Hotărârea Tribunalului (Camera a patra extinsă) din 23 martie 2022.#OT împotriva Parlamentului European.#Funcție publică – Funcționari – Sancțiune disciplinară – Mustrare – Articolul 12a din statut – Eroare de apreciere.#Cauza T-757/20.

Litigiul o privește pe reclamantă, OT, funcționară a Parlamentului European, căreia acesta i‑a aplicat o mustrare pentru că a semnat două note prin care a admis utilizarea procedurii negociate fără publicare prealabilă atunci când era agent temporar în cadrul Biroului European de Sprijin pentru Azil (EASO).

EASO, care are sediul în La Valletta (Malta), a fost înființat prin Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 (JO 2010, L 132, p. 11) pentru a contribui la îmbunătățirea punerii în aplicare a sistemului european comun de azil (SECA), pentru a consolida cooperarea practică în materie de azil între statele membre și pentru a furniza și/sau coordona furnizarea de sprijin operațional pentru statele membre care se confruntă cu presiuni deosebite în ceea ce privește sistemele de azil și de primire a migranților. Începând cu anul 2015, EASO acordă sprijin, printre altele, Greciei în contextul crizei migrației.

La data faptelor, EASO era divizat în trei departamente: departamentul „Sprijin pentru azil” (DAS), departamentul „Operațiuni” (DOP) și departamentul „Administrație” (DOA). Acesta din urmă cuprindea un sector „Finanțe” și un sector „Achiziții publice”.

Din aprilie până în octombrie 2016, reclamanta, funcționară a Parlamentului începând cu anul 2004, a fost detașată în interesul serviciului la EASO.

La 1 noiembrie 2016, aceasta și‑a luat concediu pentru interese personale de la Parlament și a fost angajată de EASO ca agent temporar în calitate de șefă a departamentului „Sprijin pentru azil”.

Începând cu luna mai 2017, reclamanta a asigurat, în plus, împreună cu șeful departamentului „Administrație”, gestiunea zilnică a departamentului „Operațiuni”, a cărui șefă, A, era absentă din motive de boală.

La 16 iulie 2017, reclamanta, rămânând șefă a departamentului „Sprijin pentru azil”, a fost numită șefă ad‑interim a departamentului „Operațiuni” și a rămas în această funcție până la demisia sa, la 31 iulie 2018.

La 1 septembrie 2018, reclamanta și‑a reluat atribuțiile în cadrul Parlamentului.

În octombrie 2016, EASO, în urma consultării cu autoritățile elene, a decis să mute centrele de primire și identificare pe care le gestiona împreună cu Serviciul grec de azil din taberele de refugiați (hotspoturi) din Mória (Lesbos, Grecia) și din Vial (Chios, Grecia).

La 22 februarie 2017, A a semnat o „notă de exceptare”, din care reieșea că imobilul destinat să găzduiască serviciile EASO urma să fie închiriat pentru o perioadă de trei ani unei societăți care urma să efectueze și lucrări de reparații și construcții. Costul operațiunii, inclusiv întreținerea, era evaluat la 351120 de euro.

La punctul 1 al notei menționate se explica faptul că în taberele de refugiați au izbucnit revolte și greve, ceea ce a creat probleme de securitate pentru cei care lucrează în aceste tabere și a dus la întreruperea activităților, și că, în consecință, mai multe state membre au solicitat relocarea experților în afara acestor tabere, în caz contrar intenționând rechemarea acestora. Guvernul elen s‑a alăturat acestei cereri.

În plus, punctul 2 din notă indica următoarele: „Având în vedere constrângerile de timp, se consideră necesar să se semneze contractul fără a se urma procedura de achiziții adecvată.”

La 11 mai 2017, reclamanta, în calitate de șefă a departamentului „Sprijin pentru azil”, a semnat un prim act adițional la această notă (denumită în continuare „nota din 11 mai 2017”) pentru închirierea către aceeași persoană a acelorași imobile pentru o perioadă de patru ani și pentru efectuarea de lucrări suplimentare, inclusiv pentru construirea a douăsprezece spații de lucru suplimentare. Costul operațiunii era evaluat de această dată la 655609,85 euro.

Alegerea procedurii era justificată în același mod precum în nota semnată de A din 22 februarie 2017.

În plus, la 11 iunie 2017, reclamanta a semnat, în calitate de șefă ad‑interim a departamentului „Operațiuni” o notă (denumită în continuare „nota din 11 iunie 2017”) pentru închirierea unei clădiri către o societate pe insula Chios pentru o perioadă de patru ani, precum și pentru realizarea de lucrări în această clădire. Cuantumul operațiunii era evaluat la 1040609,85 euro.

Situația care justifica această notă era descrisă în aceiași termeni precum cei ai notelor din 22 februarie și din 11 mai 2017.

La punctul 2, nota din 11 iunie 2017 menționa că șase imobile fuseseră identificate împreună cu autoritățile elene, dar că clădirea aleasă fusese considerată cea mai adecvată în special datorită amplasării și a dimensiunii sale.

Nota din 11 iunie 2017 adăuga la punctul 4 următoarele: „Având în vedere constrângerile de timp și urgența problemei, se consideră necesar să se semneze contractul fără a urma procedura de achiziții publice adecvată. Încheierea directă a contractului pentru clădiri a fost determinată de un anumit număr de factori precum considerații de securitate, necesitatea de a asigura continuitatea activităților, amplasarea clădirilor existente pe insula Chios, acceptarea socială locală și mai ales cererea autorităților elene. Aceste cerințe au predeterminat recurgerea la atribuirea directă a contractelor pentru contractul de închiriere rezultat.”

Contractele de închiriere pentru clădirile de pe insulele Lesbos și Chios au fost semnate la 16 iunie și, respectiv, la 10 august 2017.

La 6 iunie 2017, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a deschis o investigație împotriva directorului executiv al EASO cu privire la nerespectarea normelor privind achizițiile publice, procedurile de recrutare, normele privind protecția datelor și interzicerea hărțuirii.

Prin scrisoarea din 5 decembrie 2017, reclamanta a fost informată că investigația OLAF a fost extinsă la alte persoane, printre care și ea însăși.

La 19 februarie 2018, reclamanta a fost ascultată de OLAF în temeiul articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului (JO 2013, L 248, p. 1).

La 27 iulie 2018, reclamanta a fost invitată să își prezinte observațiile cu privire la rezumatul faptelor întocmit de OLAF în conformitate cu articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 883/2013, ceea ce a făcut într‑o scrisoare din 17 august 2018.

Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2018, OLAF a transmis secretarului general al Parlamentului, în conformitate cu articolul 11 alineatele (1) și (4) din Regulamentul nr. 883/2013, o recomandare de a iniția o procedură disciplinară împotriva, printre altele, a reclamantei pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la articolele 21 și 21a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”).

Din rezumatul faptelor prezentat de OLAF și comunicat reclamantei la 27 iulie 2018 rezultă că i se reproșa în special că a intervenit în proceduri care nu respectau normele privind achizițiile publice, pe de o parte, întrucât a utilizat proceduri excepționale întemeiate pe urgență, în timp ce între decizia de a închiria clădirile respective și încheierea contractelor au trecut perioade de opt luni și zece luni și, pe de altă parte, întrucât nu s‑a efectuat un studiu de piață adecvat.

De asemenea, OLAF a constatat că, pentru clădirea din insula Lesbos, costul estimat în august 2017 era de 811478 de euro, în timp ce bugetul provizoriu era de 351120 de euro în februarie 2017, și că, pentru clădirea din insula Chios, au existat cheltuieli nejustificate de cel puțin 85000 de euro.

Prin scrisoarea din 4 februarie 2019, secretarul general al Parlamentului a informat reclamanta că, în urma recomandărilor OLAF, a decis, în conformitate cu articolele 1 și 2 din anexa IX la statut și cu articolul 2 din Dispozițiile generale de aplicare din 18 mai 2004 referitoare la procedurile disciplinare și la anchetele administrative (denumite în continuare „dispozițiile generale de aplicare”), să inițieze o anchetă administrativă în privința sa pentru neîndeplinirea, dacă era cazul, a obligației care îi era impusă prin articolul 21a din statut de a‑și informa superiorii în legătură cu existența unor nereguli și a unor greșeli grave în perioada în care a fost repartizată la EASO.

La 7 martie 2019, reclamanta a fost audiată de persoanele desemnate de secretarul general al Parlamentului pentru a efectua ancheta administrativă.

La 29 martie 2019, reclamanta a comunicat anchetatorilor observații suplimentare față de declarațiile sale din 7 martie 2019.

La 7 iunie 2019, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din dispozițiile generale de aplicare, anchetatorii Parlamentului au întocmit raportul de final al anchetei administrative, în care au apreciat că reclamanta nu a respectat articolul 21a din statut prin faptul că nu a semnalat superiorilor săi ierarhici sau autorităților competente nerespectarea normelor financiare pentru semnarea celor două contracte privind clădirile din insulele Lesbos și Chios. Nerespectarea normelor financiare a fost dublă: pe de o parte, „utilizarea procedurilor de exceptare nu era strict necesară din cauza timpului de care dispunea agenția și care îi permitea să desfășoare o procedură normală” și, pe de altă parte, „nu s‑a făcut nicio veritabilă prospectare a pieței locale, ceea ce a condus la alegeri contestabile”. Anchetatorii au considerat de asemenea că, în calitate de funcționară cu experiență, juristă de formație, reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că normele financiare nu au fost respectate.

Prin scrisoarea din 18 iunie 2019, Parlamentul, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din anexa IX la statut și cu articolul 2 alineatul (3) din dispozițiile generale de aplicare, a comunicat acest raport reclamantei și a informat‑o pe aceasta că secretarul general al Parlamentului a decis să procedeze la audierea prealabilă oricărei proceduri disciplinare, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din anexa IX la statut și cu articolul 3 din dispozițiile generale de aplicare.

Prin e‑mailul din 9 iulie 2019, reclamanta a comunicat observațiile sale cu privire la raportul de anchetă.

La 10 iulie 2019, reclamanta a fost audiată de directorul general pentru personal în temeiul articolului 3 alineatul (1) din anexa IX la statut și al articolului 3 din dispozițiile generale de aplicare.

Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2019, secretarul general al Parlamentului a informat‑o pe reclamantă cu privire la decizia sa de a nu sesiza comisia de disciplină, întrucât „trebuia să se țină seama atât de condițiile deosebit de dificile în care [aceasta] și‑a exercitat atribuțiile, într‑un context de criză umanitară în insulele grecești care a implicat răspunsuri imediate la nivel operațional, cât și de faptul că [aceasta] nu a intervenit decât la sfârșitul celor două proceduri în cauză, cu o lună și, respectiv, două luni înainte de încheierea acestora”. În plus, a informat‑o că avea totuși intenția să îi aplice o mustrare pentru că nu a semnalat superiorilor săi ierarhici sau autorităților competente situațiile de nerespectare a Regulamentului financiar și că, astfel, nu și‑a îndeplinit obligațiile care rezultă din articolul 21a din statut. În consecință, a invitat‑o să îi transmită eventualele sale comentarii în conformitate cu articolul 11 din anexa IX la statut.

Prin e‑mailul din 22 noiembrie 2019, reclamanta a transmis observațiile sale secretarului general al Parlamentului.

Prin decizia din 19 decembrie 2019 (denumită în continuare „decizia atacată”), comunicată prin scrisoarea din 9 ianuarie 2020, secretarul general al Parlamentului a aplicat reclamantei o mustrare pentru că nu a „semnalat superiorilor săi ierarhici sau autorităților competente situațiile de nerespectare a Regulamentului financiar, care prive[au] articolul 21a din statut”.

Scrisoarea prin care această decizie a fost comunicată reclamantei indica următoarele: „Înainte de a lua decizia, pe lângă toate elementele din dosar, am analizat foarte atent elementele pe care le‑ați transmis în scrisoarea dumneavoastră din 22 noiembrie în care insistați asupra contextului particular, caracterizat de urgență în legătură cu o criză umanitară, în cadrul misiunii dumneavoastră în cadrul EASO. În acest sens, menționați în special recurgerea foarte frecventă la procedurile de excepție pentru atribuirea contractelor în acest context și faptul că ați primit de la colegii dumneavoastră responsabili de contractele de achiziții publice și de operațiuni asigurarea că totul era conform cu cerințele legale. Am observat de asemenea că, în opinia dumneavoastră, intervenția dumneavoastră în dosare era limitată și că volumul dumneavoastră de muncă era atunci foarte mare. Pentru acest motiv, am decis cu privire la această sancțiune, de severitate redusă, având în vedere faptele care vi se reproșează, luând pe deplin în considerare, pe de o parte, condițiile deosebit de dificile în care a trebuit să vă exercitați atribuțiile și, pe de altă parte, faptul că ați intervenit abia la finalul procedurii și că, prin urmare, nu puteți fi trasă la răspundere pentru alegerile inițiale pentru atribuirea contractelor de achiziții publice. În sfârșit, am fost informați că nivelul îndeplinirii atribuțiilor dumneavoastră pentru Parlamentul European este, pe de altă parte, ireproșabil.”

La 10 aprilie 2020, reclamanta a formulat o reclamație împotriva deciziei atacate, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut.

Prin decizia din 15 septembrie 2020 (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”), notificată reclamantei în aceeași zi, președintele Parlamentului a respins reclamația.

În decizia de respingere a reclamației, președintele Parlamentului a considerat următoarele: „[R]ezultă din dosar și în special din declarațiile date de clienta dumneavoastră că a urmat instrucțiunea generală inerentă funcției sale, care era aceea de a da curs dosarelor financiare care îi erau prezentate, fără a aborda fondul acelorași dosare, deși recurgerea la proceduri de excepție a fost sistematică. În plus, clienta dumneavoastră a declarat că s‑a simțit obligată de superiorii săi ierarhici să își finalizeze activitatea începută de colegii săi, că directorul executiv ceruse și insistase puternic pentru punerea în aplicare a proiectelor pentru luna septembrie 2017 și că dorea să accelereze procedurile cu orice preț. Rezultă că existența ordinelor în sensul articolului 21a din [s]tatut este dovedită. [C]lienta dumneavoastră, juristă de formație, ar fi trebuit să își dea seama, la citirea articolului 104 din Regulamentul financiar (Regulamentul nr. 966/2012) și a articolului 134 alineatul (1) litera (c) din Normele de aplicare a Regulamentului financiar aplicabile la data faptelor (Regulamentul nr. 1268/2012), despre neregulile și consecințele pe care le puteau avea aceste nereguli. În calitate de jurist, se presupunea că aceasta cunoaște principiul interpretării textelor juridice potrivit căruia excepțiile de la regulile generale trebuie interpretate restrictiv. Or, articolul 104 din Regulamentul financiar trebuie interpretat coroborat cu articolul 134 alineatul (1) litera (c) din Normele de aplicare citate anterior, care menționează «în măsura strict necesară» și «urgență imperativă care rezultă din evenimente imprevizibile», ceea ce ar fi trebuit să alerteze clienta dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât aceasta avea cunoștință despre existența a 36 de note de exceptare în anul 2016, ceea ce dă dovadă de o utilizare sistematică dificil compatibilă cu textul celor două dispoziții citate anterior. […]”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 decembrie 2020, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Prin scrisoarea depusă la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2021, reclamanta a introdus o cerere de anonimizare. Prin decizia din 4 februarie 2021, Tribunalul a admis această cerere.

Memoriul în apărare, replica și duplica au fost depuse la 24 martie, la 7 mai și, respectiv, la 21 iunie 2021.

La propunerea Camerei a patra, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză în fața unui complet de judecată extins.

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

Prin scrisorile din 9 august, din 14 octombrie și din 10 noiembrie 2021, la propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra), în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a invitat Parlamentul să depună anumite documente și a adresat întrebări părților. Acestea au răspuns la întrebările respective în termenul stabilit.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 26 noiembrie 2021.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate și, în măsura în care este necesar, a deciziei de respingere a reclamației; – obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Parlamentul solicită Tribunalului: – cu titlu principal, respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și în parte nefondată; – cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind în totalitate nefondată; – obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În primul său capăt de cerere, reclamanta solicită anularea, în măsura în care este necesar, a deciziei de respingere a reclamației.

Potrivit jurisprudenței, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au efectul de a sesiza Tribunalul cu privire la actul împotriva căruia a fost prezentată reclamația atunci când acestea sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom (Hotărârea din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, EU:T:2006:110, punctul 43; a se vedea de asemenea Hotărârea din 13 iulie 2018, Curto/Parlamentul, T‑275/17, EU:T:2018:479, punctul 63 și jurisprudența citată).

În speță, dat fiind că decizia de respingere a reclamației nu face decât să confirme decizia atacată, precizând motivele care o susțin, este necesar să se constate că concluziile în anularea deciziei de respingere a reclamației sunt lipsite de conținut autonom și, prin urmare, nu este necesar să se statueze în mod specific cu privire la acestea. Cu toate acestea, în cadrul examinării legalității deciziei atacate, trebuie să se ia în considerare motivarea care figurează în decizia de respingere a reclamației, considerându‑se că această motivare coincide cu cea a deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2019, Wattiau/Parlamentul, T‑737/17, EU:T:2019:273, punctul 43 și jurisprudența citată).

Fac de asemenea parte din motivarea deciziei atacate considerațiile cuprinse în scrisoarea din 9 ianuarie 2020, prin care această decizie a fost comunicată reclamantei. Astfel, decizia atacată și scrisoarea sa de însoțire provin ambele de la secretarul general al Parlamentului și au fost trimise în aceeași zi reclamantei.

Reclamanta invocă două motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea articolul 21a din statut și cuprinde trei aspecte. În ceea ce privește al doilea motiv, acesta se întemeiază pe nemotivarea deciziei atacate în ceea ce privește motivele pentru care reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar”) și Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului nr. 966/2012 (JO 2012, L 362, p. 1, denumit în continuare „Normele de aplicare a Regulamentului financiar”) au fost încălcate.

Articolul 21a alineatul (1) din statut, pe care, potrivit Parlamentului, reclamanta l‑a încălcat, prevede următoarele: „(1) Atunci când primește un ordin despre care consideră că prezintă nereguli sau a cărui executare o consideră susceptibilă de a produce inconveniente grave, funcționarul își informează de îndată superiorul ierarhic direct cu privire la aceasta; acesta, în cazul în care informația îi este prezentată în scris, îi răspunde, de asemenea, în scris. Sub rezerva alineatului (2), în cazul în care superiorul ierarhic direct confirmă ordinul, dar funcționarul consideră că o astfel de confirmare nu constituie un răspuns satisfăcător cu privire la motivele care îl îngrijorează, funcționarul prezintă problema, în scris, autorității ierarhice imediat superioare. În cazul în care aceasta confirmă ordinul în scris, funcționarul are obligația de a‑l executa, cu excepția cazului în care este în mod evident ilegal sau contrar normelor de securitate aplicabile. (2) În cazul în care superiorul ierarhic direct consideră că ordinul trebuie executat de îndată, funcționarul are obligația de a‑l executa, cu excepția cazului în care este în mod evident ilegal sau contrar normelor de securitate aplicabile. La cererea funcționarului, superiorul ierarhic direct are obligația de a da orice ordin de acest tip în scris. (3) Un funcționar care își informează superiorii cu privire la ordine pe care le consideră neregulamentare sau susceptibile să dea naștere unor dificultăți grave, nu va suferi niciun prejudiciu din această cauză.” [traducere neoficială]

Alineatul (1) al acestei dispoziții, pe de o parte, permite unui funcționar care a primit un ordin pe care îl consideră ilegal să nu îl execute, cu respectarea procedurii descrise în acesta, și, pe de altă parte, creează față de acest funcționar o obligație de a‑și informa superiorii ierarhici în legătură cu acest ordin, urmând aceeași procedură.

Acest al doilea aspect al articolul 21a din statut este în discuție în prezenta cauză.

Trebuie amintit că articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 296 TFUE și articolul 25 al doilea paragraf din statut au ca obiectiv, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia actului care o lezează și, pe de altă parte, să facă posibil controlul jurisdicțional al acestuia (Hotărârea din 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul, 195/80, EU:C:1981:284, punctul 22, și Hotărârea din 19 noiembrie 2014, EH/Comisia, F‑42/14, EU:F:2014:250, punctul 130).

Chestiunea dacă o decizie prin care se impune o sancțiune disciplinară îndeplinește aceste cerințe trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului său de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia, T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 93, și Hotărârea din 21 octombrie 2015, AQ/Comisia, F‑57/14, EU:F:2015:122, F‑57/14, punctul 113).

Potrivit jurisprudenței, nu se impune ca autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) care adoptă o decizie în materie disciplinară să discute în mod sistematic toate punctele de fapt și de drept care au fost invocate de persoana interesată în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1999, Connolly/Comisia, T‑34/96 și T‑163/96, EU:T:1999:102, punctul 93, și Hotărârea din 30 mai 2002, Onidi/Comisia, T‑197/00, EU:T:2002:135, punctul 156). Astfel, în caz contrar, administrația ar avea obligația de a răspunde la argumentația funcționarului, chiar dacă aceasta nu ar fi nelimitată și lipsită de orice relevanță.

În schimb, jurisprudența impune ca AIPN să menționeze în mod precis într‑o astfel de decizie faptele reținute în sarcina funcționarului, precum și considerațiile care l‑au determinat să aleagă sancțiunea care a fost impusă (Hotărârea din 21 octombrie 2015, AQ/Comisia, F‑57/14, EU:F:2015:122, punctul 113).

În cazul în care neîndeplinirea obligațiilor imputată unui funcționar constă într‑o încălcare a articolului 21a din statut, normele amintite la punctele 58-61 de mai sus obligă AIPN să indice în ce constă, în opinia sa, neregula ordinului în legătură cu care funcționarul în cauză nu și‑a informat superiorii ierarhici și motivele pentru care acest ordin ar fi trebuit să îi pară afectat de o astfel de neregulă, obligându‑l astfel să își informeze superiorii. Acestea sunt elementele constitutive ale neîndeplinirii obligațiilor imputată funcționarului.

AIPN trebuie, în plus, să menționeze în decizia disciplinară circumstanțele atenuante și agravante care justifică alegerea sancțiunii, astfel încât instanța să poată verifica, atunci când îi este adresată o cerere în acest sens, că aceasta nu este vădit disproporționată în raport cu neîndeplinirea obligațiilor imputată persoanei interesate.

În lipsa mențiunilor citate la punctele 62 și 63 de mai sus, persoana interesată s‑ar afla în imposibilitatea de a‑și exercita în mod eficient dreptul la apărare. În consecință, cu privire la punctele vizate, o trimitere generală la documentele procedurii disciplinare, care conțin numeroase alte elemente, nu este suficientă.

Primul motiv cuprinde trei aspecte în care reclamanta susține că Parlamentul a încălcat articolul 21a din statut și a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că aceasta a primit un ordin în sensul acestei dispoziții (primul aspect), considerând că aceasta știa sau ar fi trebuit să știe că Regulamentul financiar și Normele de aplicare ale acestuia au fost încălcate (al doilea aspect) și prin faptul că i‑a aplicat o sancțiune disciplinară (al treilea aspect).

În cadrul primului aspect al primului motiv, reclamanta apreciază că AIPN a Parlamentului a încălcat articolul 21a din statut și a săvârșit o eroare vădită de apreciere pentru motivul că nu a primit un ordin specific din partea directorului executiv al EASO de a semna notele din 11 mai și din 11 iunie 2017 (denumite în continuare „notele în litigiu”), și că, prin semnarea acestor note, ea s‑a limitat să își îndeplinească atribuțiile.

În memoriul în apărare, Parlamentul susține că, atât pentru imobilul din Chios, cât și pentru imobilul din Lesbos, din declarațiile făcute de reclamantă în cursul anchetei, dintr‑un e‑mail al directorului executiv din 1 aprilie 2017 și din cererea introductivă rezultă că intervenția sa în atribuirea contractelor a fost precedată de „instrucțiuni precise” ale directorului executiv al EASO, care au constituit dispoziții pentru reclamantă în sensul articolului 21a din statut.

În replică, reclamanta arată că această argumentație este inadmisibilă întrucât implică o substituire de motive în raport cu cele care figurau în decizia de respingere a reclamației. În aceasta din urmă, președintele Parlamentului ar fi afirmat că din dosar și din declarațiile reclamantei rezultă că aceasta a urmat „instrucțiunea generală” inerentă funcției sale, care era de a da curs dosarelor financiare care îi sunt prezentate, fără a examina fondul acelorași dosare, deși recurgerea la proceduri de excepție era sistematică.

Cu privire la fond, reclamanta apreciază că documentele citate de Parlament în memoriul în apărare nu dovedesc că aceasta a primit de la directorul executiv al EASO un ordin în sensul articolului 21a din statut.

Parlamentul contestă aceste două argumente.

Potrivit jurisprudenței aplicabile în materia funcției publice, instituția pârâtă nu este autorizată să substituie motivarea inițială eronată a actului atacat cu o motivare complet nouă, însă aceasta poate, pe parcursul procesului, să aducă precizări la motivele prezentate în prealabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 132 și jurisprudența citată).

În speță, în decizia de respingere a reclamației, președintele Parlamentului a considerat că existența unui ordin în sensul articolului 21a din statut era dovedită nu numai pentru că din dosar, în special din declarațiile făcute de reclamantă, reieșea că aceasta „a urmat instrucțiunea generală inerentă funcției sale, care era aceea de a da curs dosarelor financiare care îi erau prezentate, fără a examina pe fond aceste dosare”, ci și pentru că a declarat că „s‑a simțit obligată de ierarhia sa să finalizeze munca începută de colegii săi, că directorul executiv a exercitat presiuni și a insistat foarte mult pentru implementarea proiectelor până în septembrie 2017 și că dorea cu orice preț să accelereze procedurile”.

Parlamentul a clarificat toată această afirmație, iar nu numai prima sa parte, indicând în memoriul în apărare că din diferitele documente menționate la punctul 67 de mai sus rezulta că reclamanta primise instrucțiuni precise din partea directorului executiv al EASO.

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin formularea acestor precizări în memoriul în apărare, Parlamentul nu a substituit motivării care figurează în decizia atacată o motivare care ar fi nouă în sensul jurisprudenței citate la punctul 71 de mai sus.

