Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 25 mai 2023.#NC și alții împotriva BA și alții.#Cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de lo Social no 1 de Madrid.#Trimitere preliminară – Directiva 2001/23/CE – Articolul 1 alineatul (1) – Menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități – Transfer al unui birou notarial – Constatarea nulității sau a caracterului abuziv al concedierii unor angajați – Stabilirea vechimii în vederea calculării indemnizației – Aplicabilitatea acestei directive – Condiții.#Cauzele conexate C-583/21-C-586/21.

Preluarea unui birou notarial de către un notar de la un alt notar poate constitui, în vederea menținerii drepturilor lucrătorilor, un transfer al unei întreprinderi?

Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23 ( 2 ) prevede: „(a) Prezenta directivă se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni. (b) Sub rezerva literei (a) și a următoarelor dispoziții ale prezentului articol, se consideră transfer în sensul prezentei directive cel al unei unități care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară. (c) Prezenta directivă se aplică în cazul întreprinderilor publice și private care exercită o activitate economică, indiferent dacă au sau nu scop lucrativ. O reorganizare administrativă a autorităților administrației publice sau transferul unor funcții administrative între autoritățile administrației publice nu reprezintă un transfer în sensul prezentei directive.”

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din directivă prevede: „(1) Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului. Statele membre pot prevedea ca, după data transferului, cedentul și cesionarul să fie responsabili, împreună și separat, de obligațiile care au decurs anterior datei transferului dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului. […] (3) După transfer, cesionarul menține condițiile de muncă convenite printr‑o convenție colectivă, în aceleași condiții aplicabile cedentului în cadrul acelui acord, până la data rezilierii sau expirării convenției colective sau a intrării în vigoare sau a aplicării unei alte convenții colective. Statele membre pot limita perioada de menținere a condițiilor de muncă, sub rezerva ca această perioadă să nu fie mai mică de un an.”

Potrivit articolului 4 alineatul (1) din directivă: „(1) Transferul unei întreprinderi, unități sau a unei părți din întreprindere sau unitate nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent. Această dispoziție nu împiedică concedierile care pot interveni din motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.”

Articolul 1 din Ley de 28 de mayo de 1862, Orgánica del Notariado (Legea organică privind activitatea notarială din 28 mai 1862) ( 3 ) definește notarul ca fiind „funcționarul public autorizat să autentifice, în conformitate cu legea, contractele și celelalte acte extrajudiciare” și se adaugă că „[î]n întregul Regat există o singură categorie a acestor funcționari”.

Articolul 44 alineatele 1 și 2 din Real Decreto Legislativo 2/2015, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Estatuto de los Trabajadores (Decretul regal legislativ 2/2015 de aprobare a textului reformat al Legii privind statutul lucrătorilor din 23 octombrie 2015, BOE nr. 255 din 24 octombrie 2015, p. 100224, denumit în continuare „Statutul lucrătorilor”) prevede: „1. Transferul unei întreprinderi, al unui centru de muncă sau al unei unități de producție autonome nu determină, ca atare, încetarea raportului de muncă; noul angajator se subrogă în drepturile și obligațiile angajatorului precedent în ceea ce privește contractul de muncă și în materie de asigurări sociale, inclusiv în angajamentele referitoare la pensii, în condițiile prevăzute în reglementarea specifică aplicabilă și, în general, în toate obligațiile în materie de protecție socială complementară pe care le va fi subscris cedentul. 2. În sensul prezentului articol, se consideră transfer al unei întreprinderi transferul unei entități economice care își menține identitatea, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, cu obiectivul de a desfășura o activitate economică, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară.”

Lucrătorii NC, JD, TA și FZ au lucrat în cadrul unui birou notarial pentru diverși notari, titulari ai acelui notariat. La 30 septembrie 2019, cu ocazia transferului său, notarul DV a transmis fiecăruia dintre lucrători o scrisoare prin care le oferea posibilitatea de a alege între transferul la noul său sediu profesional și încetarea raportului de muncă. Angajații au optat pentru încetarea raportului de muncă, iar notarul DV a procedat la concedierea lor „pentru motive economice de forță majoră” și la plata unei indemnizații.

