Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 22 iunie 2022.#Parlamentul European împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Politica comună în domeniul pescuitului – Regulamentul (UE) 2021/92 – Stabilirea, pentru anul 2021, a posibilităților de pescuit pentru anumite stocuri de pește și grupuri de stocuri de pește, aplicabile în apele Uniunii Europene, și, pentru navele de pescuit ale Uniunii, în anumite ape din afara acesteia – Conservarea resurselor piscicole și protecția ecosistemelor marine prin măsuri tehnice – Articolele 15-17 și 20 și articolul 59 al doilea paragraf – Articolul 43 alineatul (3) TFUE – Abuz de putere – Principiul cooperării loiale.#Cauza C-259/21.

La modul general, prezenta cauză privește un dezacord existent între instituțiile Uniunii în ceea ce privește rolul pe care ar trebui să îl joace Consiliul Uniunii Europene în adoptarea anumitor măsuri tehnice în domeniul pescuitului.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Consiliul și‑a asumat rolul principal în adoptarea deciziilor privind toate aspectele politicii comune în domeniul pescuitului (denumită în continuare „PCP”). Or, acest lucru nu mai este valabil în prezent. Potrivit articolului 43 alineatul (2) TFUE, PCP ține de procedura legislativă ordinară, iar competența unilaterală a Consiliului de adoptare a deciziilor este păstrată doar în limitele prevăzute la articolul 43 alineatul (3) TFUE. Această dispoziție permite Consiliului să adopte măsuri privind printre altele „stabilirea și repartizarea posibilităților de pescuit”.

Prin intermediul prezentei acțiuni, Parlamentul European solicită anularea anumitor măsuri tehnice prevăzute în Regulamentul (UE) 2021/92 ( 2 ), care au fost adoptate de Consiliu în scopul aplicării acestei din urmă dispoziții. Aceste măsuri sunt prevăzute la articolele 15, 16, 17, 20 și la articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul menționat (denumite în continuare „dispozițiile atacate”).

Parlamentul susține în esență că Consiliul a depășit limitele competenței sale în adoptarea acestor dispoziții. Parlamentul consideră că acestea din urmă intră în conflict cu două regulamente, și anume Regulamentul (UE) 2019/472 ( 3 ) și Regulamentul (UE) 2019/1241 ( 4 ) (denumite în continuare, împreună, „regulamentele de bază”), care au fost adoptate de Consiliu și de Parlament în conformitate cu articolul 43 alineatul (2) TFUE. În opinia Parlamentului, aceste două regulamente au impus anumite limite în ceea ce privește competența Consiliului de a adopta decizii în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, prin aceea că au autorizat în mod expres Comisia să stabilească, prin acte delegate adoptate în temeiul articolului 290 alineatul (1) TFUE ( 5 ), măsuri tehnice corespunzătoare măsurilor stabilite prin dispozițiile în litigiu.

Articolul 43 alineatele (2) și (3) TFUE prevede: „(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, stabilesc organizarea comună a piețelor agricole prevăzută la articolul 40 alineatul (1), precum și celelalte dispoziții necesare pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii și [ale PCP]. (3) Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile privind stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a contingentelor, precum și privind stabilirea și repartizarea posibilităților de pescuit.”

Articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul 2019/472 prevede: „Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 18 din prezentul regulament și cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 ( 6 ) pentru a completa prezentul regulament în ceea ce privește următoarele măsuri tehnice: (a) specificațiile caracteristicilor uneltelor de pescuit și normele referitoare la utilizarea acestora, pentru a asigura sau îmbunătăți selectivitatea sau pentru a reduce capturile nedorite ori pentru a reduce la minimum impactul negativ asupra ecosistemului; (b) specificațiile modificărilor uneltelor de pescuit sau ale dispozitivelor suplimentare adăugate uneltelor de pescuit, pentru a asigura sau îmbunătăți selectivitatea sau pentru a reduce capturile nedorite ori pentru a reduce la minimum impactul negativ asupra ecosistemului; (c) limitările sau interdicțiile utilizării anumitor unelte de pescuit, precum și ale activităților de pescuit în anumite zone sau perioade pentru a proteja peștele aflat în perioada de reproducere, peștii cu o dimensiune inferioară dimensiunii minime de referință pentru conservare sau peștii din specii nevizate ori pentru a reduce la minimum impactul negativ asupra ecosistemului și (d) stabilirea dimensiunilor minime de referință pentru conservare pentru oricare dintre stocurile cărora li se aplică prezentul regulament, pentru a asigura protecția puietului de organisme marine.”

Articolul 10 alineatul (4) din Regulamentul 2019/1241 prevede: „Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 29 pentru a modifica lista prevăzută în anexa I, în cazul în care cele mai bune avize științifice disponibile indică faptul că este necesară o modificare a respectivei liste.”

Potrivit articolului 15 alineatul (2) din acest regulament: „Pentru a se ține seama de particularitățile regionale ale activităților de pescuit relevante, Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 29 din prezentul regulament și cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013, cu scopul de a modifica, a completa, a abroga măsurile tehnice stabilite în [anexele V‑XI și XIII] sau a deroga de la acestea, inclusiv la punerea în aplicare a obligației de debarcare în contextul articolului 15 alineatele (5) și (6) din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013. Comisia adoptă astfel de acte delegate pe baza unei recomandări comune prezentate în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 și în conformitate cu articolele relevante de la capitolul III din prezentul regulament.”

Articolul 29 alineatul (6) din același regulament prevede: „Un act delegat adoptat în temeiul articolului 2 alineatul (2), al articolului 8 alineatul (3), [al articolului] 10 alineatul (4), [al articolului] 12 alineatul (2), [al articolului] 15 alineatul (2), [al articolului] 23 alineatele (1) și (5), [al articolului] 27 alineatul (7) și [al articolului] 31 alineatul (4) intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat obiecțiuni în termen de două luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul European și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecțiuni. Termenul în cauză se prelungește cu două luni la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului.”

Anexa VI la Regulamentul 2019/1241 cuprinde măsurile tehnice aplicabile apelor de nord‑vest ( 7 ).

Articolul 15 din regulamentul în litigiu, intitulat „Măsuri tehnice pentru cod și merlan în Marea Celtică”, prevede o serie de măsuri privind în special dimensiunile ochiurilor de plasă. Aceste măsuri se aplică navelor Uniunii care pescuiesc cu traule de fund sau seine în Marea Celtică.

Articolul 16 din acest regulament, intitulat „Măsuri tehnice în Marea Irlandei”, cuprinde obligații referitoare la opțiunile de utilizare a uneltelor de pescuit în ceea ce privește navele de pescuit ale Uniunii care utilizează traule de fund sau seine care își desfășoară activitățile în Marea Irlandei.

Articolul 17 din același regulament, intitulat „Măsuri tehnice în vestul Scoției”, prevede de asemenea măsuri privind în special dimensiunile ochiurilor de plasă. Aceste măsuri se aplică navelor de pescuit ale Uniunii care utilizează traule de fund sau seine în ceea ce privește activitățile de pescuit care vizează langustina (Nephrops norvegicus) în vestul Scoției.

Potrivit articolului 20 din regulamentul în litigiu, intitulat „Specii interzise”, se interzice navelor de pescuit ale Uniunii pescuitul, reținerea la bord, transbordarea sau debarcarea anumitor specii din anumite diviziuni și subzone specifice ICES ( 8 ) și din subzonele care aparțineau apelor Uniunii de la acel moment. Acest articol prevede de asemenea că, atunci când sunt capturate accidental, speciile enumerate nu trebuie vătămate, iar exemplarele capturate trebuie să fie eliberate imediat.

Potrivit articolului 59 din acest regulament, intitulat „Dispoziție tranzitorie”: „Articolele 11, 19, 20, 27, 33, 34, 41, 42, 43, 48, 50 și 57 continuă să se aplice mutatis mutandis și în 2022, până la intrarea în vigoare a regulamentului de stabilire a posibilităților de pescuit pentru anul 2022. Articolele 15, 16 și 17 se aplică până la data la care devine aplicabil un act delegat care este adoptat în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul [2019/1241] și care modifică anexa VI la regulamentul respectiv prin introducerea de măsuri tehnice corespunzătoare pentru apele de nord‑vest.”

La 27 octombrie 2020, Comisia a propus adoptarea unui regulament de stabilire, pentru anul 2021, a posibilităților de pescuit pentru anumite stocuri de pește și grupuri de stocuri de pește, aplicabile în apele Uniunii și, pentru navele de pescuit ale Uniunii, în anumite ape din afara acesteia (denumită în continuare „propunerea Comisiei”).

La 14 decembrie 2020, Comisia a actualizat această propunere prin adoptarea unui număr de dispoziții identice cu dispozițiile atacate. Aceste proiecte de dispoziții au fost mai întâi incluse într‑un document neoficial (denumit în continuare „documentul neoficial”), iar ulterior au fost publicate pe site‑ul web al Comisiei.

La 28 ianuarie 2021, Consiliul a adoptat regulamentul în litigiu, în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE. Acest regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 29 ianuarie 2021. El a intrat în vigoare în ziua următoare publicării sale.

Prin cererea depusă la grefa Curții la 23 aprilie 2021, Parlamentul a formulat prezenta acțiune în temeiul articolului 263 al doilea paragraf TFUE, prin care a solicitat anularea dispozițiilor atacate.

La 23 august 2021, Comisia a adoptat Regulamentul delegat (UE) 2021/2324 al Comisiei de modificare a Regulamentului (UE) 2019/1241 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește măsurile tehnice pentru anumite activități de pescuit de specii pelagice și demersale din Marea Celtică, Marea Irlandei și vestul Scoției (denumit în continuare „Regulamentul delegat 2021/2324”) ( 9 ). Acest regulament a fost adoptat în temeiul articolului 10 alineatul (4) și al articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241 (unul dintre cele două regulamente de bază).

Rezultă din cuprinsul considerentului (6) al Regulamentului delegat 2021/2324 că acest instrument vizează „încorporarea într‑un singur act” a măsurilor tehnice corespunzătoare măsurilor stabilite la articolele 15-17 din regulamentul în litigiu, alături de o serie de alte măsuri.

De asemenea, la 27 ianuarie 2022, Consiliul a adoptat un nou regulament de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit (denumit în continuare „Regulamentul de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit”) ( 10 ). Acest regulament a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2022, ziua următoare publicării sale în Jurnalul Oficial ( 11 ).

Parlamentul solicită Curții: – anularea dispozițiilor atacate și – obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul solicită Curții: – respingerea acțiunii ca nefondată și menținerea efectelor dispozițiilor atacate până la adoptarea unor noi dispoziții de înlocuire a acestora și – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia președintelui Curții de Justiție din 19 august 2021, Comisiei i‑a fost admisă cererea de intervenție în susținerea concluziilor formulate de Consiliu.

În domeniul pescuitului, noțiunea „măsur[i] tehnic[e]” este definită ca însemnând acele „măsur[i] care reglementează compoziția capturilor în funcție de specii și dimensiuni și impacturile asupra componentelor ecosistemelor generate de activitățile de pescuit prin stabilirea de condiții privind utilizarea și structura uneltelor de pescuit și de restricții privind accesul la zonele de pescuit” ( 12 ). Potrivit afirmațiilor Parlamentului și ale Consiliului, măsurile tehnice sunt „instrumente” de sprijinire a punerii în aplicare a PCP ( 13 ). Fără aceste măsuri, obiectivul conservării resurselor de pescuit și principiul menținerii stabilității relative a activităților de pescuit, care guvernează întreaga reglementare a Uniunii din acest domeniu ( 14 ), nu pot fi atinse.

Astfel de măsuri pot fi stabilite, teoretic, (i) atât de Consiliu, cât și de Parlament, în temeiul articolului 43 alineatul (2) TFUE, (ii) de Comisie, în temeiul articolului 290 alineatul (1) TFUE, cu condiția ca legislația adoptată în temeiul articolului 43 alineatul (2) TFUE să îi delege acesteia competența de a face acest lucru, sau (iii) de Consiliu, atunci când acesta acționează în nume propriu în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE ( 15 ). Prezenta cauză are ca obiect raporturile dintre aceste competențe decizionale și limitele acestora.

După cum am explicat la punctul 2 din prezentele concluzii, articolul 43 alineatul (3) TFUE abilitează Consiliul să adopte măsurile privind „stabilirea și repartizarea posibilităților de pescuit”. Regulamentul în litigiu a fost adoptat în temeiul acestei dispoziții ( 16 ). Acest regulament are ca scop stabilirea și alocarea între statele membre, pentru anul 2021, a capturii totale admisibile comune (TAC) și a cotelor comune pentru anumite stocuri de pește și grupuri de stocuri de pește.

Pe lângă normele care stabilesc TAC și cotele, acest regulament cuprinde, la articolele 15-17, o serie de măsuri tehnice aplicabile anumitor nave ale Uniunii (cele care pescuiesc cu traule de fund sau seine) în anumite părți ale apelor Uniunii de la acel moment (Marea Celtică, Marea Irlandei și vestul Scoției). În esență, aceste dispoziții vizează reducerea capturilor accidentale de anumite specii prin impunerea unor obligații tehnice privind uneltele de pescuit (în special dimensiunile ochiurilor de plasă) ( 17 ). În plus, articolul 20 din regulamentul în litigiu prevede o listă de specii al căror pescuit este în mod expres interzis. Parlamentul solicită în fața Curții anularea acestor patru dispoziții, precum și a articolului 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu, care limitează domeniul de aplicare în timp al articolelor 15, 16 și 17 din acesta.

Parlamentul susține că competența Consiliului de a adopta respectivele măsuri tehnice în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE a fost restrânsă în mod expres de trei dispoziții din regulamentele de bază, și anume articolul 10 alineatul (4) și articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241 și articolul 9 din Regulamentul 2019/472. Aceste dispoziții permit Comisiei să stabilească respectivele măsuri tehnice în cadrul unor acte delegate ( 18 ). Prin urmare, Parlamentul consideră că Consiliul nu se putea întemeia pe articolul 43 alineatul (3) TFUE în adoptarea dispozițiilor atacate, având în vedere că aceste măsuri nu puteau fi adoptate în mod valabil decât de Comisie prin acte delegate ( 19 ).

Mai precis, potrivit Parlamentului, prin adoptarea în mod unilateral a dispozițiilor atacate, Consiliul a urmat o procedură de adoptare a deciziilor care contravenea prerogativelor instituționale ale Parlamentului și a încălcat dreptul acestuia de a ridica obiecții și de a se opune măsurilor tehnice cuprinse în acestea.

În acest sens, reamintim că, în temeiul articolului 29 alineatul (3) din Regulamentul 2019/1241, atât Parlamentul, cât și Consiliul își păstrează competența de a revoca în orice moment actele delegate adoptate de Comisie în aplicarea articolului 10 alineatul (4) și a articolului 15 alineatul (2) din acest regulament. Parlamentul și Consiliul au de asemenea posibilitatea de a ridica obiecții asupra actelor delegate adoptate în aplicarea dispozițiilor respective în termen de două luni de la data la care acestea le‑au fost notificate ( 20 ). Același lucru este valabil și în ceea ce privește actele delegate adoptate de Comisie în aplicarea articolului 9 din Regulamentul 2019/472 ( 21 ).

Dimpotrivă, în cazul în care un act este adoptat de Consiliu în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE (așa cum a fost regulamentul în litigiu), Parlamentul nu poate ridica obiecții cu privire la conținutul acestuia. Adoptarea unui astfel de act intră exclusiv în sfera de competență a Consiliului.

Prin urmare, esența prezentei cauze constă, în primul rând, în linia de demarcație dintre rolul Parlamentului, cel al Consiliului și, respectiv, cel al Comisiei în adoptarea măsurilor tehnice prevăzute în dispozițiile atacate. În ipoteza în care Curtea ar anula aceste dispoziții (așa cum solicită Parlamentul), aceasta ar confirma dreptul acestuia din urmă de a supraveghea adoptarea măsurilor tehnice prevăzute în acestea, fie prin ridicarea de obiecții în raport cu aceste măsuri, fie prin revocarea competențelor Comisiei de a adopta în viitor astfel de acte delegate. Pe de altă parte, respingerea acțiunii ar avea drept rezultat posibilitatea Consiliului de a decide în mod valabil astfel de aspecte în mod unilateral, în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE.

Părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă acțiunea a rămas lipsită de obiect ca urmare a adoptării Regulamentului delegat 2021/2324 de către Comisie, la 23 august 2021 ( 22 ). Vom aborda mai întâi acest aspect, împreună cu efectul pe care Regulamentul de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit îl are asupra prezentei acțiuni (A). Vom aborda apoi cele două motive invocate de Parlament în cadrul acțiunii sale și vom explica motivul pentru care considerăm că aceste motive sunt nefondate (B).

Din punctul nostru de vedere, este evident că, începând cu intrarea în vigoare a Regulamentului delegat 2021/2324, articolele 15-17 din regulamentul în litigiu nu mai sunt aplicabile. După cum am arătat deja la punctul 21 de mai sus, regulamentul delegat vizează „încorporarea într‑un singur act” a măsurilor tehnice corespunzătoare măsurilor stabilite la articolele 15-17 din regulamentul în litigiu, precum și o serie de alte măsuri. În plus, articolul 59 al doilea paragraf din acest din urmă regulament prevede fără echivoc că aceste dispoziții sunt destinate să se aplice doar „până la data la care devine aplicabil un act delegat care este adoptat în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241 […]”.

Regulamentul delegat 2021/2324 a fost adoptat chiar în temeiul acestei dispoziții, la 23 august 2021, și a intrat în vigoare la 30 decembrie 2021 ( 23 ). Niciuna dintre părțile prezentei acțiuni nu contestă că măsurile prevăzute în acest regulament corespund celor reglementate de articolele 15-17 din regulamentul în litigiu și că, prin urmare, acestea au „înlocuit” efectiv aceste dispoziții. De asemenea, părțile nu contestă că articolul 20 din regulamentul în litigiu nu este afectat prin adoptarea Regulamentului delegat 2021/2324, având în vedere că această dispoziție nu este menționată nici la articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu, nici în regulamentul delegat.

În lumina acestui nou element, părțile sunt în dezacord cu privire la aspectul dacă prezenta acțiune a rămas lipsită de obiect în măsura în care Parlamentul solicită anularea articolelor 15-17 și a articolului 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu ( 24 ).

Pe de o parte, Parlamentul consideră că, în pofida adoptării Regulamentului delegat 2021/2324 de Comisie, Curtea trebuie să se pronunțe în continuare asupra validității acestor dispoziții. În esență, acesta susține că, deși unele dintre dispozițiile acestui regulament delegat corespund conținutului articolelor 15-17 din regulamentul în litigiu, aceste dispoziții există încă în peisajul legislativ și ar trebui să fie abrogate în interesul securității juridice. Prin urmare, Parlamentul susține că acțiunea pe care a formulat‑o nu a rămas lipsită de obiect.

Pe de altă parte, Consiliul susține că, în urma adoptării Regulamentului delegat 2021/2324, nu mai este necesară pronunțarea asupra acestui aspect. El consideră că din articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu rezultă că articolele 15-17 din acest regulament erau destinate să se aplice doar până la adoptarea de către Comisie a unui act delegat cu privire la aspectele reglementate de aceste dispoziții. În plus, Consiliul susține că nu a intenționat niciodată ca aceste dispoziții să aibă vreun efect după anul 2021.

La prima vedere, trebuie să recunoaștem că suntem de acord într‑o anumită măsură cu raționamentul Consiliului. În cazul în care articolele 15-17 din regulamentul în litigiu nu mai sunt în vigoare, nu este în niciun caz evident faptul că Parlamentul ar mai putea „câștiga” ceva din anularea acestor dispoziții de către Curte. În acest sens, precizăm că atât Consiliul, cât și Parlamentul solicită Curții menținerea efectelor anterioare ale tuturor celor patru dispoziții atacate. Astfel, prin intermediul acțiunii sale, Parlamentul nu urmărește nici măcar să modifice „situația de fapt” care ia naștere în urma adoptării dispozițiilor atacate de către Consiliu.

Acestea fiind spuse, am dori să precizăm că, în acest caz, există cel puțin trei motive concrete pentru a concluziona că prezenta acțiune nu a rămas lipsită de obiect ca urmare a adoptării Regulamentului delegat 2021/2324.

În primul rând, Parlamentul a introdus prezenta acțiune împotriva Consiliului în temeiul articolului 263 al doilea paragraf TFUE. În acest sens, amintim că Parlamentul nu trebuie să demonstreze existența unui interes ( 25 ) de acționa în anularea unor decizii sau a unor acte adoptate printre altele de Consiliu ( 26 ). Această dispoziție dă Parlamentului dreptul de a contesta, printr‑o acțiune în anulare, legalitatea unui regulament al Consiliului, fără ca exercitarea acestui drept să fie condiționată de justificarea unui interes de a acționa ( 27 ).

În al doilea rând, Curtea a declarat deja admisibilă o acțiune în anulare atunci când actul atacat fusese deja executat sau nu mai era aplicabil la momentul formulării acțiunii ( 28 ). În opinia noastră, același lucru se poate afirma, a fortiori, și în ceea ce privește o acțiune în anulare privind o măsură (precum articolele 15-17 din regulamentul în litigiu) care era încă în vigoare la momentul introducerii acțiunii, însă expirase în cursul procedurii în fața Curții. Asemenea împrejurări nu au neapărat consecința că acțiunea rămâne fără obiect din momentul expirării dispozițiilor actului în litigiu.

Într‑adevăr, ceea ce contează, în opinia noastră, este dacă anularea actului este susceptibilă, în sine, să aibă consecințe juridice.

În această privință, am dori să subliniem că, așa cum am menționat deja la punctul 31 din prezentele concluzii, Parlamentul susține că adoptarea unilaterală de către Consiliu a dispozițiilor atacate l‑a privat de dreptul de a examina și, după caz, de a se opune măsurilor tehnice prevăzute în acestea. Parlamentul susține că, în cazul în care astfel de măsuri ar fi fost incluse într‑unul sau în mai multe acte delegate adoptate de Comisie, în aplicarea articolului 10 alineatul (4) și a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241, precum și a articolului 9 din Regulamentul 2019/472, iar nu de Consiliu în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, el ar fi putut influența conținutul acestora.

Înțelegem că, prin acțiunea sa, Parlamentul dorește să se asigure că Consiliul se va abține, în viitor, de la utilizarea competențelor sale decizionale care decurg din articolul 43 alineatul (3) TFUE în situațiile în care exercitarea acestor competențe se suprapune cu anumite competențe de delegare ale Comisiei și cu anumite proceduri stipulate în acte de drept derivat [în speță, articolul 10 alineatul (4) și articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241, precum și articolul 9 din Regulamentul 2019/472]. În esență, scopul pe care l‑a urmărit Parlamentul atunci când a introdus prezenta acțiune a fost acela de a obține pronunțarea unei hotărâri a Curții care să împiedice Consiliul să adopte, pentru viitor, în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, măsuri tehnice analoage celor reglementate de dispozițiile atacate.

Rezultă că, deși dispozițiile atacate nu mai sunt în vigoare și nu mai produc efecte juridice, anularea lor în sine este susceptibilă să producă efecte juridice, în special prin împiedicarea Consiliului de a reitera practica legislativă contestată ( 29 ). Din acest motiv, considerăm că prezenta acțiune nu a rămas fără obiect în urma adoptării Regulamentului delegat 2021/2324.

Opinia noastră în acest sens este susținută de jurisprudența Curții privind acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. În general, acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor rămân lipsite de obiect atunci când încălcarea care a făcut obiectul acțiunii a încetat să mai producă vreun efect înainte de expirarea termenului stabilit de Comisie în avizul său motivat. Cu toate acestea, într‑un număr limitat de cazuri, Curtea a constatat că Comisia poate formula în continuare acțiuni în fața sa, în pofida încetării încălcării propriu‑zise. Este vorba în general de cazurile în care există un risc iminent ca încălcarea să se repete ( 30 ) sau ca încălcarea să aibă un caracter regulat ( 31 ), astfel încât în alte condiții aceasta ar fi exceptată de la controlul jurisdicțional.

În opinia noastră, se poate face o paralelă între această orientare jurisprudențială și prezenta cauză, având în vedere că, și în acest caz, scopul pentru care Parlamentul a introdus acțiunea este acela de a împiedica reiterarea comportamentului Consiliului pentru viitor. În plus, regulamentul în litigiu este destinat să acopere o perioadă foarte clar definită și, în speță, foarte scurtă (anul 2021), făcând dificil nu doar ca Parlamentul să introducă acțiunile în timp util, ci și ca astfel de proceduri să se finalizeze înainte ca regulamentul în litigiu să înceteze să se aplice.

În al treilea rând și dintr‑un punct de vedere practic, trebuie să adăugăm că am considera mai degrabă inexplicabilă situația în care un act precum regulamentul în litigiu, care este destinat să rămână în vigoare doar un an (sau chiar mai puțin), va putea fi atacat doar în cursul acestei perioade determinate, fără a mai putea fi atacat odată ce această perioadă se va încheia. În opinia noastră, ar fi nerealist și în detrimentul reclamanților ca Curtea să solicite în mod invariabil ca (i) acțiunea acestora să fie formulată în termen de maximum un an (sau, după caz, chiar într‑un termen mai scurt) de la adoptarea actului și ca (ii) procedura în fața Curții să aibă loc și să fie finalizată tot până la această dată.

Este adevărat că, în ceea ce privește astfel de cauze, Curtea are posibilitatea de a aplica o „procedură accelerată” [în aplicarea articolului 133 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții]. Totuși, nu există absolut nicio garanție în acest sens ( 32 ). În opinia noastră, această simplă posibilitate nu este suficientă, așadar, pentru a garanta un acces corespunzător la Curte ( 33 ).

Considerăm că abordarea pragmatică pe care propunem să o urmeze Curtea devine cu atât mai necesară atunci când, așa cum este cazul în speță, litigiul deferit Curții prezintă o importanță constituțională și vizează partajarea competențelor legislative între diferite instituții ale Uniunii. În acest context, nu înțelegem de ce o acțiune care are ca obiect lipsa unui temei juridic sau adoptarea necorespunzătoare a unui instrument ar trebui omisă din sfera de competență a Curții, pentru simplul motiv că efectele sale juridice sunt „de scurtă durată”. O astfel de concluzie ar face în cele din urmă imposibilă exercitarea de către Curte a controlului său jurisdicțional și, după caz, împiedicarea adoptării în viitor a unor acte similare.

Pentru aceste motive, considerăm că Curtea trebuie în continuare să se pronunțe cu privire la prezenta acțiune, în pofida adoptării Regulamentului delegat 2021/2324.

Adoptarea Regulamentului delegat 2021/2324 nu a fost singura evoluție legislativă ulterioară introducerii prezentei acțiuni de către Parlament. După cum am subliniat deja la punctul 22 de mai sus, la 27 ianuarie 2022, Consiliul a adoptat Regulamentul de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit, care a înlocuit efectiv regulamentul în litigiu. Acest regulament a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2022. În temeiul articolului 59 primul paragraf din regulamentul în litigiu ( 34 ), articolul 20 din acest regulament a încetat să se aplice la aceeași dată. Astfel, în timp ce intrarea în vigoare a Regulamentului delegat 2021/2324 a pus capăt aplicării articolelor 15-17 din regulamentul în litigiu, Regulamentul de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit este cel care a determinat inaplicabilitatea acestei dispoziții.

Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, adoptată în temeiul articolului 62 din Regulamentul de procedură, Parlamentul și Comisia au explicat că adoptarea Regulamentului de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit nu are incidență asupra prezentei acțiuni. Parlamentul observă că articolul 18 din acest regulament reproduce lista de specii interzise la articolul 20 din regulamentul în litigiu (astfel încât această dispoziție continuă să aibă efecte juridice). De asemenea, Parlamentul susține că, indiferent de adoptarea Regulamentului de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit, pretinsa nelegalitate (adoptarea de către Consiliu a unor măsuri tehnice corespunzătoare celor care figurează în dispozițiile în litigiu) riscă să se reproducă în viitor.

Consiliul contestă aceste argumente. Acesta apreciază că, în urma adoptării Regulamentului de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit, prezenta acțiune a rămas fără obiect în ceea ce privește articolul 20 din regulamentul în litigiu. În opinia acestuia, aceasta reiese din primul paragraf al articolului 59 din regulamentul în litigiu.

În opinia noastră, considerațiile pe care le‑am prezentat în secțiunea anterioară în legătură cu articolele 15-17 și cu articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu se aplică mutatis mutandis și articolului 20 din același regulament, în măsura în care sunt vizate consecințele adoptării Regulamentului de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit asupra dispoziției respective.

În lumina considerațiilor care precedă, suntem de părere că, deși niciuna dintre dispozițiile atacate nu mai este în vigoare, este în continuare necesară pronunțarea cu privire la prezenta acțiune.

Parlamentul invocă două motive în susținerea acțiunii sale în anulare. În primul rând, acesta susține că Consiliul a recurs în mod abuziv la procedura stabilită în regulamentele de bază. În al doilea rând, el susține că Consiliul a încălcat „principiul cooperării reciproce loiale” în sensul articolului 13 alineatul (2) TUE ( 35 ). Vom examina pe rând fiecare dintre aceste motive.

În esență, Parlamentul susține că competența Consiliului de a adopta măsuri tehnice în conformitate cu articolul 43 alineatul (3) TFUE este limitată, în măsura în care Parlamentul și Consiliul au convenit, într‑unul sau în mai multe acte legislative adoptate în temeiul articolului 43 alineatul (2) TFUE, că Comisia, iar nu Consiliul, este abilitată să adopte astfel de măsuri.

În speță, Parlamentul consideră că, întrucât articolul 10 alineatul (4) și articolul 15 din Regulamentul 2019/1241, precum și articolul 9 din Regulamentul 2019/472 [care au fost adoptate toate în temeiul articolului 43 alineatul (2) TFUE] au acordat în mod expres Comisiei competența de a adopta măsuri tehnice precum cele reglementate de dispozițiile atacate, Consiliul nu putea invoca articolul 43 alineatul (3) TFUE pentru a adopta în mod unilateral aceste dispoziții ( 36 ).

Parlamentul susține că toate condițiile impuse în jurisprudența Curții pentru a stabili existența unui abuz de putere sunt îndeplinite în cauză. Parlamentul subliniază că Consiliul a recunoscut în mod expres, în considerentul (59) și la articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu, că Comisia ar fi trebuit să fie responsabilă de adoptarea măsurilor tehnice prevăzute la articolele 15-17 din acest regulament. În plus, consideră că Consiliul nu a furnizat nicio justificare în legătură cu motivul pentru care el însuși, iar nu Comisia, a adoptat dispozițiile atacate, cum ar fi, de exemplu, prin explicarea motivului pentru care a considerat că adoptarea acestora de către Comisie a fost imposibilă în prezenta cauză.

Parlamentul susține în plus că, în cazul în care adoptarea măsurilor tehnice prevăzute în dispozițiile atacate ar fi fost justificată de circumstanțe imperioase, atunci temeiul juridic corespunzător pentru adoptarea acestora ar fi fost articolele 12 și 13 din Regulamentul nr. 1380/2013. Potrivit acestor dispoziții, măsurile „de urgență” (destinate să răspundă unei amenințări grave la adresa conservării resurselor biologice marine sau la adresa ecosistemului marin) pot fi adoptate fie de Comisie ( 37 ), fie de statele membre ( 38 ), însă nu de Consiliu. În lipsa unor astfel de circumstanțe imperioase, Parlamentul observă că din cuprinsul articolului 8 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2019/472 reiese clar că măsurile corective (măsuri adoptate pentru a asigura revenirea rapidă a stocului sau a unității funcționale în cauză la nivelurile prevăzute) pot fi adoptate doar de Comisie în acte delegate.

În sfârșit, Parlamentul subliniază că, la fel cum competența Consiliului de a adopta măsuri tehnice „privind stabilirea și repartizarea posibilităților de pescuit” derivă din articolul 43 alineatul (3) TFUE, prerogativele generale ale Comisiei de a adopta acte delegate derivă din articolul 290 alineatul (1) TFUE și, prin urmare, tot din dreptul primar.

Consiliul contestă argumentele Parlamentului. Acesta consideră că primul motiv invocat este nefondat întrucât Parlamentul interpretează în mod eronat noțiunea de „abuz de procedură” și a înțeles greșit obiectivul și conținutul dispozițiilor atacate.

El susține de asemenea că adoptarea dispozițiilor atacate respectă pe deplin articolul 43 alineatul (3) TFUE, având în vedere că scopul acestora este legat de „stabilirea […] posibilităților de pescuit”. În schimb, măsurile tehnice menționate în regulamentele de bază s‑ar referi la scopuri diferite, mai ample decât dispozițiile menționate.

Consiliul subliniază că nimic din regulamentele de bază nu permite să se considere că competența conferită Comisiei la articolul 10 alineatul (4) și la articolul 15 din Regulamentul 2019/1241, precum și la articolul 9 din Regulamentul 2019/472 era destinată a fi exclusivă, în sensul că acestea ar împiedica Consiliul să adopte măsuri tehnice în chestiuni identice.

Acesta mai subliniază că articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu precizează în mod explicit că articolele 15-17 din acest regulament nu vor mai fi în vigoare odată ce Comisia va adopta un act delegat care reglementează aceleași chestiuni ca dispozițiile menționate. Aceasta ar evidenția în mod clar faptul că Consiliul nu a intenționat să depășească limitele competențelor sale. În mod similar, articolul 20 din regulamentul în litigiu ar urmări să păstreze pe deplin competența Comisiei de a adopta acte delegate, în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241. În acest sens, trebuie să se țină seama de faptul că dispozițiile atacate au fost adoptate la scurt timp după ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană, într‑un context în care exista multă incertitudine în ceea ce privește „stabilirea posibilităților de pescuit” pentru anul 2021 și în care era evident faptul că Comisia urma încă să aducă completări propriei sale propuneri înainte de a adopta orice fel de act delegat privind aceste aspecte.

Comisia împărtășește în general argumentele Consiliului. Aceasta subliniază că nicio dispoziție din regulamentele de bază nu o obligă pe aceasta să adopte măsuri tehnice privind chestiunile reglementate de dispozițiile atacate.

Comisia explică și faptul că, întrucât măsurile de remediere anterioare [cele prevăzute la articolul 13 din Regulamentul (UE) 2020/123 ( 39 )] au rămas în vigoare doar până la 31 decembrie 2020, era necesar ca noi măsuri tehnice să fie adoptate de Consiliu la începutul anului 2021 ( 40 ). Comisia ar fi putut adopta astfel de noi măsuri într‑un act delegat dacă ar fi fost prezentată în timp util o recomandare comună a statelor membre ( 41 ). În fapt, nicio recomandare comună nu a fost însă prezentată în mod oficial Comisiei (într‑o formă finală) până la 14 decembrie 2020 ( 42 ). Documentul neoficial al Comisiei, care a condus la adoptarea dispozițiilor atacate de către Consiliu, a servit la umplerea acestei lacune.

Potrivit unei jurisprudențe constante, un act reprezintă un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele pentru care a fost conferită competența în cauză sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei ( 43 ).

În speță, primul motiv invocat de Parlament se întemeiază în esență pe susținerea potrivit căreia Consiliul, prin adoptarea dispozițiilor atacate, a eludat procedura stabilită pentru adoptarea măsurilor tehnice în regulamentele de bază, care ar conferi competența de a adopta astfel de măsuri exclusiv Comisiei.

Cu toate acestea, considerăm că susținerile Parlamentului trebuie respinse. Această instituție nu demonstrează că dispozițiile atacate au fost adoptate fie în scopul exclusiv sau determinant de a atinge alte obiective decât cele pentru care competența prevăzută la articolul 43 alineatul (3) TFUE a fost conferită Consiliului, fie în scopul de a eluda o procedură special prevăzută de Tratatul FUE pentru a răspunde circumstanțelor cauzei.

În acest sens, reamintim faptul că Curtea a avut deja ocazia să clarifice domeniul de aplicare corespunzător articolului 43 alineatul (3) TFUE, care prevede că Consiliul este abilitat să adopte măsuri privind printre altele „stabilirea […] posibilităților de pescuit”, precum și pe cel al articolului 43 alineatul (2) TFUE. Curtea a statuat că deciziile autonome adoptate pe baza intereselor politice ale Uniunii intră în sfera de competență a legiuitorului Uniunii [și anume în domeniul de aplicare al articolului 43 alineatul (2) TFUE]. În schimb, articolul 43 alineatul (3) TFUE se aplică în legătură cu măsurile în principal tehnice care pun în aplicare respectivele opțiuni ( 44 ).

În Concluziile prezentate în cauzele conexate Parlamentul și Comisia/Consiliul ( 45 ), avocatul general Wahl a explicat că din această jurisprudență rezultă că procedura legislativă ordinară prevăzută la articolul 43 alineatul (2) TFUE trebuie să se aplice pentru categoria mai generală de măsuri, și anume cele necesare pentru realizarea obiectivelor PCP, în timp ce procedura fără caracter legislativ prevăzută la articolul 43 alineatul (3) TFUE trebuie să fie rezervată pentru un anumit tip de măsuri de reglementare. Prin urmare, măsurile adoptate în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE trebuie să fie limitate la cele care au o strânsă legătură cu definirea aspectelor privind persoanele care pot pescui, ce anume pot pescui și unde pot pescui, precum și a condițiilor legate din punct de vedere funcțional de aceste întrebări ( 46 ) și nu includ orice fel de măsură tehnică care este oarecum legată de posibilitățile de pescuit. După cum a confirmat Curtea, factorul decisiv îl constituie aspectul dacă măsura în cauză implică o alegere politică rezervată legiuitorului Uniunii din cauza caracterului său necesar pentru îndeplinirea obiectivelor aferente politicilor comune ale agriculturii și pescuitului ( 47 ).

În prezenta cauză, considerăm că este evident faptul că dispozițiile atacate sunt legate în mod funcțional de „stabilirea […] posibilităților de pescuit”, în sensul articolului 43 alineatul (3) TFUE, iar nu de o alegere politică rezervată legiuitorului Uniunii ( 48 ).

Astfel, după cum afirmă Consiliul și Comisia, scopul dispozițiilor atacate este acela de a îmbunătăți selectivitatea uneltelor de pescuit în cadrul pescuitului mixt (articolele 15-17) și conservarea anumitor specii (articolul 20). Aceste dispoziții ar fi fost adoptate ca o alternativă la reducerea TAC‑urilor, mai mult chiar decât se decisese deja pentru anul respectiv. Acest lucru este confirmat de considerentul (3) al Regulamentului delegat 2021/2324, care precizează că măsurile stabilite în dispozițiile atacate erau „legate funcțional de nivelurile TAC‑urilor pentru speciile‑țintă capturate în cadrul activităților de pescuit mixt”, având în vedere că, „în lipsa măsurilor respective, aceste niveluri ale TAC‑urilor ar fi trebuit să fie reduse pentru a se permite refacerea stocurilor capturate accidental” ( 49 ).

Pe de altă parte, spre deosebire de modificările aduse de Consiliu în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, care au stat la baza Hotărârii Parlamentul și Comisia/Consiliul ( 50 ), aplicarea dispozițiilor atacate se limitează la împrejurări specifice (având în vedere că acestea sunt destinate să se aplice anumitor tipuri de nave, care pescuiesc doar în anumite zone și să vizeze doar anumite tipuri de specii) și doar o dată pe an (anul 2021). Acestea nu urmăresc adaptarea mecanismului general de stabilire a TAC‑urilor și a limitărilor efortului de pescuit pentru a elimina inconvenientele care decurg din aplicarea normelor anterioare sau pentru a defini cadrul legal în care sunt stabilite respectivele TAC și limitările efortului de pescuit ( 51 ).

Prin urmare, considerăm că dispozițiile atacate intră în sfera de competență atribuită Consiliului la articolul 43 alineatul (3) TFUE.

Revenind acum la aspectul specific dacă Consiliul putea utiliza în mod corespunzător acest temei juridic pentru a adopta măsurile tehnice prevăzute în dispozițiile atacate, în pofida faptului că regulamentele de bază prevedeau adoptarea acestor măsuri de Comisie, reamintim că Curtea a statuat că articolul 43 alineatul (3) TFUE poate fi utilizat de Consiliu pentru a constitui temeiul adoptării unor măsuri determinate în cadrul PCP, cu condiția ca Consiliul să acționeze cu respectarea limitelor competențelor sale, precum și, dacă este cazul, a cadrului juridic stabilit deja în aplicarea articolului 43 alineatul (2) TFUE ( 52 ). În acest sens, marja de apreciere de care beneficiază Consiliul în adoptarea de măsuri în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE depinde de întinderea marjei de libertate pe care legiuitorul Uniunii a decis să i‑o confere acestuia. Prin urmare, este necesar să analizăm aspectul dacă cadrul juridic deja stabilit în regulamentele de bază a fost conceput de legiuitorul Uniunii pentru a limita competența Consiliului de a acționa în aplicarea articolului 43 alineatul (3) TFUE.

În acest sens, considerăm că niciun element din cadrul celor două regulamente de bază nu permite să se considere că competențele conferite Comisiei la articolul 10 alineatul (4) și la articolul 15 din Regulamentul 2019/1241 și, respectiv, la articolul 9 din Regulamentul 2019/472 urmăreau să împiedice Consiliul să adopte măsuri tehnice referitoare la aceleași aspecte într‑un caz precum cel de față, în care Comisia nu intervine și nu adoptă ea însăși acte delegate. Suntem de acord cu Parlamentul că Consiliul nu poate priva Comisia de competențele care îi sunt atribuite acesteia prin aceste dispoziții, în caz contrar acestea din urmă devenind lipsite de sens, iar Consiliul nu ar respecta cadrul stabilit în acestea. Considerăm însă că este evident faptul că Consiliul nu a procedat astfel atunci când a adoptat dispozițiile atacate.

Astfel, reiese clar din cuprinsul articolului 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu că articolele 15-17 din acesta erau concepute să înceteze să se aplice de îndată ce Comisia va adopta unul sau mai multe acte delegate având ca obiect aceleași măsuri tehnice. Prin urmare, la fel ca Consiliul și Comisia, considerăm că dispozițiile atacate aveau vocația să aibă caracter temporar și că Consiliul nu a adus atingere acestora, ci mai degrabă a urmărit în mod expres să păstreze competența Comisiei de a adopta acte delegate.

În fapt, această competență a Comisiei este recunoscută nu doar la articolul 59 al doilea paragraf din regulamentul în litigiu, ci și în cuprinsul considerentului (59) al acestuia, care precizează că măsurile tehnice pe care Comisia le va stabili în temeiul Regulamentului 2019/1241 sunt „mai cuprinzătoare și se vor aplica pe o bază mai stabilă” decât măsurile tehnice prevăzute în dispozițiile atacate.

În aceste condiții, nu avem nicio dificultate în a concluziona că Consiliul a acționat nu doar în limitele competențelor conferite acestuia în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, ci și în cadrul juridic specific stabilit deja în temeiul articolului 43 alineatul (2) TFUE.

Această concluzie nu este invalidată în niciun caz de argumentul Parlamentului prezentat la punctul 63 din prezentele concluzii, potrivit căruia dispozițiile atacate ar fi trebuit adoptate fie ca măsuri „de urgență” destinate să răspundă unei amenințări grave la adresa conservării resurselor biologice marine, fie, în lipsa unor astfel de circumstanțe imperioase, de către Comisie în acte delegate, având în vedere că doar aceste două opțiuni au fost prevăzute de articolul 8 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2019/472.

Suntem de acord cu Parlamentul că dispozițiile atacate nu constituie „măsuri de urgență” destinate să răspundă unei amenințări grave la adresa conservării resurselor biologice marine. Acestea fiind spuse și în scopul finalizării analizei, considerăm că există circumstanțe specifice care explică motivul pentru care Consiliul a intervenit și a adoptat dispozițiile atacate în perioada intermediară în care Comisia nu făcuse încă uz de cealaltă opțiune conferită în mod expres acesteia prin articolul 8 alineatele (2) și (3) din Regulamentul 2019/472 și, în temeiul acestor dispoziții, a adoptat unul sau mai multe acte delegate.

După cum a explicat Comisia, măsurile de remediere anterioare (cele prevăzute la articolul 13 din Regulamentul 2020/123) au rămas în vigoare doar până la 31 decembrie 2020 și, având în vedere că eforturile se concentrau asupra ajungerii la un acord între Uniunea Europeană și Regatul Unit în ceea ce privește existența unor măsuri tehnice concordante și aflate în mod funcțional în strânsă legătură unele cu altele ca urmare a Brexit‑ului, nicio recomandare comună nu a fost formulată în timp util pentru a permite Comisiei să adopte un act delegat la începutul anului 2021. Acest lucru este confirmat și de considerentul (2) al Regulamentului delegat 2021/2324, care prevede că, deși Belgia, Spania, Franța, Irlanda și Țările de Jos au prezentat o primă recomandare comună în mai 2020, aceste state membre au prezentat o recomandare comună revizuită abia la 14 decembrie 2020.

În acest context, este evident că adoptarea dispozițiilor atacate de către Consiliu a servit la completarea unei lacune care s‑ar fi prelungit altfel pe o bună parte, dacă nu cumva pe întreg anul 2021.

În lumina celor ce precedă, nu există niciun indiciu care să demonstreze că Consiliul, prin adoptarea dispozițiilor atacate, și‑a depășit competența sau a săvârșit un abuz de putere.

Întrucât niciunul dintre argumentele invocate de Parlament în susținerea primului său motiv nu a fost admis, acesta din urmă trebuie respins.

Parlamentul susține că, prin faptul că nu a respectat procedura stabilită în regulamentele de bază, Consiliul a încălcat principiul cooperării loiale.

Parlamentul precizează că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) TUE, astfel cum acesta este interpretat în jurisprudența Curții, acest principiu impune ca fiecare instituție să își exercite competențele ținând seama de competențele celorlalte instituții. Parlamentul reamintește totodată că Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare ( 53 ), care a fost adoptat în temeiul articolului 295 TFUE, are efecte obligatorii pentru Parlament, Consiliu și Comisie. Punctul 25 din acest acord impune necesitatea unui schimb de opinii între aceste trei instituții „[d]acă se va avea în vedere o modificare a temeiului juridic care va duce la o transformare a procedurii legislative ordinare într‑o procedură legislativă specială sau într‑o procedură fără caracter legislativ”. Punctul 2 din anexa la acest acord ( 54 ) obligă instituțiile să coopereze pe tot parcursul procedurii în scopul de a facilita exercitarea competențelor delegate și pentru a asigura controlul real al acestor competențe de către Parlament. În prezenta cauză, Parlamentul consideră că Consiliul l‑a privat efectiv de competența de a exercita un astfel de control.

Potrivit Parlamentului, Consiliul ar fi trebuit să îl consulte în legătură cu intenția sa de a adopta dispozițiile atacate în temeiul articolului 43 alineatul (3) TFUE, cu încălcarea regulamentelor de bază.

Consiliul, susținut de Comisie, contestă aceste argumente. Acesta face trimitere la argumentele pe care le‑a formulat în legătură cu primul motiv. În opinia sa, ca urmare a lipsei vreunui abuz de procedură (în legătură cu primul motiv), rezultă că principiul cooperării loiale nu a fost încălcat în prezenta cauză.

Consiliul adaugă că Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare nu este relevant în prezenta cauză. Acesta susține că regulamentul în litigiu a fost adoptat în baza aceluiași temei juridic ca cel propus de Comisie în propunerea acesteia și că, prin urmare, acțiunile Consiliului nu au constituit o „modificare a temeiului juridic” în sensul punctului 25 din acest acord.

În temeiul articolului 13 alineatul (2) TUE, instituțiile practică între ele o cooperare loială. Această cooperare loială are însă loc cu respectarea limitelor atribuțiilor conferite în tratate fiecărei instituții. Obligația rezultată din articolul 13 alineatul (2) TUE nu este, așadar, de natură să modifice aceste atribuții ( 55 ).

În ceea ce privește încălcarea principiului cooperării loiale de către Consiliu prin adoptarea dispozițiilor atacate, observăm că Parlamentul argumentează prezentul motiv în conformitate cu liniile expuse deja în argumentația sa anterioară cu privire la primul motiv.

Din secțiunea anterioară rezultă că primul motiv al Parlamentului ar trebui să fie respins pentru motivul că Consiliul nu a săvârșit un abuz de drept în prezenta cauză. Prin urmare și având în vedere că argumentele formulate de Parlament în sprijinul celor două motive ale acestuia sunt strâns legate, suntem de acord cu Consiliul și cu Comisia că nu a existat o încălcare a principiului cooperării loiale în acest caz. În opinia noastră, al doilea motiv trebuie, așadar, să fie respins ca nefondat.

Argumentele Parlamentului referitoare la Acordul interinstituțional privind o mai bună legiferare nu afectează concluzia la care am ajuns în acest sens.

Într‑adevăr, din secțiunea precedentă rezultă că Comisia nu a fost în niciun fel împiedicată să adopte un act delegat în aplicarea regulamentelor de bază [mai precis, articolul 10 alineatul (4) și articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul 2019/1241 și articolul 9 din Regulamentul 2019/472]. Prin urmare, adoptarea de către Consiliu a dispozițiilor atacate nu a constituit o „modificare a temeiului juridic” în sensul punctului 25 din acest acord.

Mai mult și având iarăși în vedere că Comisia era pe deplin îndreptățită să adopte Regulamentul delegat 2021/2324 (și, de fapt, a și făcut aceasta în cele din urmă), considerăm că Parlamentul nu a fost în niciun fel privat de competența de a supraveghea adoptarea unui act delegat în sensul punctului 2 din același acord și, în realitate, era pe deplin în măsură să exercite un astfel de control în prezenta cauză.

Din toate cele prezentate mai sus rezultă că prezenta acțiune trebuie, în opinia noastră, să fie respinsă ca nefondată.

Având în vedere că cele două motive invocate de Parlament trebuie, în opinia noastră, să fie respinse, iar prezenta acțiune trebuie respinsă ca nefondată, considerăm că nu este necesară pronunțarea de către Curte cu privire la cererea părților de menținere a efectelor dispozițiilor atacate.

În acest sens, dorim doar să precizăm că o decizie de menținere a efectelor unui act anulat este de obicei justificată atunci când o impun motive importante de securitate juridică sau atunci când menținerea efectelor este necesară pentru a evita consecințe negative importante pentru domeniul în cauză, precum și atunci când legalitatea actului în cauză este contestată nu ca urmare a scopului sau a conținutului acestuia, ci a lipsei de competență sau a încălcării unei cerințe esențiale de procedură ( 56 ).

În speță, considerăm că toate părțile implicate în prezenta procedură sunt în dezacord doar în ceea ce privește temeiul juridic utilizat și nu în ceea ce privește conținutul obiectiv al dispozițiilor atacate. În plus, nu se poate pune la îndoială faptul că anularea retroactivă a efectelor dispozițiilor atacate ar fi problematică nu doar din punctul de vedere al securității juridice, ci ar putea avea și consecințe grave pentru industria pescuitului, întrucât ar însemna că niciuna dintre restricțiile prevăzute în dispozițiile atacate (privind uneltele de pescuit sau speciile interzise) nu ar putea fi aplicate efectiv pentru anul 2021. În acest sens, adăugăm că niciuna dintre părțile implicate în prezenta procedură nu contestă că măsurile prevăzute în aceste dispoziții aveau ca scop promovarea obiectivelor PCP de conservare a resurselor piscicole și de realizare a exploatării sustenabile a resurselor acvatice vii. Arătăm de asemenea că cele două acte adoptate după regulamentul în litigiu, și anume Regulamentul delegat 2021/2324 și Regulamentul de stabilire, pentru anul 2022, a posibilităților de pescuit, tind în fapt să reproducă conținutul dispozițiilor atacate ( 57 ).

În cazul în care Curtea nu este de acord cu propunerea noastră potrivit căreia Consiliul era îndreptățit să adopte dispozițiile atacate, considerăm, așadar, că efectele acestor dispoziții trebuie menținute.

În lumina considerațiilor care precedă, sugerăm Curții: – respingerea acțiunii Parlamentului European având ca obiect anularea articolelor 15-17, a articolului 20 și a articolului 59 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2021/92 al Consiliului din 28 ianuarie 2021 de stabilire, pentru anul 2021, a posibilităților de pescuit pentru anumite stocuri de pește și grupuri de stocuri de pește, aplicabile în apele Uniunii și, pentru navele de pescuit ale Uniunii, în anumite ape din afara acesteia și – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la data de 22 iunie 2022 ( 1 )