Hotărârea Curții (Camera întâi) din 6 octombrie 2021.#D.P.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Recunoaștere reciprocă – Sancțiuni financiare – Decizia‑cadru 2005/214/JAI – Temeiuri de nerecunoaștere și de neexecutare – Articolul 20 alineatul (3) – Decizie de impunere a plății unei sancțiuni financiare – Respectarea dreptului la apărare – Notificarea documentelor într‑o limbă pe care persoana sancționată nu o înțelege – Traducerea elementelor esențiale ale deciziei.#Cauza C-338/20.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO 2005, L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2005/214”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Centraal Justitieel Incassobureau, Ministerie van Veiligheid en Justitie (CJIB) [Biroul central de recuperare judiciară din cadrul Ministerului Securității și Justiției (CJIB), Țările de Jos], pentru a obține recunoașterea și executarea în Polonia a unei sancțiuni financiare impuse lui D. P. în Țările de Jos ca urmare a unei încălcări a normelor de circulație rutieră.

Considerentele (1) și (2) ale Deciziei‑cadru 2005/214 enunță: „(1) Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a aprobat principiul recunoașterii reciproce, care ar trebui să devină piatra de temelie a cooperării judiciare atât în materie civilă, cât și în materie penală în cadrul Uniunii [Europene]. (2) Principiul recunoașterii reciproce ar trebui să se aplice sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare sau administrative pentru a se facilita aplicarea acestor sancțiuni în alt stat membru decât statul în care au fost impuse sancțiunile.”

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei decizii‑cadru: (a) […] «decizie» înseamnă o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de: […] (ii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; (iii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; […]; (b) […] «sancțiune financiară» înseamnă obligația de a plăti: (i) o sumă de bani la condamnarea pentru o infracțiune, impusă printr‑o decizie; […]”

Articolul 3 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Drepturi fundamentale”, prevede: „Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din [T]ratat[ul UE].”

Articolul 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Transmiterea deciziilor și recursul la autoritatea centrală”, prevede la alineatul (1): „O decizie împreună cu un certificat după cum se prevede în prezentul articol pot fi transmise autorităților competente dintr‑un stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul unei persoane juridice, are sediul social.”

Articolul 5 din Decizia‑cadru 2005/214, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei încriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor: […] – conduită contrară normelor de circulație rutieră, inclusiv încălcarea reglementărilor referitoare la orele de conducere și perioadele de odihnă și a reglementărilor privind [transportul] bunuril[or] periculoase; […]”

Articolul 6 din această decizie‑cadru are următorul cuprins: „Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.”

Articolul 7 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și neexecutare”, prevede: „[…] (2) Autoritatea competentă din statul executant poate, de asemenea, să refuze recunoașterea și executarea deciziei dacă stabilește că: […] (g) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă; […] (3) În cazurile prevăzute la alineatul (1) și alineatul (2) literele (c), (g), (i) și (j), înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul de executare consultă autoritatea competentă din statul emitent prin orice mijloace adecvate și, dacă este cazul, îi cere să furnizeze fără întârziere orice informație necesară.”

Conform articolului 20 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru: „Fiecare stat membru se poate opune recunoașterii și executării deciziilor, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 creează posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 din tratat. Se aplică procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3).”

Articolul 611ff alineatul 1 din Kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, prevede: „În cazul în care un stat membru al [Uniunii], denumit în prezentul capitol «stat emitent al deciziei», cere executarea unei decizii definitive privind o sancțiune financiară, această decizie este pusă în executare de tribunalul districtual din districtul în care autorul are bunuri sau venituri sau are o reședință permanentă sau temporară […].”

Articolul 611fg alineatul 1 punctul 9 din Codul de procedură penală, în versiunea aplicabilă litigiului principal, permite instanțelor poloneze să refuze executarea deciziei dacă din certificat reiese că persoana căreia i se adresează decizia nu a fost informată corespunzător cu privire la posibilitatea și dreptul de a contesta această decizie.

Potrivit indicațiilor care figurează în decizia de trimitere, CJIB este organul administrativ central responsabil cu încasarea și recuperarea creanțelor aferente amenzilor în materie penală aplicate pentru fapte săvârșite pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos.

Notificarea amenzii penale emise de CJIB poate fi atacată în termen de șase săptămâni la Parchetul din L.

La 21 ianuarie 2020, CJIB a sesizat instanța de trimitere, Sąd Rejonowy dla Łodzi‑Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul Districtual Łódź‑Centru din Łódź, Polonia) cu o cerere de recunoaștere și de executare a deciziei sale din 22 iulie 2019, rămasă definitivă la 2 septembrie 2019, prin care i‑a fost impusă lui D. P., rezident în Polonia, o amendă în cuantum de 210 euro pentru o încălcare a normelor de circulație rutieră, și anume, conducerea unui autovehicul cu două anvelope care nu îndeplineau cerințele impuse, săvârșită la 11 iulie 2019.

Ca răspuns la o cerere de informații adresată CJIB de această instanță, CJIB a indicat că decizia din 22 iulie 2019 nu i‑a fost notificată destinatarului său împreună cu traducerea sa în limba polonă. Acesta a adăugat că respectiva decizie a fost redactată în limba neerlandeză și că a fost însoțită de explicații suplimentare în limbile engleză, franceză și germană, precum și de o trimitere la site‑ul internet www.cjib.nl, pe care figurau informații în limba polonă privind printre altele modalitatea în care persoana interesată poate plăti amenda, introduce o cale de atac împotriva acesteia și contacta CJIB pentru a adresa întrebări sau pentru a obține explicații suplimentare.

În cadrul unei ședințe în fața instanței de trimitere, D. P. a explicat că, pe la începutul lunii decembrie 2019, a primit o scrisoare provenind din Țările de Jos care nu cuprindea o traducere în limba polonă; prin urmare, întrucât nu i‑a înțeles conținutul, nu a fost în măsură să răspundă la această scrisoare.

Deși recunoaște că Decizia‑cadru 2005/214 nu conține nicio dispoziție din care să reiasă în mod expres că trebuie să se notifice destinatarului unei decizii de impunere a plății unei sancțiuni financiare traducerea acesteia, instanța de trimitere consideră totuși că, asemenea informărilor privind încălcările care intră în domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2015/413 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2015 de facilitare a schimbului transfrontalier de informații privind încălcările normelor de circulație care afectează siguranța rutieră (JO 2015, L 68, p. 9) și al Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1), orice decizie de impunere a plății unei sancțiuni financiare, în sensul Deciziei‑cadru 2005/214, trebuie să fie notificată persoanei sancționate într‑o limbă pe care o înțelege, astfel încât aceasta să fie în măsură să își exercite dreptul la apărare și să i se garanteze dreptul la un proces echitabil.

În acest context, instanța de trimitere se referă la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și în special la Hotărârea Curții EDO din 28 august 2018, Vizgirda împotriva Sloveniei (CE:ECHR:2018:0828JUD005986808), și la Hotărârea Curții EDO din 21 februarie 1984, Öztürk împotriva Germaniei (CE:ECHR:1984:1023JUD000854479), din care ar rezulta că, pe de o parte, dreptul de a obține traducerea deciziei judecătorești și a informării privind posibilitatea de a formula o cale de atac este unul dintre elementele esențiale ale dreptului la un proces echitabil și că, pe de altă parte, drepturile garantate la articolul 6 din CEDO se aplică și în cauzele de gravitate redusă, inclusiv în cele privind contravenții. Curtea însăși ar fi considerat, în Hotărârea din 12 octombrie 2017, Sleutjes (C‑278/16, EU:C:2017:757), că obligația de traducere se aplică chiar și în cauzele privind infracțiuni minore.

În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy dla Łodzi‑Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul Districtual Łódź‑Centru din Łódź) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „În cazul în care unei persoane sancționate i‑a fost comunicată decizia prin care se impune plata unei sancțiuni financiare fără a se asigura traducerea sa într‑o limbă pe care destinatarul o înțelege, autoritatea competentă a statului executant al deciziei este autorizată să refuze executarea acesteia în temeiul dispozițiilor de punere în aplicare a articolului 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru [2005/214] pentru motivul încălcării dreptului la un proces echitabil?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretat în sensul că permite autorității statului executant să refuze executarea unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din decizia‑cadru menționată, care impune plata unei sancțiuni financiare, atunci când această decizie a fost notificată destinatarului său fără a fi însoțită de o traducere a acesteia într‑o limbă pe care el o înțelege.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit, astfel cum reiese în special din articolele 1 și 6, precum și din considerentele (1) și (2), că Decizia‑cadru 2005/214 are drept obiectiv punerea în aplicare a unui mecanism eficient de recunoaștere și de executare transfrontalieră a deciziilor prin care este impusă cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice sau unei persoane juridice în urma săvârșirii uneia dintre infracțiunile enumerate la articolul 5 din aceasta (Hotărârea din 4 martie 2020, Bank BGŻ BNP Paribas, C‑183/18, EU:C:2020:153, punctul 48 și jurisprudența citată).

Astfel, Decizia‑cadru 2005/214 urmărește, fără a proceda la armonizarea legislațiilor statelor membre în materia dreptului penal, să garanteze executarea sancțiunilor financiare în cadrul acestor state datorită principiului recunoașterii reciproce (Hotărârea din 4 martie 2020, Bank BGŻ BNP Paribas, C‑183/18, EU:C:2020:153, punctul 49).

Principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza economiei Deciziei‑cadru 2005/214, implică, în temeiul articolului 6 din aceasta, că statele membre sunt în principiu obligate să recunoască o decizie de impunere a plății unei sancțiuni financiare care a fost transmisă conform articolului 4 din această decizie‑cadru, fără altă formalitate, și să ia imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, motivele de refuz al recunoașterii sau al executării unei astfel de decizii trebuind să fie interpretate în mod restrictiv (Hotărârea din 4 martie 2020, Bank BGŻ BNP Paribas, C‑183/18 și EU:C:2020:153, punctul 50 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește în special asemenea motive de refuz, articolul 7 din Decizia‑cadru 2005/214 enumeră în mod explicit, la alineatele (1) și (2), temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare a deciziilor care intră în domeniul său de aplicare.

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 3 din Decizia‑cadru 2005/214, aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale consacrate la articolul 6 TUE, motiv pentru care articolul 20 alineatul (3) din această decizie‑cadru prevede de asemenea că recunoașterea și executarea unei decizii de impunere a plății unei sancțiuni financiare pot fi refuzate de autoritatea competentă din statul membru de executare în cazul încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE [Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 37].

Astfel, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, care însoțește decizia de impunere a plății unei sancțiuni financiare, lasă să se întrevadă o posibilă încălcare a drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 TUE, autoritățile competente din statul membru de executare pot refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii în prezența unuia dintre temeiurile de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate la articolul 7 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru menționată, precum și în temeiul articolului 20 alineatul (3) din aceasta [Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 30, precum și jurisprudența citată].

Printre aceste drepturi fundamentale figurează, pe de o parte, dreptul la un proces echitabil, care face parte integrantă din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, și, pe de altă parte, dreptul la apărare, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf și, respectiv, la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care, potrivit Explicațiilor cu privire la aceasta din urmă (JO 2007, C 303, p. 17), corespund articolului 6 paragrafele 1 și, respectiv, 3 din CEDO.

Astfel, așa cum a arătat domnul avocatul general la punctul 75 din concluzii, Curtea a recunoscut că o încălcare a normelor de circulație rutieră constituie o „infracțiune” [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare), C‑439/19, EU:C:2021:504, punctele 86-93 și jurisprudența citată]. În consecință și după cum reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 din CEDO, care trebuie luată în considerare în temeiul articolului 52 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale în vederea interpretării articolului 47 al doilea paragraf și a articolului 48 alineatul (2) din aceasta din urmă, procedura privind o sancțiune pecuniară aplicată pentru o asemenea încălcare, inclusiv stadiul anterior fazei de judecată, intră în domeniul de aplicare al articolului 6 paragrafele 1 și 3 din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții EDO din 19 octombrie 2004, Falk împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2004:1019DEC006627301, și Hotărârea din 20 octombrie 2015, Dvorski împotriva Croației, CE:ECHR:2015:1020JUD0025, § 76, precum și jurisprudența citată).