BA a fost numit, la 20 ianuarie 2020, notar în cadrul biroului notarial menționat și a preluat lucrătorii angajați de notarul anterior care îndeplinea această funcție, cu aceleași elemente materiale și în același punct de lucru în care sunt păstrate registrele notariale, definite de legislația națională drept ansamblul actelor autentice, și celelalte documente introduse în acest ansamblu în fiecare an. La 11 februarie 2020, BA a încheiat cu reclamanții contracte de muncă cu o perioadă de probă de șase luni.

La 15 martie 2020, Dirección General de Seguridad Jurídica y Fe Pública (Direcția Generală pentru Securitate Juridică și Încredere Publică) din cadrul Ministerio de Justicia (Ministerul Justiției, Spania) a adoptat, din cauza pandemiei Covid-19, o decizie prin care s‑a prevăzut că vor fi puse în aplicare numai măsuri urgente, că birourile notariale vor trebui să ia măsurile de distanțare recomandate de autorități și că se va stabili o rotație a lucrătorilor. În ziua următoare, NC, TA și JD s‑au deplasat la biroul notarial pentru a‑i solicita lui BA să pună în aplicare măsurile menționate mai sus. BA a refuzat și, în aceeași zi, a transmis scrisori de concediere lui NC, TA și JD, iar la 2 aprilie 2020, lui FZ, precizând că aceștia nu au finalizat cu succes perioada de probă.

Prin urmare, reclamanții s‑au adresat instanței de trimitere, solicitând constatarea nulității sau a lipsei de justificare a concedierii, susținând că vechimea lor în muncă ar trebui să fie calculată începând cu data la care au început să lucreze în cadrul biroului notarial care ocupa același sediu ca și BA.

BA s‑a opus solicitărilor acestora și a considerat că vechimea lor în muncă ar trebui să fie calculată începând cu 11 februarie 2020, data încheierii contractului între părți.

În aceste condiții, instanța de trimitere a adresat Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități și, prin urmare, conținutul directivei sunt aplicabile într‑o situație în care titularul unui birou notarial, funcționar public, care, la rândul său, este angajator privat al personalului cu contract de muncă din subordinea sa – raportul în care este angajator fiind guvernat de legislația generală de dreptul muncii și de convenția colectivă sectorială –, îi succedă pe post unui alt titular anterior al notariatului care își încetează activitatea, preluând registrele notariale ale acestuia, continuă să presteze activitatea în același punct de lucru, cu aceeași structură materială, și preia personalul care lucra în regim de dreptul muncii pentru notarul anterior, care era titularul postului?”

Litigiile care fac obiectul procedurilor principale privesc anumiți lucrători angajați de mai mulți ani în cadrul unui birou notarial și care, cu ocazia transferului la alt sediu al notarului care era angajatorul lor, au fost concediați din motive economice. Aceiași lucrători au fost apoi, în urma unor negocieri, reangajați, cu un nou contract, de noul notar care a preluat biroul notarial și au fost ulterior concediați pentru că nu au finalizat cu succes perioada de probă.

Problemele juridice care se ridică în legătură cu procedurile principale sunt numeroase și, după cum reiese din dosar, acestea privesc: legalitatea primei concedieri, legalitatea celei de a doua concedieri, vechimea în muncă la care au dreptul lucrătorii, legalitatea prevederii unei perioade de probă în al doilea contract și alte aspecte legate de remunerație. Este vorba însă despre probleme care vor putea fi soluționate numai de instanța națională.

Obiectul analizei noastre se va limita la problema juridică care constituie fundalul întregii cauze și care, în opinia instanței de trimitere, constituie o condiție legală prealabilă pentru soluționarea ulterioară a procedurilor principale: reglementarea privind transferul unei întreprinderi prevăzută de Directiva 2001/23 este aplicabilă, în vederea menținerii drepturilor lucrătorilor, în situația schimbării sediului unui notar în urma căreia notarul succesor preia registrele notariale, continuă să desfășoare activitatea în același punct de lucru și cu aceeași structură materială și preia personalul care fusese angajat de titularul anterior al biroului notarial?

Astfel, în cazul în care directiva s‑ar aplica într‑o situație precum cea din procedurile principale, iar prima concediere ar fi fost impusă fără altă motivare decât transferul însuși ( 4 ), sub rezerva verificării consecințelor în lumina dreptului național, ne‑am afla în situația în care noul notar ar trebui probabil să mențină fără întrerupere raporturile de muncă ale salariaților care au ales să rămână în cadrul biroului notarial.

Pentru a răspunde la întrebarea adresată este necesar să efectuăm o scurtă analiză a următoarelor aspecte: 1) dacă activitățile desfășurate de un notar din Spania intră în sfera celor ale unei autorități a administrației publice ( 5 ); 2) dacă activitățile desfășurate de un notar din Spania constituie o activitate economică în sensul Directivei 2001/23; 3) dacă preluarea menționată mai sus a biroului notarial de către noul notar de la notarul anterior constituie un transfer al unei întreprinderi în sensul Directivei 2001/23 ( 6 ).

În ceea ce privește elementele care reies din dosarul cauzei și care sunt utile analizei: în Spania, notarul are calitatea de funcționar public, dar, în același timp, este angajator privat al personalului său, cu aplicarea legislației privind munca în sectorul privat și a convențiilor colective; în calitate de funcționar public, el este abilitat să autentifice, în conformitate cu legea, contracte și acte extrajudiciare (prin urmare, trebuie să se asigure că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru întocmirea actului sau a contractului în cauză); are competență în ceea ce privește modificarea stării civile a persoanelor și verificarea dispozițiilor legale aplicabile unui contract de drept privat încheiat între două părți; este autoritatea publică competentă să confere statutul de act notarial unui act născut din voința părților, ceea ce presupune că actului îi sunt atribuite efecte care nu depind de voința părților, ci decurg din dispozițiile legale privind actul autentic ( 7 ); beneficiarul poate alege notarul căruia dorește să i se adreseze ( 8 ); o parte din onorariul notarial este stabilită în temeiul legii, prin tarife, însă calitatea serviciilor prestate (ca și remunerația aferentă) poate varia de la un notar la altul ( 9 ); din experiență reiese, pe de altă parte, că în birourile notariale spaniole clienții intră în contact în mod prevalent cu angajatul însărcinat cu pregătirea înscrisurilor, cu informarea administrației finanțelor publice și cu predarea actelor către client și, mai rar, direct cu notarul ( 10 ); în cazul în discuție în procedurile principale, angajații biroului notarial au lucrat pentru diferiți notari care s‑au succedat într‑o perioadă cuprinsă între douăzeci și treizeci de ani; imobilul a rămas neschimbat, la fel chiar și numărul de telefon, care a rămas același de la înființarea biroului în anul 1981 ( 11 ); atunci când un notar își încetează activitatea deoarece a fost transferat sau pentru că decide să se pensioneze, noul notar este obligat să păstreze registrele notarului anterior o perioadă de 25 de ani, eliberând copii și certificări ale autentificării unor acte atunci când clientul solicită acest lucru ( 12 ).

Înainte de a analiza aspectele enumerate mai sus, trebuie amintit, în ceea ce privește cadrul juridic, că obiectivul Directivei 2001/23 este de a asigura că drepturile lucrătorilor sunt menținute în cazul schimbării angajatorului ( 13 ), că drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului sunt transferate cesionarului ( 14 ) și, în plus, că transferul unei întreprinderi nu poate constitui un motiv valabil de concediere pentru cesionar sau cedent ( 15 ). Din obiectivele de protecție citate se poate deduce că interpretarea dispozițiilor acestei directive trebuie să fie orientată în sensul unei protecții efective a lucrătorilor.

În sfârșit, trebuie să se observe că, având în vedere marea diversitate și eterogenitate a funcțiilor notarilor și a reglementărilor privind activitatea notarială în diferitele state membre (și, așadar, inexistența unei noțiuni de notar în dreptul Uniunii) și relevanța împrejurărilor de fapt pentru a stabili dacă activitățile desfășurate de un notar din Spania constituie sau nu activități economice în sensul Directivei 2001/23, fără a aduce atingere principiilor exprimate de Curte și pe care le vom aminti în continuare, va reveni instanței naționale sarcina de a verifica toate elementele care pot pleda în favoarea aplicabilității dispozițiilor Directivei 2001/23 într‑o speță precum cea în discuție în litigiul principal.

După cum s‑a arătat mai sus, în Spania, notarul are calitatea de funcționar public, dar, în același timp, este angajator privat al personalului său ( 16 ); în calitate de funcționar public, el este abilitat să autentifice, în conformitate cu legea, contracte și acte extrajudiciare; are competență în ceea ce privește modificarea stării civile a persoanelor și verificarea dispozițiilor legale aplicabile unui contract de drept privat încheiat între două părți; este autoritatea publică competentă să confere statutul de act notarial unui act născut din voința părților.

Regatul Spaniei a susținut că notarul ar avea statut de funcționar public și, în consecință, activitatea acestuia s‑ar situa în afara cadrului comercial ca urmare a legăturii sale strânse cu statul ( 17 ). În plus, activitatea notarială nu ar putea fi calificată nici drept profesie liberală ( 18 ): aceasta ar fi o funcție publică, întrucât notarul ar fi responsabil de activitățile care îi sunt delegate de stat.

Deși este fără îndoială adevărat că printre activitățile desfășurate de notarii din Spania sunt incluse funcții publice care îi sunt delegate de stat ( 19 ), acest element nu poate fi suficient, prin el însuși, pentru a concluziona în sensul calificării activității notariale din Spania drept activitate desfășurată de o autoritate a administrației publice în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2001/23.

Potrivit unei jurisprudențe constante, activitățile care sunt legate de exercitarea prerogativelor de putere publică nu au caracter economic ( 20 ), iar faptul că o entitate exercită prerogative de putere publică pentru a desfășura o parte din activitățile sale nu împiedică, în sine, calificarea acesteia drept întreprindere, în sensul dreptului concurenței sau, precum în speță, în sensul dreptului lucrătorilor la protecție socială, pentru acele activități ale sale care trebuie calificate drept activități economice, cu condiția ca activitățile respective să poată fi disociate de exercitarea prerogativelor de putere publică ( 21 ).

După cunoștințele noastre, Curtea nu a definit până în prezent o noțiune de autoritate a administrației publice în sensul Directivei 2001/23, pentru a stabili domeniul său de aplicare, și nici nu a soluționat problema dacă activitățile unui notar intră în sfera celor ale unei autorități a administrației publice, inclusiv din cauza eterogenității deja evidențiate a reglementării profesiei de notar în diferitele state membre.

Totuși, Curtea a precizat în mai multe rânduri ( 22 ) că unele dintre cele mai tipice activități notariale, deși urmăresc interese generale în îndeplinirea unor funcții de natură publică, nu sunt asociate exercitării autorității publice ( 23 ). Aceasta este situația în ceea ce privește activitatea de întocmire a actelor autentice și de aplicare a formulei executorii, atribuțiile încredințate notarilor în cadrul anumitor vânzări imobiliare, în materie de inventar al moștenirilor, al comunităților de bunuri sau al indiviziunilor, precum și în materie de aplicare și de ridicare a sigiliilor și de asemenea în materie de partaj judiciar ( 24 ).

Considerăm că noțiunea de „exercitare a autorității publice”, menționată la articolul 51 TFUE, este asimilabilă cu cea de „autoritate a administrației publice”, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2001/23. Astfel, în ambele cazuri, legiuitorul Uniunii exclude de la aplicarea unei reglementări, în primul caz, cea privind libertatea de stabilire, și, în al doilea caz, cea privind transferul de întreprinderi, entitățile care, în calitate de autorități publice, exercită prerogative de putere publică în numele statului ( 25 ), iar nu activități economice în cadrul unei piețe.

Potrivit informațiilor care reies din dosar, notarii își exercită profesia în condiții de concurență, întrucât beneficiarul poate să aleagă notarul pentru prestarea serviciilor ( 26 ), iar notarul aplică pentru serviciile prestate onorarii care sunt cel puțin în parte variabile. În plus, în exercitarea activităților lor, notarii răspund direct și personal față de clienții lor pentru prejudiciile care rezultă din acțiunile sau din omisiunile lor și pot să aleagă diverse forme juridice în care să se asocieze ( 27 ). Aceste împrejurări nu sunt caracteristice autorităților publice ( 28 ).

În plus, în ceea ce privește activitatea principală a notarilor spanioli, și anume întocmirea actelor autentice, pe care le atestă și cărora le conferă o valoare probatorie importantă, aceste acte nu sunt rezultatul unei puteri decizionale ( 29 ). În special, caracterul executoriu al actului autentic se întemeiază pe voința părților de a încheia un act sau un acord, după verificarea de către notar a conformității lor cu legea, și de a‑i conferi forță executorie ( 30 ). Intervenția notarului presupune, așadar, un consimțământ prealabil sau un acord în lipsa căruia notarul nu poate modifica unilateral acordul în cauză.

Prin urmare, suntem de acord cu Comisia în sensul că, în Spania, notarii prestează un serviciu public care urmărește un obiectiv de interes general, și anume garantarea legalității și a securității juridice ale actelor încheiate între părți, însă acest serviciu trebuie diferențiat de cel prestat de stat în alte domenii, întrucât urmărirea unui asemenea obiectiv nu poate să justifice considerarea activităților notariale drept o participare directă și specifică la exercitarea autorității publice ( 31 ).

În consecință, se poate aprecia în mod rezonabil, sub rezerva verificărilor pe care va trebui să le efectueze instanța de trimitere, că activitățile notariale nu trebuie incluse printre activitățile legate de exercitarea autorității publice și că, așadar, acestea nu intră în sfera celor ale unei autorități a administrației publice.

Din excluderea notarilor din Spania din noțiunea de „autoritate a administrației publice” în sensul prezentat mai sus, și anume o autoritate care exercită prerogative de putere publică delegate de stat într‑un context exclusiv de drept public și în afara unei piețe pe care serviciile sunt oferite în regim de concurență, poate decurge includerea acestora în noțiunea de întreprinderi care desfășoară activități economice.

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare ( 32 ).

O activitate economică ( 33 ) presupune oferirea de bunuri și de servicii pe o piață determinată, iar calificarea acesteia depinde de asemenea de faptul că operatorii în cauză asumă riscurile financiare legate de exercitarea activității menționate, în special dacă sunt membri ai unei profesii liberale. Aceasta deoarece, în caz de pierderi, profesionistul trebuie să le suporte personal. În plus, el răspunde civil față de clienții săi pentru erori sau omisiuni în activitatea sa profesională.

Natura complexă și tehnică a serviciilor furnizate și faptul că exercitarea profesiei este reglementată nu pot repune în discuție calificarea unei activități drept activitate economică.

Din jurisprudență reiese, așadar, că noțiunea de activitate economică include orice activitate care constă în oferirea de bunuri și de servicii pe piață.

Prin urmare, un birou notarial, în sensul acestei definiții, ar putea fi considerat astfel în măsura în care constituie un ansamblu de elemente și de persoane care permit desfășurarea unei activități economice prin oferirea de bunuri și de servicii pe piață, cum ar fi autentificarea contractelor și a altor acte extrajudiciare ( 34 ). Asemenea activități constau în oferirea de servicii pe o piață determinată ( 35 ), și anume piața deschisă notarilor aleși de clienții lor, în schimbul unei remunerații (parțial variabile) corespunzătoare serviciilor prestate, pentru care aceștia sunt pe deplin răspunzători față de clienți.

După cum reiese din dosarul cauzei, apreciem că este rezonabilă posibilitatea ca activitatea notarială din Spania, sub rezerva verificărilor pe care va trebui să le efectueze instanța de trimitere, să fie cuprinsă în noțiunea de întreprindere care exercită o activitate economică în sensul Directivei 2001/23.

Faptul că, în Spania, sub rezerva verificărilor instanței de trimitere, un notar nu poate fi calificat drept autoritate a administrației publice în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2001/23 și că, dimpotrivă, el poate fi cuprins în noțiunea de întreprindere care exercită o activitate economică în sensul aceleiași dispoziții nu este suficient pentru a se concluziona că situația de fapt în discuție în litigiul principal constituie un transfer al unei întreprinderi.

Elementele necesare pentru a stabili existența unei astfel de situații, potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (b) sunt: să existe un „transfer” al unei „unități” și ca aceasta din urmă, în cursul tranziției, să „își mențină identitatea”, înțeleasă ca ansamblu organizat de mijloace, care are obiectivul de a desfășura o activitate, indiferent dacă acea activitate este centrală sau auxiliară.

În ceea ce privește „transferul”, Curtea a statuat în mod constant că împrejurarea că transferul rezultă din decizii unilaterale ale autorităților publice, iar nu din acordul de voință, nu exclude aplicarea Directivei 2001/23 ( 36 ).

Prin urmare, noțiunea de transfer trebuie interpretată în sens larg ( 37 ): există un transfer în toate situațiile în care se schimbă persoana fizică sau juridică responsabilă de exploatarea întreprinderii, independent de instrumentul juridic utilizat pentru a produce o astfel de schimbare și indiferent de modalitățile prin care se realizează schimbarea respectivă ( 38 ). Nu este necesar, așadar, să existe un raport contractual între cedent și cesionar ( 39 ). Astfel cum a amintit Curtea în numeroase hotărâri, criteriul esențial este schimbarea angajatorului ( 40 ).

Prin urmare, în prezenta cauză, este irelevantă împrejurarea că transferul notarului a avut loc în temeiul unui act al unei autorități publice (care ar fi dispus transferul notarului anterior) și că nu a existat un raport contractual între notarul transferat și notarul succesor.

În ceea ce privește noțiunea de „unitate” ce face obiectul transferului, astfel cum a arătat în mod eficient doctrina, „este vorba despre o noțiune cu un conținut schimbător, care se întemeiază pe ansamblul împrejurărilor de fapt specifice cazului individual, printre care figurează tipul de întreprindere în cauză, aspectul dacă sunt sau nu transferate elemente corporale precum clădiri și bunuri mobile, valoarea elementelor necorporale la momentul transferului, aspectul dacă majoritatea personalului a fost sau nu preluată de noul angajator, dacă a fost sau nu transferată clientela, precum și gradul de similitudine între activitățile exercitate înainte și după transfer și durata unei eventuale suspendări a acestor activități” ( 41 ). Cu mențiunea că „aceste elemente nu constituie […] decât aspecte parțiale ale evaluării globale […] și de aceea nu pot fi apreciate izolat și nici nu este necesar să existe toate în același timp” ( 42 ).

Pe de altă parte, unitatea este o noțiune care, din punctul de vedere al elementelor care o compun, „variază în funcție de tipul de activitate și în raport cu activitatea exercitată” ( 43 ).

În orice caz, chiar ținând seama de variabilitatea acestei noțiuni, simpla succesiune în desfășurarea unei activități nu întrunește elementele transferului unei unități: pentru a fi vorba despre transferul unei unități trebuie să existe și un transfer (în accepțiunea amplă descrisă mai sus) de elemente patrimoniale.

În speță, tot sub rezerva constatărilor de fapt necesare care sunt de competența instanței de trimitere, considerăm că se poate cu greu contesta că s‑a realizat transferul unei unități: după cum s‑a arătat mai sus, sediul biroului, registrele notariale, majoritatea personalului și, trebuie reținut, o parte a clientelei au fost transferate notarului succesor.

A treia condiție necesară pentru existența unei astfel de situații este menținerea, în cursul tranziției, a „identității” unității, unitate care trebuie să mențină îndeplinirea condițiilor autonomiei și stabilității.

Menținerea propriei identități de către unitate rezultă în special din continuarea efectivă a activității ( 44 ). Totuși, Curtea a precizat că „menținerea nu a organizării specifice impuse de întreprinzător diverșilor factori de producție transferați, ci a legăturii funcționale de interdependență și de complementaritate dintre acești factori constituie elementul pertinent pentru a decide în sensul conservării identității unității transferate. Menținerea unei astfel de legături funcționale între diverșii factori transferați permite cesionarului să îi utilizeze chiar dacă, după transfer, aceștia sunt integrați într‑o nouă structură organizațională diferită, în scopul de a continua o activitate economică identică sau analogă” ( 45 ).

Cu precizarea că, pentru a îndeplini condiția autonomiei, pe care entitatea transferată trebuie să o dețină înainte de transfer și să o mențină și după acesta, este necesar ca, deși angajatorul impune grupului de lucrători în cauză obligații precise și exercită, așadar, o influență extinsă asupra activităților acestuia din urmă, „grupul menționat să posede o anumită libertate pentru a‑și organiza și executa sarcinile” ( 46 ).

Cu alte cuvinte, condiția autonomiei servește drept indicator al continuității activității de producție înainte și după schimbarea titularului acesteia și, prin urmare, drept element de confirmare a capacității entității transferate de a desfășura o activitate de producție ( 47 ).

Aceasta înseamnă că protecția lucrătorului nu se declanșează concomitent cu transferul unui bun, ci la momentul „producerii faptului reprezentat de continuarea activității unei întreprinderi care trebuie să își mențină identitatea, ceea ce dovedește că ceea ce a fost transferat permite desfășurarea de activități economice” ( 48 ).

Totuși, după cum s‑a arătat mai sus cu privire la noțiunea de unitate, pentru a stabili dacă o entitate își menține identitatea, este necesar să se ia în considerare toate împrejurările de fapt, iar importanța care trebuie acordată diferitelor elemente variază în mod necesar în funcție de activitatea desfășurată sau chiar de metodele de producție ori de exploatare utilizate în cadrul întreprinderii ( 49 ).

Funcția unui bun sau a unui element al transferului poate fi mai mult sau mai puțin relevantă în raport cu contextul și, prin urmare, aprecierea trebuie relativizată în raport cu fiecare caz.

Trecând la examinarea situației concrete care face obiectul întrebării preliminare, pentru a verifica eventuala existență a unui transfer al unei întreprinderi, analiza va trebui să privească toate elementele destinate să permită exercitarea activității notariale.

Fiind vorba despre o profesie intelectuală de înaltă ținută profesională, nu există nicio îndoială că aportul personal al notarului are o importanță considerabilă în desfășurarea activităților biroului. Mai discutabilă apare teza susținută de pârâtul din litigiile principale, potrivit căreia biroul notarial s‑ar identifica cu notarul însuși, în sensul că nicio activitate desfășurată în cadrul acestuia nu ar fi posibilă fără aportul său personal. Cu consecința că, în cazul în care această din urmă teză ar fi adevărată, ulterior transferului notarului la un alt sediu, biroul notarial, format din bunuri mobile, bunuri imobile, registre și personal, nu ar avea nicio autonomie și, prin urmare, nu ar îndeplini toate condițiile necesare pentru existența unui transfer, în special pe cea privind autonomia. Astfel, nu ar exista o continuare reală a activității economice.

Lectura documentației depuse la dosar și expunerea argumentelor părților în ședință sugerează că un birou notarial, în urma transferului unui notar și a înlocuirii sale cu un alt notar, își continuă activitatea economică, întrucât, în mod rezonabil, din motive de ordin teritorial sau care țin de relațiile existente cu angajații și datorită prezenței registrelor notariale, clienții vor continua să se adreseze aceluiași birou pentru a solicita servicii notariale.

Revine însă instanței naționale sarcina de a verifica dacă, având în vedere toate împrejurările de fapt, în lumina principiilor și a criteriilor menționate mai sus, sunt îndeplinite toate condițiile referitoare la existența unui transfer al unei întreprinderi.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată după cum urmează: „Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități și, prin urmare, conținutul Directivei 2001/23/CE sunt aplicabile într‑o situație în care titularul unui birou notarial, care este totodată funcționar public și angajator privat al personalului cu contract de muncă din subordinea sa – raportul în care este angajator fiind guvernat de legislația generală de dreptul muncii și de convenția colectivă sectorială –, îi succedă pe post unui alt titular anterior al notariatului care își încetează activitatea, preluând registrele notariale ale acestuia, continuă să presteze activitatea în același punct de lucru, cu aceeași structură materială, și preia personalul care lucra în regim de dreptul muncii pentru notarul anterior, care era titularul postului. Instanței naționale îi revine sarcina de a stabili în prealabil dacă, în lumina principiilor exprimate de Curte, activitatea unui notar din Spania poate fi calificată drept activitate a unei întreprinderi care exercită o activitate economică și, în al doilea rând, având în vedere toate împrejurările de fapt, dacă sunt îndeplinite, în procedura principală, condițiile pentru a se stabili existența transferului unei unități care își menține identitatea în sensul Directivei 2001/23.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 25 mai 2023 ( 1 )

Observații introductive