Hotărârea Curții (Camera întâi) din 5 mai 2022.#Procedură penală împotriva BV.#Trimitere preliminară – Taxă pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Disimulare frauduloasă a taxei datorate – Sancțiuni – Legislație națională care prevede o sancțiune administrativă și o sancțiune penală pentru aceleași fapte – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 49 – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Articolul 52 alineatul (1) – Restrângeri impuse principiului ne bis in idem – Cerința de a prevedea norme clare și precise – Posibilitatea de a lua în considerare interpretarea legislației naționale de către instanțele naționale – Necesitatea de a prevedea norme care să asigure proporționalitatea ansamblului sancțiunilor aplicate – Sancțiuni de natură diferită.#Cauza C-570/20.

Cauza C‑570/20

Procedură penală

împotriva lui

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța)]

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 5 mai 2022

„Trimitere preliminară – Taxă pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Disimulare frauduloasă a taxei datorate – Sancțiuni – Legislație națională care prevede o sancțiune administrativă și o sancțiune penală pentru aceleași fapte – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 49 – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Articolul 52 alineatul (1) – Restrângeri impuse principiului ne bis in idem – Cerința de a prevedea norme clare și precise – Posibilitatea de a lua în considerare interpretarea legislației naționale de către instanțele naționale – Necesitatea de a prevedea norme care să asigure proporționalitatea ansamblului sancțiunilor aplicate – Sancțiuni de natură diferită”

Drepturi fundamentale – Principiul ne bis in idem – Condiții de aplicare – Existența aceleiași infracțiuni – Criteriu de apreciere – Identitatea faptelor materiale – Restrângerea exercitării principiului – Justificare – Condiții – Respectarea principiilor legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor – Conținut

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 49 alin. (1) și (3), art. 50 și art. 52 alin. (1)]

(a se vedea punctele 28-36, 38-44 și 50-52)

Drepturi fundamentale – Principiul ne bis in idem – Cumul de sancțiuni penale și administrative pentru același comportament culpabil – Fraudă fiscală – Reglementare națională care prevede o limitare a cumulului la cazurile cele mai grave – Limitare care rezultă doar dintr‑o jurisprudență consacrată – Admisibilitate – Condiții – Cumul previzibil în mod rațional – Necesitatea de a prevedea norme care să asigure proporționalitatea ansamblului sancțiunilor aplicate și în cazul unor sancțiuni de natură diferită

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 50 și art. 52 alin. (1)]

(a se vedea punctul 55 și dispozitivul)

Rezumat

BV, persoană fizică cu reședința fiscală în Franța, a exercitat profesia de expert contabil ca întreprinzător individual până la 14 iunie 2011. În această calitate, era impozabil de drept în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (TVA). În urma unor operațiuni de verificare a contabilității, administrația fiscală a depus o plângere împotriva sa la procureur de la République d’Annecy (procurorul Republicii din Annecy, Franța), imputându‑i că a eludat printre altele, prin intermediul unor neregularități contabile și al unor declarații, o sumă de 82507 de euro reprezentând TVA. Citat în fața tribunal correctionnel d’Annecy (Tribunalul Corecțional din Annecy, Franța) pentru săvârșirea unor infracțiuni de fraudă fiscală, BV a fost condamnat la 12 luni de închisoare, precum și la publicarea deciziei pe cheltuiala sa.

BV a formulat apel împotriva acestei hotărâri, arătând că condamnarea sa încălca principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea (ne bis in idem), garantat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 1 ). Acesta apreciază că a făcut deja obiectul unei proceduri de rectificare a impunerii care a condus la aplicarea unor penalități fiscale definitive pentru aceleași fapte, aceste penalități ridicându‑se la 40 % din taxele eludate. În fața Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), instanța de trimitere din prezenta cauză, BV susține că reglementarea națională în cauză în litigiul principal nu îndeplinește cerința de claritate și de previzibilitate pe care trebuie să o respecte un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală. De asemenea, consideră că reglementarea menționată nu conține norme care să permită să se garanteze că severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate.

Această instanță arată că, în aplicarea rezervelor de interpretare prevăzute de jurisprudența constituțională ( 2 ), reglementarea franceză limitează urmărirea penală la infracțiunile care prezintă o anumită gravitate, pentru care legiuitorul național a prevăzut, pe lângă pedeapsa amenzii, o pedeapsă privativă de libertate. Ea subliniază de asemenea că posibilitatea de a cumula sancțiuni este limitată de imposibilitatea de a depăși cuantumul cel mai ridicat al uneia dintre sancțiunile suportate. Totuși, această limitare nu privește decât sancțiunile de aceeași natură, și anume sancțiunile pecuniare, astfel încât aceasta nu s‑ar aplica în ipoteza unui cumul de sancțiuni pecuniare fiscale și al unei pedepse privative de libertate.

Sesizată cu prezenta cauză, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze dacă reglementarea în cauză, astfel cum a fost interpretată de instanțele naționale, îndeplinește cerința clarității și previzibilității circumstanțelor în care omisiunile privind obligația de declarare în materie de TVA pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni penale, prevăzută de dreptul Uniunii și dacă cerința necesității și a proporționalității cumulării unor astfel de sancțiuni este îndeplinită de reglementarea menționată.

Prin hotărârea sa, Curtea declară că dreptul fundamental garantat la articolul 50 din cartă coroborat cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta ( 3 ) nu se opune ca limitarea cumulului de proceduri și de sancțiuni de natură penală prevăzut pentru cazurile cele mai grave de disimulări frauduloase sau de omisiuni în declarațiile de TVA să rezulte doar dintr‑o jurisprudență consacrată, cu condiția ca acest cumul să fie previzibil în mod rezonabil la momentul săvârșirii infracțiunii. În schimb, articolele din cartă menționate se opun ca reglementarea națională să nu garanteze, în cazul cumulului unei sancțiuni pecuniare și al unei pedepse privative de libertate, prin norme clare și precise, dacă este cazul astfel cum au fost interpretate de instanțele naționale, că ansamblul sancțiunilor aplicate nu depășește gravitatea infracțiunii constatate.

Aprecierea Curții

Curtea amintește mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe constante, carta și în special principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 50 din aceasta se aplică sancțiunilor administrative aplicate de autoritățile fiscale naționale și proceselor penale inițiate pentru infracțiuni în materie de TVA. În această privință, Curtea constată că, în speță, cumulul de proceduri constând într‑o procedură penală și o sancțiune administrativă definitivă de natură penală constituie o restrângere a dreptului fundamental consacrat de acest principiu.

Curtea verifică, așadar, dacă această restrângere a dreptului fundamental în cauză poate fi justificată. Ea constată că, în speță, posibilitatea cumulării procedurilor și sancțiunilor penale, precum și a procedurilor și sancțiunilor administrative de natură penală este prevăzută de lege. În acest cadru, principiul proporționalității impune ca această lege să aibă un caracter strict necesar, prevăzând norme suficient de clare și de precise care să permită justițiabilului să prevadă consecințele legale ale comportamentului său.

De asemenea, orice dispoziție care autorizează o dublă sancționare trebuie să respecte cerințele legate de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor garantat la articolul 49 alineatul (1) din cartă, pentru a evita ca sarcina represivă care rezultă din cumulul de sancțiuni de natură penală să o depășească pe cea prevăzută de lege pentru un comportament incriminat. În aceste condiții, acest principiu este compatibil cu faptul că condițiile impuse pentru un cumul de proceduri și de sancțiuni de natură penală nu decurg exclusiv din dispoziții legislative, ci și din interpretarea lor de către instanțele naționale. Prin urmare, o astfel de clarificare progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară nu este exclusă, cu condiția ca rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil la momentul săvârșirii încălcării. Sfera previzibilității astfel impuse depinde într‑o mare măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor acestuia.

În această privință, Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) francez a statuat că cumulul de proceduri și de sancțiuni prevăzute de dreptul francez nu se poate aplica decât cazurilor celor mai grave de disimulare frauduloasă sau de omisiune privind obligația de declarare, precizând totodată că gravitatea respectivă poate rezulta din cuantumul taxelor fraudate, din natura acțiunilor persoanei urmărite sau din împrejurările în care au fost săvârșite. Curtea constată că această interpretare nu este imprevizibilă în sine, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere în speță. Cu toate acestea, Curtea amintește că cerința de proporționalitate nu este respectată de o reglementare care prevede, pentru cumulul unei amenzi penale cu o sancțiune administrativă pecuniară de natură penală, că recuperarea celei dintâi este limitată la partea care depășește cuantumul celei de a doua, fără a prevedea o asemenea regulă și pentru cumularea unei sancțiuni administrative pecuniare de natură penală cu o pedeapsă privativă de libertate.

( 1 ) Denumită în continuare „carta”.

( 2 ) Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional, Franța), deciziile din 24 iunie 2016, nr. 2016-545 QPC și nr. 2016-546 QPC din 22 iulie 2016, nr. 2016-556 QPC, precum și din 23 noiembrie 2018, nr. 2018-745 QPC.

( 3 ) În temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă: „Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de […] cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Pentru respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.”