Astfel, destinatarii unei decizii care intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2005/214 sunt îndreptățiți să se prevaleze de drepturile fundamentale consacrate la articolul 47 al doilea paragraf și la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, iar autoritățile statelor membre trebuie, în consecință, să asigure respectarea acestor drepturi.

Prin urmare, trebuie să se stabilească eventualele obligații de traducere care se impun autorităților din statul membru emitent în temeiul acestor dispoziții, cu ocazia notificării unei astfel de decizii.

În această privință, trebuie arătat că Decizia‑cadru 2005/214 nu prevede modalitatea concretă în care destinatarul unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din această decizie‑cadru, prin care i se impune plata unei sancțiuni financiare pentru o infracțiune rutieră, trebuie să fie informat cu privire la aceasta. Astfel, articolul 7 alineatul (2) litera (g) din decizia‑cadru menționată se limitează să indice că autoritatea competentă din statul membru executant poate refuza recunoașterea și executarea unei astfel de decizii dacă se stabilește că, în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4 din aceeași decizie‑cadru, în cazul unei proceduri scrise, acest destinatar nu a fost informat personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă.

Făcând astfel trimitere la legislația statelor membre, legiuitorul Uniunii a încredințat acestora sarcina de a decide modul de informare a persoanei interesate cu privire la dreptul său de contestare, la termenul de formulare a căii de atac respective, precum și cu privire la momentul de la care începe să curgă un asemenea termen, cu condiția ca notificarea să fie efectivă și ca exercitarea dreptului la apărare să fie garantată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 35 și jurisprudența citată].

În acest context, trebuie amintit că respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă impune nu numai garantarea unei primiri reale și efective a deciziilor, și anume notificarea lor destinatarului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctul 39, precum și jurisprudența citată], dar și ca o asemenea notificare să le permită acestora să cunoască în mod precis motivele pe care se întemeiază decizia adoptată în privința lor, precum și căile de atac împotriva unei astfel de decizii și termenul prevăzut în acest scop, pentru a fi în măsură să își apere în mod efectiv drepturile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să conteste decizia menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 100, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, conform articolului 6 paragraful 3 din CEDO, respectarea dreptului la apărare presupune dreptul persoanei interesate să fie informată, în termenul cel mai scurt, „într‑o limbă pe care o înțelege” și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa.

În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că această dispoziție recunoaște acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la cauza acuzației, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care se întemeiază acuzația, dar și cu privire la încadrarea juridică a acestor fapte, în mod detaliat, întrucât o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unui acuzat și, prin urmare, încadrarea juridică faptelor care îi sunt reproșate de către instanță sunt o condiție esențială a caracterului echitabil al procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții EDO din 25 martie 1999, Pélissier și Sassi împotriva Franței, CE:ECHR:1999:0325JUD002544494, § 51 și 52).

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși articolul 6 paragraful 3 din CEDO nu prevede obligația de a furniza inculpatului străin o traducere scrisă a oricărei probe scrise sau a oricărui înscris oficial din dosar, această dispoziție impune totuși ca notificarea acestei persoane cu privire la „acuzație” să facă obiectul unei atenții maxime. Astfel, potrivit acestei instanțe, actul de punere sub acuzare joacă un rol determinant în urmărirea penală întrucât, de la data notificării sale, inculpatul este informat în mod oficial în scris cu privire la temeiul juridic și factual al faptelor care îi sunt imputate. Rezultă că un acuzat care nu este familiarizat cu limba utilizată de instanță poate fi dezavantajat în practică dacă nu i se oferă de asemenea o traducere a actului de punere sub acuzare, redactată într‑o limbă pe care o înțelege (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții EDO din 28 august 2018, Vizgirda împotriva Sloveniei, CE:ECHR:2018:0828JUD005986808, § 75-78).