Rezultă că argumentația dezvoltată de Parlament în cadrul memoriului în apărare trebuie considerată admisibilă.

În memoriul în apărare, Parlamentul arată că, pentru a stabili că reclamanta a primit un ordin în sensul articolului 21a din statut, s‑a întemeiat pe următoarele elemente: – un e‑mail din 1 aprilie 2017 al directorului executiv al EASO, care conținea instrucțiuni directe și precise cu privire la procedura care trebuie urmată și la alegerea clădirilor; – declarația făcută de reclamantă în observațiile sale din 17 august 2018 cu privire la rezumatul situației de fapt realizat de OLAF, potrivit căreia „[p]rocedura [fusese] efectuată de departamentele «Administrație» și «Operațiuni» și [fusese] condusă cu mână forte de directorul executiv în urma interacțiunii directe cu autoritățile elene la cel mai înalt nivel”; – declarația făcută de reclamantă cu ocazia întrevederii din 9 iulie 2019, care a avut loc în cadrul procedurii administrative, declarație potrivit căreia „directorul [a] ajuns la un acord cu guvernul elen pentru a găsi o clădire”, direcția sa „i‑a adresat cereri urgente de a semna documente”, „s‑a [simțit] obligată să finalizeze prin semnătură activitatea inițiată de colegii [ei]” și i s‑a cerut „prima dată, în mai 2017, să semneze un act adițional la acest contract, iar apoi, în iunie 2017, să semneze o nouă notă de exceptare”; – afirmația reclamantei care figurează în observațiile sale din 9 iulie 2019 referitoare la raportul de investigație administrativă potrivit căreia, „[r]eferitor la Chios, directorul executiv a făcut presiuni pentru ca nota de exceptare să fie semnată”.

Din aceste elemente reiese că directorul executiv al EASO, care era superiorul ierarhic al reclamantei, a dat instrucțiuni pentru ca deplasarea birourilor din Lesbos și Chios să fie efectuată cât mai rapid posibil, că aceste instrucțiuni au ajuns la reclamantă, chiar și în mod indirect, și că determinau ca aceasta din urmă să semneze notele în litigiu, ceea ce constituia pentru ea o obligație în cadrul executării atribuțiilor sale. Aceste elemente constituie un ordin în sensul articolului 21a din statut.

Astfel cum a arătat Parlamentul, această concluzie este confirmată de punctul 34 din cererea introductivă, în care reclamanta a afirmat că „directorul executiv al EASO a luat, la sfârșitul anului 2016, decizia de a iniția proceduri de exceptare pentru a deplasa fizic sprijinul operațional al EASO și al serviciului elen de azil din afara hotspoturilor menționate”.

Această concluzie este însă contestată de reclamantă.

În primul rând, aceasta arată că e‑mailul directorului executiv al EASO din 1 aprilie 2017 a fost adresat tuturor părților interesate de situația din taberele pentru refugiați și de mutarea centrelor de prelucrare a dosarelor de azil în afara acestora și că, presupunând că acest e‑mail ar fi conținut instrucțiuni, acestea ar fi fost destinate lui A, șefa departamentului „Operațiuni”, care ar fi răspuns de altfel la 3 aprilie 2017, fără a transmite o copie reclamantei. În plus, e‑mailul din 1 aprilie 2017 ar fi privit insula Chios, iar nu insula Lesbos.

În această privință, trebuie arătat mai întâi că e‑mailul din 1 aprilie 2017 conține instrucțiuni cu privire la deplasarea birourilor în afara taberelor pentru refugiați și că reclamanta face parte dintre destinatarii acestuia, la fel ca șefii celorlalte departamente. Deși este adevărat că, într‑o primă etapă, e‑mailul o interesa în principal pe A, care conducea departamentul „Operațiuni” și, pe acest temei, trebuia să semneze nota solicitată, el a vizat‑o ulterior și pe reclamantă atunci când i s‑a solicitat să o înlocuiască pe aceasta din urmă.

În continuare, este inexact că e‑mailul lui A din 3 aprilie 2017 care a urmat era un răspuns la e‑mailul din 1 aprilie 2017. E‑mailul din 3 aprilie 2017 urmărea punerea în aplicare a instrucțiunilor directorului executiv de către persoanele competente. Din moment ce, la acel moment, reclamanta nu avea sarcina executării respective, nu este anormal ca A să nu îi fi transmis o copie a acestuia.

În cele din urmă, deși e‑mailul din 1 aprilie 2017 se referea în principal la insula Chios, acesta se referea și la insula Lesbos, întrucât în al șaptelea paragraf se precizează că „[M]inistrul Mouzalas a subliniat importanța și urgența înființării de spații de birouri în afara taberelor din Chios și din Lesbos și a asigurat că guvernul elen își va oferi sprijinul prin adoptarea tuturor dispozițiilor necesare”.

Primul argument al reclamantei trebuie, așadar, respins.

În al doilea rând, reclamanta susține că „cererile urgente de semnare a unor documente” pe care le‑a evocat cu ocazia întrevederii din 7 martie 2019 în cadrul procedurii administrative nu făceau referire la notele în litigiu, ci făceau parte dintr‑un comentariu general, referitor la contextul de urgență în care fusese nevoită să semneze sute de documente de natură financiară. În plus, aceste cereri nu ar proveni de la directorul executiv al EASO, ci de la departamentul „Administrație” și, mai specific, de la sectoarele „Finanțe” și „Achiziții publice” din cadrul acestuia.

De asemenea, atunci când reclamanta a declarat, în cadrul aceleiași reuniuni, că „[i s‑a] cerut pentru prima dată, în mai 2017, să semneze un amendament [la] contractul [pentru Lesbos], iar apoi, în iunie 2017, [i s‑a cerut] să semneze o nouă notă de exceptare [pentru Chios]”, aceasta s‑a referit și la solicitări din partea departamentului „Administrație”, iar nu din partea directorului executiv al EASO, astfel cum reiese din întregul său răspuns.

Contrar a ceea ce pare să considere reclamanta, articolul 21a din statut nu impune ca ordinul afectat de nelegalitate să fie adresat în mod formal, direct și individual funcționarului sau agentului despre care se consideră că nu a respectat această dispoziție, ci este suficient ca acesta să fi fost obligat să execute un act nelegal prin luarea la cunoștință a unor instrucțiuni care provin de la superiorii săi ierarhici.

În consecință, faptul că cererea de semnare a notelor în litigiu a fost emisă de departamentul „Administrație”, iar nu direct de directorul executiv al EASO, este nerelevant, din moment ce este evident, în urma lecturii celorlalte elemente evidențiate de Parlament, că persoanele din acest departament acționau ca urmare a instrucțiunilor date de acest director de a accelera punerea în aplicare a proiectelor în cauză.

De asemenea, nu contează că cererile de semnături nu au vizat în mod specific notele în litigiu, din moment ce acestea făceau parte din cererile respective, aspect pe care reclamanta nu îl contestă.

În consecință, cel de al doilea argument al reclamantei trebuie să fie respins.

În al treilea rând, reclamanta susține că, afirmând în observațiile sale din 9 iulie 2019 cu privire la raportul de anchetă administrativă că, „[r]eferitor la Chios, directorul executiv a făcut presiuni pentru ca nota de exceptare să fie semnată”, aceasta se referea la contextul de urgență rezultat din presiunea exercitată de statele membre și de guvernul elen.

Această critică nu afectează cu nimic constatarea potrivit căreia directorul executiv al EASO aștepta ca reclamanta să semneze nota din 11 iunie 2017 și că această semnătură constituia, în opinia sa, o obligație.

Trebuie înlăturat, prin urmare, și al treilea argument al reclamantei.

În aceste condiții, este necesar să se considere că Parlamentul nu a încălcat articolul 21a din statut și nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că reclamanta a primit un ordin în sensul acestei dispoziții.

Primul aspect al primului motiv trebuie, așadar, respins.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, reclamanta susține că Parlamentul a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat, în decizia de respingere a reclamației, că, în calitate de jurist de formație, aceasta știa sau ar fi putut sau ar fi trebuit să știe, atunci când a semnat notele în litigiu, că nu erau îndeplinite condițiile impuse de Regulamentul financiar și de articolul 134 alineatul (1) litera (c) din Normele sale de aplicare.

În această privință, reclamanta arată, în primul rând, că EASO s‑a aflat într‑o situație de urgență imperativă în sensul articolului 134 alineatul (1) litera (c) din Normele de aplicare a Regulamentului financiar, care îi permitea să recurgă la procedura negociată fără publicare prealabilă, în al doilea rând, că alegerea acestei proceduri nu făcuse obiectul niciunei obiecții în cadrul EASO și, în al treilea rând, că aceasta intervenise la sfârșitul procesului decizional.

Potrivit articolului 21a din statut, reprodus la punctul 55 de mai sus, obligația de informare care revine funcționarului este supusă condiției ca acesta să „considere” că ordinul pe care l‑a primit prezintă nereguli și, în cazul în care acest ordin a fost confirmat de superiorul său ierarhic, să „considere” că această confirmare nu constituie un răspuns satisfăcător cu privire la motivele care îl îngrijorează.

În această privință, este necesar să se arate că obligația funcționarului de a‑și informa superiorii săi ierarhici în legătură cu ordinul pe care îl consideră afectat de neregulă nu poate fi condiționată de un caracter vădit al acestei nereguli. Astfel, articolul 21a alineatul (1) din statut atribuie efecte diferite ordinului care pare afectat de o neregularitate și ordinului viciat de o nelegalitate vădită. În timp ce, în primul caz, funcționarul care a semnalat ordinul pe care îl consideră afectat de nelegalitate este în final obligat să îl execute dacă acesta este confirmat de autoritatea imediat superioară ierarhic, în al doilea caz, el este autorizat să refuze executarea acestuia, în pofida unei astfel de confirmări.

Cu toate acestea, o simplă îndoială cu privire la legalitatea ordinului primit de funcționar nu poate fi suficientă pentru ca acesta să fie obligat să își informeze superiorii ierarhici. Astfel, dacă funcționarul ar fi obligat, în temeiul articolului 21a din statut, să își informeze superiorul său ierarhic direct și, dacă este cazul, autoritatea imediat superioară ierarhic în legătură cu orice îndoială pe care ar avea‑o în legătură cu un ordin primit, funcționarea administrației ar risca să fie împiedicată de repunerea în discuție a unei multitudini de ordine date de superiorii ierarhici subordonaților lor.

Astfel, răspunderea disciplinară a unui funcționar nu poate fi angajată, pentru neîndeplinirea obligației prevăzute la articolul 21a din statut, dacă administrația nu este în măsură să stabilească cel puțin că legalitatea ordinului primit era de natură să suscite o îndoială serioasă pentru acest funcționar, ținând seama în special de gradul de diligență așteptat din partea sa în exercitarea atribuțiilor sale și de împrejurările în care ordinul i‑a fost adus la cunoștință.

Astfel, pentru a aprecia dacă funcționarul în cauză era obligat să își informeze superiorii ierarhici în legătură cu un ordin pe care îl consideră afectat de o neregulă în temeiul articolului 21a din statut, trebuie să se ia în considerare: – în primul rând, accesibilitatea și complexitatea normelor aplicabile; – în al doilea rând, formarea funcționarului, nivelul său de responsabilități în cadrul instituțiilor și al agențiilor Uniunii Europene și experiența sa; – în al treilea rând, contextul în care a fost primit acest ordin.

Stabilirea faptului dacă acest ordin era susceptibil să dea naștere la îndoieli serioase, care să îl oblige pe funcționar să își informeze superiorii, trebuie să se raporteze la momentul în care ordinul a fost primit.

În speță, din decizia de respingere a reclamației reiese că, deși Parlamentul a considerat că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul primit nu respecta articolul 104 din Regulamentul financiar și articolul 134 alineatul (1) litera (c) din Normele sale de aplicare și, în consecință, că nu și‑a îndeplinit obligația de a‑și informa superiorii ierarhici, acest lucru se datorează faptului că era jurist de formație și cunoștea faptul că 36 de note de exceptare fuseseră semnate anterior, „ceea ce [făcea] dovada unei recurgeri sistematice la acestea, greu compatibile cu cuprinsul celor două dispoziții citate anterior”.

Totuși, aceste elemente nu permit să se considere că reclamanta avea obligația de a‑și informa superiorii ierarhici în legătură cu ordinul pretins nelegal.

Astfel, contractele de achiziții publice sunt reglementate de norme complexe a căror cunoaștere poate cu atât mai puțin să fie impusă unui jurist care a urmat o formare generală cu cât, astfel cum reiese de la articolul 2 alineatul (1) punctul 5 și de la articolul 10 litera (a) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO 2014, L 94, p. 65), care constituie dreptul comun al contractelor de achiziții publice aplicabil în statele membre, nu se aplică contractelor de achiziții publice imobiliare. Prin aceasta, directiva menționată se diferențiază de Regulamentul financiar și de Normele de aplicare a acestuia, aplicabile în speță.

Dacă ar fi necesar, complexitatea normelor privind contractele de achiziții publice ar fi atestată de faptul că, în decizia de respingere a reclamației, Parlamentul a reproșat reclamantei că nu a semnalat superiorilor săi ierarhici că ordinul era contrar articolului 134 alineatul (1) litera (c) din Normele de aplicare a Regulamentului financiar, care enunță condițiile cărora le este supusă recurgerea la procedura de negociere fără publicare prealabilă în caz de urgență imperativă, dar nu a menționat articolul 134 alineatul (1) litera (g) din normele menționate, care, pentru contractele de achiziții publice imobiliare, obligă autoritatea contractantă să procedeze la o prospectare a pieței locale, chiar dacă, în memoriile sale – dar nu și în decizia atacată – afirmă că această din urmă dispoziție a fost de asemenea încălcată de EASO. Această omisiune demonstrează dificultatea unui jurist nespecializat de a cunoaște toate aspectele materiei.

Pe de altă parte, faptul că 36 de note de exceptare fuseseră întocmite înainte ca reclamanta să semneze notele în litigiu nu era suficient pentru a întemeia o îndoială serioasă privind legalitatea ordinului pe care l‑a primit. Astfel, calificarea acestor note drept „note de exceptare” nu însemna că ele erau nelegale, ci doar că urmăreau să justifice recurgerea la o procedură de atribuire a unor contracte de achiziții publice diferită de procedura deschisă sau restrânsă care, astfel cum indică articolul 104 alineatul (5) litera (a) din Regulamentul financiar, este aplicabilă oricărei „achiziții” efectuate de instituțiile Uniunii.

Dimpotrivă, este necesar să se considere că frecvența redactării unor note de exceptare în cadrul EASO era de natură să permită reclamantei să creadă că erau îndeplinite condițiile pentru a recurge la o procedură negociată fără publicare prealabilă, ținând seama de împrejurările în care EASO trebuia să acționeze.

Astfel, motivele invocate de Parlament în decizia atacată pentru a justifica faptul că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul pe care îl primise era nelegal și, prin urmare, că regularitatea acestuia făcea obiectul unor dubii serioase nu sunt întemeiate.

Parlamentul susține că funcția exercitată de reclamantă implica, în special prin informațiile la care avea acces, că știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul pe care îl primise era afectat de neregularități.

În această privință, Parlamentul invocă trei argumente.

În primul rând, acesta a susținut în ședință că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul este ilegal, deoarece, în calitate de șefă a departamentului „Operațiuni” al EASO și de ordonator de credite, avea un nivel ridicat de răspundere.

Această justificare nu este însă menționată în decizia atacată, deși este vorba despre un element esențial pentru a considera că reclamanta avea obligația de informare în temeiul articolului 21a din statut. Astfel cum s‑a arătat la punctul 62 de mai sus, este într‑adevăr important ca decizia de sancționare disciplinară pentru încălcarea articolului 21a din Statutul funcționarilor să conțină toate elementele în legătură cu care instituția a considerat că ordinul în litigiu ridică îndoieli serioase cu privire la legalitate.

În orice caz, trebuie arătat că, atunci când a semnat notele în litigiu, reclamanta era șefa departamentului „Sprijin pentru azil” și că i s‑a solicitat să o înlocuiască pe colega sa, șefa departamentului „Operațiuni”. Astfel cum rezultă din anexa A 6 la cererea introductivă, reclamanta nu a devenit șefă ad‑interim a acestui din urmă departament decât la 16 iulie 2017, respectiv ulterior semnării notelor în litigiu. La aceasta se adaugă faptul că departamentul respectiv nu includea sectoarele „Finanțe” și „Achiziții publice”, care făceau parte din departamentul „Administrație”.

Pe de altă parte, deși este adevărat că, în calitate de ordonator de credite, reclamanta avea o responsabilitate specială, descrisă la articolul 65 alineatul (5) și la articolul 66 alineatul (1) din Regulamentul financiar și la articolul 44 alineatul (1) din Decizia nr. 20 a consiliului de administrație al EASO, adoptată în temeiul articolului 37 din Regulamentul nr. 439/2010, trebuie constatat că aceasta fusese desemnată ca atare la 20 aprilie 2017, respectiv cu câteva săptămâni înainte de a semna notele în litigiu și, prin urmare, că nu putea să fi dobândit, la momentul acestor semnături, o experiență importantă în domeniul achizițiilor publice. În plus, astfel cum a arătat reclamanta în ședință, din articolul 44 alineatul (2) și din articolul 45 alineatul (1) din Decizia nr. 20 menționată mai sus rezultă că ordonatorul de credite trebuie să se poată baza pe procedurile de control interne. În speță, nu se contestă că notele în litigiu fuseseră aprobate de sectoarele „Finanțe” și „Achiziții publice” din cadrul departamentului „Administrație” al EASO.

Astfel, argumentul Parlamentului menționat la punctul 113 de mai sus trebuie să fie respins.

În al doilea rând, Parlamentul a susținut, în memoriile sale și în ședință, că dovada că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul este nelegal și, prin urmare, că era obligată să își informeze superiorii ierarhici cu privire la acesta era reprezentată de faptul că, în anul 2018, lucrările de amenajare a imobilului din Chios făcuseră obiectul unei proceduri normale și că, în luna august 2018, luase măsuri pentru a regulariza procedurile privind cele două imobile.

Acest argument nu apare nici în motivarea deciziei atacate, chiar dacă se consideră că explică motivele pentru care ordinul în litigiu ar fi trebuit să pară neregulamentar (a se vedea punctele 62 și 114 de mai sus).

Pe de altă parte, regularizările menționate au intervenit după semnarea notelor în litigiu, astfel încât, contrar regulii enunțate la punctul 103 de mai sus, ele nu se raportează la contextul în care a fost primit ordinul.

În orice caz, deși reclamanta a regularizat diferitele proceduri, nu a realizat aceasta pentru că, la momentul semnării notelor în litigiu, ea știa că ordinul în litigiu era nelegal, ci pentru că, în iulie și în august 2017, doi noi șefi au fost numiți la conducerea sectoarelor „Finanțe” și „Achiziții publice” din cadrul departamentului „Administrație” al EASO, care i‑au atras atenția asupra neregularităților pretins săvârșite. În plus, în decembrie 2017, reclamanta a fost informată de OLAF că acesta a inițiat o investigație privind neregularități și greșeli grave care ar fi fost săvârșite de directorul executiv și de alți membri ai personalului EASO, în special în proceduri de achiziții publice. Mai precis, la 17 august 2018, reclamanta și‑a prezentat observațiile cu privire la rezumatul faptelor care îi fusese comunicat de OLAF (a se vedea punctul 23 de mai sus).

Astfel, argumentul Parlamentului menționat la punctul 118 de mai sus trebuie să fie respins.

În al treilea rând, Parlamentul susține, în memoriul în apărare, că contractul pentru imobilul din Chios fusese încheiat împotriva avizului unor persoane din conducerea superioară.

Pe lângă faptul că această afirmație nu apare nici în decizia atacată, ci numai în rezumatul faptelor întocmit de OLAF, ea nu a fost precizată în continuarea procedurii. Astfel, cadrele superioare care s‑ar fi opus proiectului nu au fost identificate și nu s‑a stabilit că reclamanta a fost informată cu privire la avizul lor.

Astfel, argumentul Parlamentului menționat la punctul 123 de mai sus trebuie să fie respins.

Din considerațiile care precedă rezultă că elementele prezentate de Parlament în ceea ce privește funcția și atribuțiile exercitate de reclamantă în cadrul EASO nu permit să se considere că exista o îndoială serioasă privitoare la legalitatea ordinului primit de aceasta din urmă și că, în consecință, trebuia să își informeze superiorii ierarhici în temeiul articolului 21a din statut.

Întrucât elementele invocate de Parlament au fost înlăturate, trebuie arătat, în măsura în care este necesar, că, în aprecierea pe care a efectuat‑o cu privire la comportamentul sancționat, Parlamentul nu a luat în considerare corespunzător cerințelor legale diverse împrejurări în care a intervenit ordinul pretins nelegal, deși acestea au jucat un rol determinant în procesul de semnare a notelor în litigiu.

În primul rând, astfel cum a arătat reclamanta în memoriile sale, fără a fi contestată de Parlament, afluxul masiv de migranți care fug din Siria, devastată de război, a creat o criză migratorie și umanitară, în special pe insulele grecești Lesbos și Chios.

Mai precis, un incendiu a devastat tabăra de refugiați Moria de pe insula Lesbos, iar revoltele s‑au intensificat în această tabără, precum și în tabăra Vial de pe insula Chios, astfel încât condițiile de lucru au devenit din ce în ce mai periculoase pentru personalul și experții detașați pe aceste două insule de către statele membre, în așa măsură încât acestea din urmă au început să recheme personalul și experții în cauză.

Aceste împrejurări constituiau o situație de urgență, care a rezultat din necesitatea de a asigura securitatea personalului și a experților angajați în Insulele Lesbos și Chios pentru gestionarea afluxului de migranți.

În al doilea rând, astfel cum s‑a indicat deja la punctul 116 de mai sus, alegerea procedurii negociate fără publicare prealabilă a fost validată de sectoarele „Finanțe” și „Achiziții publice” din cadrul departamentului „Administrație” al EASO, care erau în mod special responsabile de această chestiune. În plus, aceasta nu făcuse obiectul niciunei obiecții din partea consiliului de administrație al EASO și nici din partea Comisiei Europene, reprezentată în acest consiliu de administrație. Dimpotrivă, acesta din urmă a aprobat, așa cum reiese din raportul său de activitate pentru anul 2016, cele 36 de note de exceptare emise în cursul anului în cauză.

În plus, după cum subliniază reclamanta, semnarea notelor contestate a avut loc la sfârșitul unui proces decizional de lungă durată. Astfel, atunci când, la 11 mai 2017, reclamanta a semnat nota privind clădirea de pe insula Lesbos în locul lui A, alegerea clădirilor fusese făcută prin scrisorile din februarie 2017 pentru Lesbos și din aprilie 2017 pentru Chios, astfel cum rezultă din anexele la cererea introductivă A 19, A 20 și A 34. În plus, nota din 11 mai 2017 privind imobilul din insula Lesbos a completat o primă notă semnată de A la 22 februarie precedent pentru a adăuga douăsprezece spații de lucru, pentru a atinge obiectivele atribuite prin această notă și pentru a asigura respectarea standardelor impuse prin Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

În al treilea rând, la momentul semnării notelor în litigiu, reclamanta se confrunta cu o sarcină de lucru foarte mare ca urmare a faptului că trebuia să exercite în același timp funcția de șefă a departamentului „Sprijin pentru azil” al EASO și să asigure, desigur, alături de șeful departamentului „Administrație”, gestiunea zilnică a departamentului „Operațiuni”, a cărui șefă, A, era absentă din motive de boală.

Această împrejurare nu ar fi trebuit numai să fie luată în considerare de Parlament în temeiul circumstanțelor atenuante pentru a stabili sancțiunea care trebuie aplicată reclamantei, ci ar fi trebuit de asemenea să fie luată în considerare pentru a stabili dacă aceasta a încălcat articolul 21a din statut.

Pe baza acestor diferite elemente, rezultă că împrejurările în care au fost semnate notele în litigiu nu permiteau să se considere că reclamanta încălcase dispoziția sus‑menționată.

Această poziție este criticată de Parlament, care ridică două obiecții la observațiile menționate la punctele 128 și 129 și, respectiv, la punctele 131 și 132 de mai sus.

Mai întâi, Parlamentul susține că, deși situația prezenta un caracter de urgență, procedurile urmate pentru închirierea imobilelor din Lesbos și Chios au durat opt și, respectiv, zece luni, astfel încât EASO ar fi dispus de suficient timp pentru a urma o procedură standard de achiziții publice în conformitate cu Regulamentul financiar și cu Normele de aplicare a acestuia. Condiția prevăzută la articolul 134 alineatul (1) litera (c) din acestea din urmă, potrivit căreia situația de urgență trebuie să facă imposibilă respectarea termenelor stabilite în cazul unei proceduri concurențiale, nu ar fi fost, prin urmare, îndeplinită.

Această argumentație nu este însă relevantă. În cadrul articolului 21a din statut, ceea ce trebuie demonstrat de instituție nu este caracterul nelegal al ordinului, ci faptul că, în pofida unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea acestuia, astfel cum a fost definit la punctele 101 și 102 de mai sus, funcționarul nu a procedat la informarea superiorilor săi în legătură cu acesta.

În plus, existența acestei îndoieli serioase nu poate fi apreciată în funcție de împrejurări ulterioare primirii ordinului pretins nelegal (a se vedea punctele 103 și 119 de mai sus).

Argumentația Parlamentului trebuie, așadar, înlăturată.

În continuare, Parlamentul susține că răspunderea pentru greșelile pretins săvârșite de personalul sectoarelor „Finanțe” și „Achiziții publice” trebuie să fie imputată reclamantei. Astfel, articolul 21 al doilea paragraf din statut ar indica faptul că răspunderea personală a subordonaților săi nu îl scutește pe funcționarul responsabil de asigurarea funcționării unui serviciu de nici una dintre responsabilitățile care îi revin. În plus, articolul 65 alineatul (5) din Regulamentul financiar ar prevedea că membrii personalului însărcinați să efectueze anumite operațiuni necesare pentru execuția bugetară și prezentarea conturilor acționează sub responsabilitatea ordonatorului de credite.

