în general ca ascendentul direct să prezinte documente justificative care să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 2 punctul 2 litera (d). Acesta nu precizează că astfel de dovezi trebuie să provină din țara de origine a ascendentului ( 27 ).

Istoricul legislativ poate fi interpretat de asemenea în sensul că indică faptul că nu este avută în vedere o cerință geografică. În timp ce Directiva 68/360/CEE ( 28 ) impunea într‑adevăr prezentarea de documente justificative din țara de origine, această directivă a fost abrogată și înlocuită de Directiva privind cetățenia care nu mai conține o astfel de cerință în ceea ce privește ascendenții direcți.

Argumentele participanților referitoare la locul în care trebuie să existe dependența s‑au axat de asemenea pe un punct din Hotărârea Jia pe care aceștia l‑au interpretat în mod diferit. La punctul 37 din acea hotărâre, Curtea a precizat: „[n]ecesitatea susținerii materiale trebuie să existe în statul de origine sau de proveniență al acestor ascendenți în momentul în care solicită să se alăture respectivului resortisant comunitar”. Curtea a ajuns la aceeași concluzie în Hotărârea Rahman ( 29 ) și în Hotărârea Reyes ( 30 ).

Această afirmație poate fi interpretată în sensul că dependența trebuie să existe în țara de origine. În subsidiar, s‑ar putea înțelege că ar sugera că această dependență trebuie examinată la momentul depunerii cererii, care, în contextul Hotărârilor Jia, Reyes și Rahman, era (aproape) concomitentă cu situația ascendenților în cauză în țările lor de origine.

Toți participanții, cu excepția doamnei XXX și a guvernului german, au interpretat punctul 37 din Hotărârea Jia în sensul că dependența trebuie să existe deja în țara de origine înainte ca un membru de familie să se alăture cetățeanului mobil al Uniunii.

În schimb, doamna XXX a susținut că, interpretată în contextul împrejurărilor din cauzele respective, afirmația din Hotărârea Jia și din alte hotărâri motivate în mod similar nu susține concluzia de mai sus.

Suntem de acord cu această din urmă interpretare potrivit căreia punctul 37 din Hotărârea Jia nu permite să se concluzioneze că cerința ca nevoia de îngrijire să fi existat în țara de origine este o condiție stabilită la articolul 2 punctul 2 litera (d) și la articolul 7 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia.

Afirmația din Hotărârea Jia, reiterată în Hotărârea Rahman și în Hotărârea Reyes – a se vedea punctul 58 din prezentele concluzii – trebuie într‑adevăr plasată în contextul acelor cauze și al întrebărilor la care Curtea a oferit răspunsuri. În cauzele Jia și Reyes, membrii de familie au solicitat permis de ședere la scurt timp după intrarea pe teritoriul statului membru gazdă (a se vedea punctul 59 din prezentele concluzii). În cauza Rahman, membrii de familie au solicitat permis de ședere chiar înainte de a se muta din țara lor de origine în Regatul Unit. Prin urmare, raportarea la țara de origine în cauzele respective a fost motivată de faptul că autoritățile care decideau cu privire la eliberarea unui permis de ședere nu puteau să analizeze decât perioada anterioară mutării în statul membru gazdă pentru a aprecia dacă persoanele în cauză se aflau în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii. Cu toate acestea, în speță, există un interval de șase ani între momentul intrării în Belgia și momentul în care a fost examinată cererea de acordare a permisului de ședere. Prin urmare, afirmația din Hotărârea Jia nu poate fi transpusă mecanic în situația de fapt din prezenta cauză.

În plus, astfel cum a arătat și doamna XXX, punctul 37 din Hotărârea Jia trebuie înțeles prin raportare la întrebarea specifică la care Curtea a dat un răspuns prin respectiva procedură preliminară. În acea cauză, instanța de trimitere a întrebat dacă noțiunea de dependență înseamnă că membrul de familie nu poate ajunge nici la un nivel cel puțin decent de trai în țara sa de origine ( 31 ). Prin urmare, Curtea a fost chemată să se pronunțe cu privire la nivelul de nevoie de îngrijire care determină existența unei dependențe, iar nu cu privire la locul în care trebuie să existe nevoia de îngrijire.

În Hotărârea Chief Appeals Officer, Curtea a confirmat deja că constatările din Hotărârea Jia și din Hotărârea Reyes trebuie interpretate contextual și nu pot fi aplicate automat pentru a răspunde la întrebarea adresată în cauza respectivă. În cauza menționată, Curtea a explicat că, în Hotărârea Reyes, a fost chemată să se pronunțe cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite la momentul la care persoana interesată solicită să beneficieze de un drept de ședere derivat în statul membru gazdă, iar nu cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite de această persoană interesată pentru a păstra dreptul respectiv ( 32 ).

În prezenta cauză, Curtea este de asemenea chemată să clarifice o problemă diferită de cea invocată în cauzele anterioare. Problema în speță este dacă situația unei persoane aflate în întreținere în țara de origine este relevantă pentru analizarea dependenței atunci când, spre deosebire de situația din cauzele Jia și Reyes, a trecut un interval de timp semnificativ între mutarea din țara de origine și formularea cererii de acordare a permisului de ședere.

Cauzele anterioare nu oferă un răspuns la această întrebare și, prin urmare, nu pot fi utilizate în mod mecanic pentru a tranșa problema în speță.

Interpretarea Hotărârii Chief Appeals Officer oferită de unii dintre intervenienții în prezenta cauză sugerează că noțiunea de dependență are și o dimensiune temporală pe lângă cea geografică. Potrivit acestei interpretări, dependența trebuie într‑adevăr să apară în țara de origine, dar trebuie să continue și în statul membru gazdă. Prin urmare, în cazul în care există un interval de timp considerabil între momentul mutării și momentul solicitării permisului de ședere, două locuri sunt relevante pentru evaluarea dependenței – țara de origine (în trecut) și statul membru gazdă (în prezent).

Modul în care interpretăm constatările Curții în Hotărârea Chief Appeals Officer este unul diferit.

Răspunzând la una dintre întrebările adresate în cauza respectivă, Curtea a statuat că, potrivit Directivei privind cetățenia, un ascendent direct își păstrează dreptul de ședere atât timp cât rămâne în întreținere și că acest drept poate fi pierdut atunci când dependența nu mai subzistă ( 33 ). Curtea nu a lăsat să se înțeleagă că dependența trebuie să înceapă în momentul în care membrul de familie se află încă în țara sa de origine. În cauza menționată, Curtea nu a fost chemată să se pronunțe cu privire la locul în care trebuie să survină starea de dependență. Esența problemei a fost mai degrabă aceea că dependența trebuie să existe în momentul în care ascendentul depune cererea de acordare a unei prestații sociale. În loc să se pronunțe în vreun fel cu privire la locul în care trebuie să survină dependența, Curtea a explicat doar că nu se poate concluziona că dependența există doar pentru că a existat înainte, la un moment dat.

Prin urmare, în loc să se considere că dependența trebuie să apară în țara de origine, Curtea, în Hotărârea Chief Appeals Officer, confirmă doar că aceasta trebuie să existe în momentul în care membrul de familie aflat în întreținere solicită un anumit drept întemeiat pe dreptul său de ședere în statul membru gazdă.

Considerentele introductive ale Directivei privind cetățenia sugerează că dreptul la reîntregirea familiei conferit de această directivă are legătură cu protejarea cetățenilor Uniunii, iar nu a resortisanților țărilor terțe.

Dreptul tuturor cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, protejat de această directivă, trebuie exercitat, potrivit considerentului (5) al acesteia, în condiții obiective de libertate și demnitate.

Curtea a admis ( 34 ) că respectarea dreptului la o viață de familie, astfel cum este garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și de articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”), este una dintre condițiile care permit exercitarea drepturilor cetățenești în condiții de demnitate.

Prin urmare, pentru a asigura dreptul la o viață de familie, se acordă drepturi membrilor de familie ascendenți ( 35 ), fie și numai drepturi derivate, de intrare și de ședere pe teritoriul Uniunii în măsura în care acest lucru este necesar pentru a preveni obstacolele în calea circulației cetățenilor Uniunii.

Legislația are rareori un singur obiectiv. Directiva privind cetățenia nu constituie o excepție. Aceasta nu urmărește numai acordarea de drepturi, ci și limitarea acestora prin impunerea anumitor condiții pentru exercitarea lor ( 36 ).

Astfel cum a subliniat guvernul danez, Directiva privind cetățenia este rezultatul unei evaluări comparative a necesității de a permite exercitarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii și al membrilor de familie ai acestora cu interesul legitim al statelor membre gazdă de a se asigura că aceste persoane nu reprezintă o sarcină (financiară) inutilă.

Interpretarea propusă în sensul că dreptul de ședere al unui ascendent direct nu este condiționat de cerința ca nevoia de îngrijire să fi survenit în țara de origine înainte de mutarea în statul membru gazdă perturbă acest echilibru la care s‑a ajuns în cadrul procesului legislativ al Uniunii?

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

Este adevărat că propunerea inițială de directivă a Comisiei nu conținea nicio calificare cu privire la ascendenții direcți care s‑ar putea alătura cetățeanului Uniunii. Condiția ca astfel de persoane să se afle în întreținere a fost adăugată în cursul procedurii legislative ( 37 ). Chiar dacă, astfel cum am explicat în cadrul altor concluzii ( 38 ), motivele unei astfel de modificări legislative nu sunt exprimate, intenția de a limita numărul ascendenților care se pot alătura cetățeanului Uniunii este evidentă.

Această intenție este materializată prin cerința ca ascendentul să se afle în întreținerea cetățeanului Uniunii. Având în vedere dreptul la viață de familie garantat cetățenilor mobili ai Uniunii, nu există nicio justificare pentru a limita și mai mult acest drept prin impunerea condiției ca situația de dependență să existe în țara de origine.

Prin urmare, având în vedere obiectivul Directivei privind cetățenia, astfel cum a fost exprimat de guvernul german, este necesar să se demonstreze pur și simplu că există o nevoie de îngrijire și disponibilitatea de a oferi această îngrijire. Dacă se demonstrează acest lucru, în pofida locului în care membrul de familie are nevoie de îngrijire din partea cetățeanului mobil al Uniunii, un drept de ședere derivat ia naștere în mod automat în temeiul Directivei privind cetățenia.

În opinia noastră, Directiva privind cetățenia nu condiționează dreptul de ședere derivat al unui ascendent aflat în întreținere de cerința ca această persoană să fi intrat în țara gazdă cu intenția de a se alătura cetățeanului mobil al Uniunii în calitate de persoană aflată în întreținerea acestuia ( 39 ).

Dreptul de intrare și dreptul de ședere sunt reglementate de dispoziții diferite din Directiva privind cetățenia, și anume articolul 5 și, respectiv, articolul 7.

Articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia conferă membrilor de familie dreptul de ședere într‑un stat membru gazdă. Cu toate acestea, articolul 7 nu face referire la articolul 5, care reglementează dreptul de intrare. Prin urmare, nu este necesar să se obțină un drept special de intrare în scopul reunirii cu cetățeanul mobil al Uniunii pentru a putea dobândi dreptul de ședere. Singura condiție pentru a beneficia de dreptul de ședere în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia este ca persoana în cauză să fie un membru de familie în sensul articolului 2 punctul 2 din directiva menționată, noțiune care include ascendenții aflați în întreținerea cetățeanului mobil al Uniunii, astfel cum sunt descriși la articolul 7 alineatul (1) literele (a)-(c) din această directivă. Directiva privind cetățenia nu prevede nicio cerință ca persoana respectivă să fi intrat pe teritoriul Uniunii pentru motivul că se află în întreținerea cetățeanului mobil al Uniunii.

Pe scurt, dependența membrului de familie ascendent al cetățeanului mobil al Uniunii și dreptul de ședere corelativ impun numai ca acesta să aibă nevoie de îngrijire din partea cetățeanului mobil al Uniunii, indiferent de locul în care există o astfel de nevoie de îngrijire. Dependența nu este legată de niciun loc anume în sensul că nevoia de îngrijire trebuia să survină în țara de origine înainte de mutarea în statul membru gazdă. De asemenea, Directiva privind cetățenia nu impune ca, pentru dobândirea dreptului de ședere derivat, membrul de familie să intre în statul membru gazdă cu intenția de a se alătura cetățeanului mobil al Uniunii care îi oferă îngrijire. Dreptul de ședere depinde exclusiv de existența legăturii de dependență, iar Directiva privind cetățenia nu impune condiții suplimentare.

Pentru acest motiv, propunem Curții să răspundă la prima întrebare după cum urmează: în cadrul examinării noțiunii de dependență în sensul articolului 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia trebuie să se țină seama de situația unui ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii care se află deja pe teritoriul statului în care este stabilit susținătorul reîntregirii.

În cazul în care trebuie luată în considerare situația unui solicitant care se află deja în statul membru gazdă, instanța de trimitere solicită să se stabilească relevanța aspectului dacă solicitantul respectiv se află în mod legal pe teritoriul acelui stat.

Din jurisprudență rezultă că dreptul de ședere al unui ascendent (sau descendent) direct există ca o consecință automată a legăturii de dependență. Astfel, în cazul în care există o nevoie reală de îngrijire a ascendentului de către cetățeanul mobil al Uniunii, respectivul ascendent are în mod automat și dreptul de ședere.

Prin urmare, șederea în statul membru gazdă a unui ascendent aflat în întreținere nu poate fi ilegală, întrucât dreptul de ședere este, într‑o astfel de situație, prevăzut de Directiva privind cetățenia.

Nu există nicio cerință suplimentară privind nevoia reală de a primi îngrijire, nici măcar legalitatea șederii anterioare, care să condiționeze existența dreptului de ședere în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (d) sau al articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia ( 40 ).

În acest stadiu, am dori să subliniem de asemenea că doamna XXX părea să aibă nevoie de îngrijire din partea fiului său și a partenerei acestuia de la sosirea sa în Belgia și, sub rezerva verificării de către instanța națională, chiar înainte de sosire, în țara sa de origine. Faptul că, în anul 2011, i s‑a refuzat acordarea unui permis de ședere în temeiul dreptului național nu schimbă cu nimic faptul că ea se putea prevala de dependența sa față de gospodăria respectivă în temeiul Directivei privind cetățenia.

În plus, dat fiind că dreptul de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia ia naștere în mod automat în cazul în care există o relație de dependență relevantă și nu este condiționată de eliberarea permisului de ședere, este irelevant faptul că autoritățile au refuzat să elibereze un astfel de permis în anul 2015 și au emis un ordin ca doamna XXX să părăsească teritoriul belgian. Întrucât dependența este o chestiune de fapt, ar rezulta că doamna XXX avea drept de ședere din momentul sosirii sale în Belgia.

De asemenea, nu pare să existe niciun motiv să se considere că dependența a încetat în vreun moment până în prezent, ceea ce conduce la concluzia că doamna XXX a avut timp de peste cinci ani reședința legală în Belgia în temeiul Directivei privind cetățenia și, prin urmare, a dobândit și dreptul de ședere permanentă ( 41 ). Aceasta înseamnă de asemenea că deciziile de a nu i se acorda permisul de ședere și de îndepărtare din Belgia sunt nelegale. Totuși, aceste împrejurări de fapt trebuie verificate de instanța națională.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare după cum urmează: un ascendent direct care se află în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia se află în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă, în pofida oricăror decizii adoptate în temeiul dreptului intern care stabilesc contrariul. În cazul în care, înainte de a deveni persoană aflată în întreținere, solicitantul se afla în mod ilegal pe teritoriul statului membru gazdă în conformitate cu dreptul național, acest lucru nu influențează ulterior drepturile sale în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (d) și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească modul în care un ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii ar trebui să demonstreze legătura de dependență pentru a obține un permis de ședere.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă ascendentul direct al unui cetățean mobil al Uniunii care solicită un permis de ședere poate dovedi dependența sa prin utilizarea unor documente justificative care datează din perioada anterioară mutării sale în statul membru gazdă, chiar dacă a trecut mult timp de atunci. În cazul în care astfel de documente nu sunt relevante sau suficiente, instanța de trimitere solicită prin intermediul celei de a patra întrebări să se stabilească modul în care solicitantul își poate demonstra dependența.

Modul în care poate fi dovedită dependența depinde de motivul pentru care trebuie de fapt dovedită această dependență.

În speță, doamna XXX trebuie să dovedească dependența pentru a i se elibera un permis de ședere.

Scopul permisului de ședere este de a declara că, din momentul eliberării sale, un membru de familie beneficiază de dreptul de ședere în temeiul articolului 7 din Directiva privind cetățenia. În acest sens, considerăm că singura întrebare relevantă este dacă există dependență la locul și în momentul în care permisul este solicitat.

Situația ar fi diferită dacă un certificat de reședință ar avea un alt scop, de exemplu acela de a confirma că dependența a survenit la un anumit moment și că există încă la momentul eliberării certificatului. Acest lucru ar putea fi important pentru solicitarea statutului de rezident permanent, deoarece un astfel de statut depinde de șederea continuă legală pe parcursul a cinci ani. Într‑o astfel de situație, sunt relevante atât momentul în care a survenit dependența, care ar putea fi un moment din trecut, cât și momentul actual.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă că doamna XXX a solicitat într‑adevăr permisul de ședere doar din momentul formulării (celei de a treia) unei astfel de cereri în anul 2017.

În consecință, în opinia noastră, dacă, într‑adevăr, în speță, permisul de ședere este necesar numai ca o confirmare că dreptul de ședere există la momentul unei astfel de cereri și va continua să existe în viitor, cu excepția cazului în care este revocat, nu există nicio justificare pentru a solicita dovada dependenței doamnei XXX în țara de origine. Este suficient ca ea să dovedească faptul că are nevoie de îngrijire și că partenera fiului său este dispusă să îi ofere o astfel de îngrijire în Belgia în momentul în care ea depune cererea de acordare a permisului de ședere.

În această privință, doamna XXX nu se poate baza pe dovezi care datează din anul 2011, ci trebuie să își dovedească dependența prin dovezi actuale care atestă nevoia sa de îngrijire în anul 2017.

Dovada dependenței la momentul depunerii cererii de permis de ședere poate fi făcută prin orice mijloace adecvate ( 42 ), în funcție de situația individuală a membrului de familie în cauză. În cazul în care permisul de ședere este solicitat la scurt timp după sosirea în statul membru gazdă a unui membru de familie, un document care atestă că respectivul membru primea deja sume de bani din partea cetățeanului mobil al Uniunii în contul său din țara de origine ar putea fi relevant, dar nu obligatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care membrul de familie se află deja în statul membru gazdă, dovada că locuiește cu cetățeanul mobil al Uniunii sau că acest cetățean plătește pentru a‑i asigura o locuință, hrană sau alte nevoi de bază în statul membru gazdă ar putea fi relevantă pentru a demonstra dependența materială. Într‑adevăr, ar putea fi necesar să se solicite anumite documente justificative (de exemplu dovada că membrul de familie nu are alte surse de venit obținute de la un loc de muncă anterior sau din bunurile deținute în proprietate) din țara de origine, cu condiția ca astfel de dovezi să nu fie imposibil de obținut. Cu toate acestea, prin intermediul lor se poate demonstra că membrul de familie nu este în măsură să se întrețină în momentul formulării cererii pentru obținerea permisului de ședere și în locul de unde este trimisă cererea respectivă, iar nu că se afla sau s‑ar afla într‑o astfel de situație în țara sa de origine.

În cazul în care un membru de familie aflat în întreținere are nevoie de o decizie care să ateste dependența continuă, astfel cum ar fi posibil atunci când se solicită reședința permanentă, ar putea fi necesar să se demonstreze că legătura de dependență a existat în trecut, inclusiv în țara de origine. Într‑un astfel de caz, dovada dependenței în țara de origine înainte de mutarea în statul membru gazdă se poate baza pe vechile documente justificative. Nu există nicio justificare pentru a solicita documente noi care să demonstreze că doamna XXX se afla deja în întreținere în țara sa de origine înainte de a se alătura familiei sale în Belgia, în cazul în care astfel de documente au fost deja prezentate autorității care decide.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare după cum urmează: un ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii nu se poate prevala de documentele eliberate cu mai mulți ani înainte de depunerea cererii de acordare a permisului de ședere pentru a dovedi dependența sa de cetățeanul mobil al Uniunii. Un astfel de ascendent trebuie să își demonstreze dependența în statul membru gazdă la momentul formulării cererii de acordare a permisului de ședere.

În răspunsul nostru la a patra întrebare, propunem Curții să răspundă că o astfel de dovadă poate fi făcută prin orice mijloc adecvat de natură să demonstreze că ascendentul direct în cauză are o nevoie reală de îngrijire din partea cetățeanului mobil al Uniunii în statul membru gazdă la momentul formulării cererii de acordare a permisului de ședere. O astfel de dovadă ar putea necesita noi documente din țara de origine care să dovedească lipsa sau insuficiența resurselor proprii provenite din raporturi de muncă anterioare sau din bunuri deținute în proprietate. Astfel de documente servesc pentru a dovedi nevoia de îngrijire în statul membru gazdă la momentul depunerii cererii, iar nu nevoia de îngrijire în țara de origine.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) după cum urmează: 1) Atunci când examinează existența unei dependențe în sensul articolului 2 punctul 2 litera (d) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, autoritățile naționale ar trebui să țină seama de situația unui ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii care se află deja pe teritoriul statului în care este stabilit susținătorul reîntregirii. 2) Un ascendent direct care se află în întreținerea unui cetățean mobil al Uniunii în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2004/38 se află în mod legal pe teritoriul statului membru gazdă, în pofida oricăror decizii adoptate în temeiul dreptului intern care stabilesc contrariul. În cazul în care, înainte de a deveni persoană aflată în întreținere, solicitantul se afla în mod ilegal pe teritoriul statului membru gazdă în conformitate cu dreptul național, acest lucru nu influențează ulterior drepturile sale în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (d) și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38. 3) Un ascendent direct al unui cetățean mobil al Uniunii nu se poate prevala de documentele eliberate cu mai mulți ani înainte de depunerea cererii de acordare a permisului de ședere pentru a dovedi dependența sa de cetățeanul mobil al Uniunii. Un astfel de ascendent trebuie să își demonstreze dependența în statul membru gazdă la momentul formulării cererii de acordare a permisului de ședere. 4) Dovada poate fi făcută prin orice mijloc adecvat de natură să demonstreze că ascendentul direct în cauză are o nevoie reală de îngrijire din partea cetățeanului mobil al Uniunii în statul membru gazdă la momentul formulării cererii de acordare a permisului de ședere. O astfel de dovadă ar putea necesita noi documente din țara de origine care să dovedească lipsa sau insuficiența resurselor proprii provenite din raporturi de muncă anterioare sau din bunuri deținute în proprietate. Astfel de documente servesc pentru a dovedi nevoia de îngrijire în statul membru gazdă la momentul depunerii cererii, iar nu nevoia de îngrijire în țara de origine.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 19 septembrie 2024 ( 1 )