Hotărârea Curții (Camera a opta) din 25 februarie 2021.#XI împotriva Caisse pour l'avenir des enfants.#Cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation du Grand-Duché de Luxembourg.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2010/18/UE – Acordul‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului – Reglementare națională care condiționează acordarea dreptului la concediu pentru creșterea copilului de ocuparea unui loc de muncă și de afilierea obligatorie pe acest temei a lucrătorului la regimul de securitate socială corespunzător la data nașterii copilului.#Cauza C-129/20.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 1 punctele 1 și 2 și a clauzei 2 punctul 1, precum și a clauzei 2 punctul 3 litera (b) din Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului încheiat la 14 decembrie 1995 care figurează în anexa la Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES (JO 1996, L 145, p. 4, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 160), astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/75/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 (JO 1998, L 10, p. 24, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 31) (denumită în continuare „Directiva 96/34”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între XI, pe de o parte, și Caisse pour l’avenir des enfants (Casa pentru Viitorul Copiilor), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acesteia din urmă de a‑i acorda lui XI dreptul la concediu pentru creșterea copilului, pentru a se ocupa de gemenii săi, pentru motivul că nu ocupa un loc de muncă remunerat la data nașterii acestora.

Directiva 96/34 avea ca obiect punerea în aplicare a Acordului‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului încheiat de Uniunea Confederațiilor Industriale și Patronale din Europa (UNICE), Centrul European al Întreprinderilor Publice (CEEP) și Confederația Europeană a Sindicatelor (CES).

Clauza 1 din acordul‑cadru menționat, intitulată „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevedea: „(1) Prezentul acord enunță cerințele minime menite să faciliteze concilierea responsabilităților profesionale și familiale pentru părinții care lucrează. (2) Prezentul acord se aplică tuturor lucrătorilor, bărbați și femei, care au un contract sau o relație de muncă definită în legislație, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.”

Clauza 2 din același acord‑cadru, intitulată „Concediul pentru creșterea copilului”, avea următorul cuprins: „(1) În temeiul prezentului acord, sub rezerva clauzei 2.2, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului, pe baza nașterii sau adopției unui copil, pentru a le da posibilitatea să îngrijească acel copil, pe o perioadă de cel puțin trei luni, până la o vârstă dată de maximum opt ani care urmează să fie stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali. […] (3) Condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului sunt definite de lege și/sau de convențiile colective din statele membre, cu respectarea cerințelor minime ale prezentului acord. Statele membre și/sau partenerii sociali pot, în special: […] (b) să condiționeze dreptul la concediu pentru creșterea copilului de o perioadă de muncă și/sau de vechime care nu poate depăși un an; […]”

Considerentul (1) al Directivei 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare a Acordului‑cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului încheiat de BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES și de abrogare a Directivei 96/34/CE (JO 2010, L 68, p. 13) enunță: „Articolul 153 din Tratatul [FUE] […] permite Uniunii [Europene] să sprijine și să completeze activitățile statelor membre, printre altele în domeniul egalității dintre femei și bărbați în ceea ce privește oportunitățile legate de piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă.”

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive sau se asigură că partenerii sociali au instituit măsurile necesare printr‑un acord până la 8 martie 2012. […]”

Articolul 4 din directiva menționată prevede: „Directiva 96/34/CE se abrogă de la 8 martie 2012. […]”

Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului (revizuit) din 18 iunie 2009, care figurează în anexa la Directiva 2010/18 (denumit în continuare „Acordul‑cadru revizuit”), prevede în secțiunea I punctul 8: „Întrucât politica familială trebuie să contribuie la realizarea egalității de șanse între femei și bărbați și trebuie privită în contextul schimbărilor demografice, al efectelor îmbătrânirii populației, al eliminării decalajelor dintre generații, al promovării participării femeilor la viața activă și al repartizării responsabilităților familiale între femei și bărbați;”

Clauza 1 din Acordul‑cadru revizuit, intitulată „Obiect și domeniu de aplicare”, prevede: „1. Prezentul acord stabilește cerințele minime menite să faciliteze concilierea între responsabilitățile parentale și profesionale pentru părinții care lucrează, luând în considerare diversitatea din ce în ce mai mare a structurilor familiale, respectând în același timp legislația națională, convențiile colective și/sau practicile naționale. 2. Prezentul acord se aplică tuturor lucrătorilor, bărbați și femei, care dețin un contract de muncă sau un raport de muncă, astfel cum sunt acestea definite de legislația, de convențiile colective și/sau de practica în vigoare în fiecare stat membru.”

