Concluziile avocatului general N. Emiliou prezentate la 20 ianuarie 2022.#„Baltic Master” UAB împotriva Muitinės departamentas prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos.#Cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas.#Trimitere preliminară – Uniunea vamală – Codul vamal comunitar – Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 – Articolul 29 – Stabilirea valorii în vamă – Valoare de tranzacție – Articolul 29 alineatul (1) litera (d) – Noțiunea de persoane legate – Articolul 31 – Luare în considerare a informațiilor provenite dintr‑o bază de date națională în vederea stabilirii valorii în vamă – Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 – Articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) și (f) – Situații în care persoanele sunt considerate legate – Articolul 181a – Îndoieli întemeiate pe veridicitatea prețului declarat.#Cauza C-599/20.

În lucrarea sa fundamentală Avuția națiunilor, Adam Smith a scris că taxele vamale sunt „utilizate din timpuri imemoriale” ( 2 ). Astfel, se sugerează că taxele la import sau la export de mărfuri sunt la fel de vechi precum comerțul. În aceste condiții, originea taxelor vamale moderne este adesea identificată istoric în Grecia elenistică, și anume în cadourile pe care comercianții străini trebuiau să le prezinte conducătorilor greci în schimbul protecției și al acordării unui tratament preferențial în ceea ce privește comerțul desfășurat de aceștia ( 3 ).

În mod tradițional, majoritatea taxelor vamale aveau „rate specifice”, definite în funcție de mărfuri sau de greutatea acestora. Cu toate acestea, în prezent, în majoritatea jurisdicțiilor, taxele sunt impuse în principal ad valorem, ceea ce înseamnă că bunurile importate și/sau exportate sunt impozitate pe baza valorii lor monetare. În acest caz, evaluarea în vamă, și anume metoda utilizată pentru stabilirea valorii mărfurilor, devine un aspect esențial atât pentru autoritățile vamale, cât și pentru societățile care declară valoarea mărfurilor în vamă.

Având în vedere importanța sa pentru comerțul mondial, evaluarea în vamă face obiectul mai multor acorduri internaționale ( 4 ). Legislația Uniunii, care transpune instrumentele internaționale relevante, urmează metoda ad valorem. Astfel, și în Uniunea Europeană, alături de origine și încadrare, evaluarea în vamă a mărfurilor servește drept bază pentru stabilirea taxelor vamale ale importatorilor, calculul fiind efectuat în mod normal ca procent din valoarea în vamă.

Prezenta procedură își are originea într‑un caz în care autoritățile vamale au avut îndoieli cu privire la veridicitatea unei declarații privind încadrarea și valoarea anumitor mărfuri importate în Uniunea Europeană. Prezenta procedură oferă Curții ocazia de a face câteva precizări cu privire la condițiile în care autoritățile vamale pot, pentru a stabili taxele aplicabile, să ignore valoarea mărfurilor declarată de importator și să urmeze alte metode pentru a stabili această valoare.

Articolul 29 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar ( 5 ), aplicabil la data faptelor din procedura principală ( 6 ), prevedea la alineatele (1) și (2): „(1) Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Comunității, ajustat, când este cazul, în conformitate cu articolele 32 și 33, cu condiția ca: […] (d) cumpărătorul și vânzătorul să nu fie legați sau, atunci când sunt legați, valoarea tranzacției să fie acceptabilă în scopuri vamale în conformitate cu alineatul (2). (2) (a) În acțiunea de stabilire dacă valoarea tranzacției este acceptabilă în sensul alineatului (1), faptul că vânzătorul și cumpărătorul sunt legați nu este în sine un motiv suficient pentru ca valoarea de tranzacție să fie considerată inacceptabilă. Atunci când este necesar, se examinează împrejurările în care s‑a făcut vânzarea, iar valoarea de tranzacție este acceptată cu condiția ca legătura să nu fi influențat prețul. În cazul în care, în lumina informațiilor primite de la declarant sau din altă sursă, autoritățile vamale au motive să considere că legătura a influențat prețul, ele comunică declarantului motivele și i se oferă acestuia posibilitatea rezonabilă de a răspunde. În cazul în care declarantul solicită aceasta, comunicarea motivelor se face în scris. (b) În cazul unei vânzări între persoane legate, valoarea de tranzacție este acceptată și mărfurile sunt evaluate în conformitate cu alineatul (1) ori de câte ori declarantul demonstrează că valoarea respectivă este foarte apropiată de una dintre următoarele valori indicate mai jos, care se situează în același timp sau aproape în același timp: […] (c) Criteriile menționate la litera (b) urmează să fie folosite la inițiativa declarantului și numai în scopuri comparative. Valorile de substituție nu pot fi stabilite în conformitate cu litera menționată.”

Articolul 30 din Regulamentul nr. 2913/92 prevedea la alineatele (1) și (2): „(1) Atunci când valoarea în vamă nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29, ea se determină prin parcurgerea succesivă a literelor (a), (b), (c) și (d) de la alineatul (2) până la prima din aceste litere în conformitate cu care această valoare poate fi stabilită, cu excepția cazului în care ordinea de aplicare a literelor (c) și (d) este inversată la cererea declarantului; numai atunci când o astfel de valoare nu poate fi stabilită conform unei anumite litere se pot aplica dispozițiile următoarei litere în ordinea stabilită în temeiul prezentului alineat. (2) Valoarea în vamă așa cum este stabilită prin aplicarea prezentului articol este: (a) valoarea de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează; (b) valoarea de tranzacție a mărfurilor similare vândute la export în Comunitate și exportate în același timp sau aproximativ în același timp cu mărfurile evaluate; […]”

La rândul său, articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92 prevedea la alineatul (1): „Atunci când valoarea în vamă a mărfurilor importate nu poate fi stabilită în conformitate cu articolul 29 sau 30, ea se stabilește pe baza datelor disponibile în Comunitate, utilizându‑se mijloacele firești în concordanță cu principiile și dispozițiile generale ale: – acordului de punere în aplicare a articolului VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994; – articolului VII din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994; – dispozițiilor prezentului capitol.”

Titlul V din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar ( 7 ), astfel cum era aplicabil la data faptelor ( 8 ), privea „valoarea în vamă”. Articolul 142 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93 prevedea: „În sensul prezentului titlu […]: […] (c) «mărfuri identice»: mărfuri produse în aceeași țară și care sunt identice din toate punctele de vedere, inclusiv în privința caracteristicilor fizice, calității și renumelui. Existența unor diferențe minore de aspect nu exclude mărfurile respective din categoria mărfurilor considerate identice dacă ele corespund definiției; (d) «mărfuri similare»: mărfuri produse în aceeași țară și care, deși nu seamănă în toate privințele, prezintă caracteristici și materiale componente asemănătoare care le permit să îndeplinească aceleași funcții și să fie interschimbabile din punct de vedere comercial; calitatea mărfurilor, renumele lor și existența unei mărci de fabrică sau de comerț se numără printre elementele care se iau în considerare pentru a stabili dacă mărfurile sunt similare sau nu; […]”

Articolul 143 din Regulamentul nr. 2454/93 prevedea la alineatul (1): „(1) În sensul titlului II capitolul 3 din cod și al prezentului titlu, persoanele sunt considerate a fi înrudite doar dacă: (a) una dintre ele face parte din conducerea sau consiliul de administrație al întreprinderii celeilalte persoane și reciproc; (b) au calitatea juridică de asociați; (c) una este angajatul celeilalte; (d) oricare dintre aceste persoane posedă, controlează sau deține direct sau indirect 5 % sau mai mult din acțiunile sau părțile emise cu drept de vot de ambele persoane; (e) una dintre ele o controlează pe cealaltă în mod direct sau indirect; (f) ambele sunt controlate în mod direct sau indirect de către o a treia persoană; (g) împreună controlează în mod direct sau indirect o a treia persoană sau (h) sunt membre ale aceleiași familii. Persoanele se consideră ca aparținând aceleiași familii numai dacă sunt legate prin oricare din următoarele relații: […]”

Articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 prevedea: „(1) Nu este necesar ca autoritățile vamale să determine valoarea în vamă a mărfurilor importate pe baza metodei valorii de tranzacție, în cazul în care, în conformitate cu procedura descrisă la alineatul (2), au îndoieli întemeiate că valoarea declarată nu reprezintă suma totală, plătită sau plătibilă, menționată la articolul 29 din cod. (2) Atunci când autoritățile vamale au suspiciuni, precum cele descrise la alineatul (1), ele pot solicita informații suplimentare în conformitate cu articolul 178 alineatul (4). În cazul în care aceste îndoieli persistă, înainte de a lua o decizie finală, autoritățile vamale trebuie să informeze persoana în cauză, în scris, dacă se solicită acest lucru, cu privire la motivele pe care se întemeiază aceste îndoieli și să îi acorde acesteia un termen rezonabil de răspuns. Decizia finală și motivațiile acesteia sunt comunicate în scris persoanei interesate.”

Anexa 23 la Regulamentul nr. 2454/93, intitulată „Note interpretative asupra valorii în vamă”, cuprinde notele interpretative referitoare, inter alia, la articolul 29 alineatele (2) și (3) și la articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92, precum și la articolul 143 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 2454/93.

Notele interpretative referitoare la articolul 29 alineatul (2) prevedeau: „1. Alineatul (2) literele (a) și (b) de la articolul 29 prevăd diferite căi de stabilire a acceptabilității unei valori de tranzacție. 2. Alineatul (2) litera (a) prevede că, atunci când cumpărătorul și vânzătorul sunt legați, circumstanțele legate de vânzare vor fi examinate și valoarea de tranzacție va fi admisă ca valoare în vamă, cu condiția ca această legătură să nu fi influențat prețul. A nu se înțelege prin aceasta că circumstanțele vânzării se examinează de fiecare dată când cumpărătorul și vânzătorul sunt legați. Această examinare nu va fi cerută decât atunci când există îndoieli asupra acceptabilității prețului. Atunci când administrația vamală nu va avea nicio îndoială asupra acceptabilității prețului, acesta trebuie să fie acceptat fără ca importatorul să fie obligat să furnizeze informații complementare. […] 3. Atunci când administrația vamală nu este în măsură să accepte valoarea de tranzacție fără o cercetare complementară, ea trebuie să dea importatorului posibilitatea de a furniza orice alte informații detaliate, care pot fi necesare pentru a permite examinarea circumstanțelor vânzării. În această privință administrația vamală este gata să examineze aspectele corespunzătoare ale tranzacției, inclusiv felul în care cumpărătorul și vânzătorul își organizează raporturile comerciale și felul în care prețul respectiv a fost stabilit, în scopul de a determina dacă legăturile au influențat prețul. În cazul în care se poate dovedi că cumpărătorul și vânzătorul, cu toate că sunt legați în sensul articolului 143 al prezentului regulament, cumpără și vând unul de la celălalt ca și cum nu ar fi legați, ar fi astfel demonstrat că legătura nu a influențat prețul. […]”

Notele interpretative referitoare la articolul 31 alineatul (1) prevedeau: „1. Valorile în vamă determinate prin aplicarea dispozițiilor articolului 31 alineatul (1) se bazează în cea mai mare măsură posibilă pe valorile în vamă determinate anterior. 2. Metodele de evaluare în virtutea articolului 31 alineatul (1) sunt acelea pe care le definesc articolul 29 și articolul 30 alineatul (2) inclusiv, dar o suplețe rezonabilă în aplicarea acestor metode este conformă obiectivelor și dispozițiilor articolului 31 alineatul (1). 3. Câteva exemple privind ceea ce se înțelege printr‑o suplețe rezonabilă: (a) mărfuri identice – prevederea conform căreia mărfurile identice se exportă, în același moment sau foarte aproape de momentul exportului mărfurilor de evaluat, se interpretează cu suplețe; mărfurile identice importate, produse într‑o altă țară decât țara de export a mărfurilor de evaluat, furnizează baza evaluării în vamă; se utilizează valorile în vamă ale mărfurilor identice importate, determinate prin aplicarea dispozițiilor articolului 30 alineatul (2) literele (c) sau (d); (b) mărfuri similare – prevederea conform căreia mărfurile similare se exportă în același moment sau foarte aproape de momentul în care sunt exportate mărfurile de evaluat se interpretează cu suplețe; mărfurile similare importate, produse într‑o altă țară decât țara de export a mărfurilor de evaluat, furnizează baza evaluării; în vamă se utilizează valorile în vamă ale mărfurilor identice importate, determinate prin aplicarea dispozițiilor articolului 30 alineatul (2) literele (c) sau (d); […]”

Notele interpretative referitoare la articolul 143 alineatul (1) litera (e) aveau următorul cuprins: „O persoană este considerată că o controlează pe alta numai în cazul în care ea este, în drept sau în fapt, în măsură să exercite asupra acesteia o putere de constrângere sau de îndrumare.”

Punctul 12 din Normele de aplicare a Regulamentului nr. 2913/92 și a Regulamentului nr. 2454/93 în Republica Lituania, aprobate prin Rezoluția nr. 1332 a Guvernului Republicii Lituania din 27 octombrie 2004, prevede: „Pentru aplicarea metodelor de stabilire a valorii în vamă prin raportare la valoarea de tranzacție a mărfurilor identice sau similare și la articolul 31 din Codul vamal comunitar, autoritățile vamale utilizează datele cu privire la valoarea în vamă a mărfurilor colectate în baza de date pentru valoarea în vamă a mărfurilor, gestionată de Direcția vămilor. Procedura de selectare a datelor provenite din această bază de date, utilizarea acestor date și oficializarea deciziei de stabilire a valorii în vamă a mărfurilor în conformitate cu datele colectate în baza de date menționată sunt stabilite de directorul general al Direcției vămilor.”

Punctul 7 din Normele care reglementează controlul evaluării în vamă a mărfurilor importate, aprobate prin Ordonanța nr. 1B 431 a directorului Direcției vămilor din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Lituania din 28 aprilie 2004 (denumite în continuare și „normele Direcției vămilor”), prevede că: „Funcționarii vamali utilizează baza de date pentru evaluarea în vamă a mărfurilor în scopul operațiunilor vamale, care urmează să fie centralizată potrivit procedurii stabilite de Direcția vămilor în următoarele scopuri: 7.1. pentru a compara valoarea în vamă a mărfurilor importate cu cea a mărfurilor importate anterior, precum și pentru a verifica realitatea valorii în vamă a mărfurilor; 7.2. pentru a selecta informațiile privind valorile și prețurile mărfurilor pentru aplicarea altor metode de evaluare vamală sau pentru calcularea oricărei alte garanții sau cauțiuni suplimentare.”

La rândul său, punctul 24 din normele Direcției vămilor prevede: „În cazul în care se adoptă decizia prevăzută la punctul 20.4 din normele [Direcției vămilor] (de aplicare a metodei de stabilire a valorii în vamă prin raportare la valoarea de tranzacție a unor mărfuri identice sau similare), este obligatorie respectarea articolului 150 din dispozițiile de aplicare a Codului vamal comunitar. Dacă nu este posibilă punerea în aplicare a cerințelor articolului 150 din dispozițiile de aplicare a Codului vamal comunitar cu ocazia vămuirii, valoarea în vamă a mărfurilor este stabilită în conformitate cu articolul 31 din Codul vamal comunitar (metoda 6). La stabilirea valorii în vamă a mărfurilor prin utilizarea metodei 6, prețul aplicabil mărfurilor se va apropia de prețul mărfurilor identice sau similare; cu toate acestea, este permisă o aplicare mai flexibilă a cerințelor prevăzute pentru aceste metode (de exemplu cerința «celor 90 de zile» ar putea fi aplicată într‑un mod mai flexibil, este permis ca mărfurile să fie fabricate și într‑o altă țară decât cea din care provin mărfurile pentru care se stabilește valoarea în vamă, poate fi aplicat prețul din țara de export etc.).”

Între anii 2009 și 2012, reclamanta din procedura principală (denumită în continuare UAB „Baltic Master”) a importat în Lituania diferite cantități de mărfuri originare din Malaysia, achiziționate de la Gus Group LLC. Aceste mărfuri au fost menționate în declarațiile vamale ca aparate pentru condiționarea aerului și părți ale acestora și au fost declarate sub diferite coduri ( 9 ) – TARIC ( 10 ), indicând greutatea totală a respectivelor părți în kilograme. În aceste declarații, reclamanta a indicat valoarea tranzacției, și anume prețul indicat în facturile care fuseseră emise pe numele său, ca fiind valoarea în vamă a mărfurilor în litigiu.

După ce a efectuat anumite verificări ale activităților reclamantei privind importul acestor mărfuri, Vilniaus teritorinė muitinė (Autoritatea Vamală Regională din Vilnius) a decis că mărfurile ar fi trebuit să fie calificate drept „părți de mașini și aparate pentru condiționarea aerului” și declarate sub un alt cod TARIC ( 11 ). Autoritatea Vamală Regională din Vilnius a considerat de asemenea că valoarea de tranzacție declarată nu putea fi acceptată, întrucât reclamanta și vânzătorul trebuiau să fie considerate ca fiind persoane legate în scopul evaluării în vamă, iar valoarea mărfurilor în litigiu nu putea fi stabilită prin niciuna dintre metodele indicate la articolele 29 și 30 din Regulamentul nr. 2913/92.

În consecință, Autoritatea Vamală Regională din Vilnius a stabilit valoarea în vamă a mărfurilor în conformitate cu articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92, făcând referire, în acest scop, la datele disponibile în sistemul de informații vamale pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor (denumit în continuare și „baza de date PREMI”). În special, autoritățile lituaniene au stabilit valoarea în vamă a mărfurilor importate de reclamantă utilizând datele de tranzacție pentru mărfurile importate de o altă societate de la același producător, sub aceeași denumire și același cod TARIC. Acesta a fost singurul caz de exporturi din Malaysia sub același cod TARIC înregistrat în baza de date PREMI națională în anul 2010. Autoritățile vamale au aplicat valoarea de tranzacție a acestui caz valorilor mărfurilor declarate de reclamantă în perioada 2009-2011.

Reclamanta a contestat decizia Autorității Vamale Regionale din Vilnius în fața Muitinės departamentas prie Lietuvos Respublikos Vyriausybės (Direcția vămilor din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Lituania). După ce a examinat plângerea reclamantei, această direcție vamală a menținut decizia Autorității Vamale Regionale din Vilnius. Reclamanta a formulat o cale de atac împotriva deciziei Direcției vămilor la Mokestinių ginčų komisija prie Lietuvos Respublikos Vyriausybės (Comisia pentru Litigii Fiscale de pe lângă Guvernul Republicii Lituania). Acest organism a menținut decizia în litigiu a Direcției vămilor din cadrul Ministerului de Finanțe al Republicii Lituania.

Reclamanta a formulat o cale de atac împotriva deciziei Comisiei pentru litigii fiscale de pe lângă Guvernul Republicii Lituania în fața Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) și a solicitat totodată sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea anumitor dispoziții ale Regulamentului nr. 2913/92, precum și ale Regulamentului de punere în aplicare nr. 2454/93.

Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius) a respins acțiunea reclamantei. În urma examinării recursului formulat de reclamantă, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei, Lituania) a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță.

În urma unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia instanțele din Republica Lituania nu au motivat suficient refuzul lor de a adresa Curții de Justiție o cerere de decizie preliminară și, în consecință, au încălcat articolul 6 alineatul (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 12 ), Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a redeschis procedura în materie administrativă. Având totuși îndoieli cu privire la corecta interpretare a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii, această instanță a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 29 alineatul (1) litera (d) din [Regulamentul nr. 2913/92] și articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) sau (f) din [Regulamentul nr. 2454/93] trebuie interpretate în sensul că vânzătorul și cumpărătorul sunt considerați persoane legate în cazurile în care, precum în speță, în lipsa unor documente (date oficiale) care să dovedească calitatea lor de asociați sau existența unui control, rezultă din împrejurările în care sunt încheiate tranzacțiile și care se coroborează cu probe obiective că ele nu sunt caracteristice executării de activități economice în condiții normale, ci mai degrabă cazurilor în care (1) există relații comerciale deosebit de strânse bazate pe un nivel înalt de încredere reciprocă între părțile la tranzacție, sau (2) una din părțile la tranzacție o controlează pe cealaltă sau ambele părți la tranzacție sunt controlate de un terț? 2) Articolul 31 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 2913/92] trebuie interpretat în sensul că interzice stabilirea valorii în vamă pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la o singură valoare în vamă a mărfurilor care au aceeași origine și care, deși nu sunt similare în sensul articolului 142 alineatul (1) litera (d) din [Regulamentul nr. 2454/93], se încadrează în aceeași poziție tarifară TARIC?”

Baltic Master, guvernele ceh, estonian, spaniol, francez și lituanian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți, precum și guvernul neerlandez au prezentat de asemenea observații orale în ședința din 17 noiembrie 2021.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 și articolul 143 alineatul (1) literele (b), (e) sau (f) din Regulamentul nr. 2454/93 trebuie interpretate în sensul că cumpărătorul și vânzătorul sunt considerați „persoane legate” atunci când, în pofida lipsei unor elemente care să dovedească calitatea lor de asociați sau existența unui control, împrejurările în care sunt încheiate tranzacțiile nu indică executarea de activități economice în condiții normale, ci relații comerciale deosebit de strânse sau un control de facto între aceste persoane.

Pentru a oferi un răspuns instanței de trimitere, vom aminti mai întâi principiile de bază ale sistemului de evaluare în vamă al Uniunii (1). În continuare, vom aborda problemele de interpretare ridicate de instanța de trimitere și vom sugera modul în care cadrul descris mai sus poate fi aplicat în situații precum cea în discuție în procedura principală (2).

Cu titlu introductiv, poate fi util să amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, legislația Uniunii în materie de evaluare în vamă urmărește „stabilirea unui sistem echitabil, uniform și neutru, care să excludă utilizarea de valori în vamă arbitrare sau fictive” ( 13 ). Articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 prevede principiul potrivit căruia valoarea în vamă a mărfurilor este valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri, ajustat, când este cazul ( 14 ).

Acest principiu este însă supus anumitor condiții, una dintre aceste condiții fiind, potrivit literei (d) din cadrul aceleiași dispoziții, ca cumpărătorul și vânzătorul să nu fie legați sau, atunci când sunt legați, valoarea tranzacției să fie acceptabilă în scopuri vamale ( 15 ). Conținutul acestei condiții este clarificat în special de articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93 și de articolul 29 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2913/92.

Astfel, pe de o parte, articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93 enumeră situațiile în care operatorii economici sunt considerați „legați” în sensul normelor privind evaluarea în vamă.

Pe de altă parte, articolul 29 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2913/92 precizează că împrejurarea că vânzătorul și cumpărătorul sunt legați nu constituie un element suficient care să permită să se presupună că prețul mărfurilor – și, așadar, valoarea de tranzacție – a putut fi influențat de relația specială dintre cei doi operatori economici ( 16 ). Într‑adevăr, deși sunt legați, valoarea de tranzacție declarată este acceptabilă dacă legătura lor nu a influențat prețul mărfurilor.

Pentru a verifica acest lucru, articolul 29 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2913/92 indică faptul că „împrejurările în care s‑a făcut vânzarea” trebuie examinate în lumina informațiilor primite de la declarant. În această privință, nu trebuie uitat că valoarea de tranzacție trebuie să reflecte valoarea economică reală a mărfurilor în cauză și să țină seama de „ansamblul elementelor [acestor mărfuri] care prezintă valoare economică” ( 17 ).

În acest context vom aborda în continuare problema interpretării ridicate de instanța de trimitere.

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere arată că, în cauza cu care este sesizată, nu există niciun element care să dovedească existența între vânzător și cumpărător a unei legături juridice de tipul celor prevăzute la articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93.

Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că mai multe elemente de fapt permit să se considere că vânzătorul și cumpărătorul sunt legați prin relații deosebit de strânse, astfel încât tranzacțiile acestor persoane au fost încheiate și executate în condiții care nu sunt caracteristice unor operațiuni comerciale normale. Potrivit instanței de trimitere, nu pare să existe nicio condiție obiectivă care să poată justifica rațiunea economică a unor asemenea tranzacții.

În această privință, instanța de trimitere subliniază următoarele elemente de fapt: (i) vânzătorul și reclamanta sunt legați printr‑un raport comercial pe termen lung; (ii) livrarea bunurilor a fost efectuată fără încheierea unor contracte de vânzare care să prevadă livrarea, plata sau restituirea mărfurilor și alte condiții specifice acestor tranzacții; (iii) faptul că mărfurile au fost livrate fără nicio plată în avans și în pofida faptului că reclamanta datora sume importante vânzătorului pentru livrările anterioare; (iv) nu au fost prevăzute măsuri de executare sau de atenuare a riscurilor (plăți în avans, cauțiuni, garanții, dobânzi de întârziere etc.) care sunt firești în cursul unor operațiuni comerciale normale, în pofida valorii deosebit de ridicate a tranzacțiilor în litigiu; (v) nu existau dovezi care să sugereze faptul că vânzătorul a exercitat în general vreo formă de control asupra plăților și altor obligații; (vi) au fost identificate cazuri în care persoane care lucrau pentru societatea reclamantă au acționat în numele vânzătorului în temeiul unei autorizații și au utilizat ștampila societății acestuia.

Instanța de trimitere adaugă că, în opinia sa, tiparele de comportament ale unor entități economice similare celor menționate sunt în general tipice pentru cazurile în care una dintre părțile la tranzacție o controlează pe cealaltă sau ambele părți la tranzacție sunt controlate de un terț. Prin urmare, deși nu există dovezi privind existența de iure a unui astfel de control, instanța de trimitere este de părere că împrejurările din speță pot justifica faptul că vânzătorul și reclamanta sunt considerați de facto a fi legați în sensul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 și al articolului 143 alineatul (1) litera (e) și/sau (f) din Regulamentul nr. 2454/93.

În centrul prezentei întrebări se află, așadar, problema dacă autoritățile vamale sunt în măsură să concluzioneze că două părți sunt „legate” în scopul evaluării vamale, în pofida lipsei oricărei legături juridice între ele, pe baza unor elemente care sugerează că, de facto, una dintre părți o controlează pe cealaltă sau că un terț le controlează pe amândouă.

În secțiunile următoare, vom explica motivele pentru care considerăm că răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ. Cu toate acestea, vom sugera de asemenea că dispozițiile relevante ale dreptului Uniunii [în special articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 și articolul 143 alineatul (1) literele (e) și (f) din Regulamentul nr. 2454/93] necesită o abordare relativ prudentă din partea autorităților în situații pur de facto. În cele din urmă, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, vom examina pe scurt o altă dispoziție (articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93) care, deși nu a fost menționată de instanța de trimitere, ar putea prezenta de asemenea o anumită relevanță în prezenta cauză.

De la bun început, ar putea fi util să se sublinieze că situațiile în care doi operatori sunt considerați „legați”, în scopul stabilirii valorii în vamă, sunt enumerate în mod exhaustiv („doar dacă”) ( 18 ) la articolul 143 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2454/93.

În aceste condiții, astfel cum au arătat unele părți care au depus observații în cadrul prezentei proceduri, Curtea a precizat că situațiile enumerate la acest articol nu trebuie interpretate restrictiv atunci când aceasta ar aduce atingere efectului util al articolului 29 din Regulamentul nr. 2913/92 ( 19 ). Pe această bază, părțile menționate au susținut că situația din procedura principală poate fi subsumată articolului 143 alineatul (1) literele (b), (e) sau (f) din Regulamentul nr. 2454/93.

În ceea ce privește articolul 143 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2454/93, pare dificil de contestat că nu intră sub incidența acestei dispoziții simple situații de facto. Astfel, numai persoanele care au „calitatea juridică de asociați” ( 20 ) sunt considerate „înrudite” în sensul acestei dispoziții. Examinarea diferitelor versiuni lingvistice ale regulamentului confirmă această interpretare ( 21 ).

Întrucât instanța de trimitere arată că, pe baza probelor disponibile, nu se poate identifica nicio legătură juridică între cei doi operatori, considerăm că articolul 143 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2454/93 nu este aplicabil în speță.

Cu toate acestea, situația poate fi diferită în ceea ce privește articolul 143 alineatul (1) literele (e) și (f) din Regulamentul nr. 2454/93. Astfel, aceste dispoziții permit autorităților să considere că doi operatori sunt „înrudiți” în situații de simplu control de facto. Aceasta este situația atunci când unul dintre operatori îl controlează „pe [celălalt] în mod direct sau indirect” [litera (e)] și atunci când cei doi operatori sunt „[controlați] în mod direct sau indirect de către o a treia persoană” [litera (f)]. Notele interpretative care figurează în anexa 23 la Regulamentul nr. 2454/93 precizează că, în sensul articolului 143 alineatul (1) litera (e) ( 22 ), „o persoană este considerată că o controlează pe alta numai în cazul în care ea este, în drept sau în fapt, în măsură să exercite asupra acesteia o putere de constrângere sau de îndrumare” ( 23 ).

Conjuncția disjunctivă „sau” indică faptul că situațiile de control de facto sunt de asemenea relevante în sensul acestor dispoziții, cu titlu subsidiar față de controlul pur de iure. Pe scurt, considerăm că doi operatori sunt „legați” în scopul evaluării în vamă atunci când, în virtutea raporturilor juridice, contractuale sau pur factuale existente între aceștia, tranzacțiile în cauză (astfel cum au fost declarate autorităților) nu pot fi rezultatul înțelegerilor dintre doi operatori independenți de pe piață, fiecare dintre ei adoptând comportamentul cel mai rațional sau rentabil pe plan economic.

Revine în mod evident instanței de trimitere, singura competentă să aprecieze situația de fapt din litigiul cu care este sesizată, sarcina de a stabili dacă cumpărătorul și vânzătorul sunt „legați”, întrucât unul dintre aceștia este în măsură să exercite o putere de constrângere sau de îndrumare asupra celuilalt sau o a treia persoană poate exercita o formă similară de control asupra ambelor societăți ( 24 ).

În aceste condiții, pentru a ajuta instanța de trimitere, facem următoarele observații.

Elementele care, potrivit instanței de trimitere, evidențiază posibilele legături dintre cei doi operatori de pe piață demonstrează fără îndoială existența unui grad ridicat de încredere între aceștia. Cu toate acestea, ne întrebăm dacă aceste elemente, atât în aprecierea lor individuală, cât și în ansamblul lor, sunt suficiente pentru a stabili un caz de control de facto în sensul articolului 143 alineatul (1) litera (e) sau (f) din Regulamentul nr. 2454/93.

Considerăm că aceste elemente constituie în mare parte indicii sau, în orice caz, au determinat autoritățile să se bazeze pe anumite prezumții.

În această privință, putem cu siguranță să fim de acord că autoritățile vamale ar trebui să poată considera că anumite fapte sunt stabilite în prezența mai multor indicii și/sau pe baza unor prezumții. Având în vedere numărul mare de operațiuni care trebuie să fie procesate zilnic de aceste autorități, în mod evident, nu se poate aștepta ca acestea să își bazeze constatările pe standarde de probă care sunt, de exemplu, la fel de ridicate ca cele impuse autorităților care investighează infracțiuni.

Cu toate acestea, în același timp, operatorii de pe piață trebuie să poată avea încredere în faptul că aceste autorități urmează metode previzibile și fiabile pentru verificarea declarațiilor lor. În special, indiciile trebuie să fie relevante și coerente, iar prezumțiile trebuie să se bazeze pe experiența dobândită, astfel încât riscul de fals pozitiv să fie redus la minimum ( 25 ). Astfel, după cum indică considerentele Regulamentului nr. 2913/92, Codul vamal urmărește să „[garanteze] echilibrul dintre necesitățile autorităților vamale în vederea asigurării unei aplicări corecte a legislației vamale, pe de o parte, și dreptul operatorilor economici de a fi tratați corect, pe de altă parte […]”.

În conformitate cu acest principiu, articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2913/92 prevede o procedură ad‑hoc menită să permită autorităților să clarifice dacă articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 este sau nu este aplicabil unei situații date, protejând în același timp drepturile declarantului. Autoritățile vamale sunt obligate să își comunice îndoielile declarantului, astfel încât acesta să aibă posibilitatea de a furniza mai multe informații în încercarea de a demonstra că valoarea de tranzacție declarată este acceptabilă în scopuri vamale. Din punctul nostru de vedere, deși scopul principal îl constituie examinarea acceptabilității prețului declarat, nimic nu se opune ca autoritățile și/sau operatorii să poată recurge la această procedură pentru a clarifica relațiile dintre cumpărător și vânzător.

Fără a merge până la a stabili o prezumție potrivit căreia prețul convenit între părți legate nu reflectă în general valoarea economică reală a mărfurilor, articolul 29 din Regulamentul nr. 2913/92 simplifică, într‑o anumită măsură, nivelul probatoriu impus autorităților. Acest lucru se realizează prin stabilirea anumitor sarcini ale declarantului în ceea ce privește motivele invocate ( 26 ) și, în anumite împrejurări, impunându‑i de asemenea o parte din sarcina probei ( 27 ).

Cu toate acestea, stabilirea unor astfel de sarcini ale declaranților nu poate avea ca efect exonerarea autorităților de obligația lor de a‑și întemeia constatările pe existența unui control de facto asupra unor elemente specifice care să indice faptul că una dintre părți a fost în măsură să determine sau să influențeze comportamentul celeilalte părți sau că un terț putea exercita o putere similară asupra ambelor părți.

În opinia noastră, simplul fapt că o tranzacție nu prezintă anumite elemente care caracterizează în mod normal tranzacții similare – de exemplu existența unui contract de vânzare scris, furnizarea de garanții, efectuarea unor plăți anticipate – nu indică automat existența unei legături structurale sau organice între cei doi operatori. Astfel cum arată Baltic Master, nu se poate exclude posibilitatea ca doi parteneri comerciali de lungă durată, care au avut relații comerciale regulate și fructuoase, să își efectueze tranzacțiile într‑un mod simplificat și rapid. În mod similar, un preț neobișnuit de scăzut nu este neapărat un indiciu că tranzacția a avut loc între persoane legate. De fapt, este posibil ca o parte să fi putut obține un preț deosebit de bun, de exemplu din cauza dificultăților financiare ale celeilalte părți sau grație unei situații de piață deosebit de favorabile ( 28 ). Acestea nu sunt situații de control de facto, ci rezultatul forțelor normale ale pieței în discuție.

În opinia noastră, pentru a dovedi controlul de facto, autoritățile nu se pot limita la observarea și înregistrarea efectului presupusului control (prețul neobișnuit de scăzut), ci trebuie să identifice efectiv cauza posibilă a presupusului control. De exemplu, ceea ce avem în vedere este existența unor organe de conducere încrucișate, a unor participații încrucișate sau a unor situații de proximitate între acționarii celor două părți. Acestea sunt elemente care, după caz, pot oferi autorităților o bază solidă pentru a prezuma existența unui control de facto. În caz contrar, raționamentul autorităților devine circular: elementul care declanșează o investigație aprofundată a relației dintre cele două părți (prețul neobișnuit de scăzut) devine de asemenea dovada existenței unei relații „prea strânse” între ele.

Acestea fiind spuse, din motive de exhaustivitate, poate fi util să se amintească instanței de trimitere că împrejurarea că cumpărătorul și vânzătorul sunt „legați” în sensul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 nu este nicidecum singura situație ( 29 ) care permite autorităților vamale să nu țină cont de valoarea mărfurilor declarată la import. Astfel, cadrul Uniunii aplicabil cuprinde alte dispoziții care permit autorităților să estimeze această valoare pe baza altor metode de evaluare. Una dintre aceste dispoziții pare, la prima vedere, potențial relevantă în speță.

Potrivit articolului 181a din Regulamentul nr. 2454/93, „[n]u este necesar ca autoritățile vamale să determine valoarea în vamă a mărfurilor importate pe baza metodei valorii de tranzacție, în cazul în care […] au îndoieli întemeiate că valoarea declarată nu reprezintă suma totală, plătită sau plătibilă, menționată la articolul 29 din cod”.

Articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 vizează situațiile în care prețul declarat nu corespunde prețului efectiv plătit sau de plătit. Această dispoziție, aplicabilă independent de aspectul dacă cumpărătorul și vânzătorul sunt legați (de iure sau de facto), vizează în special cazurile de fraudă, declarații false și alte prezentări eronate ( 30 ). De exemplu, este posibil să existe documente falsificate sau declarații care nu reflectă în mod fidel tranzacția efectivă. De asemenea, este posibil să existe erori de stabilire sau de modificare a „[prețului] efectiv plătit sau de plătit”, pe baza criteriilor prevăzute la articolele 29, 32 și 33 din Regulamentul nr. 2913/92, sau, mai simplu, să existe erori materiale în completarea documentelor necesare vămuirii.

Articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 este, așadar, o dispoziție care este în mare parte complementară articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92. Astfel, după cum a arătat Comisia în ședință, prima dispoziție nu a fost introdusă, în cadrul Uniunii, decât într‑o etapă ulterioară, pentru a acoperi anumite lacune.

În opinia noastră, articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 se aplică atunci când prețul declarat nu corespunde prețului efectiv plătit sau de plătit. Articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 se aplică atunci când prețul declarat corespunde într‑adevăr prețului efectiv plătit sau de plătit, dar cuantumul său a fost influențat de relația dintre cumpărător și vânzător. Ca atare, în ambele cazuri, valoarea declarată autorităților vamale nu reflectă valoarea economică reală a mărfurilor și, prin urmare, pare arbitrară sau fictivă.

Astfel cum a arătat guvernul spaniol în ședință, în pofida domeniului lor de aplicare diferit, articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 și articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 urmăresc același obiectiv (permit evaluarea corectă a mărfurilor) și urmează o logică în mare măsură similară.

Ambele dispoziții necesită o abordare relativ atentă din partea autorităților vamale: acestea trebuie să aibă „motive” pentru a considera că prețul convenit între operatorii legați a fost influențat de legătura lor [articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2913/92] ( 31 ) și trebuie să aibă „îndoieli întemeiate” cu privire la faptul că prețul declarat nu este prețul efectiv plătit sau de plătit (articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93).

În plus, ambele dispoziții impun autorităților să audieze operatorul/operatorii în cauză înainte de a decide să ignore valoarea declarată și să efectueze propria evaluare a valorii mărfurilor.

În aceste condiții, aspectul dacă articolul 181a din Regulamentul nr. 2454/93 este relevant în speță, cu titlu subsidiar în raport cu articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92, este, din nou, de competența instanței de trimitere.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie, în opinia noastră, să se răspundă la prima întrebare că articolul 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 și articolul 143 alineatul (1) literele (e) și (f) din Regulamentul nr. 2454/93 trebuie interpretate în sensul că cumpărătorul și vânzătorul sunt considerați „persoane legate” în cazul în care, în pofida lipsei unor elemente care să dovedească calitatea lor de asociați sau existența unui control, din împrejurările în care sunt încheiate tranzacțiile se poate deduce în mod rezonabil că o persoană o controlează de facto pe cealaltă sau că ambele persoane sunt controlate de către o a treia persoană.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 se opune ca valoarea în vamă să fie stabilită pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la o valoare în vamă a unor mărfuri având aceeași origine și care, deși nu sunt similare, se încadrează în aceeași poziție tarifară TARIC.

În această privință, trebuie amintit că articolele 30 și 31 din Regulamentul nr. 2913/92 prevăd metode de evaluare în vamă în cazurile în care nu se poate stabili valoarea de tranzacție efectivă și, prin urmare, metoda implicită de stabilire a valorii în vamă prevăzută la articolul 29 din același cod nu poate fi folosită.

Aceste metode de evaluare „subsidiare” sunt stabilite într‑o ordine ierarhică strictă și există o legătură de subordonare între ele. Prin urmare, acestea sunt aplicabile secvențial: atunci când valoarea în vamă nu poate fi stabilită prin aplicarea unei anumite metode, ar trebui să se utilizeze, în măsura posibilului, metoda care urmează imediat după ea în ordinea prevăzută de Codul vamal ( 32 ).

Articolul 30 din Regulamentul nr. 2913/92 enumeră patru metode de evaluare specifice, bazate pe norme. La rândul său, articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92 prevede o metodă de evaluare de ultimă instanță, care poate fi utilizată numai dacă nu este posibilă nicio altă opțiune, care permite stabilirea valorii, „pe baza datelor disponibile în Comunitate, utilizându‑se mijloacele firești”, cu condiția ca aceste mijloace să fie „în concordanță cu principiile și dispozițiile generale” ale legislației vamale a Uniunii și ale Acordului General pentru Tarife și Comerț (denumit în continuare „GATT”).

Ținând seama de modul său de redactare mai degrabă deschis și de natura sa extrema ratio, articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92 lasă autorităților sarcina de a identifica, în fiecare caz, metodele care pot fi folosite pentru a stabili valoarea mărfurilor în cauză. Aceste metode ar trebui, în principiu, să fie cele prevăzute la articolele 29 și 30 din același regulament, aplicate cu un anumit grad de flexibilitate ( 33 ).

Potrivit articolului 31 din Regulamentul nr. 2913/92, ceea ce contează este ca mijloacele alese să fie (i) „firești”, (ii) bazate pe date disponibile și (iii) în concordanță cu cadrul juridic relevant (al Uniunii și internațional).

Aceste cerințe implică, în opinia noastră, cele ce urmează. În primul rând, mijloacele alese trebuie să fie adecvate în împrejurările date (și anume în măsură să conducă la o evaluare echitabilă și corectă) și practice pentru autorități (și anume să nu fie excesiv de complicate și să nu necesite mult timp). În al doilea rând, mijloacele alese trebuie să se bazeze pe date reale – în măsura posibilă, „[bazate] pe valorile în vamă determinate anterior” ( 34 ) – care să poată fi verificate de către declaranți și, dacă este necesar, de către jurisdicțiile competente. În al treilea rând, mijloacele trebuie să se încadreze în mod armonios în sistemul Uniunii de evaluare în vamă și să nu fie în contradicție cu instrumentele internaționale relevante.

În speță, astfel cum s‑a menționat la punctul 19 de mai sus, autoritățile vamale au considerat că nici metoda implicită de evaluare prevăzută la articolul 29 din Regulamentul nr. 2913/92, nici metodele subsidiare prevăzute la articolul 30 din același regulament nu puteau fi aplicate. Acestea au decis astfel că valoarea în vamă a mărfurilor în cauză trebuia să fie stabilită în conformitate cu metoda alternativă prevăzută la articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92. În acest scop, autoritățile menționate au stabilit valoarea în vamă a mărfurilor importate de reclamantă utilizând datele de tranzacție pentru mărfurile importate de o societate diferită sub aceeași denumire („părți de mașini și aparate pentru condiționarea aerului”) și sub același cod TARIC (8415900090), având aceeași origine (Malaysia) și provenind de la același producător. Instanța de trimitere arată că tranzacția luată ca referință a constituit singurul caz de exporturi din Malaysia sub același cod TARIC înregistrat în baza de date națională în anul 2010.

În mod evident, nu este de competența Curții să examineze dacă, în speță, autoritățile vamale au recurs în mod corect la metoda de evaluare în vamă prevăzută la articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92, pentru motivul că nici articolul 29, nici articolul 30 din codul menționat nu puteau fi aplicate.

Acestea fiind spuse – revenind asupra problemei ridicate de instanța de trimitere – considerăm că articolul 31 din Regulamentul nr. 2913/92 nu se opune, în principiu, stabilirii valorii mărfurilor pe baza datelor de tranzacție înregistrate într‑o bază de date națională referitoare la un import de mărfuri încadrate în același cod TARIC și având aceeași origine, import realizat în anii anteriori.

Deși transportul utilizat ca referință nu privea în mod necesar „mărfuri identice” sau „mărfuri similare”, în sensul articolului 30 alineatul (2) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 2913/92, faptul că ambele transporturi priveau mărfuri încadrate în același cod TARIC indică un grad rezonabil de similitudine între respectivele mărfuri. În opinia noastră, o astfel de similitudine poate fi suficientă atunci când anumite mărfuri sunt evaluate în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 2913/92, dacă nu sunt cunoscute alte caracteristici ale mărfurilor în cauză. În practică, autoritățile au aplicat metoda de stabilire a valorii în vamă pe baza valorii de tranzacție a unor mărfuri similare ( 35 ), interpretând în mod flexibil noțiunea de „mărfuri similare” ( 36 ).

Nu este deloc necesar să se amintească, în acest context, că TARIC „se bazează pe Nomenclatura combinată”, care, întemeindu‑se pe Sistemul armonizat al Organizației Mondiale a Vămilor (denumit în continuare „SA”), constituie principalul instrument de clasificare a mărfurilor în Uniunea Europeană. Prin urmare, codurile TARIC sunt menite să reflecte modul în care un produs este încadrat în toate țările care adoptă SA ( 37 ). Odată cu digitalizarea vămilor, TARIC este de asemenea ușor accesibil atât comercianților, cât și autorităților prin intermediul unei baze de date publice, sporind astfel transparența și securitatea juridică.

Este adevărat că codul TARIC relevant utilizat în speță este rezidual și generic ( 38 ). Cu toate acestea, atribuirea codului TARIC specific de către autoritățile vamale s‑a bazat pe informațiile furnizate chiar de importator. În această privință, trebuie amintit că sistemul de stabilire a valorii în vamă utilizat la nivelul Uniunii se întemeiază pe premisa potrivit căreia informațiile necesare pentru aplicarea reglementării vamale în cazul mărfurilor sunt stabilite în principal pe baza informațiilor furnizate de declarant, iar nu pe baza constatărilor autorităților vamale ( 39 ). La un nivel mai general, autoevaluarea obligațiilor în ceea ce privește mărfurile care fac obiectul unei declarații prezentate autorităților vamale este, în general, considerată a fi unul dintre principiile care stau la baza legislației Uniunii în acest domeniu. În acest context, rolul autorităților este în esență limitat la examinarea și verificarea declarațiilor și, dacă este cazul, la rectificarea acestora ( 40 ). Nu se poate aștepta ca autoritățile să îndeplinească sarcini care necesită timp pentru a „face munca” declaranților și să le recalculeze acestora obligațiile pe baza unor informații și date care nu sunt ușor accesibile.

În această privință, ar mai trebui adăugat de asemenea că Curtea a statuat deja că prețul fixat în cadrul unei vânzări anterioare celei pentru care a fost făcută declarația vamală poate constitui una dintre „datele disponibile” în Uniunea Europeană permisă de articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 a fi reținută drept bază de stabilire a valorii în vamă. Curtea a constatat că raportarea la acest preț constituie un mijloc de stabilire a respectivei valori care este, în același timp, „firească” în sensul articolului 31 alineatul (1) menționat și în concordanță cu principiile și dispozițiile generale ale acordurilor internaționale, precum și ale dispozițiilor la care se referă chiar acest articol 31 alineatul (1) ( 41 ).

Nu vedem niciun motiv pentru care aceste constatări nu ar putea fi de asemenea aplicabile în speță.

În aceste condiții, suntem de acord cu Baltic Master că ar fi fost preferabilă examinarea datelor la nivelul Uniunii referitoare la importurile mărfurilor relevante în perioada relevantă ( 42 ). Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă astfel de date erau disponibile și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă respectivele date sunt de natură să repună în discuție concluziile autorităților vamale.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie, în opinia noastră, să se răspundă la a doua întrebare în sensul că articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 nu se opune stabilirii valorii în vamă pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la o valoare în vamă a mărfurilor care au aceeași origine și care, deși nu sunt identice sau similare, se încadrează în aceeași poziție tarifară TARIC.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei, Lituania) după cum urmează: – În temeiul articolului 29 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 2913/92 și al articolului 143 alineatul (1) literele (e) și (f) din Regulamentul nr. 2454/93, cumpărătorul și vânzătorul sunt considerați „persoane legate” în cazul în care, în pofida lipsei unor elemente care să dovedească calitatea lor de asociați sau existența unui control, din împrejurările în care sunt încheiate tranzacțiile se poate deduce în mod rezonabil că o persoană o controlează de facto pe cealaltă sau că ambele persoane sunt controlate de către o a treia persoană. – Articolul 31 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2913/92 nu se opune stabilirii valorii în vamă pe baza informațiilor conținute într‑o bază de date națională cu privire la o valoare în vamă a mărfurilor care au aceeași origine și care, deși nu sunt identice sau similare, se încadrează în aceeași poziție tarifară TARIC.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 20 ianuarie 2022 ( 1 )