Acest argument nu poate fi însă reținut.

Astfel, argumentația dezvoltată de Parlament cu privire la articolul 21 din statut se dovedește inoperantă, din moment ce această dispoziție presupune existența, între protagoniști, a unei legături ierarhice care, în speță, lipsea, întrucât reclamanta, șefa departamentului „Sprijin pentru azil” al EASO, nu era superiorul ierarhic al persoanelor care pregătiseră notele în litigiu din sectoarele „Finanțe” și „Achiziții publice” din departamentul „Administrație”.

În ceea ce privește articolul 65 alineatul (5) din Regulamentul financiar, pe lângă faptul că trebuie coroborat cu articolul 44 alineatul (2) și cu articolul 45 alineatul (1) din Decizia nr. 20, amintite la punctul 116 de mai sus, trebuie să se țină seama de faptul că reclamanta nu dispunea, la momentul semnării notelor în litigiu, decât de o scurtă experiență a funcției de ordonator de credite.

În orice caz, argumentația Parlamentului nu afectează cu nimic faptul că nici consiliul de administrație al EASO, nici Comisia nu au emis obiecții împotriva unor note de exceptare precum notele în litigiu.

Argumentația Parlamentului trebuie, așadar, înlăturată.

Din considerațiile care precedă rezultă că Parlamentul a încălcat articolul 21a din statut atunci când a apreciat că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că ordinul care îi fusese dat de a semna notele în litigiu era afectat de o neregularitate.

În cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv, care cuprinde două critici, reclamanta susține, cu titlu subsidiar, respectiv pentru cazul în care s‑ar considera că este dovedită neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la articolul 21a din statut, că, ținând seama de mărimea volumului de muncă cu care se confrunta, Parlamentul a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că i‑a aplicat o sancțiune disciplinară.

În această privință, reclamanta arată că, la data faptelor, respectiv în lunile mai și iunie 2017, trebuia să gestioneze, pe de o parte, departamentul „Sprijin pentru azil”, în temeiul contractului său, și, pe de altă parte, departamentul „Operațiuni” al EASO, ca urmare a concediului medical al colegei sale, A. Împreună, aceste două departamente ar fi cuprins mai mult de 200 de persoane.

În acest sens, reclamanta susține că trebuia să realizeze, pe lângă activitatea principală a acestor departamente, evaluările performanței, recrutările, aducerea în mod continuu a unor experți din statele membre, trebuia să prezideze reuniunile programate cu punctele de contact ale statelor membre și să monitorizeze cooperarea crescândă cu Turcia și încheierea contractelor de achiziții publice în legătură cu departamentele „Administrație” și „Operațiuni”.

Ținând seama de volumul de muncă impus de aceste activități, reclamanta susține că trebuia să efectueze zile de muncă foarte lungi, astfel cum ar atesta, pe de o parte, agendele sale și, pe de altă parte, registrul intrărilor și ieșirilor sale.

Parlamentul consideră că argumentația reclamantei este inadmisibilă și neîntemeiată.

Parlamentul European apreciază că al treilea aspect al primului motiv este inadmisibil, întrucât argumentul pe care îl conține nu ar fi fost invocat de reclamantă în reclamația sa.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, regula concordanței dintre reclamația precontencioasă și cererea contencioasă subsecventă impune, sub sancțiunea inadmisibilității, ca un motiv sau o critică invocată în fața instanței Uniunii să fi fost deja invocată în cadrul procedurii precontencioase, pentru ca AIPN să fi fost în măsură să cunoască criticile pe care persoana interesată le formulează împotriva deciziei contestate. Această regulă se justifică prin însăși finalitatea procedurii precontencioase, aceasta având ca obiect să permită o soluționare amiabilă a diferendelor apărute între funcționari și administrație. Rezultă că, în acțiunile funcționarilor, concluziile prezentate în fața instanței Uniunii nu pot conține decât capete de cerere care se întemeiază pe aceeași cauză precum cea pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație, precizându‑se că aceste capete de cerere pot fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și a unor argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, însă care au un raport strâns cu aceasta [a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2021, Lucaccioni/Comisia, T‑316/19, EU:T:2021:367, punctul 90 (nepublicată) și jurisprudența citată].

În speță, este necesar să se arate că, la punctele 46-49 din reclamația sa, reclamanta a invocat argumentația menționată la punctele 149-151 de mai sus.

Desigur, această argumentație nu urmărea să demonstreze că sancțiunea care îi fusese aplicată era excesivă, încălcând articolul 10 litera (a) din anexa IX la statut, ci să demonstreze că faptul de a nu fi efectuat verificări aprofundate înainte de a semna notele în litigiu nu putea fi analizat ca reprezentând, în privința sa, o încălcare a articolului 21a din statut.

Cu toate acestea, jurisprudența arată că, întrucât procedura precontencioasă are un caracter informal și persoanele interesate acționează în general în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu poate interpreta reclamațiile în mod restrictiv, ci trebuie, dimpotrivă, să le examineze într‑un spirit de deschidere (Hotărârea din 7 mai 2019, WP/EUIPO, T‑407/18, nepublicată, EU:T:2019:290, punctul 119, și Hotărârea din 8 septembrie 2021, AH/Eurofound, T‑630/19, nepublicată, EU:T:2021:538, punctul 42).

Pe de altă parte, articolul 91 din statut, din care rezultă regula concordanței, nu are ca obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă, din moment ce acțiunea în contencios nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației (Hotărârea din 7 mai 2019, WP/EUIPO, T‑407/18, nepublicată, EU:T:2019:290, punctul 119, și Hotărârea din 14 decembrie 2018, TP/Comisia, T‑464/17, nepublicată, EU:T:2018:1006, punctul 33).

Ținând seama de legătura strânsă existentă între sancțiunea aplicată și stabilirea neîndeplinirii obligațiilor într‑o procedură disciplinară și având în vedere spiritul de deschidere care trebuie să guverneze interpretarea reclamațiilor în materia funcției publice, trebuie să se considere, conform jurisprudenței amintite la punctele 157 și 158 de mai sus, că argumentația prezentată în cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv este admisibilă.

Într‑o primă critică, reclamanta reproșează AIPN din cadrul Parlamentului că nu a luat în considerare, cu titlu de circumstanță atenuantă, amploarea volumului de muncă care îi revenea la momentul faptelor.

În această privință, trebuie arătat că, în scrisoarea din 22 noiembrie 2019, reclamanta a solicitat secretarului general al Parlamentului să ia în considerare următoarele împrejurări: contextul crizei umanitare, faptul că intervenise la sfârșitul celor două proceduri de achiziții publice în cauză, volumul său de muncă extrem de ridicat, descris amplu, conduita sa pe parcursul întregii sale cariere și completa sa colaborare în toate etapele investigației.

În scrisoarea de însoțire a deciziei atacate din 9 ianuarie 2020, secretarul general al Parlamentului a afirmat că a „analizat foarte atent toate elementele pe care reclamanta i le‑a trimis în scrisoarea sa din 22 noiembrie 2019”, că a „notat că volumul său de lucru era atunci foarte important” și că a „luat pe deplin în considerare condițiile deosebit de dificile în care a trebuit să își exercite atribuțiile”.

În aceste condiții, trebuie să se considere că, contrar celor susținute de reclamantă, importanța volumului de muncă care îi revenea la momentul faptelor a fost luată în considerare de secretarul general al Parlamentului atunci când a decis să adopte decizia prin care i se aplică o sancțiune.

Prin argumentația menționată la punctele 148-151 de mai sus, reclamanta pune în discuție, mai general, decizia de a‑i aplica o sancțiune. Aceasta apreciază că, chiar dacă ar fi trebuit să se constate o încălcare a articolului 21a din statut, AIPN din cadrul Parlamentului ar fi trebuit să renunțe la a‑i aplica o sancțiune.

În această privință, trebuie amintit că articolul 10 din anexa IX la statut nu prevede un raport fix între sancțiunile care sunt indicate în acesta și categoriile de încălcări ale obligațiilor săvârșite de funcționari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2019, Bernaldo de Quirós/Comisia, T‑273/18, nepublicată, EU:T:2019:371, punctul 126, și Hotărârea din 11 aprilie 2016, FU/Comisia, F‑49/15, EU:F:2016:72, punctul 122).

Totuși, această dispoziție impune, în mod explicit, existența unei proporționalități între sancțiunea disciplinară aplicată și gravitatea greșelii comise.

În acest scop, ea enunță, fără a fi exhaustivă, criterii de care AIPN trebuie să țină seama în alegerea sancțiunii pentru a se conforma cerinței proporționalității. Printre aceste criterii figurează în special „împrejurările în care a fost săvârșită [greșeala]”.

Din aceste elemente, jurisprudența a dedus, în temeiul proporționalității, că stabilirea sancțiunii trebuia să se întemeieze pe o evaluare globală, care trebuie efectuată de AIPN cu respectarea criteriilor care figurează la articolul 10 din anexa IX la statut, a tuturor faptelor concrete și a tuturor împrejurărilor proprii fiecărei spețe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2019, Bernaldo de Quirós/Comisia, T‑273/18, nepublicată, EU:T:2019:371, punctul 126, și Hotărârea din 11 aprilie 2016, FU/Comisia, F‑49/15, EU:F:2016:72, punctul 122).

Astfel, AIPN trebuie să stabilească, în decizia de aplicare a sancțiunii, motivele care au determinat‑o să impună, în raport cu faptele și cu împrejurările cauzei, o sancțiune mai degrabă decât alta (a se vedea punctele 61 și 63 de mai sus).

La rândul său, instanța Uniunii, atunci când este sesizată cu o chestiune referitoare la acest aspect, trebuie să verifice dacă faptele și circumstanțele specifice cauzei, menționate de AIPN în decizia de aplicare a sancțiunii, intră în sfera noțiunilor legale de circumstanțe agravante sau atenuante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iunie 2021, DI/BCE, T‑514/19, în prezent în recurs, EU:T:2021:332, punctul 196).

În cadrul controlului său, instanța Uniunii trebuie să verifice de asemenea dacă ponderarea circumstanțelor a fost efectuată de autoritatea disciplinară în mod proporțional, indiferent dacă aceste circumstanțe sunt agravante sau atenuante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2004, Afari/BCE, T‑11/03, EU:T:2004:77, punctul 203, și Hotărârea din 9 septembrie 2010, Andreasen/Comisia, T‑17/08 P, EU:T:2010:374, punctele 146 și 147).

Această cerință decurge din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești.

Pentru ca aceasta să fie efectivă, calea de atac implică astfel ca o „pedeapsă” să poată fi supusă controlului ulterior al unui organ jurisdicțional care are competența de a verifica pe deplin proporționalitatea dintre greșeală și sancțiune atunci când aceasta din urmă este impusă de o autoritate administrativă care, astfel cum este cazul secretarului general al Parlamentului în speță, nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 mai 2012, Nijs/Curtea de Conturi, T‑184/11 P, EU:T:2012:236, punctul 85 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 9 iunie 2021, DI/BCE, T‑514/19, în prezent în recurs, EU:T:2021:332, punctul 197; a se vedea de asemenea în acest sens Curtea EDO, 31 martie 2015, Hotărârea Andreasen împotriva Regatului Unit și a altor 26 de state membre ale Uniunii Europene, CE:ECHR:2015:0331DEC002882711, punctul 73).

În temeiul articolului 3 din anexa IX la statut, secretarul general al Parlamentului, atunci când a decis că trebuia constatată o încălcare a articolului 21a din statut în privința reclamantei, avea posibilitatea de a alege, dintre următoarele opțiuni, pe cea care îi părea cea mai adecvată, având în vedere situația de fapt din speță.

În primul rând, acesta putea să nu adopte nicio sancțiune disciplinară [articolul 3 alineatul (1) litera (b) din anexa IX la statut].

În al doilea rând, acesta putea, fără a pronunța o astfel de sancțiune, să decidă să adreseze un avertisment funcționarului [articolul 3 alineatul (1) litera (b) din anexa IX la statut].

În al treilea rând, acesta putea iniția o procedură disciplinară fără consultarea comisiei de disciplină, care să conducă la aplicarea unui avertisment scris sau a unei mustrări [articolul 3 alineatul (1) litera (c) punctul (i) și articolul 11 din anexa IX la statut].

În al patrulea rând, acesta putea iniția o procedură disciplinară în fața comisiei de disciplină, ceea ce ar fi permis aplicarea unor sancțiuni mai severe [articolul 3 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) și articolul 9 din anexa IX la statut].

În speță, reiese din dosar că, la 8 noiembrie 2019, secretarul general al Parlamentului, hotărând să aplice o sancțiune reclamantei fără să sesizeze comisia de disciplină, s‑a pronunțat în favoarea celei de a treia opțiuni, indicată la punctul 177 de mai sus.

În scrisoarea de însoțire a deciziei atacate din 9 ianuarie 2020, secretarul general al Parlamentului European și‑a justificat decizia prin următoarele elemente: – contextul special, caracterizat de urgență legat de o criză umanitară; – utilizarea foarte regulată de către EASO a procedurilor de exceptare pentru atribuirea contractelor în acest context; – faptul că reclamanta primise din partea colegilor săi responsabili cu achizițiile publice și cu operațiunile asigurarea că totul era conform cu cerințele legale; – intervenția reclamantei, limitată și apărută la sfârșitul procedurii privind dosarele, și faptul că aceasta nu era responsabilă de alegerile inițiale pentru atribuirea de contracte de servicii; – volumul de muncă foarte important de atunci al reclamantei; – evaluările sale de serviciu ireproșabile.

Astfel cum a subliniat reclamanta în ședință, aceste împrejurări, în număr de șase, îi sunt favorabile fără rezerve și sugerează că, în cazul în care s‑ar constata răspunderea sa, aceasta ar trebui considerată atenuată.

Astfel cum sunt menționate în scrisoarea din 9 ianuarie 2020, aceste împrejurări ar fi fost astfel de natură să justifice concluzia prin care AIPN din cadrul Parlamentului ar fi constatat o neîndeplinire a obligațiilor fără a impune vreo sancțiune, adresând reclamantei un avertisment sau cel mult un avertisment scris, astfel cum prevede articolul 11 din anexa IX la statut.

În schimb, împrejurările menționate de AIPN a Parlamentului în scrisoarea din 9 ianuarie 2020 nu furnizează niciun temei care să permită justificarea alegerii sancțiunii celei mai severe posibile în lipsa sesizării comisiei de disciplină, respectiv mustrarea.

Din cele de mai sus trebuie să se deducă faptul că, având în vedere elementele furnizate de AIPN a Parlamentului în susținerea deciziei atacate, sancțiunea aplicată reclamantei este disproporționată în raport cu neîndeplinirea obligațiilor care îi este reproșată.

În ședință, Parlamentul a arătat că sancțiunea cea mai grea fusese aleasă dintre cele menționate la articolul 11 din anexa IX la statut, întrucât semnarea notelor în litigiu a cauzat un prejudiciu important pentru Uniune.

În plus, Parlamentul a precizat că acest element era descris la pagina 3 din raportul de anchetă administrativă, raport la care făcea trimitere a cincea referire din decizia atacată.

Cu toate acestea, este necesar să se arate că a cincea referire din decizia atacată are următorul cuprins: „Având în vedere concluziile raportului de anchetă administrativă din 7 iunie 2019”.

Această referire nu face, așadar, trimitere la întregul raport de anchetă administrativă, ci numai, într‑o formulare generală, la concluziile acestui raport, care nu menționează în niciun mod prejudiciul care ar fi fost cauzat Uniunii prin semnarea notelor în litigiu.

În orice caz, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 1996, V/Comisia, T‑40/95, EU:T:1996:45, punctul 36, Hotărârea din 10 septembrie 2019, DK/SEAE, T‑217/18, nepublicată, EU:T:2019:571, punctul 149, și Hotărârea din 21 octombrie 2015, AQ/Comisia, F‑57/14, EU:F:2015:122, punctul 113), circumstanțele agravante, la fel ca circumstanțele atenuante, trebuie să fie descrise în decizia atacată. Astfel, pentru motivele indicate la punctele 165-173 de mai sus, este important ca considerațiile reținute de AIPN în susținerea unei decizii disciplinare să fie de natură să justifice sancțiunea care a fost aplicată persoanei în cauză.

Pentru același motiv, împrejurările defavorabile reclamantei menționate la punctul VI din raportul de anchetă administrativă, potrivit cărora, „funcționar experimentat, jurist de formație și fostă magistrată în Belgia, aceasta ar fi trebuit să se asigure cu privire la respectarea normelor și a procedurilor în vigoare” și „[aceasta] a acceptat un post pentru care nu era, potrivit afirmațiilor sale, bine pregătită”, nu pot fi luate în considerare pentru a justifica faptul că i‑a fost aplicată o mustrare, iar nu un avertisment scris sau un simplu avertisment, presupunând că trebuia să i se aplice o sancțiune, în condițiile în care procedura disciplinară a fost inițiată fără intervenția comisiei de disciplină.

În aceste condiții, este necesar să se considere că elementele furnizate de Parlament în decizia atacată nu permit să se stabilească faptul că sancțiunea impusă reclamantei este conformă cu cerința proporționalității care figurează la articolul 10 din anexa IX la statut.

În prezența unei astfel de erori, a doua critică din cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv trebuie declarată admisibilă și fondată.

Întrucât al doilea aspect al primului motiv și a doua critică din cadrul celui de al treilea aspect al primului motiv au fost declarate întemeiate, decizia atacată trebuie anulată fără să fie necesară examinarea celui de al doilea motiv.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât Parlamentul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

23 martie 2022 ( *1 )

Hotărâre