Clauza 2 din acest Acord‑cadru revizuit, intitulată „Concediul pentru creșterea copilului”, prevede: „1. În temeiul prezentului acord, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, dreptul individual la concediu pentru creșterea copilului, pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil, pentru a le da posibilitatea de a îngriji copilul respectiv până la o vârstă dată de maximum opt ani care urmează să fie stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali. 2. Concediul se acordă pentru o perioadă de cel puțin patru luni și, pentru a promova egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei, ar trebui, în principiu, să se acorde pe o bază netransferabilă. Pentru a încuraja egalitatea între cei doi părinți în materie de luare a concediului pentru creșterea copilului, cel puțin una dintre cele patru luni se va acorda pe o bază netransferabilă. […]”

Clauza 3 din Acordul‑cadru revizuit, intitulată „Modalități de aplicare”, are următorul cuprins: „1. Condițiile de acces și modalitățile de aplicare a concediului pentru creșterea copilului sunt definite de lege și/sau de convențiile colective din statele membre, cu respectarea cerințelor minime din prezentul acord. Statele membre și/sau partenerii sociali pot, în special: […] (b) să condiționeze dreptul la concediul pentru creșterea copilului de o perioadă de muncă și/sau de vechime care nu depășește un an. Statele membre și/sau partenerii sociali se asigură, atunci când aplică această dispoziție, că, în cazul unor contracte cu durată determinată succesive cu același angajator, astfel cum sunt definite în Directiva 1999/70/CE a Consiliului [din 28 iunie 1999 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială 05/vol. 5, p. 129)], durata totală a acestor contracte se ia în considerare în scopul calculării perioadei de vechime în muncă; […]”

Clauza 8 punctul 4 din același Acord‑cadru revizuit prevede: „Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma deciziei Consiliului [care conferă caracter obligatoriu prevederilor Acordului-cadru revizuit] în termen de doi ani de la adoptarea acesteia sau se asigură că partenerii sociali instituie măsurile necesare prin acord înainte de sfârșitul acestei perioade. […]”

Directiva 96/34 a fost transpusă în dreptul luxemburghez prin loi du 12 février 1999 concernant la mise en œuvre du plan d’action national en faveur de l’emploi (Legea din 12 februarie 1999 privind punerea în aplicare a planului național de acțiune în favoarea încadrării în muncă) (Mémorial A 1999, p. 190). Această lege a introdus printre altele în loi modifiée du 16 avril 1979 fixant le statut général des fonctionnaires de l’État (Legea modificată din 16 aprilie 1979 privind statutul general al funcționarilor statului) (Mémorial A 1979, p. 622, denumită în continuare „Legea modificată din 16 aprilie 1979”) un articol 29 bis referitor la concediul pentru creșterea copilului. Acest articol prevede, în versiunea aplicabilă litigiului principal: „Se instituie un concediu special, denumit «concediu pentru creșterea copilului», acordat pe motiv de naștere sau de adopție a unuia sau a mai mulți copii pentru care se plătesc alocații familiale și care îndeplinesc, din perspectiva persoanei care solicită concediul pentru creșterea copilului, condițiile prevăzute la articolul 2 paragrafele 2 și 3 din loi modifiée du 19 juin 1985 concernant les allocations familiales et portant création de la caisse nationale des prestations familiales (Legea modificată din 19 iunie 1985 privind alocațiile familiale și înființarea Casei Naționale de Prestații Familiale) [(Mémorial A 1985, p. 680)], cât timp acești copii nu au împlinit vârsta de cinci ani. Poate solicita concediu pentru creșterea copilului orice persoană, denumită în continuare «părintele», în măsura în care: […] – ocupă în mod legal un loc de muncă pe teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului la momentul nașterii sau al încredințării în vederea adopției a copilului ori a copiilor, precum și cel puțin pe parcursul celor douăsprezece luni consecutive imediat înaintea începerii concediului pentru creșterea copilului, fără întrerupere, la aceeași administrație publică sau la aceeași instituție publică, pentru o durată lunară de muncă egală cel puțin cu jumătate din durata normală de muncă aplicabilă în temeiul legii și posedă un astfel de titlu pe întreaga durată a concediului pentru creșterea copilului; – este afiliată obligatoriu și în mod continuu într‑unul dintre aceste temeiuri în aplicarea articolului 1 punctele 1, 2 și 10 din Codul asigurărilor sociale; […]”

Articolul 29 ter din Legea modificată din 16 aprilie 1979 prevede: „Fiecare părinte care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 29 bis are dreptul, la cerere, la concediu pentru creșterea copilului de șase luni pentru fiecare copil. […]”

La 15 septembrie 2011, XI a încheiat cu Marele Ducat al Luxemburgului un contract pe durată determinată de închiriere de servicii de educator în învățământul post‑primar, care urma să expire la 26 ianuarie 2012.

La 26 ianuarie 2012, în urma expirării acestui contract de muncă pe durată determinată, XI a fost dezafiliată de la organismele de securitate socială și a fost înscrisă de partenerul său în regimul coasigurării în calitatea sa de funcționar de stat.

La data de 4 martie 2012, la un moment în care nu avea un loc de muncă, XI a născut gemeni.

La data de 14 iunie 2012, lui XI i‑a fost acordat beneficiul indemnizațiilor de șomaj și, prin urmare, a fost din nou afiliată la organismele de securitate socială.

După ce a încheiat cu Marele Ducat al Luxemburgului, la 15 septembrie 2012 și la 1 august 2013, două contracte pe durată determinată de închiriere de servicii de educator în învățământul post‑primar, XI a semnat cu acest stat membru, la 15 septembrie 2014, un contract pe durată nedeterminată având ca obiect aceleași activități.

La 11 martie 2015, XI a depus o cerere prin care solicita să beneficieze de concediu pentru creșterea copilului cu dată solicitată de începere la 15 septembrie 2015.

Prin decizia din 20 martie 2015, această cerere a fost respinsă de președintele Caisse nationale des prestations familiales (Casa Națională pentru Prestații Familiale), denumită în prezent Caisse pour l’avenir des enfants (Casa pentru Viitorul Copiilor), în temeiul articolului 29 bis din Legea modificată din 16 aprilie 1979, care condiționează acordarea concediului pentru creșterea copilului de cerința ca lucrătorul să ocupe în mod legal un loc de muncă și să fie afiliat în acest temei la regimul de securitate socială corespunzător la momentul nașterii copilului, condiție care nu era îndeplinită de XI.

XI a contestat această decizie în fața comité directeur de la Caisse nationale des prestations familiales (Comitetul director al Casei Naționale pentru Prestații Familiale) pentru motivul că articolul 29 bis din Legea modificată din 16 aprilie 1979 nu era conform cu Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului care figurează în anexa la Directiva 96/34.

Prin decizia din 19 mai 2015, comité directeur de la Caisse nationale des prestations familiales (Comitetul director al Casei Naționale pentru Prestații Familiale) a confirmat decizia din 20 martie 2015, considerând în esență că, din moment ce XI nu ocupa în mod legal un loc de muncă și nu era afiliată în acest temei la regimul de securitate socială corespunzător la momentul nașterii copiilor săi, nu avea dreptul să beneficieze de concediu pentru creșterea copilului.

XI a formulat o acțiune împotriva deciziei din 19 mai 2015 la Conseil arbitral de la sécurité sociale (Consiliul de Arbitraj al Securității Sociale, Luxemburg), care, prin decizia din 27 octombrie 2017, a admis acțiunea. Acesta a considerat printre altele că Acordul‑cadru care figurează în anexa la Directiva 96/34 condiționa dreptul la concediu pentru creșterea copilului de calitatea de lucrător și de nașterea unui copil, fără a prevedea însă condiția unei încadrări în muncă și a unei afilieri obligatorii în acest sens la regimul de securitate socială corespunzător la momentul nașterii acestui copil, și că cerința suplimentară a unei afilieri la respectivul regim de securitate socială la momentul nașterii copilului era printre altele incompatibilă cu cerința acestui acord‑cadru a unei perioade de muncă sau de vechime care să nu depășească un an și cu scopul de a facilita concilierea vieții profesionale cu viața de familie. Caisse pour l’avenir des enfants (Casa pentru Viitorul Copiilor) a formulat apel împotriva deciziei din 27 octombrie 2017 la Conseil supérieur de la sécurité sociale (Consiliul Superior al Securității Sociale, Luxemburg).

Prin Hotărârea din 17 decembrie 2018, Conseil supérieur de la sécurité sociale (Consiliul Superior al Securității Sociale) a modificat decizia din 27 octombrie 2017, considerând printre altele că, în măsura în care clauza 2 punctul 1 din Acordul‑cadru care figurează în anexa la Directiva 96/34 introduce un drept individual la concediu pentru creșterea copilului pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil, beneficiul acestui concediu era rezervat lucrătorilor care puteau justifica această calitate la momentul nașterii sau al adopției copilului pentru care fusese solicitat beneficiul concediului menționat.

XI a formulat recurs împotriva hotărârii din 17 decembrie 2018 la instanța de trimitere, care a apreciat că, având în vedere motivele invocate de părțile din acțiunea principală, soluționarea litigiului cu care era sesizată depinde de problema dacă clauzele Acordului‑cadru care figurează în anexa la Directiva 96/34 se opun aplicării articolului 29 bis din Legea modificată din 16 aprilie 1979.

În aceste condiții, Cour de cassation du Grand‑Duché de Luxembourg (Curtea de Casație din Marele Ducat al Luxemburgului) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1 și punctul 3 litera (b) din Acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat la 14 decembrie 1995 de organizațiile intersectoriale cu caracter general UNICE, CEEP și CES, pus în aplicare prin [Directiva 96/34], trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării unei dispoziții din dreptul intern, precum articolul 29 bis din loi modifiée du 16 avril 1979 fixant le statut général des fonctionnaires de l’État (Legea modificată din 16 aprilie 1979 privind statutul general al funcționarilor de stat), în versiunea rezultată din Legea din 22 decembrie 2006 (Memorial, A 2006, [p.] 4838), care condiționează acordarea concediului pentru creșterea copilului de dubla cerință ca lucrătorul să ocupe în mod legal un loc de muncă și să fie afiliat pe acest temei la regimul de securitate socială, pe de o parte, fără întrerupere pe parcursul a cel puțin douăsprezece luni consecutive imediat înaintea începerii concediului pentru creșterea copilului și, pe de altă parte, la momentul nașterii sau al încredințării în vederea adopției a copilului sau a copiilor, respectarea celei de a doua condiții fiind cerută chiar dacă nașterea sau încredințarea a avut loc la mai mult de douăsprezece luni care precedă debutul concediului pentru creșterea copilului?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1, precum și clauza 2 punctul 3 litera (b) din Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, care figurează în anexa la Directiva 96/34, trebuie interpretate în sensul că se opun ca acordarea unui concediu pentru creșterea copilului să fie condiționată de dubla cerință ca lucrătorul să ocupe în mod legal un loc de muncă și să fie afiliat pe acest temei la regimul de securitate socială corespunzător, în primul rând, fără întrerupere pentru o perioadă de cel puțin douăsprezece luni imediat înaintea începerii acestui concediu pentru creșterea copilului și, în al doilea rând, la momentul nașterii sau al încredințării în vederea adopției a copilului sau a copiilor.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 21 octombrie 2020, Eco TLC, C‑556/19, EU:C:2020:844, punctul 20 și jurisprudența citată). În speță, revine Curții sarcina de a stabili în prealabil dacă litigiul principal este reglementat de Directiva 96/34 sau de Directiva 2010/18, care o abrogă și o înlocuiește pe aceasta din urmă, precum și, eventual, de a reformula întrebarea adresată.

În această privință, trebuie amintit că o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie și că, deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi. Soluția este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivității actelor juridice, numai dacă noua normă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp a acesteia. În special, se consideră în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept substanțial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situații apărute anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (Hotărârea din 26 martie 2015, Comisia/Moravia Gas Storage, C‑596/13 P, EU:C:2015:203, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).

În speță, este cert că condițiile de acordare a unui drept la concediu pentru creșterea copilului constituie norme de fond care trebuie să se aplice începând de la intrarea în vigoare a actului care le instituie. În temeiul articolului 4 din Directiva 2010/18, Directiva 96/34 a fost abrogată de la 8 martie 2012. Pe de altă parte, această dată constituia, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2010/18 și al clauzei 8 punctul 4 din Acordul‑cadru revizuit, data la care statele membre trebuiau să se conformeze dispozițiilor Directivei 2010/18 și ale acestui acord‑cadru sau, eventual, să se asigure că partenerii sociali au instituit măsurile necesare în această privință. În consecință și în măsura în care cererea lui XI de a beneficia de concediu pentru creșterea copilului a fost depusă la 11 martie 2015, cu dată solicitată de începere la 15 septembrie 2015, această cerere este reglementată de dispozițiile Directivei 2010/18. Faptul că gemenii lui XI s‑au născut la 4 martie 2012 nu are relevanță în această privință. Astfel, la această dată, XI nu formulase o cerere de concediu pentru creșterea copilului în conformitate cu clauza 2 punctul 3 litera (b) din Acordul‑cadru care figurează în anexa la Directiva 96/34, astfel cum a fost transpusă în dreptul luxemburghez prin Legea modificată din 16 aprilie 1979.

Din moment ce Directiva 2010/18 este aplicabilă litigiului principal, iar clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1, precum și clauza 2 punctul 3 litera (b) din Acordul‑cadru care figurează în anexa la Directiva 96/34 corespund în esență clauzei 1 punctele 1 și 2 și clauzei 2 punctul 1, precum și clauzei 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru revizuit, este necesar să se reformuleze întrebarea adresată în sensul că vizează în esență interpretarea acestor clauze din Acordul‑cadru revizuit.

Cu titlu prealabil, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 16 iulie 2015, Maïstrellis, C‑222/14, EU:C:2015:473, punctul 30, și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții, C‑197/18, EU:C:2019:824, punctul 48 precum și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă respectivele clauze din Acordul‑cadru revizuit se opun unei reglementări naționale care condiționează acordarea dreptului la un concediu pentru creșterea copilului de încadrarea neîntreruptă în muncă a părintelui pentru o perioadă de cel puțin douăsprezece luni imediat înaintea începerii acestui concediu pentru creșterea copilului, este necesar să se observe că din termenii clauzei 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru revizuit reiese că statele membre pot condiționa acordarea unui concediu pentru creșterea copilului de o perioadă de muncă prealabilă care nu poate depăși un an. Ținând seama de utilizarea termenilor „perioadă de muncă” în prima teză a acestei dispoziții și de faptul că aceasta din urmă prevede, în a doua teză, că calculul respectivei perioade se efectuează ținând seama de durata totală a contractelor cu durată determinată succesive cu același angajator, statele membre pot solicita ca perioada respectivă să fie continuă. În plus, din moment ce o cerere de concediu pentru creșterea copilului urmărește să obțină din partea solicitantului său o suspendare a raportului de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Hliddal și Bornand, C‑216/12 și C‑217/12, EU:C:2013:568, punctul 53), statele membre pot impune ca perioada de muncă prealabilă să aibă loc imediat înainte de începerea concediului pentru creșterea copilului. Prin urmare, clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1, precum și clauza 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru revizuit nu se opun unei reglementări naționale care condiționează acordarea unui drept la concediu pentru creșterea copilului de ocuparea neîntreruptă de către părintele în cauză a unui loc de muncă pentru o perioadă de cel puțin douăsprezece luni imediat înaintea începerii acestui concediu pentru creșterea copilului.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă aceste clauze din Acordul‑cadru revizuit se opun unei reglementări naționale care condiționează acordarea unui drept la concediu pentru creșterea copilului de ocuparea unui loc de muncă de către părinte la momentul nașterii sau al încredințării în vederea adopției a copilului sau a copiilor, trebuie să se observe că, potrivit clauzei 2 punctul 1 din acest acord‑cadru, dreptul la concediu pentru creșterea copilului este un drept individual acordat lucrătorilor bărbați și femei, pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil, pentru a da posibilitatea părintelui de a‑l îngriji pe acesta până la o vârstă care urmează să fie stabilită de statele membre, dar care nu poate depăși opt ani.

Pe de altă parte, în temeiul clauzei 1 punctele 1 și 2 din Acordul‑cadru revizuit, acesta din urmă stabilește cerințe minime menite să faciliteze concilierea între responsabilitățile parentale și profesionale pentru părinții care lucrează și se aplică tuturor lucrătorilor, bărbați și femei, care dețin un contract de muncă sau un raport de muncă, astfel cum sunt acestea definite de legislația, de convențiile colective și/sau de practica în vigoare în fiecare stat membru.

În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 35 din prezenta hotărâre, clauza 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru revizuit permite statelor membre să condiționeze dreptul la concediul pentru creșterea copilului de o perioadă de muncă și/sau de vechime care nu depășește un an.

Rezultă că nașterea sau adopția unui copil și statutul de lucrător al părinților săi sunt condiții constitutive ale unui drept la concediu pentru creșterea copilului în temeiul Acordului‑cadru revizuit.

Cu toate acestea, contrar celor arătate de Caisse pour l’avenir des enfants (Casa pentru Viitorul Copiilor), nu se poate deduce din aceste condiții constitutive ale acordării unui drept la concediu pentru creșterea copilului că părinții copilului pentru care se solicită acest concediu trebuie să fie lucrători la momentul nașterii sau al adopției acestuia.

Astfel, contextul și obiectivele Acordului‑cadru revizuit se opun unei asemenea interpretări.

După cum se arată în considerentul (1) al Directivei 2010/18, aceasta din urmă se înscrie în contextul articolului 153 TFUE, care permite Uniunii să sprijine și să completeze activitățile statelor membre, printre altele în domeniul îmbunătățirii condițiilor de viață și de muncă și în cel al instituirii unei protecții sociale adecvate a lucrătorilor.

Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentul (8) al Directivei 2010/18, din primul paragraf al preambulului Acordului‑cadru revizuit și din cuprinsul punctului 3 din considerațiile generale ale acestui acord‑cadru, care face trimitere la articolele 23 și 33 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acordul‑cadru menționat are ca obiectiv atât promovarea egalității între bărbați și femei în ceea ce privește oportunitățile legate de piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă în întreaga Uniune, cât și faptul de a permite îmbunătățirea concilierii între viața profesională, viața privată și cea de familie pentru părinții care lucrează. Aceste obiective sunt reafirmate în clauza 1 punctul 1 și în clauza 2 punctul 2 din Acordul‑cadru revizuit.

Având în vedere acest context și aceste obiective, dreptul individual al fiecărui părinte lucrător la concediu pentru creșterea copilului pe motiv de naștere sau de adopție a unui copil consacrat în clauza 2 punctul 1 din Acordul‑cadru revizuit trebuie interpretat în sensul că reflectă un drept social al Uniunii care prezintă o importanță deosebită, care, de altfel, a fost înscris la articolul 33 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale. Rezultă că acest drept nu poate fi interpretat în mod restrictiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Lyreco Belgium, C‑588/12, EU:C:2014:99, punctul 36 și jurisprudența citată).

Astfel, s‑a statuat că, în pofida faptului că nașterea este o condiție constitutivă a dreptului la concediu pentru creșterea copilului, acest drept nu este legat de data nașterii copilului, astfel încât nu este necesar ca această naștere să fi avut loc după data intrării în vigoare a Directivei 96/34 într‑un stat membru pentru ca părinții acestui copil să poată beneficia de un drept la concediu pentru creșterea copilului în temeiul directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Luxemburg, C‑519/03, EU:C:2005:234, punctul 47, și Hotărârea din 16 septembrie 2010, Chatzi, C‑149/10, EU:C:2010:534, punctul 50).

Excluderea părinților care nu lucrau la momentul nașterii sau al adopției copilului lor ar echivala cu limitarea dreptului acestor părinți de a avea posibilitatea să ia un concediu pentru creșterea copilului la un moment ulterior al vieții lor în care ocupă din nou un nou loc de muncă și de care ar avea nevoie pentru a‑și concilia responsabilitățile familiale și profesionale. O astfel de excludere ar fi, prin urmare, contrară dreptului individual al fiecărui lucrător de a dispune de concediu pentru creșterea copilului.

Pe de altă parte, trebuie să se constate că dubla condiție impusă de legislația luxemburgheză, care prevede ca lucrătorul să ocupe un loc de muncă și să fie afiliat pe acest temei nu numai pentru o perioadă de cel puțin douăsprezece luni consecutive imediat înaintea începerii concediului pentru creșterea copilului, ci și la momentul nașterii sau al încredințării copilului ori a copiilor, conduce, în realitate, atunci când nașterea sau încredințarea a avut loc cu mai mult de douăsprezece luni înainte de începerea concediului pentru creșterea copilului, la prelungirea condiției referitoare la perioada de muncă și/sau la perioada de vechime care, potrivit clauzei 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru privind concediul pentru creșterea copilului, nu poate însă depăși un an.

Prin urmare, având în vedere contextul și obiectivele Acordului‑cadru revizuit care au fost amintite la punctul 43 din prezenta hotărâre, clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1, precum și clauza 3 punctul 1 litera (b) din acordul‑cadru menționat nu pot fi interpretate în sensul că un stat membru poate condiționa dreptul unui părinte la concediu pentru creșterea copilului de cerința ca acesta să lucreze la momentul nașterii sau al adopției copilului său.

O astfel de interpretare nu constituie, contrar celor arătate de Caisse pour l’avenir des enfants (Casa pentru Viitorul Copiilor), o discriminare între părinții care nu sunt încadrați în muncă și părinții care lucrează la momentul nașterii copilului lor, pentru motivul că cei dintâi s‑ar putea organiza pentru a se ocupa de copilul lor, în timp ce cei din urmă nu ar putea să se ocupe de acesta la momentul nașterii fără a beneficia de un concediu pentru creșterea copilului.

Astfel, pe lângă faptul că o asemenea argumentație nu ia în considerare împrejurarea că mamele beneficiază de un concediu de maternitate la momentul nașterii copilului lor, acordarea unui concediu pentru creșterea copilului nu are ca obiectiv să permită unui părinte să se ocupe de copilul său numai la momentul nașterii sale și la scurt timp după aceasta, ci și mai târziu, în cursul copilăriei acestuia, putând ajunge, în temeiul clauzei 2 punctul 1 din Acordul‑cadru revizuit, până la vârsta de opt ani. Rezultă că posibilitatea de a se organiza pentru a se ocupa de copilul său de care dispune un părinte la momentul nașterii acestuia nu este relevantă pentru a aprecia existența unui drept la concediu pentru creșterea copilului și că nicio discriminare nu poate fi invocată în mod legitim pe acest temei.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că clauza 1 punctele 1 și 2 și clauza 2 punctul 1, precum și clauza 3 punctul 1 litera (b) din Acordul‑cadru revizuit trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care condiționează acordarea unui drept la concediu pentru creșterea copilului de ocuparea neîntreruptă de către părintele în cauză a unui loc de muncă pentru o perioadă de cel puțin douăsprezece luni imediat înainte de începerea concediului pentru creșterea copilului. În schimb, aceste clauze se opun unei reglementări naționale care condiționează acordarea unui drept la concediu pentru creșterea copilului de statutul de lucrător al părintelui la momentul nașterii sau al adopției copilului său.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

25 februarie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 96/34

Directiva 2010/18/UE

Dreptul luxemburghez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată