Ordonanța Curții (Camera a opta) din 14 aprilie 2021.#Lukáš Wagenknecht împotriva Consiliului European.#Recurs – Articolul 181 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Combaterea fraudei – Reuniuni ale Consiliului European – Cadrul financiar multianual – Cerere de excludere a reprezentantului Republicii Cehe din cauza unui pretins conflict de interese – Răspuns care afirmă lipsa competenței – Acțiune în constatarea abținerii de a acționa – Pretinsă lipsă de acțiune a Consiliului European – Inadmisibilitate – Luare de poziție – Calitate procesuală activă – Interesul de a exercita acțiunea.#Cauza C-504/20 P.

Prin recursul formulat, domnul Lukáš Wagenknecht solicită anularea, pe de o parte, a Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 17 iulie 2020, Wagenknecht/Consiliul European (T‑715/19, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2020:340), prin care acesta a respins ca inadmisibilă și, în orice caz, ca vădit lipsită de orice temei juridic acțiunea sa în constatarea abținerii de a acționa întemeiată pe articolul 265 TFUE și având ca obiect constatarea faptului că Consiliul European s‑a abținut în mod nelegal de la a acționa la cererea sa menită să îl excludă pe prim‑ministrul Republicii Cehe, domnul Andrej Babiš, de la reuniunea Consiliului European din 20 iunie 2019, precum și de la reuniunile viitoare privind negocierile perspectivelor financiare, din cauza pretinsului său conflict de interese, și, pe de altă parte, a Ordonanței președintelui Tribunalului din 23 iulie 2020, Wagenknecht/Consiliul European (T‑715/19 R, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța privind măsurile provizorii”, EU:T:2020:358), prin care s‑a dispus că nu mai era necesară pronunțarea asupra cererii de adoptare a unei măsuri provizorii în temeiul articolului 279 TFUE.

În vederea soluționării prezentului recurs, istoricul cauzei, astfel cum a fost prezentat la punctele 1-3 din ordonanța atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

Prin scrisoarea din data de 5 iunie 2019, primită de Consiliul European la 10 iunie 2019, recurentul, un membru al Senát Parlamentu České republiky (Senatul Republicii Cehe), a solicitat Consiliului European să îl excludă pe prim‑ministrul Republicii Cehe de la reuniunea Consiliului European din 20 iunie 2019, precum și de la reuniunile viitoare privind negocierile perspectivelor financiare [cadrul financiar multianual (CFM) 2021/2027] (denumită în continuare „invitația de a acționa din 5 iunie 2019”), din cauza pretinsului conflict de interese al acestui reprezentant al Republicii Cehe care ar rezulta din interesele sale personale și familiale în întreprinderi ale grupului Agrofert, activ în special în domeniul agroalimentar.

La 24 iunie 2019, Consiliul European a răspuns la scrisoarea menționată. Deși a precizat că nu lua poziție cu privire la fondul afirmațiilor recurentului și îl asigura pe acesta că acorda cea mai mare importanță combaterii fraudei și celorlalte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, acesta a arătat că articolul 15 alineatul (2) TUE stabilea componența Consiliului European, prevăzând că acesta „este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și din președintele Comisiei [Europene]”, această componență neputând fi modificată în lipsa unei dispoziții în tratate care să prevadă posibilitatea unei astfel de modificări. În plus, Consiliul European a arătat că problema de a ști care persoană, dintre șeful de stat sau șeful guvernului, trebuia să reprezinte fiecare dintre statele membre ale Uniunii intra sub incidența exclusivă a dreptului constituțional național, astfel încât nu era la discreția Consiliului European sau a președintelui acestuia să decidă cine trebuia să fie reprezentantul fiecărui stat membru în cadrul acestei instituții și nici să decidă cine, dintre șeful statului sau șeful guvernului, trebuia să fie invitat la diferitele reuniuni ale Consiliului European.

La 2 iulie 2019, recurentul s‑a adresat prin e‑mail Consiliului European, solicitând secretarului general al acestei instituții clarificări cu privire la răspunsul care îi fusese dat la 24 iunie a aceluiași an. Acest e‑mail a rămas fără răspuns.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 octombrie 2019, reclamantul a introdus, în temeiul articolului 265 TFUE, o acțiune având ca obiect constatarea unei abțineri de a acționa a Consiliului European, în măsura în care această instituție ar fi omis în mod nelegal să acționeze ca răspuns la solicitarea de a acționa din 5 iunie 2019.

La 19 martie 2020, Consiliul European a ridicat, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, o excepție de inadmisibilitate prin care solicita Tribunalului respingerea acțiunii ca vădit inadmisibilă și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actul separat transmis grefei Tribunalului la 27 mai 2020, reclamantul a solicitat președintelui Tribunalului, în temeiul articolului 279 TFUE, adoptarea unei măsuri provizorii constând în dispunerea includerii în concluziile Consiliului European a unui text prin care să se declare în esență că se interzice oricărei persoane juridice care are legături cu prim‑ministrul Republicii Cehe să primească fonduri în contextul CFM 2021/2027.

Prin ordonanța atacată, adoptată în temeiul articolelor 126 și 130 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, după ce a statuat, pe de o parte, la punctele 25-27 din ordonanța menționată, că reclamantul nu avea nici interesul de a exercita acțiunea, nici calitate procesuală activă și, pe de altă parte, la punctele 28-33 din aceeași ordonanță, că, în scrisoarea sa din 24 iunie 2019, Consiliul European luase poziție cu privire la solicitarea de a acționa din 5 iunie 2019. Tribunalul a considerat însă oportun, la punctele 34-38 din ordonanța atacată, să examineze și acțiunea pe fond și a respins‑o ca fiind, în orice caz, vădit lipsită de orice temei juridic.

Prin ordonanța privind măsurile provizorii, președintele Tribunalului a dispus că nu mai era necesară pronunțarea asupra cererii de adoptare a unei măsuri provizorii.

Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții: – anularea ordonanței atacate; – admiterea concluziilor prezentate în primă instanță și – anularea ordonanței privind măsurile provizorii.

În temeiul articolului 181 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când un recurs este, în tot sau în parte, în mod vădit inadmisibil sau în mod vădit nefondat, Curtea poate oricând, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, să decidă să îl respingă, în tot sau în parte, prin ordonanță motivată.

Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentului recurs.

În susținerea recursului, pe de o parte, recurentul invocă 15 motive, întemeiate pe încălcarea, primul, a principiului protecției încrederii în ceea ce privește comportamentul legitim al instituțiilor Uniunii, al doilea, a articolului 130 alineatele (3) și (7) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, precum și a articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), al treilea, a articolului 265 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, al patrulea, a articolului 4 alineatul (2) TUE, precum și a normelor constituționale și comune statelor membre, al cincilea, a articolului 2 din CEDO și a articolului 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), al șaselea, a articolului 6 din CEDO și a articolului 47 din cartă, al șaptelea, a articolului 13 TUE, al optulea, a articolului 15 alineatul (2) TUE, al nouălea, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, al zecelea, a articolului 61 din Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1), al unsprezecelea-al paisprezecelea, a articolului 2 TUE, precum și, al cincisprezecelea, a principiului previzibilității juridice în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, prin intermediul unui al șaisprezecelea motiv, recurentul urmărește să introducă un recurs împotriva ordonanței privind măsurile provizorii, precum și o cerere de măsuri provizorii.

Trebuie să se examineze într‑o primă etapă primul, al treilea, al cincilea, al șaselea, al unsprezecelea și al doisprezecelea motiv, care privesc motivarea ordonanței atacate din perspectiva admisibilității acțiunii, iar ulterior, într‑o a doua etapă, celelalte motive invocate în susținerea recursului.

Primul motiv este îndreptat împotriva punctelor 29-33 din ordonanța atacată, prin care Tribunalul a considerat că scrisoarea Consiliului European din 24 iunie 2019 constituia o luare de poziție a acestei instituții cu privire la solicitarea de a acționa din 5 iunie 2019, astfel încât acțiunea nu îndeplinea condițiile de admisibilitate, prevăzute la articolul 265 TFUE, a unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa.

Recurentul invocă, în primul rând, o încălcare a principiului protecției încrederii în ceea ce privește comportamentul legitim al instituțiilor Uniunii, în măsura în care Tribunalul a indicat, în mod echivoc, că nu ar fi trebuit să aibă încredere în Consiliul European că urma să acționeze în conformitate cu articolul 61 din Regulamentul 2018/1046 și cu articolul 325 TFUE, întrucât această instituție a indicat în mod contradictoriu în scrisoarea sa din 24 iunie 2019 că s‑ar conforma obligației de a combate frauda și corupția, dar că nu avea competența de a face acest lucru.

În al doilea rând, recurentul arată că, în scrisoarea din 24 iunie 2019, calificată de recurent drept un „nerăspuns”, Consiliul European și‑a încălcat obligația de comunicare în mod clar și inteligibil și că introducerea unei acțiuni în anularea acestei scrisori, în temeiul articolului 263 TFUE, astfel cum a fost evocată de Tribunal la punctul 32 din ordonanța atacată, s‑ar fi dovedit inutilă.

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctele 29-31 din ordonanța atacată, că condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa, prevăzute la articolul 265 TFUE, nu sunt îndeplinite atunci când instituția invitată să acționeze a luat poziție cu privire la această invitație înainte de introducerea acțiunii (Ordonanța din 8 februarie 2018, CBA Spielapparate- und Restaurantbetrieb/Comisia, C‑508/17 P, nepublicată, EU:C:2018:72, punctul 15, și Ordonanța din 3 decembrie 2019, WB/Comisia, C‑270/19 P, nepublicată,EU:C:2019:1038, punctul 13) și că adoptarea unui act diferit de cel pe care persoanele interesate l‑ar fi dorit sau l‑ar fi considerat necesar, precum un refuz, motivat în mod corespunzător, de a acționa în conformitate cu invitația de a acționa, constituie o luare de poziție care pune capăt abținerii de a acționa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2013, Comisia/Consiliul, C‑196/12, EU:C:2013:753, punctul 22 și jurisprudența citată).

Această din urmă constatare este valabilă în special atunci când instituția în cauză refuză să acționeze în conformitate cu invitația de a acționa din cauza necompetenței (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 decembrie 2019, WB/Comisia, C‑270/19 P, nepublicată, EU:C:2019:1038, punctul 12).

În temeiul jurisprudenței citate la punctul 20 din prezenta ordonanță, Tribunalul a considerat în esență, la punctul 32 din ordonanța atacată, că scrisoarea Consiliului European din 24 iunie 2019, adresată ca răspuns la invitația de a acționa din 5 iunie 2019 și care conține decizia acestei instituții de a nu întreprinde demersuri în sensul preconizat în această invitație, punea capăt abținerii de a acționa, făcând astfel inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant în temeiul articolului 265 TFUE. Tribunalul a adăugat că reclamantul ar fi putut formula o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE împotriva deciziei menționate, sub rezerva de a putea să își justifice calitatea procesuală activă.

Or, trebuie amintit că o luare de poziție, în sensul articolului 265 al doilea paragraf TFUE, trebuie să stabilească în mod clar și definitiv poziția instituției în cauză cu privire la cererea reclamantului și că o calificare a răspunsului instituției respective la această cerere drept „luare de poziție” care pune capăt pretinsei abțineri de a acționa este o chestiune de drept care poate fi invocată în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 iunie 2020, CJ/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C‑634/19 P, nepublicată, EU:C:2020:474, punctele 29 și 31, precum și jurisprudența citată).

În speță, argumentația prezentată de recurent în cadrul primului motiv nu este de natură să repună în discuție calificarea drept „luare de poziție” a scrisorii Consiliului European din 24 iunie 2019 și, prin urmare, nici concluzia Tribunalului potrivit căreia acțiunea era inadmisibilă pe acest temei.

Așadar, în primul rând, afirmația potrivit căreia Tribunalul a arătat că reclamantul nu ar fi trebuit să aibă încredere în Consiliul European că urma să acționeze în conformitate cu articolul 61 din Regulamentul 2018/1046 și cu articolul 325 TFUE rezultă în mod vădit dintr‑o lectură eronată a ordonanței atacate. Astfel, Tribunalul s‑a limitat, la punctul 32 din aceasta, la a constata că, în scrisoarea sa din 24 iunie 2019, Consiliul European a explicat în termeni clari motivele pentru care nu putea acționa în sensul solicitat de reclamant, fără a deduce însă din aceasta concluzia pe care reclamantul urmărește să i‑o impute.

În măsura în care argumentația recurentului trebuie înțeleasă în sensul că reproșează Tribunalului că nu a statuat că scrisoarea menționată este afectată de o motivare contradictorie, trebuie să se constate că nu există în mod vădit o contradicție între asigurarea, exprimată în aceeași scrisoare, potrivit căreia Consiliul European acorda cea mai mare importanță luptei împotriva fraudei și a celorlalte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Uniunii, pe de o parte, și refuzul acestei instituții de a acționa în conformitate cu cererea recurentului, în lipsa competenței de a face acest lucru, pe de altă parte.

Rezultă că această argumentație este vădit nefondată.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul recurentului potrivit căruia, în scrisoarea sa din 24 iunie 2019, Consiliul European și‑a încălcat obligația de a comunica în mod clar și inteligibil, rezultă din articolul 256 TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din decizia a cărei anulare se solicită, precum și argumentele care susțin în mod concret această cerere (Hotărârea din 16 septembrie 2020, BP/FRA, C‑669/19 P, nepublicată, EU:C:2020:713, punctul 26 și jurisprudența citată).

În speță, recurentul se limitează la a face o simplă afirmație foarte generală, fără a furniza o motivare juridică prin care să demonstreze în ce mod afirmația Consiliului European din scrisoarea sa din 24 iunie 2019 nu ar fi clară sau comprehensibilă și cu atât mai puțin în ce mod Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept în această privință. Prin urmare, acest argument trebuie respins ca vădit inadmisibil.

Pe de altă parte, trebuie amintit că problema condițiilor de admisibilitate a unei acțiuni în constatarea abținerii de a acționa este distinctă de aceea dacă actul adoptat de instituția Uniunii solicitată, care pune capăt inacțiunii sale, poate face obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 iunie 2020, CJ/Curtea de Justiție a Uniunii Europene, C‑634/19 P, nepublicată, EU:C:2020:474, punctul 36 și jurisprudența citată). Prin urmare, argumentul recurentului întemeiat pe caracterul pretins inutil al introducerii unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE împotriva respectivei scrisori a Consiliului European este inoperant.

Rezultă că primul motiv trebuie respins în parte ca vădit inadmisibil și în parte ca vădit nefondat.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul susține că, în ceea ce privește punctele 25-27 din ordonanța atacată, Tribunalul a adăugat în mod ilicit două condiții pentru a stabili calitatea sa procesuală activă, care nu figurează la articolul 265 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, și a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat în sensul lipsei calității sale procesuale active și a interesului său de a exercita acțiunea.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentul invocă o încălcare a articolului 2 din CEDO și a articolului 2 din cartă, în măsura în care Tribunalul a apreciat, la punctul 39 din ordonanța atacată, că nu era vizat nici direct, nici individual de pretinsa abținere de a acționa, în pofida amenințărilor la integritatea sa fizică incitate de declarațiile prim‑ministrului Republicii Cehe referitoare la el.

Prin intermediul celui de al doisprezecelea motiv, recurentul invocă o încălcare a valorii fundamentale a egalității în fața legii, astfel cum este consacrată la articolul 2 TUE, criticând punctele 27 și 38 din ordonanța atacată. În opinia sa, din cuprinsul acestor două puncte rezultă că numai destinatarii plăților efectuate de Uniune în cadrul fondurilor cheltuite în statele membre au calitate pentru a le contesta legalitatea.

Astfel, prin intermediul acestor trei motive, recurentul contestă în esență concluzia Tribunalului potrivit căreia acțiunea sa era inadmisibilă din cauza lipsei calității sale procesuale active și a interesului său de a exercita acțiunea.

Or, în măsura în care, pentru motivele expuse la punctele 20-31 din prezenta ordonanță, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat inadmisibilă acțiunea pentru motivul că Consiliul European luase poziție cu privire la solicitarea de a acționa din 5 iunie 2019 înainte de introducerea acestei acțiuni, nu este necesar să se examineze dacă concluzia Tribunalului menționată la punctul anterior este eronată în drept. Astfel, în aceste condiții, o asemenea eventuală eroare nu ar avea incidență asupra soluționării litigiului și nu ar afecta dispozitivul ordonanței atacate întrucât respectiva acțiune a fost respinsă ca inadmisibilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 74, precum și Ordonanța din 25 octombrie 2016, VSM Geneesmiddelen/Comisia, C‑637/15 P, nepublicată, EU:C:2016:812, punctele 54 și 55).

În consecință, al treilea, al cincilea și al doisprezecelea motiv trebuie respinse ca inoperante.

Recurentul invocă, prin intermediul celui de al șaselea motiv, o încălcare a articolului 6 din CEDO și a articolului 47 din cartă, precum și, prin intermediul celui de al unsprezecelea motiv, o neîndeplinire a valorii fundamentale a justiției, astfel cum este consacrată la articolul 2 TUE, întrucât Tribunalul a constatat inadmisibilitatea acțiunii sale pentru motivele reținute în ordonanța atacată.

În această privință, este suficient să se arate că, deși condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în fața Curții trebuie interpretate în lumina valorilor și a drepturilor fundamentale ale dreptului Uniunii, acestea nu pot conduce totuși la modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate și în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 97, precum și Ordonanța din 8 februarie 2018, CBA Spielapparate- und Restaurantbetrieb/Comisia, C‑508/17 P, nepublicată, EU:C:2018:72, punctul 20).

Prin urmare, al șaselea și al unsprezecelea motiv trebuie respinse ca vădit nefondate.

