Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 25 noiembrie 2021.#WD împotriva job-medium GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2003/88/CE – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Articolul 7 alineatul (1) – Dreptul la o indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat înainte de încetarea raportului de muncă – Încetarea anticipată a raportului de muncă din cauza angajatului.#Cauza C-233/20.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între WD, pe de o parte, și fostul său angajator, job‑medium GmbH, în lichidare, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑i plăti lui WD o indemnizație financiară pentru concediul anual neefectuat înainte de încetarea raportului de muncă.

Considerentele (4) și (5) ale Directivei 2003/88 au următorul cuprins: „(4) Îmbunătățirea securității, igienei și sănătății lucrătorilor la locul de muncă reprezintă un obiectiv care nu trebuie subordonat considerentelor cu caracter pur economic. (5) Toți lucrătorii trebuie să dispună de perioade de repaus suficiente; noțiunea de repaus trebuie exprimată în unități de timp, adică în zile, ore sau fracțiuni ale acestora; lucrătorilor din Comunitate trebuie să li se acorde perioade minime de repaus – zilnic, săptămânal și anual – și perioade de pauză adecvate; este, de asemenea, necesar în acest context să se stabilească o limită maximă pentru durata săptămânii de lucru.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede: „(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru. [...]”

Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Concediul anual”, prevede: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

Articolul 23 din aceeași directivă, intitulat „Nivelul de protecție”, este redactat astfel: „Fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a adopta, în funcție de evoluția situației, acte cu putere de lege, norme administrative și de natură contractuală diferite în domeniul timpului de lucru, în măsura în care se respectă cerințele minime prevăzute în prezenta directivă, punerea în aplicare a prezentei directive nu constituie un temei valabil pentru reducerea nivelului general de protecție oferit lucrătorilor.”

Potrivit articolului 10 din Urlaubsgesetz (Legea privind concediile) din 7 iulie 1976 (BGBl. I, 3/2013): „(1) La data încetării raportului de muncă, lucrătorul are dreptul, pentru anul de referință în cursul căruia raportul de muncă încetează, la o indemnizație compensatorie cu titlu de indemnizație pentru concediul corespunzător perioadei de încadrare în muncă din anul de referință raportate la întregul an de referință. Concediul deja efectuat se deduce din concediul anual datorat pro rata temporis. […] (2) Nu se datorează nicio indemnizație compensatorie atunci când lucrătorul, fără un motiv serios, încetează anticipat raportul de muncă. (3) În ceea ce privește concediul neepuizat aferent anilor de referință anteriori, lucrătorul are dreptul, în locul indemnizației de concediu plătit încă datorate, la o indemnizație compensatorie corespunzătoare întregii indemnizații de concediu plătit încă datorate, în măsura în care dreptul la concediu nu este prescris. […]”

WD a fost angajat de job‑medium între 15 iunie 2018 și 9 octombrie 2018, dată la care WD a încetat raportul de muncă printr‑o demisie anticipată și nejustificată. În perioada de încadrare în muncă, WD a dobândit dreptul la un concediu anual plătit corespunzător unui număr de 7,33 zile, dintre care 4 zile au fost efectuate în perioada de încadrare în muncă. La data la care raportul de muncă a încetat, WD dispunea încă de un drept la concediu corespunzător unui număr de 3,33 zile. Invocând articolul 10 alineatul (2) din Legea privind concediile, job‑medium i‑a refuzat plata indemnizației financiare pentru aceste zile neefectuate, echivalentă unei sume de 322,06 euro.

Întrucât a considerat că această dispoziție este contrară dreptului Uniunii, WD a formulat o acțiune având ca obiect plata respectivei indemnizații financiare.

Acțiunea sa a fost respinsă în primă instanță, precum și în apel în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Legea privind concediile.

Sesizată cu recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) precizează că pierderea dreptului la plata indemnizației pentru concediul anual neefectuat, prevăzută la articolul 10 alineatul (2) din Legea privind concediile, este limitată la cazul demisiei lucrătorului, în cursul raportului de muncă, fără un motiv serios. În acest context, constituie un „motiv serios” orice împrejurare în care nu se poate aștepta în mod rezonabil ca lucrătorul să continue raportul de muncă.

Această instanță arată că obiectivul acestei dispoziții este, pe de o parte, stimulativ, în măsura în care descurajează lucrătorul să înceteze anticipat raportul de muncă fără motiv, și, pe de altă parte, economic, întrucât intenționează să degreveze financiar angajatorul confruntat cu pierderea imprevizibilă a unuia dintre angajații săi.

Instanța de trimitere are însă îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea articolului 10 alineatul (2) din Legea privind concediile cu articolul 7 din Directiva 2003/88, astfel cum a fost interpretat de Curte, precum și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă.

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este compatibilă cu articolul 31 alineatul (2) din [cartă] și cu articolul 7 din [Directiva 2003/88] o reglementare națională potrivit căreia nu se datorează nicio indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat aferent anului de muncă în curs (ultimului an de muncă) atunci când, fără un motiv serios, lucrătorul încetează anticipat și unilateral raportul de muncă («demisionează»)? 2) În cazul unui răspuns negativ la această întrebare: Trebuie să se verifice, în plus, dacă efectuarea concediului a fost imposibilă pentru lucrător? Care sunt criteriile pe baza cărora trebuie efectuată această verificare?”

Job‑medium arată că întrebările preliminare sunt inadmisibile pentru motivul că instanța de trimitere nu era obligată să sesizeze Curtea din moment ce soluția litigiului principal este evidentă în lumina dreptului Uniunii și a jurisprudenței existente.

Cu titlu introductiv, trebuie constatat că, în temeiul Regulamentului de procedură al Curții, împrejurarea că o instanță națională nu este obligată să sesizeze Curtea sau că răspunsul la o cerere de decizie preliminară se pretinde că ar fi evident în lumina dreptului Uniunii nu are nicio incidență asupra admisibilității unei asemenea cereri.

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 25].

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 26].

Potrivit instanței de trimitere, lui WD i‑a fost refuzată, la încetarea raportului său de muncă cu job‑medium, plata indemnizației financiare pentru concediul neefectuat, în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Legea privind concediile, întrucât a încetat anticipat acest raport fără un motiv serios.

Având în vedere aceste împrejurări, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei dispoziții cu articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și cu articolul 31 alineatul (2) din cartă.

În consecință, este evident că întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii și că răspunsul la aceste întrebări este util și pertinent pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere.

Rezultă că întrebările adresate sunt admisibile.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții de drept național în temeiul căreia nu se datorează nicio indemnizație financiară pentru concediul anual neefectuat aferent ultimului an de muncă în curs atunci când lucrătorul sau lucrătoarea, în mod unilateral și fără un motiv serios, încetează anticipat raportul de muncă.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul fiecărui lucrător la concediu anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres în Directiva 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke, C‑118/13, EU:C:2014:1755, punctul 15 și jurisprudența citată).

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 reflectă și precizează astfel dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 115).

Rezultă că dreptul la concediu anual plătit nu poate fi interpretat în mod restrictiv (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin, C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 23, precum și Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

În plus, din cuprinsul Directivei 2003/88 și din jurisprudența Curții reiese că, deși revine statelor membre obligația de a defini condițiile de exercitare și de punere în aplicare a dreptului la concediu anual plătit, acestea au obligația de a se abține de la a condiționa în vreun mod însăși constituirea dreptului respectiv care rezultă direct din această directivă (Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 56, precum și jurisprudența citată).

În această privință trebuie amintit că finalitatea dreptului la concediu anual plătit, conferit fiecărui lucrător în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este, pe de o parte, de a‑i permite lucrătorului sau lucrătoarei să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin potrivit contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere. Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalități diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul sau lucrătoarea a lucrat efectiv în perioada de referință (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu, C‑12/17, EU:C:2018:799, punctele 27 și 28, precum și Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctele 57 și 58).

Trebuie adăugat că dreptul la concediu anual constituie doar unul dintre cele două aspecte ale dreptului la concediu anual plătit ca principiu fundamental al dreptului social al Uniunii. Acest drept fundamental cuprinde astfel, deopotrivă, un drept la obținerea unei plăți, precum și, ca drept consubstanțial acestui drept la concediu anual „plătit”, dreptul la o indemnizație financiară pentru concedii anuale neefectuate la încetarea raportului de muncă (Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 83, precum și jurisprudența citată).

În cazul în care raportul de muncă încetează, efectuarea efectivă a concediului anual plătit nu mai este posibilă. Pentru a evita situația în care, din cauza acestei imposibilități, lucrătorul nu poate beneficia de acest drept, fie și sub formă pecuniară, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 prevede că lucrătorul are dreptul la o indemnizație financiară (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții, C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 56).

Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 nu impune nicio altă condiție pentru nașterea dreptului la o indemnizație financiară în afară de cea referitoare, pe de o parte, la încetarea raportului de muncă și, pe de altă parte, la faptul ca lucrătorul sau lucrătoarea să nu fi efectuat în întregime concediul anual la care avea dreptul la data încetării acestui raport (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Bauer și Willmeroth, C‑569/16 și C‑570/16, EU:C:2018:871, punctul 44, precum și Hotărârea din 25 iunie 2020, Varhoven kasatsionen sad na Republika Bulgaria și Iccrea Banca SpA, C‑762/18 și C‑37/19, EU:C:2020:504, punctul 84, precum și jurisprudența citată).

Prin urmare, motivul pentru care a încetat raportul de muncă nu este relevant în ceea ce privește dreptul de a percepe o indemnizație financiară prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek, C‑341/15, EU:C:2016:576, punctul 28).

În speță, potrivit instanței de trimitere, lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. El a dobândit astfel un drept la concediu anual plătit din care o parte nu fusese încă utilizată atunci când raportul de muncă a încetat. Indemnizația financiară aferentă zilelor de concediu neefectuat i‑a fost refuzată pentru unicul motiv că a încetat raportul de muncă anticipat și fără un motiv serios.

Or, așa cum s‑a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, împrejurarea că un lucrător încetează din proprie inițiativă raportul său de muncă nu are nicio incidență asupra dreptului său de a percepe, dacă este cazul, o indemnizație financiară pentru dreptul la concediu anual plătit pe care nu a putut să îl epuizeze înainte de încetarea raportului său de muncă.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 din Directiva 2003/88 citit în lumina articolului 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții a dreptului național în temeiul căreia nu se datorează nicio indemnizație financiară pentru concediul anual plătit neefectuat aferent ultimului an de muncă în curs atunci când, fără un motiv serios, lucrătorul sau lucrătoarea încetează anticipat și unilateral raportul de muncă.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, cu privire la care Curtea este chemată să se pronunțe în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare adresată, astfel cum figurează la punctul 14 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească în ce măsură și potrivit căror criterii îi revine obligația să verifice dacă lucrătorul se afla în imposibilitatea de a-și efectua concediul plătit.

În condițiile în care din cuprinsul punctelor 30-32, 34 și 35 din prezenta hotărâre rezultă că, în orice caz, lucrătorul are dreptul la o indemnizație pentru zilele de concediu plătit neefectuate, iar aceasta independent de motivul pentru care nu le-a putut efectua, instanța națională nu are obligația să verifice dacă acest lucrător se afla în imposibilitatea de a efectua aceste zile de concediu.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

25 noiembrie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul austriac

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată