Concluziile avocatului general P. Pikamäe prezentate la 7 iulie 2022.#WP împotriva Istituto nazionale della previdenza sociale și Repubblica italiana.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Ordinario di Asti.#Trimitere preliminară – Personal al Băncii Centrale Europene (BCE) – Transfer al drepturilor de pensie dobândite într-un sistem național de pensii către sistemul de pensii al BCE – Articolul 4 alineatul (3) TUE – Principiul cooperării loiale – Condițiile de angajare ale BCE – Articolul 8 din anexa IIIA – Absența unei dispoziții a dreptului intern sau a unui acord încheiat între statul membru în cauză și BCE.#Cauza C-404/21.

Cererea de decizie preliminară adresată de Tribunale ordinario di Asti (Tribunalul din Asti, Italia) în temeiul articolului 267 TFUE are ca obiect interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE, a articolelor 45 și 48 TFUE, a articolului 11 din anexa VIII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene și celorlalți agenți ai Uniunii (denumit în continuare „statutul”) și a articolului 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare a personalului Băncii Centrale Europene (BCE) (denumite în continuare „condițiile de angajare ale BCE”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între WP, pe de o parte, și Istituto nazionale della previdenza sociale [Institutul Național pentru Securitate Socială (INPS), Italia]), și Republica Italiană, pe de altă parte, în legătură cu transferul către sistemul de pensii al BCE al echivalentului actuarial corespunzător drepturilor de pensie constituite în favoarea reclamantului în cadrul Fondo Pensioni Lavoratori Dipendenti (Fondul de pensii al lucrătorilor salariați) al INPS.

Instanța de trimitere adresează Curții două întrebări referitoare la posibilitatea unui membru al personalului BCE de a transfera către sistemul de pensii al BCE drepturile sale de pensie dobândite în sistemul italian de pensii, în lipsa unui acord care să prevadă un astfel de transfer, încheiat între BCE și Republica Italiană. Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a preciza care sunt obligațiile statelor membre față de BCE în temeiul dreptului Uniunii atunci când este vorba despre adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea unui astfel de transfer al drepturilor de pensie.

Articolul 36 din Protocolul nr. 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, anexat la Tratatele UE și FUE ( 2 ) (denumit în continuare „Protocolul privind SEBC și BCE”), prevede: „36. 1. Consiliul guvernatorilor [BCE] stabilește, la propunerea Comitetului executiv, regimul care se aplică personalului BCE. […]”

Articolul 14 din Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene, anexat la Tratatele UE și FUE ( 3 ) (denumit în continuare „PPI”) prevede: „Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea instituțiilor în cauză, stabilesc regimul prestațiilor sociale aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Uniunii.”

În temeiul articolului 22 primul paragraf din acesta, PPI se aplică de asemenea BCE, membrilor organelor sale și personalului său, fără a aduce atingere dispozițiilor din Protocolul privind SEBC și BCE.

Potrivit articolului 1 din acesta, statutul se aplică funcționarilor Uniunii.

Articolul 1a alineatul (1) din statut prevede: „Este funcționar al Uniunii în sensul prezentului statut orice persoană care a fost numită, în condițiile prevăzute de prezentul statut, într‑un post permanent al uneia dintre instituțiile Uniunii, printr‑un act scris al autorității împuternicite să facă numiri a instituției în cauză.” [traducere neoficială]

Articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut prevede: „[…] (2) Funcționarul care intră în serviciul Uniunii după ce: – și‑a încheiat activitatea în cadrul unei administrații, unei organizații naționale sau internaționale sau – a exercitat o activitate salariată sau independentă, poate plăti Uniunii, între data titularizării și data la care obține dreptul la o pensie pentru limită de vârstă în sensul articolului 77 din statut, capitalul, actualizat până la data transferului efectiv, reprezentând drepturile de pensie dobândite în temeiul exercitării activităților menționate anterior. Într‑un astfel de caz, autoritatea împuternicită să facă numiri a fiecărei instituții în cadrul căreia își exercită atribuțiile funcționarul stabilește, prin intermediul unor dispoziții generale de punere în aplicare și ținând seama de salariul de bază, de vârstă și de cursul de schimb la data depunerii cererii de transfer, numărul de ani de plată a contribuțiilor la sistemul de pensii pe care aceasta îi ia în considerare conform sistemului de pensii din Uniune, aferenți perioadei de muncă anterioară, pe baza capitalului transferat, din care se deduce suma care reprezintă aprecierea capitalului între data la care a fost depusă cererea de transfer și data realizării efective a transferului. Funcționarul poate utiliza acest drept o singură dată pentru fiecare stat membru și fond de pensii.”[traducere neoficială]

Articolul 1 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii (denumit în continuare „RAA”) prevede: „Prezentul regim se aplică oricărui agent angajat cu contract de către Uniune. Agentul în cauză are calitatea de: – agent temporar; – agent contractual; […]” [traducere neoficială]

În temeiul articolului 39 alineatul (2) și al articolului 109 alineatul (2) din RAA, articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut se aplică agenților temporari și agenților contractuali.

Acționând în special în temeiul articolului 36.1. din Protocolul privind SEBC și BCE, Consiliul guvernatorilor BCE a adoptat Condițiile de angajare ale BCE, al căror articol 9 litera (c) prevede: „Niciun drept național specific nu reglementează aceste condiții de angajare. BCE va aplica (i) principiile generale de drept comune statelor membre, (ii) principiile generale ale dreptului Uniunii și (iii) normele cuprinse în regulamentele și directivele Uniunii privind politica socială adresate statelor membre. De fiecare dată când este necesar, aceste acte juridice vor fi puse în aplicare de BCE. Recomandările Uniunii în domeniul politicii sociale vor fi luate în considerare în mod corespunzător. În vederea interpretării drepturilor și obligațiilor prevăzute de prezentele condiții de angajare, se va ține seama de principiile consacrate de regulamentele, de normele și de jurisprudența aplicabile personalului altor instituții ale Uniunii.” [traducere neoficială]

Articolul 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare ale BCE prevede: „(a) BCE încheie acorduri și convine asupra unor măsuri adecvate cu alte sisteme de pensii, cu alte organizații și guverne pe care le stabilește, în vederea acceptării transferului de fonduri către [sistemul de pensii al BCE], pentru membrii care și‑au încheiat perioada de probă la BCE. […]” [traducere neoficială]

Articolul 1 din legge n. 29 – Ricongiunzione dei periodi assicurativi dei lavoratori ai fini previdenziali (Legea nr. 29 privind recunoașterea perioadelor de asigurare a lucrătorilor care dau dreptul la pensie) din 7 februarie 1979 ( 4 ) prevede: „Unui lucrător salariat, din sectorul public sau privat, care este sau a fost afiliat la tipuri de asigurări obligatorii echivalente cu sistemul general obligatoriu de asigurări pentru invaliditate, limită de vârstă și urmașii lucrătorilor salariați administrat de INPS sau care au condus la excluderea sau la scutirea de această afiliere, i se recunoaște, în vederea atribuirii și stabilirii dreptului la o pensie unică, posibilitatea de a solicita, în orice moment, cumularea tuturor perioadelor de contribuție obligatorie, voluntară și fictivă realizate în cadrul formelor de asigurare socială menționate anterior prin înscrierea în sistemul general obligatoriu de asigurări și prin constituirea în cadrul acestuia din urmă a drepturilor de pensie corespunzătoare. În acest scop, administratorul sau administratorii sistemelor de asigurare inițiale transferă către administratorul sistemului general obligatoriu de asigurări cuantumul contribuțiilor pe care le deține […]”

Articolul 18 din legge n. 115 – Disposizioni per l’adempimento degli obblighi derivanti dall’ appartenenza dell’Italia all’Unione europea – Legge europea 2014 (Legea nr. 115 referitoare la dispozițiile privind îndeplinirea obligațiilor care decurg din apartenența Italiei la Uniunea Europeană – Legea europeană 2014) din 29 iulie 2015 ( 5 ) prevede: „1. Începând de la 1 ianuarie 2016, cetățenii Uniunii Europene […] care sunt sau au fost afiliați la sistemul general obligatoriu de asigurări pentru invaliditate, pentru limită de vârstă și pentru urmașii lucrătorilor salariați […] au posibilitatea de a cumula perioadele de asigurare realizate în cadrul acestor sisteme de asigurări cu perioadele de asigurări realizate în cadrul organizațiilor internaționale. 2. Cumulul prevăzut la alineatul 1 poate fi solicitat, dacă acest lucru este necesar pentru obținerea dreptului la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate sau de urmaș, cu condiția ca durata totală a perioadelor de asigurare realizate în temeiul legislației italiene să fie de cel puțin 52 de săptămâni, iar perioadele care urmează să fie cumulate să nu se suprapună. 3. Cumulul perioadelor de asigurare se poate efectua la cererea persoanei interesate, care trebuie depusă la instituția italiană de securitate socială la care persoana respectivă a realizat perioade de asigurare. În cazul în care un fost angajat al unei organizații internaționale dobândește dreptul la prestațiile prevăzute de legislația italiană fără a fi necesar cumulul perioadelor de asigurare realizate în cadrul organizației internaționale, instituția italiană de securitate socială calculează pensia exclusiv pe baza perioadelor de asigurare realizate în cadrul sistemului italian de pensii. În cazul în care un fost angajat al unei organizații internaționale nu dobândește dreptul la prestațiile prevăzute de legislația italiană decât prin cumulul perioadelor de asigurare realizate în cadrul organizației internaționale, instituția italiană de securitate socială ia în considerare perioadele de asigurare realizate în cadrul sistemului de pensii al organizației internaționale, cu excepția celor care au făcut obiectul unei rambursări, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației italiene, și calculează cuantumul prestației exclusiv pe baza perioadelor de asigurare realizate în temeiul legislației italiene. 4. Prestațiile pentru limită de vârstă stabilite în conformitate cu prezentul articol sunt considerate pensii în ceea ce privește efectele care decurg din aplicarea legislației italiene. 5. Perioadele de încadrare în muncă în cadrul unei organizații internaționale pot, în măsura în care nu dau dreptul la o pensie pentru limită de vârstă din partea fondului de pensii al acestei organizații internaționale, să fie răscumpărate în cadrul sistemului italian de pensii în conformitate cu legislația care reglementează răscumpărarea perioadelor de încadrare în muncă efectuate în străinătate. Dreptul de răscumpărare este exercitat, în special de urmașii salariatului organizației internaționale, în condițiile prevăzute de normele instituției italiene de securitate socială căreia i se solicită răscumpărarea. […]” [traducere neoficială]

Circulara nr. 14 a INPS din 23 ianuarie 2001 arată că la 24 noiembrie 2000 a fost încheiat un acord între INPS și Banca Europeană de Investiții (BEI) în vederea transferării drepturilor dobândite de personalul băncii. Articolul 2 din acest acord prevede: „Cererea de transfer al drepturilor de pensie va putea fi depusă direct la INPS și, pentru informare, la BEI de personalul încadrat la momentul depunerii cererii, inclusiv pentru perioadele de asigurare realizate la INPS care nu au fost luate în considerare la calcularea pensiei. BEI solicită INPS echivalentul actuarial corespunzător drepturilor dobândite în cadrul fondului în cauză […], calculat în temeiul normelor care reglementează pensiile în cadrul fondului în cauză la data depunerii cererii […] […] INPS comunică persoanei interesate și BEI cuantumul care trebuie transferat, fără cheltuielile de înregistrare, în termen de 60 de zile de la primirea acceptării din partea solicitantului și, în următoarele trei luni, efectuează transferul sumelor, care sunt majorate [cu dobânzile calculate] la rata legală în vigoare în Italia în perioada cuprinsă între data primirii acceptării și [data] valorii creditului; sumele transferate nu pot depăși valoarea de răscumpărare calculată de BEI în conformitate cu dispozițiile propriului regulament.”

WP este membru al personalului BCE începând de la 1 martie 2012. În perioada cuprinsă între 1 august 1982 și 24 februarie 2012, el a lucrat în Italia, în calitate de salariat al unui angajator privat, și a beneficiat de plata contribuției obligatorii la Fondul de pensii al lucrătorilor salariați din cadrul INPS. La 12 decembrie 2016, WP a solicitat INPS transferul către sistemul de pensii al BCE al echivalentului actuarial corespunzător drepturilor de pensie constituite în favoarea sa la fondul de pensii respectiv sau, cu titlu subsidiar, al capitalului actualizat aferent contribuțiilor de asigurări sociale plătite la fondul de pensii, calculate potrivit normelor care reglementează pensiile în cadrul acestui fond.

INPS a respins cererea lui WP, pentru motivul că nu putea efectua transferul solicitat în lipsa unei măsuri legislative specifice sau a unui acord bilateral. Contestația administrativă formulată de WP împotriva respingerii cererii sale, introdusă la 28 noiembrie 2017, a fost declarată inadmisibilă prin decizia din 11 aprilie 2018.

WP a formulat ulterior o acțiune la instanța de trimitere, solicitând, cu titlu principal, constatarea și declararea obligației INPS și/sau a Republicii Italiene de a adopta toate măsurile necesare în vederea transferării către sistemul de pensii al BCE a unei anumite sume, reprezentând drepturile de pensie constituite în favoarea sa, cu obligarea, în consecință, a INPS și/sau a Republicii Italiene la adoptarea tuturor măsurilor necesare în vederea transferării sumei menționate către sistemul de pensii al BCE. Cu titlu subsidiar, WP solicită constatarea și declararea obligației INPS și/sau a Republicii Italiene de a transfera către sistemul de pensii al BCE o anumită sumă cu titlu de despăgubire, cu obligarea, în consecință, a INPS și/sau a Republicii Italiene la transferarea către sistemul de pensii al BCE a sumei menționate, cu titlu de despăgubire.

Instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul Uniunii conferă unui angajat al BCE dreptul la transferul către sistemul de pensii al acesteia al drepturilor de pensie dobândite la o instituție de securitate socială a unui stat membru și dacă acest drept trebuie să fie de asemenea recunoscut independent de adoptarea unei norme naționale de transpunere sau de încheierea unui acord specific între statul membru sau organismul național de securitate socială vizat și BCE, privind definirea normelor de punere în aplicare a acestui drept. Instanța de trimitere face referire la mai multe dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și la jurisprudența aferentă acestora, fără a ajunge însă la o concluzie clară.

Considerând că soluționarea litigiului depinde de o interpretare a dreptului Uniunii, Tribunale ordinario di Asti (Tribunalul din Asti) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 45 și 48 TFUE, articolul 4 TUE, articolul 11 din anexa VIII la [statut] și articolul 8 din anexa IIIA la [Condițiile de angajare ale BCE] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei practici administrative naționale care nu permite unui lucrător dintr‑un stat membru, care a efectuat contribuții la organismul național de securitate socială și care, în prezent, lucrează într‑o instituție a Uniunii, precum BCE, să transfere către sistemul de pensii al instituției menționate contribuțiile de pensie efectuate în cadrul sistemului de securitate socială din propriul stat? 2) În funcție și de răspunsul la prima întrebare, dreptul la transferul contribuțiilor trebuie să fie posibil chiar în lipsa unui act legislativ intern de punere în aplicare sau a unui acord specific între statul membru de origine al lucrătorului sau casa sa de pensii, pe de o parte, și instituția Uniunii, pe de altă parte?”

Decizia de trimitere, datată 13 ianuarie 2021, a fost primită la grefa Curții la 30 iunie 2021.

Părțile din litigiul principal, guvernele italian, elen, spaniol, polonez și portughez, Comisia Europeană și BCE au depus observații scrise în termenul stabilit conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

Astfel cum s‑a arătat în introducere, prin cererea preliminară, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze care sunt obligațiile statelor membre în temeiul dreptului Uniunii atunci când este vorba despre adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea unui transfer al drepturilor de pensie ale unui membru al personalului BCE, dobândite în cadrul unui sistem național de pensii, către sistemul de pensii al BCE. În contextul prezentei cauze, apreciem că este imperativ să furnizăm clarificări, ținând seama de atitudinea deosebit de pasivă a autorităților italiene față de propunerea BCE de a încheia un acord care să prevadă tocmai un asemenea transfer.

În interesul unei analize structurate și coerente a aspectelor juridice ridicate de instanța de trimitere, propunem reformularea primei întrebări preliminare în sensul că este necesar să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) TUE, articolele 45 și 48 TFUE, articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut și articolul 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare ale BCE trebuie interpretate în sensul că un stat membru căruia i se propune de către BCE încheierea unui astfel de acord este obligat să îl încheie.

În cazul unui răspuns afirmativ, va trebui să se stabilească, în cadrul examinării celei de a doua întrebări preliminare, dacă dispozițiile menționate mai sus trebuie interpretate în sensul că ele autorizează instanța unui stat membru sesizată de persoana interesată să dispună transferul către sistemul de pensii al BCE al drepturilor de pensie pe care le‑a dobândit în sistemul de pensii al acestui stat membru, chiar și în lipsa unei dispoziții de drept național sau a unui acord, încheiat între statul membru în cauză și BCE, care să prevadă un asemenea transfer.

Instanța de trimitere menționează o serie de dispoziții care țin, toate, de ordinea juridică a Uniunii, dar se disting totuși în ceea ce privește rangul și valoarea lor juridică. Vom examina în continuare dacă aceste dispoziții impun obligații statelor membre de natură să susțină pretențiile unui membru al personalului BCE în situația WP și, dacă este cazul, ordinea acestora. Considerăm oportună examinarea, într‑o primă etapă, a aplicabilității normelor funcției publice care reglementează transferul drepturilor de pensie și aprecierea, într‑o a doua etapă, a pertinenței dispozițiilor tratatelor.

BCE beneficiază, ca urmare a funcțiilor sale legate de politica monetară, de un grad ridicat de autonomie în cadrul instituțional al Uniunii ( 6 ), care se reflectă în normele sale interne referitoare la transferul drepturilor de pensie. Cu toate acestea, înainte de a examina particularitățile acestora, vom prezenta pe scurt normele generale aplicabile funcționarilor și altor agenți ai instituțiilor, ceea ce va permite să se deducă concluziile pertinente în ceea ce privește tratamentul membrilor personalului BCE. În acest context, se ridică în special problema dacă aceștia din urmă pot invoca anumite principii generale referitoare la transferul contribuțiilor de pensii în cadrul funcției publice a Uniunii, în pofida faptului că articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, cel puțin din punct de vedere formal, nu li se aplică ( 7 ).

Dreptul funcționarilor și al celorlalți agenți ai Uniunii de a opta pentru transferul contribuțiilor de pensie către Uniune se întemeiază pe articolul 14 din PPI. Această dispoziție conferă Parlamentului European și Consiliului competența generală de a stabili regimul prestațiilor sociale aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Uniunii. Legiuitorul Uniunii și‑a asumat acest mandat prevăzând în statut, la articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII, că funcționarii care părăsesc serviciul Uniunii au dreptul de a transfera echivalentul actuarial al drepturilor lor de pensie pentru limită de vârstă dobândite în cadrul Uniunii la un alt fond de pensii, iar funcționarii care intră în serviciul Uniunii pot plăti capitalul reprezentând drepturile de pensie dobândite în temeiul activităților exercitate anterior în sistemul de pensii al Uniunii. Coroborarea articolului 14 din PPI cu articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut nu lasă loc interpretării cu privire la faptul că există un drept de sine stătător al funcționarilor și al altor agenți ai Uniunii de a transfera contribuțiile lor la pensii.

Domeniul de aplicare al acestor dispoziții este deosebit de pertinent în ceea ce privește identificarea unui drept „echivalent” pentru membrii personalului BCE. Trebuie arătat în această privință că PPI, inclusiv articolul 14 din acesta, se aplică membrilor personalului BCE, în temeiul articolului 22 primul paragraf din acesta, care prevede că PPI „se aplică de asemenea [BCE], membrilor organelor sale și personalului său, fără a aduce atingere dispozițiilor din Protocolul privind [SEBC și BCE]” (sublinierea noastră). Articolul 22 primul paragraf din PPI reflectă în mod clar intenția autorilor tratatelor de a se asigura ca membrii personalului BCE, ca persoane angajate de o instituție a Uniunii, să fie tratați în mod egal cu orice alt funcționar sau agent al Uniunii, cu excepția cazului în care Statutul SEBC și al BCE și actele juridice adoptate în temeiul acestora dispun altfel.

Dat fiind că nici articolul 36 din aceste statute, în temeiul căruia au fost adoptate Condițiile de angajare ale BCE, nici vreo altă dispoziție din statutele respective nu încredințează BCE competența de a adopta regulamente obligatorii pentru terți în domeniul securității sociale, domeniul de aplicare al PPI în privința membrilor personalului BCE include aspectele referitoare la prestațiile sociale prevăzute la articolul 14 din acesta și, astfel, acoperă și posibilitatea de a transfera contribuțiile de pensie din statele membre către o instituție a Uniunii sau viceversa. Competența de a angaja statele membre în acest domeniu rămâne la latitudinea legiuitorului Uniunii, și anume Parlamentul European și Consiliul, după cum prevede articolul 14 din PPI, care a exercitat‑o prin introducerea în statut a dreptului la transferul contribuțiilor de pensie. În consecință, trebuie să se recunoască acest drept în mod „echivalent” membrilor personalului BCE.

În această privință, trebuie amintit că egalitatea de tratament este un principiu fundamental al dreptului Uniunii și este consacrată la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Potrivit unei jurisprudențe constante ( 8 ), principiul general al egalității de tratament, în calitate de principiu general al dreptului Uniunii, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Acest principiu se aplică BCE, în calitate de instituție a Uniunii, în temeiul articolului 13 TUE, în același mod în care se aplică instituțiilor și organelor supuse Statutului funcționarilor Uniunii. Astfel, după cum a amintit recent Curtea, principiul general al egalității de tratament consacrat în prezent la articolul 20 din cartă se aplică, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, tuturor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, inclusiv BCE ( 9 ). De asemenea, dispozițiile cartei se aplică statelor membre ale Uniunii, inclusiv Republicii Italiene, atunci când transpun dreptul Uniunii.

În ceea ce privește prestațiile sociale și drepturile aferente acestora, considerăm că un membru al personalului BCE care urmărește să își transfere contribuțiile de pensie de la INPS către sistemul de pensii al BCE se află în aceeași situație ca orice alt funcționar sau agent al Uniunii care dorește să își exercite același drept. În ambele cazuri, este vorba despre persoane care intră în serviciul unei instituții a Uniunii, doresc să transfere contribuții plătite în aceleași state membre și aceluiași sistem național de securitate socială și exercită dreptul fundamental la liberă circulație. Pentru acest motiv, nu pare, în principiu, justificată o diferență de tratament, sub rezerva modalităților practice și a condițiilor prevăzute de reglementarea aplicabilă în vederea realizării unui astfel de transfer al contribuțiilor de pensie în cadrul BCE. Egalitatea de tratament trebuie de asemenea să fie asigurată printre membrii personalului acestei instituții care ar trebui să beneficieze de un drept de transfer pe care îl pot exercita liber și indiferent de statul sau de statele membre în care au dobândit drepturi de pensie înainte de a fi angajați chiar de BCE.

Astfel cum au arătat mai multe părți interesate în observațiile lor, apărarea unui asemenea drept al funcționarilor și al altor agenți ai Uniunii se dovedește cu atât mai necesară cu cât articolul 298 TFUE garantează că, „[î]n îndeplinirea misiunilor lor, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii sunt susținute de o administrație europeană transparentă, eficientă și independentă”. Curtea a recunoscut în mod expres această necesitate în jurisprudența sa atunci când a stabilit că rațiunea de a fi a posibilității de a transfera drepturile de pensie constă în necesitatea de a „facilit[a] trecerea de la posturi naționale, publice sau private, la administrația Uniunii și [de a] garant[a] astfel Uniunii cele mai bune posibilități de selecție a unui personal calificat care are deja o experiență profesională adecvată” ( 10 ).

De asemenea, Curtea a precizat că, pentru a avea o mai mare posibilitate de selecție între membrii unui personal cu o experiență profesională adecvată, este necesar să se dispună de „o flexibilitate sporită în materie de portabilitate a drepturilor de pensie [către și dinspre sistemele de pensii ale Uniunii și invers], punând astfel capăt [și] incertitudinilor cărora trebuiau să le facă față anumiți agenți în raport cu eventualitatea unei încetări a raporturilor lor de muncă și cu imposibilitatea de a obține drepturi de pensie pentru limită de vârstă echivalente” ( 11 ). Prin urmare, posibilitatea de a transfera contribuțiile de pensie joacă un rol esențial pentru a garanta ca niciun obstacol legat de beneficiul prestațiilor de pensii să nu depindă de alegerea persoanelor în ceea ce privește oportunitatea și modul de a lucra în serviciul unei instituții a Uniunii.

Este evident că toate aceste considerații, care răspund cerințelor unei administrații europene transparente, eficiente și independente, în sensul articolului 298 TFUE, sunt valabile și pentru membrii personalului BCE, care sunt agenți ai unei instituții a Uniunii, la fel ca funcționarii și ceilalți agenți ai instituțiilor Uniunii cărora li se aplică statutul. În consecință, nu există, în opinia noastră, niciun motiv obiectiv pentru a refuza personalului BCE recunoașterea de principiu a unui drept „echivalent”, bineînțeles, sub rezerva modalităților practice și a condițiilor menționate în reglementarea respectivă, un subiect pe care îl vom aborda într‑un mod mai detaliat în prezentele concluzii. În această privință, trebuie arătat că, la fel ca drepturile sociale a căror realizare necesită adesea o concretizare prin lege ( 12 ), dreptul la transferul contribuțiilor de pensie impune o reglementare specifică în vederea punerii sale în aplicare. După cum vom explica în continuare, normele BCE care reglementează transferul drepturilor de pensie diferă cu privire la anumite aspecte importante de restul funcției publice a Uniunii și, mai concret, în ceea ce privește punerea sa în aplicare.

Trebuie arătat de la bun început că „posibilitatea” menționată la articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut are ca obiect să acorde funcționarilor un drept a cărui exercitare depinde doar de propria opțiune. Exercitarea acestui drept este posibilă prin faptul că statutul, ca regulament în temeiul articolului 288 TFUE, are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru ( 13 ). Rezultă că, chiar dacă articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut nu conduce la o armonizare a reglementării naționale în materie de pensii, este la fel de adevărat că statutul, în afara efectelor pe care le produce în ordinea internă a administrației Uniunii, obligă de asemenea statele membre în măsura în care contribuția lor este necesară pentru punerea sa în aplicare. Curtea a precizat, în jurisprudența sa referitoare la această dispoziție, că decurge de aici că, în cazul în care o dispoziție a statutului necesită măsuri de aplicare pe plan național, statele membre sunt obligate să adopte orice măsuri generale sau speciale adecvate, în temeiul articolului 5 din Tratatul CEE, care corespund articolului 4 alineatul (3) TUE ( 14 ). Potrivit Curții, având în vedere finalitatea articolului 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, revine statelor membre sarcina de a pune în aplicare mijloacele concrete care permit exercitarea posibilității acordate funcționarilor de a transfera drepturile dobândite în cadrul național către sistemul de pensii al Uniunii ( 15 ).

Deși articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE urmărește în mod clar să asigure un transfer al drepturilor de pensie în favoarea membrilor personalului BCE, nu este mai puțin adevărat că acesta nu conferă dreptul respectiv în același mod ca articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, dat fiind că exercitarea sa este subordonată anumitor modalități de punere în aplicare și condiții pe care trebuie să le prezentăm. În această privință, trebuie subliniat că Condițiile de angajare ale BCE au numai efecte pur interne în măsura în care nu reglementează decât raporturile dintre această instituție și personalul său. Cu alte cuvinte, condițiile de angajare propriu‑zise nu produc efecte juridice față de statele membre, prin impunerea unor obligații acestora din urmă. În plus, BCE nu dispune, spre deosebire de Parlament și de Consiliu, de competența de a adopta regulamente în acest domeniu. Competența normativă a BCE se limitează la cazuri foarte specifice legate de exercitarea atribuțiilor sale statutare, enumerate în mod exhaustiv la articolul 132 alineatul (1) prima liniuță TFUE. În consecință, realizarea acestui drept în mod „echivalent” pentru membrii personalului său impune recurgerea la un mecanism juridic diferit.

Pentru a remedia lipsa efectului obligatoriu al condițiilor de angajare, dispoziția citată anterior prevede că BCE „încheie acorduri și convine asupra unor măsuri adecvate cu alte sisteme de pensii, alte organizații și guverne pe care le stabilește, în vederea acceptării transferului de fonduri către [sistemul de pensii al BCE], pentru membrii [personalului] BCE”. Încheierea de acorduri cu statele membre, cu alte cuvinte calea bilaterală, este, așadar, metoda aleasă de legiuitorul Uniunii în cazul de față. Acest lucru este evident, întrucât se impune în mod explicit ca transferul să fie „acceptat”. Faptul că BCE are personalitate juridică, în temeiul articolului 282 alineatul (3) prima teză TFUE, îi permite să încheie astfel de acorduri în nume propriu și pe seama sa cu statele membre.

Având în vedere această perspectivă, este logic să se deducă faptul că, în lipsa unui astfel de acord care să reglementeze condițiile pentru asigurarea transferului drepturilor de pensie, un membru al personalului BCE nu va fi în măsură să exercite un drept „echivalent” cu cel prevăzut la articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut. În măsura în care articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE face referire, în primul rând, numai la competența BCE de a încheia acordurile menționate, rămânând de altfel neschimbat în ceea ce privește rolul statelor membre, și, în al doilea rând, nu produce efecte juridice față de terți, este necesar să se rețină în acest stadiu al analizei, ca o concluzie intermediară, faptul că această dispoziție nu constituie, în sine, un temei juridic suficient pentru a impune unui stat membru obligația de a încheia un acord cu BCE. Or, participarea statului membru respectiv este indispensabilă, pentru motivul că un acord bilateral impune prin definiție două declarații de voință concordante.

Pentru aceleași motive, trebuie respinsă recurgerea la articolul 9 litera c) din condițiile de angajare ale BCE ca temei juridic. Deși această dispoziție prevede că „principiile consacrate de regulamentele, de normele și de jurisprudența aplicabile personalului instituțiilor Uniunii sunt luate în considerare în mod corespunzător pentru interpretarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de prezentele condiții de angajare” (sublinierea noastră), nu este mai puțin adevărat că dispoziția menționată, ca simplă normă de interpretare a condițiilor (interne) de angajare respective, nu este susceptibilă să producă un efect obligatoriu din punct de vedere juridic pentru statele membre. Cu atât mai mult nu se poate presupune că aceasta poate remedia, ca atare, lipsa unui acord bilateral între BCE și un stat membru. În consecință, considerăm că această dispoziție este lipsită de pertinență în prezentul context.

Din motive de exhaustivitate, trebuie precizat că, în opinia noastră, orice aplicare prin analogie este exclusă prin lipsa unei lacune, pe care această analogie ar trebui tocmai să o acopere, dat fiind că, la fel ca articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, dispoziția relevantă în speță, și anume articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE, prevede de asemenea transferul drepturilor de pensie. Diferența dintre cele două dispoziții constă, înainte de toate, după cum tocmai am explicat, în indicarea necesității unui acord cu statul membru în cauză, care este prevăzut în a doua normă ca o condiție pentru efectuarea transferului în discuție, contrar celor stabilite în dispoziția statutară.

Astfel, considerăm că recurgerea la articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, fie în mod direct, fie prin analogie, după cum sugerează unele părți interesate, pentru a eluda cerința explicită a unui acord încheiat între BCE și statul membru în cauză, care reglementează condițiile pentru a asigura transferul drepturilor de pensie, este inadmisibilă pentru motivul că o asemenea abordare ar însemna nerespectarea voinței exprese a legiuitorului Uniunii ( 16 ). În pofida unui interes legitim în asigurarea transferului drepturilor de pensie pentru ansamblul funcției publice europene, este clar că există totuși diferențe în ceea ce privește realizarea acestui drept care sunt inerente structurii instituționale a Uniunii în stadiul actual al evoluției sale.

Principiul unicității funcției publice a Uniunii, introdus de articolul 9 alineatul (3) din Tratatul de la Amsterdam și potrivit căruia toți funcționarii din cadrul tuturor instituțiilor sunt supuși unui statut unic și, astfel, acelorași dispoziții ( 17 ), nu împiedică, în principiu, adoptarea și, așadar, aplicarea unor regimuri distincte pentru personal atunci când o autonomie de reglementare este recunoscută instituției în cauză ( 18 ), așa cum este cazul BCE în temeiul articolului 36 din Protocolul privind SEBC și BCE.

Deși considerațiile evocate în prezentele concluzii, legate de principiul egalității de tratament în temeiul articolului 20 din cartă, precum și de interesul public de a dispune de o „administrație europeană transparentă, eficientă și independentă” în sensul articolului 298 TFUE, se pot dovedi relevante la stabilirea normelor concrete de transfer al drepturilor de pensie în cadrul negocierilor prin care se urmărește încheierea unui acord între BCE și un stat membru, în special în susținerea unui tratament nediscriminatoriu al membrilor personalului BCE și în interesul de a permite acestei instituții să beneficieze de un personal calificat și recrutat în toate statele membre, trebuie să se recunoască însă că dispozițiile menționate anterior nu pot servi, ca atare, drept temei juridic pentru a obliga un stat membru să încheie un asemenea acord.

Din această analiză a normelor funcției publice care reglementează transferul drepturilor de pensie reiese că articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut nu este aplicabil – nici direct, nici prin analogie –, membrilor personalului BCE. În consecință, nicio obligație a unui stat membru care constă în încheierea unui acord cu această instituție nu poate fi dedusă din dispoziția menționată. Nici articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE nu constituie un temei juridic suficient pentru a‑i impune o astfel de obligație.

În continuare, trebuie să se examineze dacă articolele 45 și 48 TFUE privind libera circulație a lucrătorilor pot constitui un temei juridic adecvat pentru a impune unui stat membru obligația de a asigura realizarea dreptului la transferul drepturilor de pensie, după cum sugerează instanța de trimitere. În acest context, este necesar să se evoce Hotărârea Gardella ( 19 ), în care Curtea s‑a pronunțat cu privire la compatibilitatea cu dispozițiile menționate mai sus a imposibilității unui funcționar al unei organizații internaționale de a obține transferul către aceasta din urmă al drepturilor de pensie dobândite în cadrul unor activități profesionale exercitate anterior în statul membru de origine.

În hotărârea menționată, Curtea a amintit jurisprudența sa potrivit căreia un resortisant al Uniunii care lucrează în alt stat membru decât statul său de origine și care a acceptat o încadrare în muncă într‑o organizație internațională intră în domeniul de aplicare al articolului 45 TFUE ( 20 ). În consecință, acestuia nu i se poate refuza să beneficieze de drepturile și avantajele sociale conferite de dispoziția menționată ( 21 ). Aceasta implică în special interdicția oricărui obstacol în calea liberei circulații a lucrătorilor în cadrul Uniunii, cu alte cuvinte a oricărei măsuri care, chiar și atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți fundamentale garantate de Tratatul FUE de către resortisanții Uniunii ( 22 ).

Dat fiind că WP, în calitate de membru al personalului BCE, nu este supus statutului, pentru motivul că BCE dispune de norme autonome pentru personalul său, adoptate în temeiul articolului 36 din Protocolul privind SEBC și BCE, apreciem că trebuie considerat „lucrător” în sensul articolului 45 TFUE. Totuși, mai rămâne să se stabilească dacă lipsa unui acord între BCE și un stat membru, precum în împrejurările speței, poate fi considerată un „obstacol” în sensul definiției reproduse la punctul anterior din prezentele concluzii. Curtea trebuie să răspundă în mod vădit negativ la întrebarea respectivă întrucât, în hotărârea citată anterior, aceasta a statuat că articolul 45 TFUE nu obligă statele membre să permită transferul drepturilor de pensie dobândite în statul membru de origine către sistemul de pensii al unui alt angajator, indiferent dacă este vorba despre un alt stat membru sau despre o organizație internațională ( 23 ).

Curtea a precizat că dispoziția menționată nu impune obligația de a încheia o convenție internațională în acest scop ( 24 ), ceea ce ne pare important să subliniem în contextul examinării acestei prime întrebări preliminare în raport cu cerința prevăzută la articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE, care constă în încheierea unui acord bilateral pentru a face posibil un asemenea transfer al drepturilor de pensie către sistemul de pensii al BCE. Această concluzie rezultă dintr‑o interpretare a obligațiilor care decurg din articolul 45 TFUE, precum și din articolul 48 TFUE și din regulamentele adoptate în temeiul acestuia, care nu prevăd un drept la realizarea transferului respectiv.

În măsura în care această concluzie rezultă dintr‑o interpretare a dispozițiilor relevante ale dreptului primar și nu decurge din faptul că, în acest caz particular, organizația în cauză – și anume Oficiul European de Brevete (OEB) – era o entitate din afara instituțiilor Uniunii, nu poate fi admis argumentul lui WP, potrivit căruia, ținând seama de faptul că, în speță, BCE este, dimpotrivă, o instituție a Uniunii, o simplă lectură a contrario a Hotărârii din 4 iulie 2013, Gardella (C‑233/12, EU:C:2013:449) ar permite să se concluzioneze că refuzul INPS de a‑i acorda transferul în discuție este contrar liberei circulații a lucrătorilor. Prin urmare, lipsa obligației de a consimți la transferul drepturilor de pensie în temeiul dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a lucrătorilor este valabilă și pentru instituțiile Uniunii cărora nu li se aplică articolul 11 alineatul (2) din anexa VIII la statut, astfel cum a precizat jurisprudența ulterioară în materia funcției publice ( 25 ).

Pentru motivele prezentate mai sus, trebuie să se rețină ca o concluzie intermediară faptul că dispozițiile prevăzute la articolele 45 și 48 TFUE, referitoare la libera circulație a lucrătorilor, nu impun unui stat membru obligația de a asigura transferul drepturilor de pensie către sistemul de pensii al BCE prin intermediul unui acord bilateral care urmează să fie încheiat în acest scop.

Considerațiile prezentate la punctele anterioare arată că mai multe dispoziții pot fi invocate pentru a impune recunoașterea unui drept „echivalent” al unui membru al personalului BCE de a solicita transferul drepturilor de pensie dobândite în cadrul unui organism de securitate socială dintr‑un stat membru către sistemul de pensii al instituției respective. Cu toate acestea, nu se poate contesta că încheierea unui acord cu statul membru menționat este absolut necesară pentru a asigura punerea în aplicare a dreptului amintit. Cu alte cuvinte, acordul care trebuie încheiat constituie o „condiție indispensabilă” în vederea atingerii acestui obiectiv.

Deși articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE pare să încredințeze organelor BCE sarcina de a încheia acorduri cu statele membre ( 26 ), rolul acestora din urmă în vederea îndeplinirii sarcinii respective se dovedește totuși esențial. Astfel, în măsura în care un „acord” în sensul acestei dispoziții necesită, din punct de vedere juridic, două declarații de voință concordante, care creează un angajament reciproc, este logic să se presupună că participarea activă a statului membru în cauză, în cadrul negocierilor și al încheierii acordului respectiv, este esențială. Având în vedere această constatare, se ridică problema obligațiilor precise pe care dreptul Uniunii le impune statului membru în împrejurările avute în vedere de dispoziția citată anterior.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, statele membre sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a permite instituțiilor Uniunii să își îndeplinească misiunile. În special, astfel cum a stabilit Curtea în jurisprudența sa, acest principiu se opune comportamentelor statelor membre în materie de transfer al drepturilor de pensie care au ca efect îngreunarea recrutării de personal pentru instituțiile Uniunii ( 27 ).

În ceea ce privește în special potențialii funcționari ai instituțiilor Uniunii care au deja o anumită experiență profesională, Curtea a amintit recent că, în temeiul principiului cooperării loiale, statele membre nu pot îngreuna „recrutarea de către Uniune a unor funcționari naționali cu o anumită vechime în serviciu” ( 28 ). Considerăm că principiile care decurg din această hotărâre, pronunțată într‑o cauză care privește un fost membru al unei administrații naționale, ar trebui aplicate și celor care, precum WP, au o experiență profesională în sectorul privat, întrucât cerința care constă în neprivarea instituțiilor Uniunii de contribuția unui personal experimentat are caracter general și se aplică independent de particularitatea experienței persoanei interesate.

Pe de altă parte, trebuie arătat că cooperarea statului membru în prezentul context se dovedește esențială pentru a evita o situație dificil de conciliat cu egalitatea de tratament, asupra căreia am atras deja atenția în prezentele concluzii ( 29 ), și anume riscul ca membrii personalului BCE, resortisanți ai unui stat membru, să fie tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât cei originari din alte state membre, mai diligente, care au încheiat deja un astfel de acord și, prin urmare, permit resortisanților lor angajați de BCE să beneficieze efectiv de posibilitatea prevăzută la articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE.

Este evident că o asemenea situație nu numai că ar repune în discuție obiectivul vizat la articolul 298 TFUE de a dispune de „o administrație europeană transparentă, eficientă și independentă”, precum și principiul unicității funcției publice, deja evocate în prezentele concluzii ( 30 ), ci ar fi de asemenea contrară interesului partajat al Uniunii și al statului membru de a facilita recrutarea viitorilor membri ai personalului care provin din statul membru respectiv, asigurând astfel o recrutare pe o bază geografică cât mai largă posibil, după cum prevede, de altfel, articolul 27 din statut. Dorim să subliniem că aceste considerații, legate de politica de recrutare a Uniunii, se aplică fără excepție tuturor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor, inclusiv BCE. Întrucât încheierea unui asemenea acord cu BCE este în interesul statului membru însuși, s‑ar putea aștepta în mod rezonabil ca acesta să își ofere cooperarea fără rezerve.

Desigur, deși principiul cooperării loiale nu poate fi interpretat în sensul că obligă statul membru să accepte orice proiect de acord pregătit de BCE, care poate ridica eventual dificultăți la punerea sa în aplicare la nivel național, nu este mai puțin adevărat că statul membru trebuie totuși să coopereze în mod activ și cu bună‑credință în cadrul negocierilor pentru a elimina obstacolele existente. După cum a amintit Curtea, cooperarea statului membru este necesară mai ales atunci când se pune problema rezolvării unor probleme practice, precum stabilirea unei metode de calcul pentru a face posibil transferul drepturilor de pensie către sistemul de pensii al instituțiilor Uniunii ( 31 ).

Deși statele membre păstrează competența de a‑și organiza sistemele de securitate socială, stabilind printre altele condițiile de acordare a prestațiilor în materie de securitate socială, totuși, în exercitarea acestei competențe, ele trebuie să respecte dreptul Uniunii ( 32 ). Simplul refuz de a desfășura negocieri sau de a examina cu seriozitate o propunere concretă prezentată de BCE nu pare să constituie o atitudine conformă cu spiritul de cooperare loială la care se referă articolul 4 alineatul (3) TUE. Astfel, o asemenea atitudine ar împiedica îndeplinirea sarcinilor încredințate organelor BCE.

În această privință, trebuie să se arate că reiese din observațiile prezentate Curții că cererea oficială a BCE pentru a ajunge la un acord datează din 22 decembrie 2005. În acest scop, BCE ar fi elaborat și comunicat un proiect de acord bilateral care urma să fie semnat cu INPS, care se întemeia în mare măsură pe acordul în vigoare între INPS și BEI. Prin urmare, se împlinesc 16 ani de când BCE solicită Republicii Italiene încheierea unui acord în temeiul articolului 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE, fără a obține un răspuns, întrucât, potrivit autorităților italiene, transferul drepturilor de pensie în cazul de față nu ar putea avea loc fără o „inițiativă legislativă”.

Cu toate acestea, pe lângă faptul că autoritățile italiene nu au fost în măsură să găsească o soluție cu privire la acest aspect, un asemenea răspuns este dificil de explicat, dat fiind că, în primul rând, pentru personalul care lucrează la BEI, încheierea unui acord cu INPS nu pare să fi ridicat vreo dificultate deosebită, astfel încât a fost obținut și pus în aplicare prin intermediul unei simple circulare administrative ( 33 ). În al doilea rând, trebuie să se observe că, potrivit informațiilor furnizate Curții, aproape toate statele membre ale Uniunii monetare au încheiat de mult timp acorduri cu BCE pentru a autoriza transferul drepturilor de pensie. În al treilea rând, este necesar să se arate că, în observațiile scrise, nici guvernul italian, nici INPS nu au furnizat explicații care să justifice această întârziere în încheierea unui acord cu BCE. Acestea nu au propus nici o soluție concretă pentru a ieși din impas. Toate aceste elemente par să indice o lipsă de cooperare din partea Republicii Italiene.

După cum au arătat mai multe părți interesate în observațiile lor, situația în care se află în prezent BCE în raport cu Republica Italiană, caracterizată printr‑o lungă perioadă de incertitudine juridică în ceea ce privește posibilitatea de a asigura transferul drepturilor de pensie, poate descuraja persoanele interesate care dispun deja de o anumită experiență profesională să accepte un post în cadrul BCE. Acest efect disuasiv este cu atât mai considerabil cu cât celelalte instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii, cărora li se aplică statutul și RAA și cu care BCE se află, într‑o anumită măsură, în concurență pentru recrutarea de personal experimentat, sunt în măsură să garanteze un astfel de transfer. Această situație este de asemenea dificil de conciliat cu principiul egalității de tratament în măsura în care membrii personalului său, cetățeni italieni, sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât cei originari din alte state membre angajați de BCE însăși sau decât cei care lucrează la alte instituții ale Uniunii. Trebuie să constatăm în acest stadiu al analizei că riscurile pentru BCE și pentru membrii personalului său, la care s‑a făcut referire în prezentele concluzii, par să se fi materializat în acest caz concret.

Reiese din cele ce precedă că principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, constituie un temei juridic adecvat în măsura în care permite să se impună statului membru în cauză să ia toate măsurile necesare pentru a susține BCE în îndeplinirea sarcinilor sale. Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru măsurile care necesită o participare activă a statului membru respectiv, precum încheierea unor acorduri bilaterale prin care se urmărește să se asigure transferul drepturilor de pensie.

Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, apreciem că principiul cooperării loiale trebuie interpretat în sensul că, la propunerea BCE, un stat membru este obligat să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea cu aceasta a unui acord privind transferul către sistemul său de pensii al drepturilor de pensie dobândite de personalul său în cadrul sistemului acestui stat membru.

În lumina celor ce precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru căruia i se propune de către BCE încheierea unui acord în temeiul articolului 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare ale BCE privind transferul către sistemul său de pensii al drepturilor de pensie dobândite de personalul său în cadrul sistemului acestui stat membru este obligat să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea cu aceasta a unui astfel de acord.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) TUE, articolele 45 și 48 TFUE, articolul 11 din anexa VIII la statut și articolul 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE trebuie interpretate în sensul că autorizează instanța unui stat membru sesizată de persoana interesată să dispună transferul către sistemul de pensii al BCE al drepturilor de pensie dobândite de persoana interesată în sistemul de pensii al acestui stat membru, chiar și în lipsa unei dispoziții de drept național sau a unui acord, încheiat între statul membru în cauză și BCE, care să prevadă un asemenea transfer.

După cum s‑a arătat la punctul 54 din prezentele concluzii, semnarea unui asemenea acord între BCE și statul membru în cauză constituie o „condiție indispensabilă” pentru exercitarea dreptului la un transfer de drepturi de pensie. Modul clar de redactare a articolului 8 din anexa IIIA la condițiile de angajare ale BCE nu lasă nicio îndoială în această privință. Într‑adevăr, niciuna dintre diferitele dispoziții care au fost examinate în cadrul acestei analize nu permite, în sine, remedierea lipsei unui astfel de acord. Recurgerea la principiul cooperării loiale permite totuși să se impună ca statul membru să se angajeze să contribuie la succesul negocierilor privind încheierea acordului menționat.

Acestea fiind spuse, trebuie totuși să se țină seama de faptul că a doua întrebare preliminară vizează o situație specială, și anume cea în care neîncheierea unui asemenea acord rezultă din omisiunea statului membru în cauză de a accepta o propunere în acest sens din partea BCE. În consecință, considerăm că ar trebui, ca răspuns la această întrebare, ca instanța de trimitere să fie lămurită cu privire la măsurile pe care le‑ar putea adopta în fața unei astfel de omisiuni, contrară dreptului Uniunii.

În această privință, trebuie să arătăm de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, instanțele din statele membre sunt cele care trebuie să asigure protecția jurisdicțională a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii. Articolul 19 alineatul (1) TUE impune, pe de altă parte, statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 34 ).

De asemenea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor norme ale dreptului Uniunii, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale ale acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității). Astfel, în ceea ce privește acest din urmă principiu, trebuie amintit că dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești imparțiale este consacrat la articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective ( 35 ).

În opinia noastră, din considerațiile prezentate la punctele anterioare este posibil să se deducă faptul că, atunci când o instanță a unui stat membru apreciază că autoritățile competente ale acestui stat membru au omis, în mod contrar dreptului Uniunii, să încheie cu BCE un acord propus de aceasta în vederea transferului către sistemul său de pensii al drepturilor de pensie dobândite de membrii personalului său în cadrul sistemului de pensii al statului membru respectiv sau, cel puțin, să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea cu aceasta a unui astfel de acord, ea trebuie să stabilească caracterul nelegal al acestei omisiuni și, dacă este cazul, să ia măsurile prevăzute de normele procedurale naționale aplicabile, pentru a obliga autoritățile respective să inițieze negocieri cu BCE pentru a ajunge la un acord și să efectueze ulterior transferul solicitat.

O interpretare a dreptului Uniunii prin care o instanță a unui stat membru este ținută să impună obligații concrete autorităților administrative față de BCE ar garanta că acest stat membru acționează în conformitate cu principiul cooperării loiale. Sistemul tradițional de repartizare și de echilibru al puterilor în statele membre constituie, în opinia noastră, o garanție a executării efective a obligațiilor care revin statului în temeiul dreptului Uniunii. Întrucât normele procedurale aplicabile pot varia de la o ordine juridică la alta, revine instanței competente sarcina de a lua măsurile cele mai eficiente aflate la dispoziția sa în temeiul dreptului național, inclusiv posibilitatea de a adopta o somație de a încheia acordul și transferul necesar într‑un termen determinat, pentru a evita riscul unor sancțiuni ( 36 ).

Competența de a dispune prin somație reprezintă posibilitatea oferită instanței de a impune unei părți obligația de a face sau de a nu face o anumită acțiune stabilită de aceasta, eventual sub sancțiunea unei penalități cu titlu cominatoriu ( 37 ). Astfel, instanța sesizată cu un litigiu poate ordona unui particular sau administrației să ia o măsură specifică în cazul în care hotărârea implică în mod necesar ca una din părțile la litigiu să ia această măsură. Principiul potrivit căruia instanța națională poate adresa o somație nu face obiectul niciunei reglementări a Uniunii la ora actuală. În plus, acest principiu nu este aplicat în mod uniform în statele membre, în special atunci când somația este adresată administrației.

Totuși, această competență a instanței de a dispune prin somație în ceea ce privește administrația este dobândită în mai multe state membre ( 38 ). Potrivit ordinii juridice naționale în cauză, instanța dispune fie de o competență generală de a dispune prin somație în ceea ce privește administrația, fie de o competență mai restrânsă care exclude guvernul și colaboratorii săi imediați. În ceea ce privește procedura principală, pare oportun să se încredințeze instanței naționale sarcina de a stabili necesitatea și, dacă este cazul, condițiile în care competența de a dispune prin somație poate fi exercitată în cadrul ordinii sale juridice interne și în conformitate cu principiile efectivității și echivalenței. În cadrul acestei aprecieri, instanța națională trebuie să fie preocupată să garanteze executarea deplină a deciziilor sale.

Nu poate fi exclusă nici posibilitatea, evocată de anumite părți interesate, de a se angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii în cazul în care, contrar dreptului Uniunii, acest stat membru nu încheie un acord și nu consimte la transferul solicitat, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, particularii vătămați au un drept la reparare pentru prejudiciile cauzate prin încălcări ale dreptului Uniunii imputabile statului membru în măsura în care sunt întrunite trei condiții, și anume norma de drept al Uniunii încălcată să aibă ca obiect acordarea de drepturi acestora, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit de acești particulari ( 39 ). Punerea în aplicare a condițiilor respective care să permită stabilirea răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii trebuie, în principiu, să fie efectuată de instanțele naționale, conform îndrumărilor date de Curte pentru a efectua această punere în aplicare ( 40 ).

Avem totuși îndoieli cu privire la eficacitatea acestei abordări în contextul prezentei cauze, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare. În primul rând, deși posibilitatea de a transfera către sistemul de pensii al BCE drepturi de pensie dobândite în cadrul sistemului de pensii al unui stat membru constituie un drept „echivalent” cu dreptul conferit funcționarilor și celorlalți agenți ai Uniunii în temeiul statutului și al RAA, nu este mai puțin adevărat că acest drept necesită o punere în aplicare prin intermediul unui acord în care ar trebui stabilit, printre altele, cuantumul echivalent cu drepturile de pensie care trebuie transferate către sistemul de pensii al BCE ( 41 ). În cazul în care s‑ar dovedi imposibilă determinarea unei astfel de sume cu certitudinea necesară, orice revendicare a despăgubirii s‑ar limita în mod necesar la invocarea, cu titlu general, a răspunderii statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii. Or, aceasta ar avea drept consecință faptul că o cerință esențială pentru recunoașterea unui drept la despăgubiri, și anume existența unui prejudiciu, nu ar fi îndeplinită în cazul particular. În al doilea rând, în măsura în care nu se poate exclude ca prejudiciul suferit de persoana interesată să se producă în mod concret numai în momentul în care decide să se pensioneze, există riscul ca o acțiune introdusă de aceasta înainte de acea dată, prin care se urmărește recunoașterea unui astfel de drept la repararea prejudiciului, să fie respinsă de instanța competentă pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de jurisprudență.

Fără a exclude a priori ca o instanță sesizată cu o cerere de despăgubire îndreptată împotriva statului membru care nu și‑a îndeplinit obligațiile să reușească eventual să depășească obstacolele menționate mai sus, de exemplu prin stabilirea unei anumite sume echivalente cu prejudiciul suferit pe baza anumitor criterii recunoscute de părțile în litigiu, apreciem că prima abordare propusă în prezentele concluzii servește cel mai bine intereselor membrilor personalului BCE în cauză. Astfel, o asemenea abordare oferă o soluție pe termen lung pentru întregul personal, garantând securitatea juridică necesară. În plus, negocierile cu privire la un acord permit să se reglementeze și un transfer al drepturilor de pensie în sens invers, cu alte cuvinte, de la sistemul de pensii al BCE către sistemul național de pensii, ceea ce poate fi interesant pentru toți membrii personalului BCE care doresc să se întoarcă în statul lor membru de origine. În sfârșit, aceasta are avantajul de a permite autorităților administrative ale statului membru în cauză să își îndeplinească – cel puțin ulterior – obligațiile care decurg din principiul cooperării loiale.

Revine însă instanței competente sarcina de a examina abordarea ce pare viabilă în temeiul ordinii sale juridice naționale și în scopul atingerii obiectivului urmărit, și anume asigurarea unui transfer către sistemul de pensii al BCE al drepturilor de pensie dobândite în cadrul sistemului de pensii al statului membru în cauză.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că, atunci când instanța unui stat membru este sesizată de persoana interesată care solicită transferul către sistemul de pensii al BCE al drepturilor sale de pensie dobândite în sistemul de pensii al statului membru respectiv, această instanță trebuie să ia toate măsurile prevăzute de normele procedurale naționale aplicabile pentru a obliga autoritățile administrative să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea unui acord în temeiul articolului 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare ale BCE și efectuarea transferului solicitat. De asemenea, această instanță trebuie să evalueze posibilitatea de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea principiului cooperării loiale ca urmare a omisiunii de a se conforma acestor obligații.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale ordinario di Asti (Tribunalul din Asti, Italia) după cum urmează: 1) Articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru căruia i se propune de Banca Centrală Europeană (BCE) încheierea unui acord în temeiul articolului 8 din anexa IIIA la Condițiile de angajare ale personalului BCE privind transferul către sistemul său de pensii al drepturilor de pensie dobândite de personalul său în cadrul sistemului de pensii al acestui stat membru este obligat să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea cu aceasta a unui asemenea acord. 2) Articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că, atunci când instanța unui stat membru este sesizată de persoana interesată care solicită transferul către sistemul de pensii al BCE al drepturilor sale de pensie dobândite în sistemul de pensii al statului membru respectiv, această instanță trebuie să ia toate măsurile prevăzute de normele procedurale naționale aplicabile pentru a obliga autoritățile administrative să participe activ și cu bună‑credință la negocierile prin care se urmărește încheierea unui acord cu BCE și efectuarea transferului solicitat. De asemenea, această instanță trebuie să evalueze posibilitatea de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea principiului cooperării loiale ca urmare a omisiunii de a se conforma acestor obligații.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 7 iulie 2022 ( 1 )