În plus, verificarea de către autoritățile naționale a cunoștințelor lingvistice ale unui acuzat care nu stăpânește suficient limba de procedură, în scopul stabilirii nevoilor de asistență lingvistică ale acestuia din urmă, trebuie efectuată în funcție de diferite elemente, precum natura infracțiunii și comunicările adresate acuzatului de către autoritățile interne, o serie de întrebări deschise putând fi suficiente pentru a stabili nevoile menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții EDO din 28 august 2018, Vizgirda împotriva Sloveniei, CE:ECHR:2018:0828JUD005986808, § 84).

Rezultă astfel din cuprinsul punctelor 34-38 din prezenta hotărâre că respectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare obligă autoritățile statelor membre care impun plata unei sancțiuni financiare, în sensul articolului 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2005/214, să se asigure că, la data notificării deciziei care cuprinde această sancțiune, persoana în cauză este informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la elementele deciziei menționate care sunt esențiale pentru a‑i permite să înțeleagă ceea ce i se reproșează și să fie în măsură să își exercite pe deplin dreptul la apărare sau cu privire la posibilitatea de a obține o traducere a acestor elemente dacă este necesar. Elementele menționate cuprind în special faptele care stau la baza deciziei notificate, infracțiunea constatată, sancțiunea impusă, căile de atac împotriva acestei decizii, termenul prevăzut în acest scop și identificarea organismului la care trebuie introdusă calea de atac. În cazul în care persoana interesată invocă necesitatea unei traduceri, revine autorităților competente din statul membru emitent sarcina de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că aceasta este efectuată cât mai curând posibil.

În consecință, autoritatea competentă din statul membru executant poate, pe baza articolului 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214, să se opună recunoașterii și executării unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din această decizie‑cadru, care impune plata unei sancțiuni financiare destinatarului său, atunci când această decizie îi este notificată fără a fi însoțită de traducerea elementelor evocate la punctul anterior într‑o limbă pe care acesta o înțelege și fără a‑i da posibilitatea, dacă este cazul, de a obține o astfel de traducere.

În această privință, trebuie subliniat că, pe de o parte, revine acestei autorități sarcina de a verifica, în mod concret și precis, având în vedere în special natura încălcării, comunicările adresate destinatarului menționat de către autoritățile naționale și împrejurările de fapt care stau la baza deciziei notificate, dacă destinatarul respectiv înțelege limba în care aceasta i‑a fost notificată.

Astfel, așa cum a statuat deja Curtea, existența unei încălcări a dreptului la apărare și a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă trebuie apreciată în funcție de împrejurările specifice fiecărei spețe, în special de natura actului în cauză, de contextul adoptării sale și de normele juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko, C‑348/16, EU:C:2017:591, punctul 41 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia Europeană în observațiile sale scrise, înainte de a refuza recunoașterea și executarea unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2005/214, autoritatea statului membru de executare este obligată să ceară toate informațiile necesare autorității emitente, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din această decizie‑cadru, iar autoritatea emitentă este ținută să i le comunice [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2019, Centraal Justitieel Incassobureau (Recunoașterea și executarea sancțiunilor financiare), C‑671/18, EU:C:2019:1054, punctele 44 și 45, precum și jurisprudența citată].

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretat în sensul că permite autorității statului membru executant să refuze executarea unei decizii, în sensul articolului 1 litera (a) din această decizie‑cadru, care impune plata unei sancțiuni financiare pentru o infracțiune rutieră, atunci când decizia respectivă a fost notificată destinatarului său fără a fi însoțită de traducerea, într‑o limbă pe care acesta o înțelege, a elementelor deciziei care sunt esențiale pentru a‑i permite să înțeleagă ceea ce i se reproșează și să își exercite pe deplin dreptul la apărare și fără să i se fi dat posibilitatea de a obține o astfel de traducere la cererea acestuia.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

6 octombrie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată