Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 25 noiembrie 2021.#Aurubis AG împotriva Bundesrepublik Deutschland.#Cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Berlin.#Trimitere preliminară – Sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră – Regim tranzitoriu de alocare a cotelor cu titlu gratuit – Decizia 2011/278/UE – Articolul 3 litera (d) – Subinstalația combustibilului de referință – Noțiunile de «ardere» și de «combustibil» – Producere de cupru primar prin fuziune‑fulger – Cerere de alocare – Cote solicitate și nealocate încă la data expirării unei perioade de comercializare – Posibilitate de a aloca aceste cote în cursul perioadei de comercializare ulterioare în executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate după această dată.#Cauza C-271/20.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, pe de o parte, a articolului 3 litera (d) din Decizia 2011/278/UE a Comisiei din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 130, p. 1) și, pe de altă parte, a domeniului de aplicare temporal al acestei decizii în raport cu a treia perioadă de comercializare (2013-2020).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Aurubis AG, pe de o parte, și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), reprezentată de Umweltbundesamt, Deutsche Emissionshandelsstelle (Oficiul Federal pentru Mediu, Autoritatea germană de comercializare a cotelor de emisie, Germania) (denumit în continuare „DEHSt”), pe de altă parte, cu privire la cotele de emisie de gaze cu efect de seră (denumite în continuare „cotele de emisie”) care trebuie alocate cu titlu gratuit către Aurubis pentru o activitate de producere a cuprului primar.

Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), în versiunea aplicabilă la momentul adoptării Deciziei 2011/278 și relevantă la analiza primei întrebări, conține modificările aduse prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 de modificare a Directivei 2003/87 în vederea îmbunătățirii și extinderii sistemului comunitar de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră (JO 2009, L 140, p. 63) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”).

Directiva 2003/87 a făcut ulterior obiectul altor modificări, printre care cele aduse prin Decizia (UE) 2015/1814 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 octombrie 2015 privind înființarea și funcționarea unei rezerve pentru stabilitatea pieței aferentă schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și de modificare a Directivei 2003/87 (JO 2015, L 264, p. 1) și prin Directiva (UE) 2018/410 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 martie 2018 de modificare a Directivei 2003/87 în vederea rentabilizării reducerii emisiilor de dioxid de carbon și a sporirii investițiilor în acest domeniu și a Deciziei 2015/1814 (JO 2018, L 76, p. 3). Articolul 10 alineatul (1), articolul 10a alineatele (5) și (7), precum și articolul 13 din Directiva 2003/87, în versiunea care rezultă din Directiva 2018/410, sunt relevante la analiza celei de a doua întrebări. Modul de redactare a celorlalte dispoziții ale Directivei 2003/87, astfel cum este citat mai jos, era deja în vigoare la momentul adoptării Deciziei 2011/278 și este încă în vigoare în prezent.

Articolul 1 din Directiva 2003/87, intitulat „Obiectul”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră […] pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.”

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Sfera de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I și gazelor cu efect de seră din anexa II.”

Potrivit articolului 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: […] (t) «ardere» înseamnă orice oxidare a combustibililor, indiferent de modul în care este utilizată energia termică, electrică sau mecanică produsă prin acest proces și orice alte activități asociate, inclusiv spălarea gazelor reziduale; […]”

Articolul 10 din aceeași directivă, intitulat „Licitarea cotelor”, prevede la alineatul (1), în versiunea rezultată din Directiva 2018/410: „Începând cu 2019, statele membre scot la licitație toate certificatele care nu sunt alocate cu titlu gratuit în conformitate cu articolele 10a și 10c din prezenta directivă și care nu sunt plasate în rezerva pentru stabilitatea pieței, instituită prin Decizia [2015/1814] sau anulate […] […]”

Sub titlul „Norme [ale Uniunii] tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”, articolul 10a din Directiva 2003/87 prevede la alineatul (1): „[…] Măsurile [armonizate adoptate de Comisia Europeană privind alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie] stabilesc, în măsura posibilului, criteriile de referință ex ante la nivelul Uniunii pentru a se asigura că modalitățile de alocare încurajează tehnici eficiente din punctul de vedere al reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră și al ameliorării randamentului energetic, ținând seama de cele mai eficiente tehnici […] […]”

Pe de altă parte, acest articol 10a prevede la alineatele (5) și (7), în versiunea care rezultă din Directiva 2018/410: „(5) Pentru a respecta proporția de certificate care urmează să fie scoase la licitație stabilită la articolul 10, pentru fiecare an în care suma alocărilor cu titlu gratuit nu atinge cuantumul maxim care respectă proporția de certificate care urmează să fie scoase la licitație, certificatele rămase până la cuantumul respectiv se utilizează în scopul de a preveni sau a limita reducerea alocărilor cu titlu gratuit necesară pentru a respecta proporția de certificate care urmează să fie scoase la licitație în anii următori. În cazul în care, cu toate acestea, se atinge cuantumul maxim, alocările cu titlu gratuit se ajustează în consecință. […] […] (7) Certificatele din cuantumul maxim menționat la alineatul (5) de la prezentul articol care nu au fost alocate cu titlu gratuit până în 2020 se rezervă pentru instalațiile nou‑intrate, împreună cu 200 de milioane de certificate plasate în rezerva pentru stabilitatea pieței, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia [2015/1814]. Dintre certificatele rezervate, până la 200 de milioane se returnează în rezerva pentru stabilitatea pieței la sfârșitul perioadei 2021-2030, dacă nu au fost alocate pentru perioada respectivă. Începând cu 2021, certificatele care, în temeiul alineatelor (19) și (20), nu sunt alocate instalațiilor se adaugă la cuantumul de certificate rezervate în conformitate cu prima teză de la primul paragraf de la prezentul alineat. […]”

Articolul 13 din Directiva 2003/87, intitulat „Valabilitatea certificatelor”, prevede în versiunea rezultată din Directiva 2018/410: „Certificatele emise începând cu 1 ianuarie 2013 sunt valabile o perioadă nelimitată. Certificatele emise începând cu 1 ianuarie 2021 includ o mențiune care indică în ce perioadă de zece ani, începând cu 1 ianuarie 2021, au fost eliberate și sunt valabile pentru emisiile generate începând cu primul an din perioada respectivă.”

Articolul 19 din Directiva 2003/87, intitulat „Registre”, prevede la alineatul (1): „Cotele emise începând cu 1 ianuarie 2012 sunt înregistrate în registrul [Uniunii] în vederea executării proceselor referitoare la menținerea conturilor de depozit deschise în statul membru și la alocarea, restituirea și anularea cotelor […]”

Articolul 20 din această directivă, intitulat „Administratorul central”, prevede la alineatul (1): „Comisia desemnează un administrator central care păstrează un registru independent privind tranzacțiile în care înregistrează emiterea, transferul și anularea cotelor.”

Anexa I la această directivă conține un tabel care enumeră categoriile de activități cărora li se aplică aceasta din urmă. Printre ele figurează „[p]roducerea sau prelucrarea metalelor neferoase, inclusiv producerea aliajelor, rafinare, topire‑turnare etc., atunci când sunt exploatate instalații de ardere cu o putere termică nominală totală (incluzând combustibilii folosiți ca agenți de reducere) de peste 20 [de megawați (MW)]”.

Anexa II la aceeași directivă enumeră gazele cu efect de seră vizate. Aceasta menționează, printre altele, dioxidul de carbon (CO2).

Potrivit considerentului (37) al Directivei 2009/29: „Pentru a clarifica faptul că domeniul de acoperire al Directivei [2003/87] include toate tipurile de cazane, arzătoare, turbine, încălzitoare, furnale, incineratoare, cuptoare de calcinare, etuve, cuptoare, uscătoare, motoare, pile de combustie, instalații de ardere în buclă chimică, facle și unități de post‑combustie termică sau catalitică, ar trebui adăugată o definiție a «arderii».”

Considerentele (1), (12) și (18) ale Deciziei 2011/278 aveau următorul cuprins: „(1) Articolul 10a din [Directiva 2003/87] prevede că măsurile [Uniunii] complet armonizate de aplicare a alocării cu titlu gratuit a cotelor de emisii trebuie să stabilească, atât cât este posibil, criterii de referință ex ante, astfel încât să se asigure faptul că alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii se efectuează într‑un mod care stimulează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și tehnicile eficiente din punct de vedere energetic prin luarea în considerare a celor mai eficiente tehnici, a produselor de substituție, a proceselor alternative de producție, a cogenerării cu randament ridicat, a recuperării eficiente a energiei gazelor reziduale, a utilizării biomasei și a captării și stocării dioxidului de carbon, atunci când aceste facilități sunt disponibile, și care nu trebuie să stimuleze creșterea emisiilor. Alocările trebuie fixate înaintea perioadei de comercializare, astfel încât să se permită funcționarea corectă a pieței. […] (12) Atunci când nu a fost posibilă stabilirea unui produs de referință, dar sunt generate gaze cu efect de seră eligibile pentru alocarea gratuită a cotelor de emisii, aceste cote trebuie alocate pe baza unor abordări generice alternative. A fost elaborată o ierarhie de trei abordări alternative cu scopul de a maximiza reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și economiile de energie cel puțin în cadrul unor părți ale proceselor de producție în cauză. Căldura de referință este aplicabilă în cazul proceselor în care se consumă căldură și în care se folosește un agent de transport al căldurii măsurabile. Combustibilul de referință este aplicabil în cazul în care se consumă căldură nemăsurabilă. […] În cazul emisiilor de proces, cotele de emisii trebuie alocate pe baza emisiilor istorice. […] […] (18) Pentru a evita orice distorsionare a concurenței și a asigura funcționarea corectă a pieței carbonului, statele membre trebuie să se asigure că la determinarea alocărilor către instalații nu au loc nicio dublă contabilizare și nicio dublă alocare. În acest context, statele membre trebuie să acorde o atenție deosebită cazurilor în care: un produs inclus într‑un produs de referință este produs în mai multe instalații, mai multe produse incluse într‑un produs de referință sunt produse în aceeași instalație sau au loc schimburi de produse intermediare dincolo de limitele instalațiilor.”

Articolul 3 din această decizie, intitulat „Definiții”, prevedea: „În sensul prezentei decizii se aplică următoarele definiții: […] (b) «subinstalația produsului de referință» înseamnă intrările, ieșirile și emisiile aferente, legate de producția unui produs pentru care a fost stabilit un produs de referință în anexa I; (c) «subinstalația căldurii de referință» înseamnă intrările, ieșirile și emisiile aferente, neincluse în subinstalația unui produs de referință, legate de producția și/sau de importul, dintr‑o instalație sau din altă entitate inclusă în sistemul Uniunii, al căldurii măsurabile care este: – consumată în interiorul limitelor instalației pentru producția de produse, pentru producția de energie mecanică, alta decât cea utilizată pentru producția de energie electrică, pentru încălzire sau răcire, cu excepția consumului pentru producția de energie electrică, sau – exportată către o instalație sau către altă entitate neinclusă în sistemul Uniunii, cu excepția exportului pentru producția de energie electrică; (d) «subinstalația combustibilului de referință» înseamnă intrările, ieșirile și emisiile aferente, neincluse în subinstalația unui produs de referință, legate de producția, prin arderea combustibilului, a căldurii nemăsurabile consumate pentru producția de produse, pentru producția de energie mecanică, alta decât cea utilizată pentru producția de energie electrică, pentru încălzire sau răcire, cu excepția consumului pentru producția de energie electrică, și care include arderea cu flacără liberă din motive de siguranță; (e) «căldură măsurabilă» înseamnă un flux net de căldură, transportat prin țevi sau conducte identificabile cu ajutorul unui agent de transfer al căldurii precum, în special, abur, aer cald, apă, ulei, metale și săruri lichide, pentru care s‑a instalat sau poate fi instalat un contor de energie termică; […] (g) «căldură nemăsurabilă» înseamnă orice căldură, alta decât cea măsurabilă; (h) «subinstalația emisiilor de proces» înseamnă emisiile de gaze cu efect de seră menționate în anexa I la Directiva [2003/87], altele decât [CO2], care au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință menționat în anexa I, sau emisiile de [CO2] care au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință menționat în anexa I ca urmare a oricăreia dintre următoarele activități, precum și emisiile provenind de la arderea carbonului incomplet oxidat, rezultate din următoarele activități în scopul producției de căldură măsurabilă, de căldură nemăsurabilă sau de energie electrică, cu condiția deducerii emisiilor care ar fi avut loc în urma arderii unei cantități de gaz natural echivalentă cu energia utilizabilă din punct de vedere tehnic a carbonului incomplet oxidat ars: (i) reducerea chimică sau electrolitică a compușilor metalici din minereuri, concentrate și materiale secundare; (ii) îndepărtarea impurităților din metale și din compușii metalici; (iii) descompunerea carbonaților, cu excepția celor utilizați pentru epurarea gazelor arse; (iv) sinteze chimice, în cazul în care materialul care conține carbon participă la reacție pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii; (v) utilizarea aditivilor care conțin carbon sau a materialelor prime pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii; (vi) reducerea chimică sau electrolitică a oxizilor metaloizi sau a oxizilor nemetalici, precum oxizii de siliciu și fosfații; […]”

Articolul 6 din decizia menționată, intitulat „Divizarea în subinstalații”, prevedea: „(1) În sensul prezentei decizii, statele membre divizează fiecare instalație eligibilă pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva [2003/87] în una sau mai multe dintre următoarele subinstalații, după caz: (a) o subinstalație a unui produs de referință; (b) o subinstalație a căldurii de referință; (c) o subinstalație a combustibilului de referință; (d) o subinstalație a emisiilor de proces. Subinstalațiile trebuie să corespundă, în măsura în care este posibil, părților fizice ale instalației. […] (2) Suma intrărilor, ieșirilor și emisiilor fiecărei subinstalații nu trebuie să depășească intrările, ieșirile și emisiile totale ale instalației.”

Decizia 2011/278 a fost abrogată, cu începere de la 1 ianuarie 2021, prin Regulamentul delegat (UE) 2019/331 al Comisiei din 19 decembrie 2018 de stabilire a normelor tranzitorii pentru întreaga Uniune privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a certificatelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87 (JO 2019, L 59, p. 8).

Cu toate acestea, potrivit articolului 27 din regulamentul delegat menționat, această decizie continuă să se aplice alocărilor privind perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2021.

Articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 389/2013 al Comisiei din 2 mai 2013 de creare a registrului Uniunii în conformitate cu Directiva 2003/87 și cu Deciziile nr. 280/2004/CE și nr. 406/2009/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (UE) nr. 920/2010 și (UE) nr. 1193/2011 ale Comisiei (JO 2013, L 122, p. 1), intitulat „Registrul Uniunii”, prevedea: „(1) Se instituie un registru al Uniunii pentru perioada de comercializare a schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii care începe la 1 ianuarie 2013 și pentru perioadele ulterioare. (2) Administratorul central gestionează și menține registrul Uniunii, inclusiv infrastructura tehnică a acestuia. (3) Statele membre folosesc registrul Uniunii în scopul îndeplinirii obligațiilor care le revin în temeiul articolului 19 din Directiva [2003/87] și […] în vederea asigurării unei contabilizări precise a certificatelor […] […]”

Potrivit articolului 6 din acest regulament, intitulat „Registrul de tranzacții al Uniunii Europene”: „(1) Se instituie un registru de tranzacții al Uniunii Europene (EUTL), sub forma unei baze de date electronice standardizate, în temeiul articolului 20 din Directiva [2003/87], pentru tranzacțiile care intră sub incidența prezentului regulament. […] (2) Administratorul central gestionează și menține EUTL […] […]”

Articolul 16 din regulamentul menționat, intitulat „Deschiderea în registrul Uniunii a conturilor de depozit pentru operatori”, prevedea: „(1) În termen de 20 de zile lucrătoare de la intrarea în vigoare a unei autorizații privind emisiile de gaze cu efect de seră, autoritatea competentă sau operatorul furnizează administratorului național relevant informațiile […] [cerute] și solicită administratorului național deschiderea în registrul Uniunii a unui cont de depozit pentru operatori. (2) În termen de 20 de zile lucrătoare de la primirea tuturor [acestor] informații […], administratorul național deschide în registrul Uniunii, pentru fiecare instalație, câte un cont de depozit pentru operatori sau informează persoana care solicită deschiderea contului că se refuză deschiderea acestuia […]”

Articolul 41 din același regulament, intitulat „Crearea certificatelor”, prevedea la alineatul (1): „Administratorul central poate crea un cont UE de cantitate totală, un cont UE de cantitate totală pentru aviație, un cont UE de licitații, un cont UE de licitații pentru aviație, un cont UE pentru schimbul de credite și un cont UE pentru credite internaționale, după caz, și creează sau anulează conturile și certificatele în funcție de necesitățile care decurg din dreptul Uniunii […]”

Articolul 43 din Regulamentul nr. 389/2013, intitulat „Transferul certificatelor generale care urmează să fie alocate cu titlu gratuit”, prevedea: „Administratorul central transferă, în timp util, certificatele generale din contul UE de cantitate totală în contul UE de alocare, într‑o cantitate corespunzătoare sumei certificatelor alocate cu titlu gratuit în conformitate cu tabelele naționale de alocare ale fiecărui stat membru.”

Potrivit articolului 51 din acest regulament, intitulat „Introducerea tabelelor naționale de alocare în EUTL”: „(1) Până la 31 decembrie 2012, fiecare stat membru notifică Comisiei tabelul său național de alocare pentru perioada 2013-2020. […] (2) Comisia îl însărcinează pe administratorul central să introducă tabelul național de alocare din EUTL în cazul în care consideră că acesta este în conformitate cu Directiva [2003/87], cu Decizia [2011/278] și cu deciziile adoptate de Comisie în temeiul articolului 10c alineatul (6) din Directiva [2003/87] […]”

Articolul 52 din regulamentul menționat, intitulat „Modificarea tabelelor naționale de alocare”, prevedea: „(1) Administratorul național modifică tabelul național de alocare din EUTL în cazul în care: (a) autorizația unei instalații a fost revocată sau a expirat; (b) o instalație își încetează activitatea; (c) o instalație a fost scindată în două sau mai multe instalații; (d) două sau mai multe instalații au fuzionat într‑o singură instalație. (2) Statul membru notifică Comisiei modificările aduse tabelului său național de alocare în legătură cu: (a) alocările acordate instalațiilor nou‑intrate sau alocările acordate instalațiilor nou‑intrate în urma extinderii semnificative a capacității; (b) încetarea parțială a activității și reducerea semnificativă a capacității; (c) alocarea cu titlu gratuit în temeiul articolului 10c din Directiva [2003/87] care este justificată în lumina progresului investițiilor efectuate și raportate Comisiei în temeiul articolului 10c alineatul (1) din directiva menționată; (d) orice altă modificare care nu este menționată la alineatul (1). La primirea unei notificări în temeiul primului paragraf, Comisia îl însărcinează pe administratorul central să efectueze modificările corespunzătoare în tabelul național de alocare din EUTL în cazul în care consideră că aceste modificări sunt în conformitate cu Directiva [2003/87], cu Decizia [2011/278] și cu deciziile adoptate de Comisie în conformitate cu articolul 10c alineatul (6) din Directiva [2003/87]. În caz contrar, Comisia respinge modificările într‑un interval rezonabil de timp și informează fără întârziere statul membru în cauză, motivându‑și decizia și stabilind criteriile care trebuie îndeplinite în vederea acceptării unei notificări ulterioare.”

Articolul 53 din același regulament, intitulat „Alocarea gratuită a certificatelor generale”, prevedea: „(1) Administratorul național indică în tabelul național de alocare, pentru fiecare operator, pentru fiecare an și pentru fiecare temei juridic […], dacă instalația respectivă trebuie sau nu să primească o alocare pentru anul respectiv. (2) Începând cu 1 februarie 2013, administratorul central se asigură că registrul Uniunii transferă automat certificatele generale din contul UE de alocare, în conformitate cu tabelul național de alocare relevant, în contul de depozit corespunzător […] […]”

Regulamentul nr. 389/2013 a fost abrogat, cu începere de la 1 ianuarie 2021, prin Regulamentul delegat (UE) 2019/1122 al Comisiei din 12 martie 2019 de completare a Directivei 2003/87 în ceea ce privește funcționarea registrului Uniunii (JO 2019, L 177, p. 3).

Cu toate acestea, în temeiul articolului 88 al doilea paragraf din acest regulament delegat, Regulamentul nr. 389/2013 continuă să se aplice până la 1 ianuarie 2026 tuturor operațiunilor necesare privind a treia perioadă de comercializare (2013-2020).

Potrivit considerentului (7) al Deciziei 2015/1814: „[…] [P]entru a se evita o situație de dezechilibru al pieței în ceea ce privește oferta de certificate la sfârșitul unei perioade de comercializare și la începutul următoarei perioade, situație care ar putea perturba piața, ar trebui să se prevadă dispoziții privind scoaterea la licitație a unei părți din orice creștere mare a ofertei de la sfârșitul unei perioade de comercializare în primii doi ani din perioada următoare. Pentru a consolida și mai mult stabilitatea pieței europene a carbonului și pentru a evita creșterea artificială a ofertei spre sfârșitul perioadei de comercializare care a început în 2013, certificatele care nu au fost alocate instalațiilor în temeiul articolului 10a alineatul (7) din Directiva [2003/87] și certificatele care nu au fost alocate instalațiilor ca urmare a aplicării articolului 10a alineatele (19) și (20) din directiva respectivă («certificatele nealocate») ar trebui plasate în rezervă în 2020. […]”

Articolul 1 din această decizie, intitulat „Rezerva pentru stabilitatea pieței”, prevede: „(1) Rezerva pentru stabilitatea pieței se instituie în 2018, iar plasarea certificatelor în rezervă se poate efectua de la 1 ianuarie 2019. […] (3) Certificatele care nu au fost alocate instalațiilor în temeiul articolului 10a alineatul (7) din Directiva [2003/87] și certificatele care nu au fost alocate instalațiilor ca urmare a aplicării articolului 10a alineatele (19) și (20) din directiva respectivă sunt plasate în rezervă în 2020. […] […]”

Articolul 9 din Treibhausgas‑Emissionshandelsgesetz (Legea privind comercializarea drepturilor de emisie de gaze cu efect de seră) din 21 iulie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 1475), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul (1): „Operatorilor instalațiilor li se alocă o cotă cu titlu gratuit pe baza principiilor enunțate la articolul 10a […] din Directiva [2003/87] în versiunea aplicabilă și pe baza celor enunțate în Decizia [2011/278].”

Articolul 2 din Verordnung über die Zuteilung von Treibhausgas‑Emissionsberechtigungen in der Handelsperiode 2013 bis 2020 [Regulamentul privind alocarea cotelor de emisie de gaze cu efect de seră pentru perioada de comercializare 2013-2020) din 26 septembrie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 1921)], în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „ZuV 2020”), definește, la punctele sale 27 și 29, noțiunile de „subinstalația combustibilului de referință” și „subinstalația emisiilor de proces” în termeni similari celor utilizați la articolul 3 literele (d) și (h) din Decizia 2011/278.

Aurubis exploatează în Hamburg (Germania) o instalație care produce cupru primar. Întrucât această activitate se încadrează în categoria de activități, prevăzută în anexa I la Directiva 2003/87, privind „producerea sau prelucrarea metalelor neferoase […] atunci când sunt exploatate instalații de ardere cu o putere termică nominală totală […] de peste 20 MW”, Aurubis este obligată să participe la sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră (denumit în continuare „ETS”).

Instalația în cauză este constituită din două subinstalații, Rohhüttenwerk Nord și Rohüttenwerk Ost. Numai activitatea acesteia din urmă face obiectul litigiului principal.

Rohüttenwerk Ost este o turnătorie în care cuprul primar este obținut prin fuziunea‑fulger a concentratului de cupru, potrivit așa‑numitului procedeu „Outokumpu”.

Concentratul de cupru utilizat în această turnătorie cuprinde în principal cupru, sulf și fier. Concentratul conține de asemenea urme de carbon și de alte substanțe. Pentru a obține cuprul primar, acest concentrat de cupru este amestecat mai întâi cu nisip și cu alte materiale fine. Preparatul astfel obținut se introduce în cuptorul de fuziune‑fulger cu un amestec de aer și oxigen. Ca urmare a reacției chimice dintre oxigen și, în particular, substanțele sulfurate conținute în respectivul concentrat de cupru, temperatura în cuptor depășește 1200 de grade Celsius, ceea ce duce la lichefierea aceluiași concentrat de cupru. Substanțele astfel obținute sunt mata (un amestec de sulfură de cupru și sulfură de fier), silicatul de fier și dioxidul de sulf (SO2). Ulterior, mata este introdusă într‑un convertizor, în care fracțiunile rămase de sulf și de fier sunt oxidate. Cu această ocazie se generează și căldură. Produsul acestei etape este introdus într‑un cuptor anodic, în care fracțiunile rămase de sulf sunt transformate în SO2. Astfel este obținut în final cuprul primar.

Rohüttenwerk Ost emite CO2 în atmosferă ca urmare a prezenței carbonului, cu un conținut de aproximativ 0,7 %, în concentratul de cupru utilizat. Această turnătorie emite aproximativ 29000 de tone de CO2 pe an.

În urma unei cereri introduse de Aurubis la 20 ianuarie 2012 privind alocarea de cote pentru topitoria menționată, DEHSt, prin decizia din 17 februarie 2014, a alocat acesteia cu titlu gratuit 2596999 de unități de emisie pentru a treia perioadă de comercializare (2013-2020).

Prin decizia din 3 aprilie 2018, emisă ca răspuns la o contestație formulată de Aurubis, DEHSt și‑a retras parțial decizia din 17 februarie 2014, întrucât aceasta alocase o cantitate de cote de peste 1784398 de unități. În motivare, DEHSt a arătat că producerea de cupru primar pornind de la concentratul de cupru nu putea fi luată în considerare în cadrul unei „subinstalații a combustibilului de referință”, ci trebuia să fie raportată la o „subinstalație a emisiilor de proces”.

La 30 aprilie 2018, Aurubis a introdus la instanța de trimitere o acțiune împotriva acestei decizii din 3 aprilie 2018. Ea susține că alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie ar fi trebuit să se întemeieze pe articolul 2 punctul 27 din ZuV 2020 și pe articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278. Producerea de cupru primar prin fuziune‑fulger nu s‑ar încadra în niciuna dintre activitățile menționate la articolul 2 punctul 29 din ZuV 2020 și la articolul 3 litera (h) din Decizia 2011/278.

Potrivit DEHSt, nu există o „subinstalație a combustibilului de referință” decât atunci când obiectivul principal al utilizării unui material este producerea de căldură. Or, concentratul de cupru ar fi o materie primă, iar obiectivul principal al utilizării sale ar fi producerea de cupru primar. În plus, acest concentrat nu ar face obiectul unei arderi complete, contrar a ceea ce ar fi necesar pentru aplicarea combustibilului de referință. De altfel, prin „combustibili”, în sensul articolului 3 litera (d) din Decizia 2011/278, se înțelege combustibili care pot fi înlocuiți cu alți combustibili, în special cu gazul natural. Concentratul de cupru nu s‑ar preta unei astfel de înlocuiri.

DEHSt arată de asemenea că acoperirea necesităților pe care le are Aurubis în cote de emisie este deja excedentară la o cotă de aproximativ 130 % și că, dacă numărul de cote care trebuie alocate către Aurubis ar fi calculat pe baza combustibilului de referință, această întreprindere ar obține acoperirea a aproximativ 220 % din nevoile sale și ar putea astfel vinde o mare parte din cotele alocate.

Instanța de trimitere constată că, dacă s‑ar considera că Rohüttenwerk Ost este o „subinstalație a combustibilului de referință”, acest lucru ar echivala cu calificarea concentratului de cupru sau, cel puțin, a sulfului pe care acesta îl conține drept „combustibil”.

Această instanță amintește că Curtea a statuat, la punctul 53 din Hotărârea din 20 iunie 2019, ExxonMobil Production Deutschland (C‑682/17, EU:C:2019:518), că articolul 3 litera (t) din Directiva 2003/87 nu reduce noțiunea de „ardere” numai la reacțiile de oxidare ce generează ele însele gaze cu efect de seră. Această interpretare dată de Curte nu ar fi însă neapărat decisivă pentru interpretarea domeniului de aplicare al noțiunii de „combustibil”, în sensul articolului 3 litera (d) din Decizia 2011/278.

Având în vedere motivele care figurează în decizia de alocare adoptată de DEHSt, ar fi necesar să se stabilească dacă o alocare pe baza combustibilului de referință presupune, astfel cum susține această autoritate, că obiectivul principal al arderii este producerea de căldură, precizându‑se că, în speță, concentratul de cupru utilizat servește atât drept materie primă, cât și drept combustibil. Pe de altă parte, ar trebui precizat dacă articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 vizează exclusiv, după cum afirmă și DEHSt, arderea combustibililor care sunt interschimbabili cu alți combustibili.

Instanța menționată ridică în rest problema consecințelor expirării, la 31 decembrie 2020, a celei de a treia perioade de comercializare. Aceasta arată că, potrivit jurisprudenței germane, sfârșitul primei și al celei de a doua perioade de comercializare a avut drept consecință stingerea drepturilor privind cote care nu fuseseră încă alocate la 30 aprilie următor expirării perioadei de comercializare în cauză, în lipsa unei dispoziții tranzitorii exprese în dreptul german. În ceea ce privește a treia perioadă de comercializare, nici acest drept nu ar cuprinde dispoziții tranzitorii.

Niciunul dintre actele Uniunii relevante nu ar conține o dispoziție referitoare la o compensare a drepturilor între mai multe perioade. Pe de altă parte, nicio rezervă de cote specifică nu ar fi fost prevăzută pentru eventualitatea pronunțării unor hotărâri judecătorești. În aceste condiții, un indiciu în favoarea tezei potrivit căreia trecerea de la a treia la a patra perioadă nu stinge drepturile la alocare încă nesatisfăcute la 31 decembrie 2020 ar putea fi găsit în Decizia 2015/1814, care impune ca anumite cote nealocate la 31 decembrie 2020 să fie plasate într‑o rezervă.

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 3 litera (d) din [Decizia 2011/278] pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii pe baza unei subinstalații a combustibilului de referință atunci când, într‑o instalație pentru producerea de metale neferoase în sensul anexei I la [Directiva 2003/87], un concentrat de cupru cu conținut de sulf este utilizat într‑un cuptor de fuziune‑fulger pentru a se produce cupru primar, iar căldura nemăsurabilă necesară pentru fuziunea minereului de cupru conținut în acest concentrat este generată în mare parte prin oxidarea sulfului conținut în concentrat, astfel încât concentratul de cupru este utilizat atât ca suport al materiei prime, cât și ca material combustibil pentru producerea de căldură? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: Drepturile la alocarea cu titlu gratuit de drepturi de emisii suplimentare pentru a treia perioadă de comercializare, după expirarea celei de a treia perioade de comercializare, pot fi realizate prin drepturi aferente celei de a patra perioade de comercializare, în cazul în care existența unui asemenea drept la alocare este stabilită pe cale judecătorească abia după sfârșitul celei de a treia perioade de comercializare, sau drepturile la alocare nerealizate se sting odată cu expirarea celei de a treia perioade de comercializare?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „subinstalație a combustibilului de referință” include, în cadrul unei instalații care produce cupru primar și a cărei activitate se încadrează în anexa I la Directiva 2003/87, o turnătorie cu fuziune‑fulger care asigură oxidarea sulfului prezent în materia primă utilizată care constă într‑un concentrat de cupru.

Trebuie amintit că Decizia 2011/278 stabilește norme armonizate pentru alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit și a fost adoptată de Comisie în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87. Acest articol prevede, pentru instalațiile care fac parte din anumite sectoare de activitate, alocarea unor astfel de cote a căror cantitate este redusă progresiv în a treia perioadă de comercializare (2013-2020), în vederea ajungerii la eliminarea totală a acestor cote gratuite în anul 2027 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2020, Ingredion Germany, C‑320/19, EU:C:2020:983, punctele 41 și 43).

În speță, nu se contestă că instalația pentru producerea de cupru primar exploatată de Aurubis intră sub incidența acestui regim tranzitoriu de alocare de cote de emisie cu titlu gratuit.

În ceea ce privește a treia perioadă de comercializare, care este unica perioadă în discuție în cauza principală, DEHSt avea obligația, pentru a determina numărul de cote de emisie gratuite care urmau să fie alocate către Aurubis, să împartă această instalație, în temeiul articolului 6 din Decizia 2011/278, în una sau mai multe „subinstalații” care să corespundă, în măsura posibilului, părților fizice ale acesteia.

Decizia respectivă prevedea, în acest scop, patru categorii de subinstalații enumerate la articolul 6 și definite la articolul 3 literele (b)-(d) și (h) din decizia menționată. Aceste categorii de subinstalații, și anume „subinstalația produsului de referință”, „subinstalația căldurii de referință”, „subinstalația combustibilului de referință” și „subinstalația emisiilor de proces”, se excludeau reciproc, una și aceeași activitate neputând fi inclusă decât în una dintre categoriile menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctele 62 și 69).

Pe de altă parte, în conformitate cu considerentul (12) al Deciziei 2011/278, enumerarea categoriilor subinstalațiilor „căldurii de referință”, „combustibilului de referință” și „emisiilor de proces”, denumite „abordări alternative”, aplicabile atunci când nu a fost posibilă stabilirea unui „produs de referință”, dar erau generate gaze cu efect de seră eligibile pentru alocarea gratuită a cotelor, avea un caracter ierarhizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctele 67 și 68). Categoria „subinstalațiilor emisiilor de proces” nu reprezenta, în această privință, decât ultima abordare alternativă (Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 36).

Prin urmare, DEHSt era obligată ca, înainte de a califica o subinstalație ca fiind o „subinstalație a emisiilor de proces”, să verifice în prealabil dacă exista un „produs de referință” pentru aceasta și, în măsura în care nu exista, să examineze dacă dispozitivele de producție industrială vizate ale instalației în cauză se încadrau în noțiunea de „subinstalație a căldurii de referință” sau în cea de „subinstalație a combustibilului de referință”.

Din cererea de decizie preliminară reiese că turnătoria în discuție în litigiul principal utilizează ca materie primă un concentrat de cupru sulfurat. Sulful care este prezent în acest concentrat este oxidat, succesiv, într‑un cuptor cu fuziune‑fulger, într‑un convertizor și într‑un cuptor anodic. Căldura astfel generată este nemăsurabilă și permite fuziunea minereurilor de cupru prezente în concentratul menționat, ceea ce conduce la produsul final, cuprul primar. Din moment ce același concentrat conține și carbon, această turnătorie emite CO2 în atmosferă.

Rezultă de aici că această turnătorie generează căldură care nu intră în sfera noțiunii de „căldură măsurabilă”, în sensul articolului 3 litera (e) din Decizia 2011/278, ci a celei de „căldură nemăsurabilă” prevăzută la articolul 3 litera (g) din această decizie și că această căldură este consumată pentru fabricarea unui produs, și anume cuprul primar, pentru care nu este definit niciun produs de referință în anexa I la Decizia 2011/278.

Prin urmare, o astfel de turnătorie nu intră nici în sfera noțiunii de „subinstalație a unui produs de referință”, nici în a celei de „subinstalație a căldurii de referință”.

Din moment ce, în speță, DEHSt a decis că turnătoria Rohüttenwerk Ost se încadra în noțiunea de „subinstalație a emisiilor de proces”, în sensul articolului 3 litera (h) din Decizia 2011/278, în timp ce Aurubis apreciază că această turnătorie intră sub incidența noțiunii de „subinstalație a combustibilului de referință”, în sensul articolului 3 litera (d) din această decizie, este necesar să se stabilească dacă o astfel de turnătorie este inclusă în definiția prevăzută la această din urmă dispoziție, care, atunci când este aplicabilă, prevalează în raport cu acest articol 3 litera (h).

În ceea ce privește, în acest sens, aspectul dacă într‑o turnătorie, care are caracteristicile amintite la punctul 59 din prezenta hotărâre, căldura este produsă „prin arderea combustibilului”, în sensul articolului 3 litera (d) din decizia menționată, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă DEHSt a putut considera în mod întemeiat că acești termeni se referă numai la arderea completă a combustibililor care nu intră în materia primă utilizată și care pot, în subinstalația în discuție în litigiul principal, să fie substituiți prin alți combustibili, cum ar fi gazul natural.

În această privință, este necesar să se arate că, astfel cum a observat avocatul general la punctele 42-44 din concluzii, nici articolul 3 litera (t) din Directiva 2003/87, nici articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 nu limitează domeniul de aplicare al noțiunilor de „ardere” și de „combustibili” într‑o astfel de manieră.

Din moment ce legiuitorul Uniunii a precizat, prin definiția dată la articolul 3 litera (t) din Directiva 2003/87, că noțiunea de „ardere” se referă în general la „orice oxidare a combustibililor”, nu se poate afirma că o ardere, în sensul acestei directive și al actelor adoptate în temeiul acesteia, are loc numai atunci când un combustibil este oxidat în totalitate.

O astfel de interpretare restrictivă nu ar fi fidelă intenției acestui legiuitor, astfel cum este exprimată aceasta în considerentul (37) al Directivei 2009/29. După cum rezultă din acest considerent, inserarea articolului 3 litera (t) în Directiva 2003/87 avea ca obiectiv să „clarifice” că noțiunea de „ardere” are un domeniu de aplicare deosebit de larg, care include activitatea „[tuturor tipurilor] de cazane, arzătoare, turbine, încălzitoare, furnale, incineratoare, cuptoare de calcinare, etuve, cuptoare, uscătoare, motoare, pile de combustie, instalații de ardere în buclă chimică, facle și unități de post‑combustie termică sau catalitică”. Nicio dispoziție adoptată de atunci de legiuitorul Uniunii sau de Comisie, în temeiul competențelor sale delegate, nu implică faptul că, prin termenul „ardere”, sunt astfel vizate doar reacțiile care oxidează, în totalitate, fiecare dintre elementele componente ale intrărilor care sunt supuse activității acestor dispozitive de producție industrială.

Întrucât nici termenul „combustibil” nu a fost definit în mod restrictiv de legiuitorul menționat sau de Comisie, în temeiul competențelor sale delegate, reglementarea privind ETS nu poate fi aplicată într‑un mod care ar duce la eliminarea din domeniul de aplicare al termenilor „ardere a combustibililor” a arderii unor substanțe combustibile existente într‑o materie primă al cărei conținut de carbon este mai scăzut decât cel al altor materiale mai frecvent utilizate și care nu poate fi înlocuită, într‑un anumit proces tehnologic, cu un asemenea material cu un conținut mai mare de carbon.

Astfel, din Directiva 2003/87 sau din Decizia 2011/278 nu reiese că aplicarea regimului tranzitoriu de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisie trebuie să fie limitată la activitățile care utilizează un material cu un conținut crescut de carbon și care generează astfel emisii ale căror cantități depășesc un anumit prag. Aceste texte nu indică nici faptul că o ardere trebuie să fie exclusă din combustibilul de referință atunci când substanțele utilizate drept combustibili se regăsesc în materia primă utilizată în cadrul activității industriale în cauză.

Întinderea definiției furnizate la articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 nu poate fi redusă, prin interpretare, prin adăugarea unor cerințe sau a unor excluderi care nu sunt menționate în text și care nici nu pot fi deduse din alte dispoziții ale acestei decizii sau ale Directivei 2003/87. O astfel de abordare ar intra în contradicție cu principiul securității juridice, care impune ca reglementarea Uniunii să permită persoanelor interesate să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2021, Jumbocarry Trading, C‑39/20, EU:C:2021:435, punctul 48 și jurisprudența citată).

După cum a arătat de altfel avocatul general la punctul 48 din concluzii, referindu‑se la articolul 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87 și la considerentul (1) al Deciziei 2011/278, sistemul de alocare cu titlu gratuit de cote de emisie urmărește să încurajeze utilizarea unor tehnici eficiente pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Beneficiul care poate fi obținut din vânzarea de cote care au fost alocate, dar care nu vor mai trebui restituite întrucât operatorul în cauză și‑a redus emisiile investind în tehnici inovatoare, face parte integrantă din această încurajare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2018, PPC Power, C‑302/17, EU:C:2018:245, punctul 27). Prin urmare, faptul că acest operator obține, ca urmare a unor astfel de investiții, un beneficiu mai mare din cotele cu titlu gratuit primite în temeiul criteriilor stabilite în reglementarea aplicabilă nu aduce atingere finalității ETS.

În consecință, în lipsa unor precizări contrare în Decizia 2011/278, termenii „arderea combustibilului” utilizați la articolul 3 litera (d) din aceasta trebuie să fie aplicați potrivit sensului lor consacrat la articolul 3 litera (t) din Directiva 2003/87, care vizează orice oxidare a substanțelor combustibile. Întrucât este cert că, într‑o turnătorie precum cea în discuție în litigiul principal, căldura nemăsurabilă este, în esență, produsă prin oxidarea substanțelor sulfurate existente într‑un concentrat care a fost introdus într‑un cuptor, trebuie să se considere că activitatea acestei turnătorii constă în „producția, prin arderea combustibilului, a căldurii nemăsurabile consumate pentru producția de produse”, în sensul articolului 3 litera (d).

În sfârșit, în ceea ce privește aspectul dacă intrările, ieșirile și emisiile aferente unei astfel de turnătorii „sunt legate de” această producere de căldură nemăsurabilă consumată pentru fabricarea de produse, este necesar să se arate că nici acești termeni nu pot fi interpretați într‑un mod care ar însemna să se adauge, la definiția formulată de Comisie, o condiție materială pe care această definiție nu o prevede.

Astfel, având în vedere utilizarea termenilor menționați, articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 nu poate fi interpretat în sensul că impune, în vederea aplicării combustibilului de referință, ca producerea de căldură nemăsurabilă să constituie un „obiectiv” sau chiar „obiectivul principal” al activității în cauză.

Dimpotrivă, din modul de redactare a dispoziției menționate reiese că aceasta vizează în special subinstalații care au ca obiectiv fabricarea unui produs sau producerea de energie și care consumă, în acest scop, căldură nemăsurabilă. În consecință, producerea acestei călduri nu este obiectivul subinstalațiilor vizate, ci mai curând mijlocul indispensabil pentru atingerea acestui obiectiv.

Cerința care, la rândul său, figurează în definiția prevăzută la articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278, potrivit căreia intrările, ieșirile și emisiile aferente trebuie să fie „legate de” producerea, prin arderea combustibilului, a căldurii nemăsurabile consumate pentru fabricarea de produse implică faptul că trebuie să existe o legătură operațională între aceste intrări, ieșiri și emisii, pe de o parte, și această ardere, pe de altă parte. Sub rezerva verificărilor pe care instanța de trimitere va trebui să le efectueze, rezultă, raportat la caracteristicile funcționării turnătoriei în discuție în litigiul principal, descrise în cererea de decizie preliminară, că există o astfel de legătură între concentratul de cupru în cauză, în calitatea sa de intrare, și arderea care generează căldura nemăsurabilă, la fel ca între această ardere și ieșirile și emisiile acestei turnătorii.

În cazul în care instanța de trimitere ar constata că numărul cotelor de emisie cu titlu gratuit la care Aurubis avea dreptul în a treia perioadă de comercializare (2013-2020) trebuie rectificat, ar fi necesar să se țină seama, în cadrul acestei rectificări, de numărul cotelor care i‑au fost deja alocate, astfel încât să se asigure, în conformitate cu considerentul (18) și cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2011/278, că nicio activitate exercitată în instalația în discuție în litigiul principal nu face obiectul unei duble contabilizări.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 litera (d) din Decizia 2011/278 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „subinstalație a combustibilului de referință” include, în cadrul unei instalații care produce cupru primar și a cărei activitate se încadrează în anexa I la Directiva 2003/87, o turnătorie cu fuziune‑fulger care asigură oxidarea sulfului prezent în materia primă utilizată, care constă într‑un concentrat de cupru.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Decizia 2011/278 trebuie interpretată în sensul că cotele cu titlu gratuit la care operatorul unei instalații are dreptul pentru a treia perioadă de comercializare (2013-2020) mai pot fi încă alocate acestui operator după data de 31 decembrie 2020, în executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate după această dată.

În această privință, este necesar să se amintească faptul că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 40 și jurisprudența citată).

În consecință, atunci când solicitantul unei alocări cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare (2013-2020) a contestat, în timp util și în mod întemeiat, decizia autorității naționale competente să stabilească numărul de astfel de cote care trebuie alocate, el trebuie să fie în măsură să își valorifice drepturile chiar și în cazul în care instanța națională sesizată cu litigiul în cauză constată abia după expirarea acestei perioade că această autoritate a aplicat în mod eronat reglementarea Uniunii referitoare la ETS. În caz contrar, acest solicitant ar fi privat de dreptul la o cale de atac eficientă din momentul în care se dovedește că nu se mai poate pronunța o hotărâre judecătorească în perioada de comercializare în cauză.

În ceea ce privește aspectul dacă, în astfel de împrejurări, dreptul la alocare pentru a treia perioadă de comercializare mai poate fi îndeplinit prin alocarea de cote cu titlu gratuit ca urmare a hotărârii judecătorești pronunțate după expirarea acestei perioade, este necesar să se arate că reglementarea referitoare la ETS nu permite alocarea, în acest scop, a cotelor aferente celei de a patra perioade de comercializare. Aceste din urmă cote, care sunt menționate la articolul 13 a doua teză din Directiva 2003/87, trebuie, potrivit acestei dispoziții, să fie alocate în temeiul unei perioade de comercializare ulterioare datei de 31 decembrie 2020 și nu sunt valabile decât pentru emisiile produse începând cu primul an din această nouă perioadă.

În schimb, această reglementare nu se opune ca autoritatea competentă să transfere cu titlu gratuit cotele aferente celei de a treia perioade de comercializare și încă disponibile, prin orice mijloc prevăzut de lege, în executarea unei hotărâri judecătorești de constatare a dreptului la alocarea unor astfel de cote, în contul de depozit al operatorului instalației în cauză. Faptul că aceste cote sunt, într‑o astfel de situație, alocate după data de 31 decembrie 2020 nu împiedică posibilitatea ca acestea să fie calificate drept „certificate emise începând cu 1 ianuarie 2013”, în sensul articolului 13 prima teză din Directiva 2003/87. Întrucât respectivele certificate sunt, conform acestei dispoziții, valabile pentru o durată nelimitată, transferul lor în acest cont de depozit poate face parte dintre măsurile luate de autoritatea competentă pentru a se conforma unei hotărâri judecătorești.

Această interpretare este confirmată de Regulamentul delegat 2019/331, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2021, al cărui articol 27 prevede că Decizia 2011/278 continuă să se aplice alocărilor privind perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2021. Astfel cum rezultă din acest articol, este necesar ca, după expirarea celei de a treia perioade de comercializare, Decizia 2011/278 să nu înceteze să își producă efectele juridice referitoare la această perioadă.

De altfel, dispozițiile din reglementarea privind ETS care privesc în mod specific conturile, registrul și EUTL, pe de o parte, și tabelele naționale de alocare, pe de altă parte, permit să se rectifice o alocare pentru a treia perioadă de comercializare după data de 31 decembrie 2020 și să se elibereze încă certificate aferente acestei perioade.

În această privință, în primul rând, rezultă din articolul 52 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 389/2013 că autoritatea națională competentă poate face orice modificare ce se impune tabelului național de alocare pentru a treia perioadă de comercializare prevăzut la articolul 51 alineatul (1) din acest regulament. Întrucât, conform articolului 88 al doilea paragraf din Regulamentul delegat 2019/1122, Regulamentul nr. 389/2013 a rămas aplicabil după data de 31 decembrie 2020 în cazul operațiunilor necesare aferente acestei perioade, este necesar să se considere că acest tabel național de alocare mai poate fi modificat.

În al doilea rând, trebuie să se deducă din textul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 389/2013 că revine administratorului central, desemnat de Comisie în temeiul articolului 20 din Directiva 2003/87 și responsabil, în temeiul articolelor 4 și 6 din Regulamentul nr. 389/2013, de gestionarea și de actualizarea registrului și a EUTL, sarcina de a se asigura că orice modificare a tabelului național de alocare conduce la eliberarea numărului de certificate astfel rectificat, printr‑un transfer al acestora din urmă din „contul UE de alocare” în contul de depozit al operatorului interesat.

Astfel, articolul 52 alineatul (2) din acest regulament, din care rezultă, pe de o parte, că o modificare a tabelului național de alocare, precum cea care s‑ar impune în cazul unei hotărâri judecătorești favorabile solicitantului alocării, trebuie notificată Comisiei și, pe de altă parte, că administratorul central trebuie să înscrie această modificare în EUTL, ar fi lipsit de efect util dacă articolul 53 alineatul (2) din regulamentul menționat ar fi interpretat în sensul că administratorul central nu trebuie să se asigure ulterior că numărul de certificate astfel modificat în tabelul național de alocare și în EUTL este efectiv transferat în contul de depozit al operatorului instalației în cauză.

În al treilea rând, reiese din articolele 41 și 43 din același regulament că revine administratorului central sarcina de a crea cote în funcție de nevoile care decurg din reglementarea aplicabilă și de a aproviziona „contul UE de alocare” cu o cantitate de cote care corespunde numărului de cote alocate cu titlu gratuit potrivit tabelului național de alocare al fiecărui stat membru.

Ținând seama de această obligație a administratorului central, revine acestuia din urmă, în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești pronunțate după data de 31 decembrie 2020 și care conduce la o modificare a tabelului național de alocare în favoarea operatorului unei instalații, să examineze dacă certificatele care, în mod greșit, nu au fost eliberate acestui operator în a treia perioadă au fost plasate, în temeiul articolului 10a alineatul (7) din Directiva 2003/87, în rezerva creată prin Decizia 2015/1814 sau au fost scoase la licitație în temeiul articolului 10 din Directiva 2003/87. Revine ulterior acestui administrator să stabilească dacă se impune ca eliberarea certificatelor în discuție respectivului operator să fie realizată prin luarea acestor cote din această rezervă sau prin orice alt mijloc compatibil cu normele bugetare ale Uniunii.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că Decizia 2011/278 trebuie interpretată în sensul că cotele cu titlu gratuit la care operatorul unei instalații are dreptul pentru a treia perioadă de comercializare (2013-2020) pot fi încă alocate acestuia din urmă după data de 31 decembrie 2020, în executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate după această dată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

25 noiembrie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2003/87

Directiva 2009/29

Decizia 2011/278

Regulamentul (UE) nr. 389/2013

Decizia 2015/1814

Dreptul german

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată