Concluziile avocatului general T. Ćapeta prezentate la 16 februarie 2023.#GV împotriva Chief Appeals Officer ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de Court of Appeal.#Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Articolele 21 și 45 TFUE – Dreptul cetățenilor Uniunii de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre – Lucrător care a dobândit cetățenia statului membru gazdă, păstrând totodată cetățenia sa de origine – Directiva 2004/38/CE – Articolul 3 – Destinatarii – Articolul 2 punctul 2 litera (d) – Membru de familie – Ascendenți direcți care se află în întreținerea unui lucrător cetățean al Uniunii – Articolul 7 alineatul (1) literele (a) și (d) – Drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni – Păstrarea statutului de persoană aflată în întreținere în statul membru gazdă – Articolul 14 alineatul (2) – Păstrarea dreptului de ședere – Regulamentul (UE) nr. 492/2011 – Articolul 7 alineatul (2) – Egalitate de tratament – Avantaje sociale – Prestații de asistență socială – Sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.#Cauza C-488/21.

Potrivit dreptului Uniunii, unii membri de familie, inclusiv părinții dependenți, se pot alătura unui lucrător mobil al Uniunii în statul membru în care acesta locuiește și lucrează. Dacă unul dintre părinții săi solicită prestații sociale în statul membru gazdă, își pierde dreptul de ședere întemeiat pe dreptul Uniunii? Pot statele membre să trateze un astfel de părinte drept o sarcină excesivă pentru sistemele lor de asistență socială? În plus, ce înseamnă, de fapt, că un părinte depinde de un lucrător mobil al Uniunii?

Acestea sunt în esență principalele probleme ridicate prin cererea de decizie preliminară adresată Curții de Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda).

Deși Curtea a avut mai multe ocazii de a preciza care sunt drepturile de care beneficiază rudele dependente în temeiul dreptului Uniunii și în ce împrejurări se nasc drepturile respective, majoritatea cauzelor menționate au vizat descendenți direcți ( 2 ) sau soți dependenți ( 3 ). Prin urmare, prezenta cauză oferă Curții ocazia de a dezvolta interpretarea drepturilor ascendenților direcți care depind de un lucrător mobil al Uniunii.

GV este resortisantă româncă și mama lui AC, cetățean român care are reședința și lucrează în Irlanda. AC este, de altfel, cetățean irlandez naturalizat. GV s‑a alăturat fiicei sale în Irlanda în 2017 și de atunci a avut reședința acolo. Nu se contestă faptul că ea are reședința în mod legal în Irlanda ca părinte dependent de un lucrător mobil al Uniunii.

GV a avut reședința în Irlanda în mai multe rânduri, inclusiv în perioada 2009-2011, după care s‑a întors în România. În perioada 2011-2016, ea a locuit alternativ în Irlanda, România și Spania, unde locuiește cealaltă fiică a sa. Ea a fost separată de soțul ei de 15 ani și, în această perioadă, a fost dependentă din punct de vedere financiar de AC, care i‑a trimis bani periodic.

În cursul anului 2017, GV a suferit modificări degenerative artrozice. La 28 septembrie 2017, GV a introdus o cerere de acordare a unei prestații de invaliditate în temeiul Social Welfare Consolidation Act 2005 (Legea consolidată din 2005 privind asigurările sociale), cu modificările ulterioare.

Instanța de trimitere arată că prestația de invaliditate solicitată de GV are ca scop protecția împotriva sărăciei. Ea constituie o prestație de asistență socială finanțată de bugetul general, fără ca persoana în cauză să fi plătit cotizații de asigurări sociale. Altfel spus, prestația este finanțată din impozitele generale. Prestația de invaliditate este calificată drept „prestație specială în numerar de tip necontributiv” în sensul Regulamentului nr. 883/2004 ( 4 ). Prin urmare, poate fi solicitată numai în statul membru de reședință ( 5 ), ceea ce înseamnă că GV nu putea solicita o astfel de prestație din partea statului de cetățenie, dat fiind că are reședința în Irlanda.

Din decizia de trimitere reiese că, pentru a beneficia de prestația de invaliditate în Irlanda, persoana în cauză trebuie să îndeplinească anumite cerințe legate de vârstă, handicap și resurse. În special, prestația de invaliditate poate fi acordată doar persoanelor care nu au împlinit vârsta generală de pensionare ( 6 ). Celelalte criterii de eligibilitate includ criterii medicale și o verificare a resurselor. Această din urmă verificare include orice venit pe care o persoană îl obține de la un membru de familie.

Mai precis, dreptul irlandez se opune acordării prestației de invaliditate unei persoane care nu are reședința obișnuită în Irlanda ( 7 ). O condiție pentru deținerea reședinței obișnuite este ca o persoană să aibă drept de ședere în statul membru respectiv.

Prin decizia din 27 februarie 2018, cererea lui GV a fost respinsă. Contestația împotriva acestei decizii a fost respinsă la 12 februarie 2019. Cu ambele ocazii, motivul respingerii a fost faptul că GV nu avea drept de ședere în Irlanda.

În urma unei cereri formulate în numele lui GV de o organizație neguvernamentală, decizia de respingere din 12 februarie 2019 a fost reexaminată.

Prin decizia din 2 iulie 2019, Appeals Officer (agentul Oficiului pentru Contestații în materie de Protecție Socială, Irlanda) a concluzionat că GV, în calitate de ascendent direct dependent de un cetățean al Uniunii angajat în Irlanda, dispunea de un drept de ședere, dar nu avea dreptul la asistență socială.

Chief Appeals Officer (directorul Oficiului pentru Contestații în materie de Protecție Socială, Irlanda) (primul pârât în fața instanței de trimitere) a fost sesizat cu o cerere de revizuire a deciziei respective și a confirmat, prin decizia din 23 iulie 2019, că GV nu avea dreptul la prestația de invaliditate. Acest lucru a fost justificat prin argumentul că, potrivit legislației irlandeze care a transpus Directiva privind cetățenia ( 8 ), GV nu trebuie să devină o sarcină excesivă pentru sistemul național de asistență socială.

Legislația irlandeză relevantă este, după cum a arătat instanța de trimitere, European Communities (Free Movement of Persons) Regulations 2015 [Regulamentul privind Comunitățile Europene (libera circulație a persoanelor) din 2015] (S.I. nr. 548 din 2015) (denumit în continuare „Regulamentul din 2015”). Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul din 2015 prevede păstrarea dreptului de ședere în Irlanda după cum urmează: „O persoană care are locuiește în stat în temeiul articolelor 6 ( 9 ), 9 sau 10 continuă să aibă drept de ședere în stat atât timp cât respectă dispozițiile relevante ale articolului respectiv și nu devine o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului.”

GV a solicitat controlul jurisdicțional al deciziei din 23 iulie 2019 în fața High Court (Înalta Curte, Irlanda). Prin hotărârea din 29 mai 2020, această instanță a anulat decizia atacată. Ea a considerat că legislația irlandeză, în măsura în care supune dreptul de ședere al unui membru de familie al unui cetățean Uniunii condiției ca membrul de familie respectiv să nu devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului, este incompatibilă cu Directiva privind cetățenia. Astfel, potrivit aceleiași instanțe, atunci când se demonstrează, în momentul în care membrul de familie se alătură lucrătorului Uniunii, că acesta este dependent de lucrătorul respectiv, nu există nicio cerință ca membrul de familie în cauză să continue să depindă de cetățeanul Uniunii pentru a beneficia în continuare de dreptul de ședere în statul membru gazdă.

Chief Appeals Officer și Minister for Employment Affairs and Social Protection (ministrul muncii și protecției sociale, Irlanda) au formulat apel împotriva hotărârii menționate la Court of Appeal (Curtea de Apel), instanța de trimitere în prezenta cauză.

Pe de o parte, potrivit Minister for Employment Affairs and Social Protection, definiția „membrului de familie” de la articolul 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia include cerința ca membrul de familie să continue să depindă de cetățeanul Uniunii atât timp cât este invocat dreptul de ședere derivat. Astfel, atunci când relația de dependență încetează, acest membru de familie nu mai poate beneficia de un asemenea drept de ședere. Dacă lui GV i‑ar fi acordată prestația de invaliditate, dependența ei față de fiica sa ar înceta și, prin urmare, nu ar mai beneficia de un drept de ședere derivat în conformitate cu directiva menționată.

Pe de altă parte, GV susține în esență că articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul din 2015, în măsura în care supune membrii de familie ai unui cetățean al Uniunii condiției privind „sarcina excesivă”, deși o astfel de condiție nu este prevăzută la articolul 7 din Directiva privind cetățenia, este o dispoziție lipsită de validitate. Potrivit lui GV, jurisprudența Curții de Justiție privind noțiunea de „dependență” confirmă poziția sa. În plus, ea susține că argumentul invocat de Minister for Employment Affairs and Social Protection încalcă dreptul său la egalitate de tratament în temeiul articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia.

Având îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației irlandeze cu Directiva privind cetățenia, Court of Appeal (Curtea de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare: „1) Dreptul de ședere derivat al unui ascendent direct al unui lucrător cetățean al Uniunii în temeiul articolului 7 alineatul (2) din [Directiva privind cetățenia] este condiționat de menținerea dependenței rudei respective față de lucrător? 2) [Directiva privind cetățenia] se opune ca un stat membru gazdă să limiteze accesul la o prestație de asistență socială în cazul unui membru de familie al unui lucrător cetățean al Uniunii care beneficiază de un drept de ședere derivat ca urmare a dependenței de lucrătorul respectiv, în cazul în care accesul la o astfel de prestație ar însemna că acesta încetează să depindă de lucrător? 3) [Directiva privind cetățenia] se opune ca un stat membru gazdă să limiteze accesul la o prestație de asistență socială în cazul unui membru de familie al unui lucrător cetățean al Uniunii care beneficiază de un drept de ședere derivat ca urmare a dependenței sale de lucrătorul respectiv, pentru motivul că plata prestației va avea drept consecință faptul că membrul de familie în cauză va deveni o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului?”

GV, Chief Appeals Officer, Social Welfare Appeals Office (Oficiul pentru Contestații în materie de Protecție Socială, Irlanda), Minister for Employment Affairs and Social Protection, Attorney General (Procurorul General, Irlanda) (denumiți în continuare „pârâții”), guvernele ceh, danez și german, Irlanda, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte. La 18 octombrie 2022 a avut loc o ședință în cadrul căreia GV, pârâții, guvernele ceh, danez și german, Irlanda, precum și Comisia au prezentat observații orale.

Articolul 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia prevede că, în sensul acestei directive: „prin «membru de familie» se înțelege: (a) soțul; (b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă; (c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera (b); (d) ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera (b).”

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia are următorul cuprins: „Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care: (a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau (b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau (c) – sunt înscriși într‑o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională și – dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr‑o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere sau (d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).”

Articolul 24 din Directiva privind cetățenia prevede: „(1) Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă. (2) Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.”

Articolul 7 din Regulamentul privind lucrătorii ( 10 ) prevede, în partea relevantă: „(1) Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și în special în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea. (2) Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali. […]”

O chestiune discutată de participanții la prezenta procedură a fost aceea că Directiva privind cetățenia, a cărei interpretare a fost solicitată de instanța de trimitere, nu este aplicabilă ca atare situației de fapt din prezenta cauză. Deși suntem de acord cu argumentele participanților legate de aspectul respectiv, vom furniza o scurtă explicație referitoare la motivele pentru care interpretarea Directivei privind cetățenia este totuși utilă pentru instanța de trimitere.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia, această directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale care îl însoțesc sau i se alătură.

Prin urmare, directiva menționată nu reglementează drepturile derivate ale membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii într‑un stat membru al cărui resortisant este cetățeanul în cauză.

Dat fiind că AC a dobândit cetățenia irlandeză, din momentul naturalizării sale, Directiva privind cetățenia a încetat să se mai aplice drepturilor de care beneficiază mama sa în Irlanda.

Totuși, chiar dacă Directiva privind cetățenia nu este în sine aplicabilă situației care a condus la litigiul din prezenta cauză, Curtea a considerat deja că ea este aplicabilă „prin analogie” unor situații similare ( 11 ).

Dreptul de ședere derivat al unui membru de familie al unui cetățean al Uniunii poate lua naștere direct în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE. După cum a precizat Curtea, împrejurarea că un resortisant al unui stat membru care s‑a deplasat și are reședința într‑un alt stat membru dobândește ulterior cetățenia acestui din urmă stat membru nu poate implica privarea sa de dreptul de a duce o viață de familie în statul respectiv, astfel cum este garantat de dreptul Uniunii ( 12 ).

Pentru a evita situația în care cetățenii Uniunii care și‑au exercitat libertatea de circulație și s‑au integrat în societatea statului membru gazdă prin dobândirea cetățeniei statului respectiv sunt tratați, în ceea ce privește viața lor de familie, mai puțin favorabil decât cetățenii Uniunii care și‑au exercitat de asemenea dreptul la circulație, dar care au păstrat doar cetățenia statului de origine, Directiva privind cetățenia stabilește conținutul minim al drepturilor derivate ale membrilor de familie ai cetățenilor naturalizați.

Astfel, Directiva privind cetățenia clarifică interpretarea articolului 21 alineatul (1) TFUE, care este aplicabil în prezenta cauză, precizând conținutul său minim.

Interpretarea Directivei privind cetățenia de către Curte va fi utilă instanței de trimitere pentru a aprecia dacă, prin decizia sa, Chief Appeals Officer a încălcat drepturile de care beneficiază atât AC, cât și GV în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE. Prin urmare, Curtea poate răspunde la întrebările preliminare prin care se solicită interpretarea Directivei privind cetățenia.

În plus, considerăm că Regulamentul privind lucrătorii este de asemenea aplicabil în mod indirect în procedura principală. El clarifică conținutul minim al dreptului fundamental la liberă circulație al lucrătorilor mobili ai Uniunii care dobândesc, prin naturalizare, cetățenia statului membru gazdă în care s‑au mutat ( 13 ). Faptul că instanța de trimitere și‑a limitat întrebările la interpretarea Directivei privind cetățenia nu împiedică Curtea să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi pot fi utile pentru soluționarea cauzei ( 14 ).

Pentru acest motiv, vom propune o interpretare a articolului 45 alineatul (2) TFUE, astfel cum este clarificat de Regulamentul privind lucrătorii în măsura în care vom considera că este util pentru prezenta cauză, în special pentru examinarea celei de a treia întrebări preliminare. În consecință, vom propune Curții și un mod de reformulare a acestei întrebări în vederea furnizării unui răspuns util instanței de trimitere.

Principalul element declanșator în prezenta cauză este Regulamentul din 2015, o măsură legislativă prin care Irlanda a transpus Directiva privind cetățenia în dreptul său intern. Acest act transpune aproape textual definițiile membrilor de familie ( 15 ), precum și normele privind dreptul de ședere al membrilor de familie ( 16 ), astfel cum sunt reglementate în Directiva privind cetățenia.

Regulamentul din 2015 reglementează totodată păstrarea dreptului de ședere, inclusiv pentru membrii de familie. Articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul din 2015 (a se vedea punctul 14 din prezentele concluzii) condiționează în esență păstrarea dreptului de ședere al unui ascendent direct de îndeplinirea a două cerințe: în primul rând, ca ascendentul direct să depindă de cetățeanul mobil al Uniunii ( 17 ) și, în al doilea rând, ca ascendentul respectiv să nu devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului.

Dacă ascendentul direct nu beneficiază de dreptul de ședere în Irlanda, acesta nu îndeplinește condițiile pentru prestația de invaliditate. Ambele argumente, atât pierderea relației de dependență, cât și faptul de a fi o sarcină pentru sistemul de asistență socială, au fost invocate în diferitele decizii de respingere a cererii de acordare a prestației de invaliditate formulate de GV.

Prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă vreuna dintre cele două condiții pentru păstrarea dreptului de ședere în Irlanda este permisă de dreptul Uniunii.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom proceda după cum urmează. Vom analiza întrebările în ordinea în care au fost adresate. Totuși, prima întrebare ridică în mod necesar o altă întrebare, care este relevantă și pentru răspunsul la a doua întrebare: ce presupune relația de dependență? Prin urmare, după prezentarea poziției noastre cu privire la prima întrebare, vom analiza această chestiune suplimentară, înainte de a aborda a doua și a treia întrebare.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în conformitate cu articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum este clarificat de articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia ( 18 ), este suficient ca dependența să fi existat în momentul în care ascendentul direct s‑a alăturat lucrătorului mobil al Uniunii în statul gazdă sau dacă este o cerință permanentă pentru existența dreptului de ședere derivat în acest stat.

În această privință, GV și Comisia susțin că dependența trebuie să existe doar în momentul în care un părinte se alătură unui lucrător mobil în statul gazdă. Pentru susținerea poziției menționate, ei invocă Hotărârea Jia ( 19 ) și Hotărârea Reyes ( 20 ). În aceste cauze, Curtea a confirmat că dependența unui membru de familie de către un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul de circulație (sau de către soțul cetățeanului Uniunii care și‑a exercitat dreptul respectiv) trebuie să existe în țara de origine înainte de dobândirea dreptului de ședere în statul gazdă ( 21 ).

Pârâții și celelalte guverne interveniente susțin, dimpotrivă, că GV nu poate beneficia de dreptul de ședere derivat decât atât timp cât depinde de fiica sa. Astfel, dependența este o cerință cu caracter de permanență potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia și ar înceta dacă ea ar primi prestația de invaliditate din partea autorităților irlandeze.

În cauzele Jia și Reyes, invocate de reclamanta din litigiul principal, Curtea a fost invitată să analizeze legalitatea condițiilor pentru obținerea permisului de ședere la sosirea în statul gazdă. Condițiile pentru păstrarea dreptului de ședere nu au fost în discuție în niciuna dintre aceste cauze. În plus, spre deosebire de cele două cauze, în care reclamanților li s‑a refuzat eliberarea permiselor de ședere, în prezenta cauză, GV beneficiază deja de dreptul de ședere în Irlanda. Prin urmare, constatările Curții din Hotărârile Jia și Reyes nu permit soluționarea situației din prezenta cauză.

Astfel, cele două cauze nu exclud concluzia că dependența, ca temei pentru dreptul de ședere derivat, trebuie să existe pe durata șederii părintelui în statul gazdă, după cum susțin pârâții și guvernele interveniente.

Înclinăm să acceptăm această din urmă poziție.

Fără îndoială, dreptul de ședere derivat nu este un drept independent de care beneficiază ascendenții direcți. Ei beneficiază de un asemenea drept ‐ potrivit coroborării articolului 7 alineatul (1) litera (d) cu articolul 2 alineatul (2) litera (d) din Directiva privind cetățenia ‐ întrucât sunt ascendenți direcți dependenți. Un astfel de drept de ședere diferă de dreptul de ședere direct pe care o astfel de persoană ar putea de asemenea să îl dobândească ( 22 ), prin faptul că este legat și depinde de exercitarea dreptului la liberă circulație de către un cetățean mobil al Uniunii, în prezenta cauză, în calitate de lucrător. Prin urmare, în opinia noastră, este logic că dependența față de acest cetățean al Uniunii trebuie să continue după ce un membru direct al familiei se alătură cetățeanului respectiv în statul gazdă.

În plus, articolul 14 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia, care reglementează păstrarea dreptului de ședere, precizează că membrii de familie își păstrează drepturile care le revin în temeiul articolului 7 din aceasta atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de dispoziția respectivă. Întrucât dispoziția menționată se referă la membrii de familie, astfel cum sunt definiți la articolul 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia, acest lucru poate fi înțeles în sensul că sugerează existența dreptului de ședere atât timp cât persistă dependența.

În sfârșit, tocmai dependența unui ascendent direct de copilul său este cea care justifică dreptul celui dintâi de a fi prezent în statul gazdă. După cum a arătat Curtea, Directiva privind cetățenia urmărește să faciliteze și să consolideze exercitarea dreptului fundamental de circulație ( 23 ). Dreptul de ședere derivat al unui ascendent direct contribuie astfel la exercitarea dreptului de circulație al lucrătorului mobil al Uniunii.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare a instanței de trimitere că articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum este clarificat de articolul 2 punctul 2 litera (d) și de articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia, trebuie interpretat în sensul că condiția privind dependența ascendentului direct față de un lucrător mobil al Uniunii este obligatorie atât timp cât dreptul de ședere al ascendentului respectiv derivă din dreptul la liberă circulație exercitat de lucrător.

Totuși, aspectul dacă depunerea unei cereri de acordare a prestației de invaliditate înseamnă că a încetat dependența este o chestiune diferită. Această chestiune impune mai întâi interpretarea noțiunii de dependență.

Din coroborarea articolului 2 punctul 2 litera (d) cu articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia rezultă cu claritate că numai ascendenții direcți dependenți beneficiază de dreptul de ședere derivat ( 24 ).

Directiva privind cetățenia nu clarifică însă suplimentar noțiunea de „dependență” a ascendenților direcți ( 25 ). Astfel, diferitele versiuni lingvistice ale articolului 2 punctul 2 litera (d) din această directivă sunt divergente. Pentru a cita doar câteva, versiunea în limba engleză se referă la „dependent”, versiunea franceză la „à charge”, versiunea germană la „Unterhalt gewährt wird”, versiunea italiană la „a carico”, versiunea croată la „uzdržavanici”, versiunea neerlandeză la „te hunnen laste”, versiunea polonă la „utrzymaniu” și versiunea română la „în întreținere”.

Deși se pare că unele versiuni lingvistice sugerează numai dependența financiară sau materială, există motive să se ridice problema dacă Directiva privind cetățenia se referă numai la o asemenea dependență. Cu alte cuvinte, o persoană este dependentă în sensul acestei directive doar atunci când are nevoie de sprijin financiar din partea altei persoane? Sau dependența include și alte nevoi, precum nevoia de sprijin fizic sau emoțional?

Lucrările pregătitoare ale Directivei privind cetățenia nu par să furnizeze un răspuns. Definiția membrilor de familie de la articolul 2 punctul 2 din această directivă este rezultatul transferului în actul legislativ respectiv al dispoziției identice în esență a articolului 10 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 ( 26 ). Dispoziția menționată făcea referire la „ascendenții […] care se află în întreținerea lucrătorului” ( 27 ), dar motivul pentru care s‑a utilizat expresia în cauză nu a fost explicat, nici în act, nici în jurisprudența referitoare la acesta. În propunerea inițială a Comisiei de Directivă privind cetățenia, articolul 2 punctul 2 litera (d) nu conținea expresia respectivă și făcea referire pur și simplu la „ascendenți” ( 28 ). Totuși, în cursul procedurii legislative, modul de redactare astfel cum apărea în Regulamentul nr. 1612/68 a fost restabilit, fiind inclusă din nou expresia „care se află în întreținere” ( 29 ). Motivele care au stat la baza acestei modificări nu reies în mod evident din documentele pregătitoare și, prin urmare, nu se poate decât specula asupra intenției legiuitorului.

Pârâții din procedura principală, precum și guvernele interveniente, înțeleg noțiunea de „dependență” în sensul că se referă doar la dependența financiară. În consecință, ei afirmă că GV va înceta să fie dependentă de fiica sa dacă i se acordă prestația de invaliditate. Se susține că, în acest caz, ea va fi dependentă față de stat, iar nu față de fiica sa.

Astfel, în cauzele referitoare la dreptul de ședere derivat al membrilor familiei directe, Curtea a confirmat că necesitatea unui sprijin financiar constituie o situație de dependență în sensul Directivei privind cetățenia ( 30 ). Totuși, în aceste cauze, Curtea nu era invitată să explice semnificația noțiunii de dependență. Mai simplu spus, situația de fapt în discuție în fiecare dintre cauzele respective implica o asemenea formă de dependență ( 31 ).

Prin urmare, jurisprudența menționată nu poate fi înțeleasă în sensul că ar stabili că numai dependența financiară este relevantă în vederea obținerii dreptului de ședere derivat în temeiul Directivei privind cetățenia. În opinia noastră, mai multe motive conduc la o concluzie diferită, și anume că dependența în sensul Directivei privind cetățenia este o noțiune mai largă, care include și nevoile emoționale și fizice.

În primul rând, considerăm că dependența materială sau financiară este cel mai puțin important motiv pentru a permite unui lucrător mobil al Uniunii să își aducă părinții în statul gazdă în care locuiește și lucrează. Dacă ar fi vorba doar despre sprijinul financiar, un astfel de sprijin ar putea fi acordat și părinților care rămân în țările lor de origine. Nu este necesar să fie aduși în statul gazdă pentru a le asigura o locuință sau un sprijin financiar pentru hrană sau îmbrăcăminte. Ar putea fi chiar mai ieftin să se asigure un astfel de sprijin în țara de origine a părinților, în care costul vieții ar putea fi mai mic decât cel din statul gazdă. Dimpotrivă, a oferi unui părinte sprijin emoțional și fizic este, în majoritatea situațiilor, imposibil dacă părintele nu locuiește aproape de copiii săi.

În al doilea rând, din lucrările pregătitoare ale Directivei privind cetățenia rezultă în mod clar că motivul care a stat la baza recunoașterii drepturilor derivate ale membrilor de familie a fost acela de a permite exercitarea efectivă a dreptului la viața de familie ( 32 ). Acest drept fundamental, recunoscut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 33 ), cuprinde existența unor legături afective între membrii familiei ( 34 ).

În al treilea rând, o asemenea interpretare largă a noțiunii de „dependență” este în concordanță cu obiectivul Directivei privind cetățenia de a contribui la dreptul de circulație al lucrătorilor mobili ai Uniunii. Dacă GV ar avea nevoie de compania și îngrijirea fiicei sale, dar nu ar putea să i se alăture în statul membru în care fiica sa locuiește și lucrează, este probabil (cel puțin până când vom inventa teleportarea) ca fiica să fie obligată să părăsească statul gazdă pentru a i se alătura mamei sale în statul de origine al mamei ( 35 ). Acest lucru ar constitui un obstacol în calea dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre deținut de AC. Un lucrător mobil al Uniunii, copil al unui părinte care este resortisant al unei țări terțe și are nevoie de acest tip de sprijin, ar putea fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii Europene.

În această privință, jurisprudența Curții recunoaște faptul că dreptul Uniunii acordă importanță asigurării protecției vieții de familie a resortisanților statelor membre în vederea eliminării obstacolelor la exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratate ( 36 ).

În sfârșit, în jurisprudență există indicii care arată că noțiunea de dependență, astfel cum este avută în vedere în Directiva privind cetățenia, este înțeleasă de către Curte într‑un sens mai larg, iar nu doar din perspectiva nevoilor financiare. Mai întâi, Curtea a considerat că articolul 2 punctul 2 din Directiva privind cetățenia trebuie să fie interpretat în sens larg ( 37 ).

În plus, jurisprudența recentă legată de articolul 3 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia, care se referă la membri de familie mai îndepărtați, a admis o concepție mai largă a dependenței ( 38 ). În pofida faptului că articolul 3 alineatul (2) acordă membrilor de familie drepturi mai limitate în comparație cu dreptul automat de ședere acordat membrilor de familie care intră în domeniul de aplicare al articolului 2 punctul 2 litera (d) din Directiva privind cetățenia, nu există niciun motiv pentru a se înțelege în mod diferit noțiunea de „dependență” pe tot parcursul acestei directive și nici, de altfel, în cadrul diferitelor acte juridice care reglementează drepturile membrilor de familie ai lucrătorilor mobili ai Uniunii ( 39 ).

Pentru motivele care precedă, propunem Curții să adopte o concepție largă a noțiunii de dependență, care există oricând o persoană are nevoie de sprijinul material, financiar, fizic sau emoțional al unui membru de familie. Prin urmare, chiar dacă GV nu ar mai avea nevoie de sprijin financiar din partea fiicei sale, ea ar putea îndeplini în continuare cerința privind dependența pe care se întemeiază dreptul de ședere derivat.

După cum a arătat instanța de trimitere, dreptul irlandez se opune plății prestației de invaliditate către o persoană care nu are reședința obișnuită în acest stat. Reședința obișnuită poate exista numai dacă persoana respectivă are drept de ședere în Irlanda. Cetățenilor irlandezi nu li se poate refuza, în temeiul dreptului internațional, dreptul de ședere legală în Irlanda. Totuși, resortisanții altor țări trebuie să dispună de un temei legal recunoscut de dreptul irlandez de care să se prevaleze pentru a benefica de dreptul de ședere. Un asemenea temei legal este articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia.

Aceasta este situația juridică aflată la originea celei de a doua întrebări a instanței de trimitere. Prin această întrebare, instanța respectivă solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost clarificat de Directiva privind cetățenia, trebuie interpretat în sensul că plata unei prestații de invaliditate către ascendentul direct al unui cetățean al Uniunii pune capăt dependenței ascendentului față de lucrător și, prin urmare, determină încetarea dreptului său de ședere derivat.

În cazul în care Curtea acceptă ca răspuns la prima întrebare propunerea noastră – potrivit căreia dependența trebuie să fie continuă pentru a servi drept justificare pentru dreptul de ședere al unui ascendent direct întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia –, rezultă că încetarea dependenței unui ascendent direct față de un cetățean mobil al Uniunii conduce la revocarea dreptului de ședere derivat al acestui ascendent în temeiul dispoziției menționate.

Totuși, aceasta nu înseamnă că solicitarea unei prestații sociale pune capăt dependenței ascendentului direct față de cetățeanul mobil al Uniunii.

În primul rând și în măsura în care Curtea acceptă propunerea noastră și interpretează dependența în sens larg, acordarea prestației de invaliditate ar putea acoperi dependența financiară (sau cel puțin o parte a sa), dar este puțin probabil să acopere celelalte nevoi de sprijin ale ascendenților ( 40 ). Autoritățile de stat irlandeze cu greu ar putea să înlocuiască îngrijirea și sprijinul emoțional din partea propriului copil.

Astfel, chiar dacă statul membru gazdă acoperă parțial sau chiar total costurile financiare ale părintelui care locuiește în acest stat, părintele respectiv rămâne dependent de cetățeanul mobil al Uniunii de la care derivă dreptul său de ședere, atunci când există în continuare nevoia de sprijin material, emoțional sau fizic.

În al doilea rând, chiar dacă prin dependență se înțelege doar nevoia de sprijin material sau financiar, cererea de acordare a unei prestații de invaliditate nu poate conduce în mod automat la concluzia că dreptul de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia ar înceta în cazul acordării prestației.

După cum a sugerat Comisia, o asemenea concluzie ar genera un cerc vicios, care nu poate fi permis: ea conduce la scenariul în care atunci când unui membru de familie i se acordă o prestație socială, dreptul său de ședere încetează, fapt care exclude, la rândul său, posibilitatea de a i se acorda acestuia o prestație socială. Totuși, în lipsa prestației sociale respective, membrul de familie revine la situația de dependență față de cetățeanul mobil al Uniunii, ceea ce înseamnă că beneficiază de dreptul de ședere derivat și îndeplinește o condiție prealabilă pentru solicitarea prestației sociale. Și așa mai departe, la infinit.

Calea de ieșire dintr‑un astfel de cerc vicios constă în închiderea sa la un moment dat. Prin urmare, statutul unui membru dependent al familiei unui lucrător trebuie să fie evaluat separat de acordarea unei anumite prestații.

Curtea a admis deja o asemenea abordare în Hotărârea Lebon, care a analizat dreptul unei fiice dependente de un cetățean mobil al Uniunii de a solicita o prestație socială belgiană numită minimex.

În această hotărâre, Curtea a considerat că „o cerere de acordare a minimex‑ului depusă de un membru al familiei unui lucrător migrant dependent de acesta din urmă nu poate afecta calitatea solicitantului de membru de familie dependent de lucrător. A decide altfel ar însemna să se accepte că acordarea minimex‑ului ar putea conduce la pierderea de către solicitant a calității de membru de familie dependent și, în consecință, ar justifica fie retragerea minimex‑ului în sine, fie chiar pierderea dreptului de ședere. O astfel de soluție ar împiedica, în practică, solicitarea minimex‑ului de către un membru de familie dependent de un lucrător și, pentru acest motiv, ar aduce atingere egalității de tratament acordate lucrătorului migrant. Prin urmare, calitatea de membru de familie dependent de un lucrător trebuie să fie analizată independent de acordarea minimex‑ului” ( 41 ). Deși Hotărârea Lebon se referă la un descendent direct, nu există niciun motiv să nu se aplice același raționament în cazul ascendenților direcți ( 42 ).

Astfel, chiar dacă dependența este înțeleasă doar ca nevoie de sprijin financiar (ceea ce, în opinia noastră, este o interpretare prea restrânsă a acestei noțiuni), acordarea unui sprijin financiar de către statul membru nu determină încetarea dependenței persoanei care beneficiază de sprijinul respectiv.

Posibilitatea de a beneficia de prestația de invaliditate (pentru care, potrivit dreptului irlandez, trebuie îndeplinite condiții medicale și financiare) confirmă mai degrabă decât infirmă existența dependenței. Astfel, dacă autoritățile statului nu ar sprijini membrul de familie dependent, îngrijitorul principal, lucrător mobil al Uniunii, ar trebui să acopere cheltuielile legate de sprijinirea sa.

Prin urmare, acordarea unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv, precum prestația de invaliditate, nu poate afecta dependența solicitantului.

Pentru a adăuga un argument suplimentar în susținerea concluziei de mai sus, trebuie remarcat faptul că nici litera (a), nici litera (d) ale articolului 7 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia nu conțin cerința ca lucrătorul sau membrul de familie al acestuia să aibă autonomie financiară, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă ( 43 ). Doar articolul 7 alineatul (1) litera (b) și articolul 7 alineatul (1) litera (c) din directiva respectivă impun autonomia financiară ca o condiție pentru obținerea dreptului de ședere. Vom reveni asupra acestui aspect atunci când vom analiza argumentul potrivit căruia un membru de familie ar putea deveni o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă ( 44 ).

În plus, după cum a susținut Comisia Europeană, măsurile luate de un membru de familie dependent pentru sporirea autonomiei sale financiare în statul membru gazdă nu ar trebui în niciun caz să îl priveze de dreptul de ședere.

În caz contrar, aceasta ar însemna că numai persoanele care nu au nevoie de o prestație specială de tip necontributiv ar îndeplini condițiile pentru obținerea sa. Legea nu trebuie să fie interpretată astfel încât să conducă la un rezultat atât de absurd ( 45 ).

În consecință, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare a instanței de trimitere arătând că articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum este clarificat de articolul 2 punctul 2 litera (d) și de articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva privind cetățenia, trebuie interpretat în sensul că solicitarea unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv de către ascendentul direct al unui cetățean mobil al Uniunii nu pune capăt dependenței acestei rude față de lucrător și, prin urmare, nu afectează dreptul de ședere derivat al rudei respective.

După cum s‑a arătat de la bun început ( 46 ), dreptul irlandez prevede că un ascendent direct poate păstra dreptul de ședere derivat cu două condiții: (1) dacă se află în întreținerea cetățeanului mobil al Uniunii și (2) dacă nu reprezintă o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului. Astfel, chiar dacă ar continua să se afle în întreținere, ascendentul și‑ar pierde dreptul de ședere dacă ar deveni o sarcină excesivă.

Pe acest temei, Chief Appeals Officer, în decizia supusă controlului instanței de trimitere, a considerat că, deși are drept de ședere, GV nu poate să solicite prestația de invaliditate, întrucât aceasta ar face ca ea să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială și ar conduce la pierderea dreptului său de ședere.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune limitării accesului unui ascendent direct al unui lucrător mobil al Uniunii la prestația de invaliditate în statul gazdă pentru motivul că plata unei asemenea prestații ar face ca ascendentul aflat în întreținere să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului respectiv.

Este necesar să ne amintim de la bun început că dreptul Uniunii nu acordă un drept la asistență socială cetățenilor mobili ai Uniunii și membrilor de familie ai acestora. Organizarea statului social ține, în principiu, de competențele reținute de statele membre. Aceste competențe includ alegerea tipurilor de prestații de asistență socială, precum și condițiile pentru a deveni beneficiar.

Prin urmare, problema nu este aceea dacă GV are dreptul la prestația de invaliditate. Aceasta este o chestiune care ține de dreptul irlandez. Dreptul Uniunii intervine însă prin intermediul principiului egalității de tratament pe motiv de naționalitate ( 47 ). El interzice discriminarea de către statele membre a resortisanților altor state membre în raport cu tratamentul acordat propriilor resortisanți. Chiar dacă este aplicabil în mod direct în temeiul tratatului, principiul egalității de tratament pe motiv de naționalitate și‑a găsit o expresie concretă în diferite acte de drept derivat al Uniunii, inclusiv la articolul 24 din Directiva privind cetățenia și la articolul 7 din Regulamentul privind lucrătorii.

În consecință, GV poate solicita accesul la prestația de invaliditate prin invocarea principiului egalității de tratament. Dacă resortisanții irlandezi au acces la o astfel de prestație, și ea ar trebui să aibă acces la aceasta.

În prezenta cauză, susținem că există două persoane al căror drept la egalitate de tratament ar putea constitui un temei pentru dreptul lui GV de a solicita prestația de invaliditate.

Prima persoană este GV însăși: în calitate de ascendent direct dependent de un cetățean mobil al Uniunii, ea trebuie să fie tratată, potrivit articolului 24 din Directiva privind cetățenia, în același mod ca și cetățenii irlandezi în ceea ce privește accesul său la prestația de invaliditate.

A doua persoană este AC, fiica sa. Prin refuzul accesului mamei sale dependente la prestația de invaliditate, ea este pusă într‑o situație mai puțin avantajoasă decât cea a lucrătorilor irlandezi al căror părinte dependent solicită prestația menționată. Interzicerea discriminării lui AC se poate întemeia nu doar pe calitatea sa de cetățean al Uniunii care are reședința în statul gazdă în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind cetățenia, ci și, după cum a sugerat Comisia, pe calitatea sa de lucrător care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație potrivit articolului 45 TFUE, astfel cum este clarificat de Regulamentul privind lucrătorii. Regulamentul în cauză exprimă, la articolul 7 din cadrul său, principiul egalității de tratament.

Instanța de trimitere a subliniat, în decizia de trimitere și în prezenta întrebare, astfel cum a fost formulată, că îngrijitorul principal în cauza de față este un lucrător mobil. Prin urmare, eventuala discriminare împotriva acestui lucrător nu poate fi ignorată în prezenta cauză.

În consecință, propunem Curții să ia în considerare ambele perspective.

Vom examina mai întâi modul în care solicitarea prestației de invaliditate de către GV se poate întemeia în mod indirect pe dreptul la egalitate de tratament al lui AC (a), iar apoi modul în care se poate întemeia în mod direct pe propriul său drept la egalitate de tratament, astfel cum este prevăzut în Directiva privind cetățenia (b) ( 48 ). Vom aprecia apoi dacă asemenea drepturi pot fi limitate pe baza preocupării legate de faptul că, prin primirea de prestații sociale, un ascendent devine o sarcină excesivă pentru asistența socială a statului gazdă (c).

În opinia noastră, dreptul lui GV de a solicita prestația de invaliditate poate decurge din dreptul la egalitate de tratament de care beneficiază AC în calitate de lucrător care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație.

Articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor „implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă”.

Tratamentul diferențiat al părintelui unui lucrător mobil al Uniunii în raport cu părinții lucrătorilor care sunt resortisanți ai statului gazdă poate fi înțeles ca discriminare interzisă de articolul 45 alineatul (2) TFUE?

Această dispoziție a tratatului a fost pusă în aplicare și clarificată în continuare prin Regulamentul privind lucrătorii. Articolul 7 alineatul (2) din regulamentul respectiv prevede că un lucrător care este cetățean al Uniunii „beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali” într‑un alt stat membru ( 49 ).

Acest lucru ridică problema dacă o prestație socială primită de părintele unui lucrător poate fi considerată un avantaj social al lucrătorului respectiv.

Răspunsul la întrebarea menționată trebuie să fie afirmativ pentru motivele care urmează. În primul rând, Curtea a adoptat o interpretare în sens larg a noțiunii de „avantaj social” din Regulamentul privind lucrătorii ( 50 ). Ea acoperă „toate avantajele care, legate sau nu de un contract de muncă, sunt recunoscute în general în favoarea lucrătorilor naționali, în principal datorită calității lor obiective de lucrător sau pentru simplul fapt al reședinței lor pe teritoriul național, și a căror extindere la lucrătorii resortisanți ai altor state membre este, prin urmare, aptă să faciliteze mobilitatea acestora în cadrul Uniunii și, așadar, integrarea lor în statul membru gazdă” ( 51 ).

Jurisprudența Curții a confirmat deja că această noțiune ar putea include o prestație socială precum prestația de invaliditate ( 52 ). Ea a confirmat de asemenea faptul că termenul de „avantaje sociale” în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii se poate aplica prestațiilor care intră totodată în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 883/2004, precum prestația de invaliditate din prezenta cauză ( 53 ).

În al doilea rând, noțiunea de „avantaj social” al lucrătorului include și o prestație socială precum prestația de invaliditate, atunci când aceasta este acordată părintelui unui lucrător, iar nu lucrătorului însuși.

Curtea a limitat inițial termenul de „avantaje sociale” doar la prestațiile acordate lucrătorilor înșiși ( 54 ), dar jurisprudența s‑a schimbat după Hotărârea Lebon. Din această hotărâre rezultă că o prestație acordată unui descendent direct poate constitui „avantajul social” al lucrătorului, dacă descendentul respectiv este întreținut de lucrător ( 55 ).

În opinia noastră, același raționament este valabil în cazul ascendenților dependenți. GV depinde de AC. AC ar furniza în mod necesar ceea ce ea nu obține din partea sistemului de asistență socială. Altfel spus, dacă GV primește prestația de invaliditate, această plată ar ușura și situația lui AC ( 56 ). Dacă, dimpotrivă, autoritățile irlandeze îi refuză mamei sale un asemenea sprijin, AC ar fi pusă într‑o situație dezavantajoasă în raport cu lucrătorii irlandezi aflați într‑o situație similară.

Pentru a aprecia dacă este pusă într‑o situație dezavantajoasă, AC trebuie comparată cu lucrătorii care sunt resortisanți irlandezi. Astfel de lucrători pot avea de asemenea părinți care sunt cetățeni ai Uniunii, însă nu și resortisanți irlandezi și cărora li s‑ar putea refuza prestația de invaliditate dacă ar avea reședința în acest stat de mai puțin de cinci ani ( 57 ). Totuși, în majoritatea situațiilor, părinții lucrătorilor irlandezi sunt și resortisanți irlandezi și, prin urmare, au dreptul să solicite prestația de invaliditate. În această privință, discriminarea lui AC care rezultă din faptul că mama sa nu poate solicita prestația de invaliditate ar putea fi catalogată drept o discriminare indirectă legată de avantajele sociale de care beneficiază lucrătorii naționali.

În sfârșit, o jurisprudență constantă confirmă faptul că membrii de familie dependenți sunt beneficiarii indirecți ai egalității de tratament acordate lucrătorilor mobili ai Uniunii în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii ( 58 ). Curtea a inclus deja ascendenții direcți în grupul acestor beneficiari indirecți ( 59 ).

Chiar dacă sunt doar beneficiari indirecți ai dreptului lucrătorului la egalitate de tratament, rudele dependente pot solicita prestații sociale în nume propriu ( 60 ). Astfel, argumentele invocate de pârâți și de guvernele statelor membre interveniente – potrivit cărora dreptul lui AC la egalitate de tratament este lipsit de relevanță, întrucât GV a introdus cererea în nume propriu – sunt lipsite de pertinență.

Interpretarea propusă a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii favorizează libera circulație a lucrătorilor, în măsura în care ea permite, așa cum a afirmat recent Curtea, crearea condițiilor optime pentru integrarea membrilor de familie ai lucrătorilor Uniunii care au exercitat această libertate și au desfășurat o activitate profesională în statul membru gazdă ( 61 ).

În concluzie, ascendenții direcți dependenți de un lucrător mobil al Uniunii obțin astfel dreptul de a solicita prestații, care pot fi considerate un avantaj social pentru lucrătorul Uniunii de care depind, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii.

Prin urmare, având în vedere situația de dependență față de AC, GV poate invoca articolul 45 alineatul (2) TFUE, astfel cum este clarificat de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii, pentru a solicita, în calitate de beneficiar indirect al dreptului la egalitate de tratament al fiicei sale, o prestație specială în numerar de tip necontributiv, precum prestația de invaliditate din prezenta cauză.

Astfel, libera circulație a lucrătorilor și Regulamentul privind lucrătorii oferă deja soluția litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere. Totuși, vom analiza în continuare posibilitatea de a răspunde la întrebarea acestei instanțe referitoare la Directiva privind cetățenia.

Articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia prevede că orice cetățean al Uniunii care, în temeiul acestei directive, are reședința pe teritoriul statului membru gazdă trebuie să se bucure de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului.

Jurisprudența a clarificat faptul că un cetățean al Uniunii poate pretinde o egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă dacă șederea sa pe teritoriul statului membru gazdă respectă condițiile Directivei privind cetățenia ( 62 )

Întrucât GV este un ascendent dependent de un lucrător mobil al Uniunii, după cum s‑a arătat în prima parte a prezentelor concluzii, ea îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva privind cetățenia și, prin urmare, beneficiază de dreptul de ședere derivat în Irlanda. Prin urmare, are dreptul la egalitate de tratament.

Dreptul lui GV la egalitate de tratament în temeiul Regulamentului privind lucrătorii este un drept derivat bazat pe dreptul direct al fiicei sale la egalitate de tratament. Totuși, GV beneficiază de un drept direct propriu la egalitate de tratament în conformitate cu articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia. Întrucât are un drept de ședere derivat, aceasta dobândește un drept direct propriu de a fi tratată în același mod ca și cetățenii irlandezi. Astfel, ea trebuie să aibă dreptul de a solicita prestația de invaliditate în aceleași condiții ca și cetățenii irlandezi.

Cu toate acestea, pârâții din procedura principală precum și guvernele ceh, danez și german consideră că un stat membru nu este obligat să acorde o asemenea prestație dacă solicitantul ar deveni o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială.

Afirmația potrivit căreia GV ar putea reprezenta o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului (denumită în continuare „argumentul privind sarcina excesivă”) a fost utilizată în prezenta cauză pentru a exprima trei tipuri diferite de preocupări. Prima dintre ele se referă la efectul restrictiv pe care acordarea accesului la prestațiile sociale l‑ar putea avea asupra opțiunilor de politică socială ale statelor membre. A doua preocupare privește solidaritatea. Cea de a treia, legată de cele menționate anterior, vizează temerile legate de așa‑numitul „turism social”. Vom analiza pe rând toate cele trei tipuri de preocupări, înainte de a concluziona că argumentele bazate pe aceste preocupări nu pot fi invocate pentru limitarea dreptului lui GV la egalitate de tratament, nici ca drept indirect întemeiat pe dreptul direct al fiicei sale la un tratament egal în calitate de lucrător mobil, nici ca drept direct propriu la egalitate de tratament, dobândit de GV prin intermediul dreptului său de ședere derivat.

Este incontestabil faptul că preocupările privind perenitatea politicilor sociale naționale trebuie luate în serios.

Referitor la libera circulație a lucrătorilor, Curtea a admis că „considerații de ordin bugetar pot sta la baza unor opțiuni de politică socială ale unui stat membru și pot influența natura sau întinderea măsurilor de protecție socială pe care acesta dorește să le adopte” ( 63 ). Totuși, Curtea a exclus posibilitatea ca astfel de considerente să justifice o discriminare în detrimentul lucrătorilor migranți ai Uniunii ( 64 ).

Întrucât argumentul privind sarcina excesivă nu poate fi utilizat ca justificare pentru limitarea dreptului la egalitate de tratament al lucrătorilor mobili ai Uniunii, acesta nu poate fi folosit nici pentru limitarea dreptului derivat la egalitate de tratament al ascendentului dependent de acest lucrător, al cărui drept de a solicita prestații sociale constituie un avantaj social pentru lucrătorul în cauză.

Prin urmare, Irlanda nu poate considera că GV este o sarcină excesivă pentru sistemul său de asistență socială în cazul în care cererea sa de acordare a prestației de invaliditate este analizată pe baza dreptului fiicei sale de a fi tratată în același mod ca și lucrătorii naționali.

În opinia noastră, răspunsul este același dacă se apreciază că situația juridică a lui GV este cea a unui ascendent direct al unui lucrător mobil al Uniunii care beneficiază de un drept direct la egalitate de tratament potrivit articolului 24 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia, pe baza dreptului său de ședere derivat în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (d) din aceasta.

Explicația este următoarea: dreptul primar acordă dreptul la liberă circulație (care include dreptul de ședere și dreptul la egalitate de tratament) tuturor cetățenilor Uniunii, dar permite ca drepturile respective să fie supuse unor condiții prevăzute în dreptul derivat al Uniunii sau în dreptul național. Directiva privind cetățenia instituie cadrul pentru stabilirea de condiții acceptabile privind dreptul la liberă circulație. Recunoscând preocupările statelor membre, a prevăzut că dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii poate să facă obiectul anumitor condiții, pentru a se evita ca aceștia să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă ( 65 ). Prin urmare, a permis statelor membre să limiteze dreptul de ședere al anumitor categorii de cetățeni prevăzute în mod expres (dar nu și ale altora), permițând invocarea argumentului privind sarcina excesivă ca justificare.

Totuși, acest lucru este posibil doar în situații indicate în mod expres și numai în cazul anumitor grupuri de cetățeni ai Uniunii care nu sunt activi din punct de vedere economic. Astfel de situații vizează, în primul rând, pe acei cetățeni al căror drept de circulație se întemeiază pe ipoteza că dispun de resurse suficiente pentru a se întreține pe ei înșiși și familiile lor [articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind cetățenia] și studenții [articolul 7 alineatul (1) litera (c) din aceasta]. În afara situațiilor respective, argumentul privind sarcina excesivă nu poate fi invocat.

Am merge mai departe și am adăuga că, chiar și atunci când este vorba de limitări ale dreptului de ședere al categoriilor specificate de cetățeni, asemenea limitări nu pot fi automate. În pofida unui anumit număr de critici în doctrină cu privire la claritatea jurisprudenței Curții referitoare la astfel de limitări ( 66 ), ni se pare clar că statul care urmărește să invoce un astfel de argument trebuie mai întâi să demonstreze existența unor amenințări sistemice la adresa sistemului său de asistență socială ( 67 ) și, în continuare, să facă dovada că asemenea amenințări justifică limitarea dreptului unei anumite persoane într‑o situație concretă. Astfel, atunci când aleg să invoce argumentul privind sarcina excesivă admis de legislația Uniunii, statele membre trebuie totuși să respecte principiul proporționalității ( 68 ).

Toate persoanele care beneficiază de un drept de ședere în temeiul Directivei privind cetățenia trebuie să fie tratate de statul gazdă în același mod ca și propriii săi resortisanți. Singurele derogări de la acest principiu sunt prevăzute în mod expres la articolul 24 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia. Fiind o derogare de la principiul egalității de tratament, dispoziția respectivă trebuie interpretată în mod strict ( 69 ).

Ascendenții direcți ai lucrătorilor mobili ai Uniunii nu intră în domeniul de aplicare al articolului 24 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia.

Pe scurt, dreptul de ședere al ascendenților direcți dependenți nu poate fi limitat cu justificarea că ei constituie o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al unui stat și nici dreptul la egalitate de tratament care decurge din dreptul de ședere nu poate fi limitat pentru vreun motiv.

În opinia noastră, acesta este rezultatul consensului legislativ la nivelul Uniunii asupra echilibrului acceptabil între interesele legate de libera circulație și preocupările cu privire la sistemele de protecție socială ale statelor membre. Preocupările legitime ale statelor membre referitoare la sistemele lor de asistență socială au fost luate în considerare, după cum a afirmat Comisia, în cursul procesului legislativ care a condus la adoptarea Directivei privind cetățenia.

Rezultatul acestui consens legislativ este situația actuală, în care nici lucrătorii mobili ai Uniunii, nici ascendenții lor direcți dependenți nu pot fi considerați de statul gazdă ca fiind o sarcină excesivă. Altfel spus, asemenea membri de familie sunt o sarcină (ne)excesivă în același mod în care resortisanții statului respectiv sunt o sarcină (ne)excesivă.

În această privință, statele membre sunt libere să își organizeze sistemele de asistență socială în modul pe care îl consideră adecvat. Ele pot alege tipurile de prestații pe care să le ofere sau pot decide să elimine o prestație existentă sau să diminueze cuantumul său. Totuși, atunci când fac alegerile menționate, statele membre trebuie să țină seama de membrii de familie dependenți de lucrătorii mobili ai Uniunii care au reședința în țara lor ca factori care influențează deciziile lor politice.

Prin urmare, Irlanda nu poate considera că GV este o sarcină excesivă pentru sistemul său de asistență socială atunci când cererea sa de acordare a prestației de invaliditate este analizată pe baza dreptului său direct la egalitate de tratament, care decurge din dreptul său derivat de ședere.

Al doilea mod în care poate fi înțeles argumentul privind sarcina excesivă este din perspectiva solidarității, privită ca disponibilitate de a participa la împărtășirea sarcinilor. O asemenea solidaritate se bazează de obicei pe apartenența la o comunitate, fie ea națională, profesională, familială sau europeană ( 70 ), ceea ce permite excluderea celor care nu sunt membri ai comunității, întrucât împărtășirea sarcinilor cu aceștia este percepută ca excesivă ( 71 ).

În această privință, pârâții susțin că ascendenții direcți dependenți trebuie să beneficieze de prestații sociale precum prestația de invaliditate numai după ce dobândesc statutul de rezident permanent, dar nu și în cursul primilor cinci ani de ședere în statul gazdă. Ei arată că acest lucru se reflectă în structura Directivei privind cetățenia, care face distincție între șederile scurte în țară, pentru o perioadă de cel mult trei luni ( 72 ), șederile pentru o perioadă mai mare de trei luni ( 73 ) și, în sfârșit, dreptul de ședere permanentă, care poate fi obținut după o perioadă de cinci ani de ședere în statul gazdă ( 74 ). În opinia pârâților menționați, în cursul primilor cinci ani, lucrătorii mobili ai Uniunii ar trebui să rămână răspunzători pentru membrii de familie care li s‑au alăturat în statul gazdă și nu ar trebui să impună contribuabililor din statul respectiv să suporte cheltuielile legate de acești membri de familie.

Astfel, Directiva privind cetățenia recunoaște un sistem gradual de drepturi în funcție de durata șederii în statul gazdă ( 75 ). Acesta nu reflectă însă gradul de solidaritate. Directiva respectivă nu are în vedere posibilitatea de a se limita drepturile rudelor directe dependente de cetățeanul mobil al Uniunii după cele trei luni de ședere a acestora în statul gazdă ( 76 ).

Tratarea în mod egal a ascendenților direcți în ceea ce privește accesul lor la prestațiile sociale promovează, de fapt, propria lor integrare treptată în societatea statului membru gazdă ( 77 ).

Astfel, Directiva privind cetățenia, precum și Regulamentul privind lucrătorii reflectă „o anumită solidaritate financiară a resortisanților statului membru gazdă cu cei ai altor state membre”, recunoscută de Curte în hotărârea sa de principiu Grzelczyk ( 78 ).

În sfârșit, nu trebuie uitat faptul că, în conformitate cu articolul 70 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2004, o indemnizație precum prestația de invaliditate poate fi solicitată numai în statul membru de reședință (a se vedea punctul 7 din prezentele concluzii). Altfel spus, dacă acest tip de prestație specială de tip necontributiv ar exista în România, GV nu ar putea să o solicite din partea acestui stat, întrucât are reședința în Irlanda.

Prin urmare, Irlanda nu poate considera că GV este o sarcină excesivă pentru sistemul său de asistență socială pentru că ea nu a făcut parte din societatea sa suficient de mult timp pentru a merita solidaritatea.

În sfârșit, trebuie să abordăm o preocupare suplimentară exprimată de guvernele statelor membre care participă la prezenta procedură, dar care este prezentă și în viața politică a Uniunii, precum și în doctrina juridică. Ea se referă la teama de așa‑numitul „turism social”. Statele membre, în special cele cu niveluri mai ridicate de protecție socială, și‑au exprimat în mod vehement preocuparea legată de cetățenii Uniunii care aleg să se mute în aceste țări doar pentru a beneficia de sistemele lor de asistență socială ( 79 ). Practica respectivă, considerată adesea ca fiind un abuz de dreptul la liberă circulație, a fost analizată în Hotărârea Dano ( 80 ). Hotărârea menționată a stabilit că cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic care și‑au exercitat libertatea de circulație cu unicul scop de a obține beneficiul ajutorului social în statul membru gazdă nu pot beneficia de egalitate de tratament în temeiul Directivei privind cetățenia ( 81 ).

Un asemenea abuz poate avea loc atunci când cetățeanul inactiv din punct de vedere economic își obține dreptul de ședere și dreptul la egalitate de tratament prin circulația unui lucrător mobil al Uniunii, care este un cetățean activ din punct de vedere economic? S‑ar putea imagina o situație în care un cetățean al Uniunii decide să desfășoare o activitate salariată (sau independentă) într‑un alt stat membru decât statul membru de origine numai pentru a permite ascendentului său direct (ascendenților săi direcți) să solicite asistență socială în statul gazdă. Chiar și într‑un scenariu atât de puțin probabil ( 82 ), cetățeanul Uniunii din dreptul căruia decurge statutul de beneficiar al rudei directe dependente ar fi un lucrător în statul gazdă. Deplasarea unui cetățean într‑un alt stat membru pentru a lucra nu poate fi considerată un abuz, ci mai degrabă o exercitare a unui drept fundamental prevăzut în tratat. Dacă o persoană a intrat în statul gazdă doar în calitate de persoană în căutarea unui loc de muncă, articolul 24 alineatul (2) din Directiva privind cetățenia permite statelor membre să nu acorde persoanei în cauză și membrilor de familie ai acesteia dreptul la anumite prestații de asistență socială, dar nu neapărat la toate prestațiile, cum ar fi prestațiile de securitate socială ( 83 ). Totuși, atunci când drepturile membrilor de familie se întemeiază pe drepturile unui lucrător mobil al Uniunii, nu vedem cum se poate susține că acest lucrător s‑a deplasat exclusiv în scopul de a beneficia de asistență socială.

Chiar dacă acest lucru depășește imaginația noastră, nu putem exclude în totalitate posibilitatea unui abuz. Pentru astfel de situații, articolul 35 din Directiva privind cetățenia, care a fost adoptat tocmai pentru prevenirea riscului de abuz, precum și jurisprudența bazată pe Hotărârea Dano ar putea fi utilizate pentru a se preveni concretizarea unor asemenea riscuri.

Situația din prezenta cauză nu pare să suscite astfel de preocupări. AC a lucrat și a avut reședința deja în Irlanda pentru o perioadă lungă. Ea a stabilit legături puternice cu societatea irlandeză, ceea ce reiese în mod evident din faptul că a obținut cetățenia irlandeză la 17 iulie 2015 ( 84 ). Este greu de crezut că toate acestea au fost plănuite doar în scopul aducerii mamei sale în Irlanda pentru a solicita o prestație socială ( 85 ).

Argumentele de mai sus, analizate împreună sau separat, conduc la concluzia că, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru egalitatea de tratament ( 86 ), noțiunea de sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru nu constituie un motiv legal pentru ca un stat membru să refuze accesul la prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv ascendenților direcți dependenți de lucrătorii mobili ai Uniunii.

În consecință, considerăm că articolul 45 alineatul (2) TFUE, astfel cum a fost clarificat de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul privind lucrătorii, și articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost clarificat de articolul 24 alineatul (1) din Directiva privind cetățenia, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care limitează accesul la o prestație specială în numerar de tip necontributiv al ascendentului direct al unui lucrător mobil al Uniunii, care beneficiază de un drept de ședere derivat în temeiul dependenței sale față de acest lucrător și a avut reședința în mod legal pentru o perioadă mai mare de trei luni în statul de reședință, pentru motivul că plata prestației respective va face ca membrul de familie menționat să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului în cauză.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda) după cum urmează: 1) Articolul 21 TFUE, astfel cum este clarificat de articolul 2 punctul 2 litera (d) și de articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, trebuie interpretat în sensul că condiția privind dependența ascendentului direct față de un lucrător mobil al Uniunii este obligatorie atât timp cât dreptul de ședere al acestui ascendent derivă din dreptul la liberă circulație exercitat de lucrătorul respectiv. 2) Articolul 21 TFUE, astfel cum a fost clarificat de articolul 2 punctul 2 litera (d) și de articolul 7 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/38, trebuie interpretat în sensul că o cerere de acordare a unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv formulată de ascendentul direct al unui lucrător mobil al Uniunii nu determină încetarea dependenței acestei rude față de lucrător și, prin urmare, nu afectează dreptul de ședere derivat al rudei menționate. 3) Articolul 45 alineatul (2) TFUE, astfel cum a fost clarificat de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii, și articolul 21 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost clarificat de articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care limitează accesul la o prestație specială în numerar de tip necontributiv al ascendentului direct al unui lucrător mobil al Uniunii, care beneficiază de un drept de ședere derivat în temeiul dependenței sale față de acest lucrător și a avut reședința în mod legal pentru o perioadă mai mare de trei luni în statul de reședință, pentru motivul că plata prestației respective va face ca membrul de familie menționat să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului în cauză.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 16 februarie 2023 ( 1 )