Al patrulea, al șaptelea-al zecelea, al treisprezecelea și al paisprezecelea motiv sunt îndreptate împotriva motivelor cuprinse la punctele 34-38 din ordonanța atacată, referitoare la fondul acțiunii în fața Tribunalului.

Or, în măsura în care din cuprinsul punctelor 20-31 din prezenta ordonanță rezultă că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat, la punctul 39 din ordonanța atacată, că acțiunea cu care era sesizat era inadmisibilă, aceste motive sunt neesențiale.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unui recurs, criticile îndreptate împotriva motivelor neesențiale ale unei decizii a Tribunalului trebuie respinse ca inoperante, întrucât nu pot determina anularea acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2020, Gollnisch/Parlamentul, C‑676/19 P, nepublicată, EU:C:2020:916, punctul 55 și jurisprudența citată).

În consecință, al patrulea, al șaptelea-al zecelea, al treisprezecelea și al paisprezecelea motiv, îndreptate împotriva motivelor ordonanței atacate referitoare la fond, cu privire la care Tribunalul nu era necesar să se pronunțe, trebuie respinse ca inoperante.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul susține că Tribunalul a încălcat articolul 130 alineatele (3) și (7) din regulamentul său de procedură, precum și articolul 6 din CEDO prin includerea, la punctele 34-38 din ordonanța atacată, a unor considerații referitoare la fondul acțiunii sale, care ar fi trebuit să facă obiectul unei hotărâri.

Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 41-43 din prezenta ordonanță, Tribunalul a examinat fondul acțiunii numai cu titlu suplimentar, la punctele menționate din ordonanța atacată.

Rezultă că al doilea motiv trebuie respins ca inoperant.

Prin intermediul celui de al șaisprezecelea motiv, recurentul intenționează să introducă un recurs împotriva ordonanței privind măsurile provizorii, precum și o cerere de măsuri provizorii.

Din articolele 39 și 57 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborate cu articolul 160 alineatul (4) și cu articolul 190 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă însă că un astfel de recurs și o astfel de cerere de măsuri provizorii trebuie introduse prin act separat.

În lipsa unei asemenea introduceri în speță, respectivele recursuri și cereri de măsuri provizorii sunt vădit inadmisibile.

Prin intermediul celui de al cincisprezecelea motiv, recurentul susține că Tribunalul a încălcat principiul previzibilității juridice prin faptul că l‑a obligat la plata cheltuielilor de judecată, deși cuantumul acestora nu a fost indicat în ordonanța atacată, iar articolele 133-141 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, referitoare la cheltuielile de judecată, nu prevăd o normă materială care să permită stabilirea cheltuielilor de judecată.

În această privință este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, în ipoteza în care toate celelalte motive ale unui recurs au fost respinse, concluziile privind pretinsa neregularitate a deciziei Tribunalului cu privire la cheltuielile de judecată trebuie respinse ca inadmisibile, în temeiul articolului 58 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căruia un recurs nu poate privi exclusiv taxele și cheltuielile de judecată (Ordonanța din 12 ianuarie 2017, Europäischer Tier- und Naturschutz și Giesen/Comisia, C‑343/16 P, nepublicată, EU:C:2017:10, punctul 24 și jurisprudența citată).

Întrucât celelalte motive de recurs au fost respinse, al cincisprezecelea motiv trebuie respins ca vădit inadmisibil.

Din considerațiile care precedă rezultă că recursul trebuie respins în întregime ca fiind în parte vădit inadmisibil și în parte vădit nefondat.

Conform articolului 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, în ordonanța prin care se finalizează judecata se dispune cu privire la cheltuielile de judecată.

Întrucât prezenta ordonanță este dată înainte ca recursul să fi fost notificat intimatului și, prin urmare, înainte ca acesta să fi putut efectua cheltuieli de judecată, trebuie să se decidă că recurentul suportă propriile cheltuieli de judecată.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)

14 aprilie 2021 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul litigiului

Acțiunea în fața Tribunalului, ordonanța atacată și ordonanța privind măsurile provizorii

Concluziile recurentului în fața Curții

Cu privire la recurs

Cu privire la primul motiv

Argumentația recurentului

Aprecierea Curții

Cu privire la al treilea, la al cincilea și la al doisprezecelea motiv

Cu privire la al șaselea și la al unsprezecelea motiv

Cu privire la al patrulea, la al șaptelea-al zecelea, la al treisprezecelea și la al paisprezecelea motiv

Cu privire la al doilea motiv

Cu privire la al șaisprezecelea motiv

Cu privire la al cincisprezecelea motiv

Cu privire la cheltuielile de judecată