Concluziile avocatului general A. Rantos prezentate la 9 septembrie 2021.#„Sātiņi-S” SIA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Augstākā tiesa (Senāts).#Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 17 – Dreptul de proprietate – Directiva 2009/147/CE – Compensație pentru daunele cauzate acvaculturii de păsările sălbatice protejate într-o arie Natura 2000 – Compensație mai mică decât daunele suferite în mod real – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Ajutoare de stat – Noțiunea de «avantaj» – Condiții – Regulamentul (UE) nr. 717/2014 – Regula de minimis.#Cauza C-238/20.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între SIA Sātiņi‑S, o întreprindere letonă, și Dabas aizsardzības pārvalde (Autoritatea pentru protecția mediului, Letonia).

Această cerere privește interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolelor 107 și 108 TFUE, precum și a articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 717/2014 ( 2 ) și privește aspectul dacă plățile acordate pentru daunele cauzate acvaculturii de păsări sălbatice protejate într‑o arie a rețelei Natura 2000 în temeiul Directivei 2009/147/CE ( 3 ), pe de o parte, pot fi inferioare pierderilor suferite și, pe de altă parte, constituie ajutoare de stat și, în cazul unui răspuns afirmativ, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului.

Articolul 17 din cartă, intitulat „Dreptul de proprietate”, prevede la alineatul (1): „Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit‑o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.”

Potrivit articolului 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”: „(1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”

Articolul 6 alineatul (2) din Directiva 92/43/CEE ( 4 ) prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.”

Articolul 4 alineatul (4) din Directiva păsări prevede: „Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a evita, în zonele de protecție menționate la alineatele (1) și (2), poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect negativ asupra păsărilor, în măsura în care acestea au relevanță în contextul obiectivelor prezentului articol. Statele membre depun eforturi pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor și în afara zonelor de protecție.”

Articolul 5 din această directivă prevede: „Fără a se aduce atingere articolelor 7 și 9, statele membre iau măsurile impuse pentru a stabili un sistem de protecție pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1, interzicând în special următoarele: (a) omorârea sau capturarea deliberată a speciilor respective, indiferent de metoda utilizată; (b) distrugerea sau producerea de daune în mod deliberat asupra cuiburilor sau ouălor sau eliminarea cuiburilor; (c) culegerea ouălor din natură și păstrarea acestora, chiar dacă sunt goale; (d) perturbarea deliberată a acestor păsări, în special în perioada de reproducere sau de maturizare, dacă o astfel de perturbare este relevantă în contextul obiectivelor prezentei directive; (e) ținerea în captivitate a păsărilor din specii a căror vânare și capturare este interzisă.”

Potrivit articolului 9 alineatul (1) din directiva menționată: „Statele membre pot aplica derogări de la prevederile articolelor 5-8, în cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, din următoarele motive: (a) – în interesul siguranței și sănătății publice; – în interesul securității aeriene; – pentru a preveni daune considerabile asupra recoltelor, șeptelului, pădurilor, pescăriilor și apelor; – pentru protecția florei și faunei; (b) în scopul cercetării și învățământului, repopulării sau reintroducerii, precum și creșterii în legătură cu aceste acțiuni; (c) pentru a permite, în condiții strict controlate și pe bază selectivă, capturarea, păstrarea sau alte utilizări judicioase ale anumitor păsări în număr mic.”

Potrivit considerentului (15) al Regulamentului privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului: „Pentru asigurarea transparenței, a tratamentului egal și a monitorizării eficace, prezentul regulament ar trebui să se aplice doar ajutoarelor de minimis în cazul cărora este posibilă calcularea ex ante cu exactitate a echivalentului subvenție brută fără să fie necesară o evaluare a riscurilor («ajutoare transparente»). Un astfel de calcul precis se poate efectua, de exemplu, pentru granturi, subvenții la dobândă, scutiri fiscale plafonate sau alte instrumente care prevăd o limită maximă ce poate să asigure că plafonul respectiv nu este depășit. Stabilirea unei limite maxime înseamnă că, atât timp cât valoarea exactă a ajutorului nu este (încă) cunoscută, statul membru trebuie să presupună că suma este egală cu limita maximă, pentru a se asigura că mai multe măsuri de ajutor luate împreună nu depășesc plafonul prevăzut în prezentul regulament, și să aplice normele privind cumulul.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede: „(1) Prezentul regulament se aplică ajutoarelor acordate întreprinderilor din sectorul pescuitului și acvaculturii, cu excepția: (a) ajutoarelor a căror sumă se stabilește pe baza prețului sau a cantității produselor achiziționate sau introduse pe piață; (b) ajutoarelor destinate activităților legate de export către țări terțe sau către alte state membre, respectiv ajutoarelor direct legate de cantitățile exportate, ajutoarelor destinate înființării și funcționării unei rețele de distribuție sau destinate altor cheltuieli curente legate de activitatea de export; (c) ajutoarelor condiționate de utilizarea preferențială a produselor naționale față de produsele importate; (d) ajutoarelor pentru achiziționarea de nave de pescuit; (e) ajutoarelor pentru modernizarea sau înlocuirea motoarelor principale sau auxiliare ale navelor de pescuit; (f) ajutoarelor pentru operațiunile care determină creșterea capacității de pescuit a unei nave sau pentru echipamentele având ca efect creșterea capacității navei de a găsi pește; (g) ajutoarelor pentru construirea de noi nave de pescuit sau pentru importul de nave de pescuit; (h) ajutoarelor pentru încetarea temporară sau permanentă a activităților de pescuit, cu excepția cazului în care sunt prevăzute în mod expres în Regulamentul (UE) nr. 508/2014[ ( 5 )]; (i) ajutoarelor pentru pescuitul experimental; (j) ajutoarelor pentru transferul dreptului de proprietate asupra unei întreprinderi; (k) ajutoarelor pentru repopularea directă, cu excepția cazului în care această operațiune este prevăzută în mod explicit de un act juridic al Uniunii ca măsură de conservare sau în cazul repopulării experimentale. (2) În cazul în care o întreprindere își desfășoară activitatea atât în sectorul pescuitului și acvaculturii, cât și în alte sectoare, sau desfășoară și alte activități care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1407/2013[ ( 6 )], dispozițiile regulamentului respectiv se aplică ajutoarelor acordate pentru aceste alte sectoare sau activități, cu condiția ca statul membru în cauză să se asigure prin mijloace adecvate, precum separarea activităților sau distincția între costuri, că activitățile din sectorul pescuitului și acvaculturii nu beneficiază de ajutoare de minimis acordate în conformitate cu regulamentul menționat. (3) În cazurile în care o întreprindere își desfășoară activitatea atât în sectorul pescuitului și acvaculturii, cât și în sectorul producției primare de produse agricole care intră sub incidența [Regulamentului (UE) nr. 1408/2013 ( 7 )], dispozițiile prezentului regulament se aplică ajutoarelor acordate pentru cel dintâi sector, cu condiția ca statul membru vizat să se asigure prin mijloace adecvate, precum separarea activităților sau distincția între costuri, că producția primară de produse agricole nu beneficiază de ajutoarele de minimis acordate în temeiul prezentului regulament.”

Articolul 3 din Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului, intitulat „Ajutoare de minimis”, prevede la alineatele (1)-(3): „(1) Se consideră că ajutoarele nu îndeplinesc toate criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) [TFUE] și, prin urmare, sunt scutite de obligația de notificare prevăzută la articolul 108 alineatul (3) [TFUE] în cazul în care îndeplinesc condițiile prevăzute în prezentul regulament. (2) Cuantumul total al ajutoarelor de minimis acordate per stat membru unei întreprinderi unice din sectorul pescuitului și acvaculturii nu trebuie să depășească 30000 [de euro] în nicio perioadă de trei exerciții financiare. (3) Suma cumulată a ajutoarelor de minimis acordate per stat membru întreprinderilor din sectorul pescuitului și acvaculturii în orice perioadă de trei exerciții financiare nu trebuie să depășească limita națională stabilită în anexă.”

Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Calcularea echivalentului subvenție brută”, prevede: „(1) Prezentul regulament se aplică numai ajutoarelor pentru care este posibilă calcularea ex ante cu exactitate a echivalentului subvenție brută pentru ajutoare, fără a fi necesară efectuarea unei evaluări a riscurilor («ajutoare transparente»). (2) Ajutoarele care constau în granturi sau subvenții la dobândă se consideră ajutoare de minimis transparente. […] (7) Ajutoarele sub forma altor instrumente sunt considerate ajutoare de minimis transparente dacă instrumentul respectiv prevede o limită maximă care să garanteze că nu se depășește plafonul respectiv.”

Articolul 4 din sugu un biotopu aizsardzības likums (Legea privind conservarea speciilor și a biotopurilor) din 16 martie 2000 ( 8 ), intitulat „Competențele Consiliului de Miniștri”, prevede la punctul 6: „Consiliul de Miniștri stabilește: […] 6) procedurile pentru stabilirea valorii pierderilor suferite de utilizatorii de terenuri, rezultate din daunele grave cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială, și cerințele minime pe care trebuie să le îndeplinească măsurile de protecție pentru evitarea daunelor[.]”

Articolul 10 din această lege, intitulat „Dreptul proprietarilor sau al utilizatorilor de terenuri la o compensație”, prevede: „1. Proprietarii sau utilizatorii de terenuri au dreptul la o compensație din fondurile bugetului de stat prevăzute în acest scop pentru daunele grave cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială, cu condiția ca aceștia să fi adoptat măsurile de protecție necesare și să fi pus în aplicare, conform cunoștințelor, aptitudinilor și capacităților lor practice, metode ecologice în vederea prevenirii sau a reducerii daunelor. Proprietarii sau utilizatorii de terenuri nu au dreptul la compensație dacă au contribuit cu intenție la producerea daunei sau la majorarea valorii acesteia cu scopul de a obține o compensație. […] 3. Compensația pentru daunele grave cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială, nu se acordă în cazul în care proprietarul sau utilizatorul terenului a primit alte plăți din bugetele de stat, municipale sau ale Uniunii Europene, care sunt prevăzute, în mod direct sau indirect, în legătură cu aceleași limitări ale activității economice sau cu aceleași daune cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială, pentru care legea prevede o compensație, sau în cazul în care solicitantul primește un ajutor prevăzut de [Regulamentul nr. 508/2014].”

Articolul 5 din lauksaimniecības un lauku attīstības likums (Legea agriculturii și a dezvoltării rurale) din 7 aprilie 2004 ( 9 ), intitulat „Sprijinul oferit de stat și de Uniunea Europeană”, prevede la alineatul 7: „Consiliul de Miniștri stabilește modalitățile de gestionare și de verificare a ajutoarelor oferite de stat și de Uniunea Europeană pentru agricultură și modalitățile de gestionare și de verificare a ajutoarelor oferite de stat și de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea rurală și pescuit.”

Ministru kabineta noteikumi Nr. 558 „De minimis atbalsta uzskaites un piešķiršanas kārtība zvejniecības un akvakultūras nozarē” (Decretul nr. 558 al Consiliului de Miniștri privind modalitățile de stabilire și de acordare a ajutorului de minimis în sectorul pescuitului și acvaculturii) din 29 septembrie 2015 ( 10 ) are următorul cuprins: „1. Prin prezentul decret se stabilesc modalitățile de evaluare și de acordare a ajutorului de minimis în sectorul pescuitului și al acvaculturii, în conformitate cu Regulamentul [privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului]. 2. Pentru a obține un ajutor de minimis în conformitate cu prevederile articolelor 3, 4 și 5 din Regulamentul [privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului], solicitantul ajutorului trebuie să depună la autoritatea care acordă ajutorul o cerere de ajutor de minimis (anexa 1) (denumită în continuare «cererea»). În cerere se indică ajutorul de minimis primit de solicitant în anul în curs și în cele două exerciții financiare anterioare, precum și ajutorul de minimis preconizat, indiferent de modalitatea în care se acordă ajutorul și de autoritatea care îl acordă. În cazul cumulării ajutoarelor de minimis, solicitantul ajutorului furnizează de asemenea informații privind celelalte ajutoare primite pentru proiectul respectiv în legătură cu aceleași costuri subvenționabile. Cu ocazia furnizării informațiilor privind ajutoarele de minimis și alte ajutoare de stat planificate, solicitantul ajutorului trebuie să indice ajutoarele solicitate, dar cu privire la care autoritatea care acordă ajutorul nu s‑a pronunțat încă. În cazul în care solicitantul ajutorului de minimis nu a primit anterior acest tip de ajutor, trebuie să furnizeze informațiile relevante în cerere. […]”

Ministru kabineta noteikumi Nr. 353 „Kārtība, kādā zemes īpašniekiem vai lietotājiem nosakāmi to zaudējumu apmēri, kas saistīti ar īpaši aizsargājamo nemedījamo sugu un migrējošo sugu dzīvnieku nodarītajiem būtiskiem postījumiem, un minimālās aizsardzības pasākumu prasības postījumu novēršanai” (Decretul nr. 353 al Consiliului de Miniștri privind procedura de stabilire a cuantumului pierderilor suferite de proprietarii sau utilizatorii de terenuri, rezultate din daunele grave cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială, precum și cerințele minime pe care trebuie să le îndeplinească măsurile de protecție pentru evitarea daunelor) din 7 iunie 2016 ( 11 ) prevede: „1. Prezentul decret stabilește 1.1. Procedura de stabilire a valorii pierderilor suferite de proprietarii sau utilizatorii de terenuri, rezultate din daunele grave cauzate de animale din specii migratoare și din specii care nu pot fi vânate, aflându‑se sub protecție specială (denumite în continuare «pierderi»); […] 39. Cu ocazia adoptării deciziei privind acordarea compensației, administrația trebuie să îndeplinească următoarele condiții: 39.1. Să acorde compensația în conformitate cu limitele aferente sectorului și activității menționate la articolul 1 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 1408/2013] sau la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul [privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului] […]; 39.2. Să verifice dacă valoarea compensației nu majorează valoarea totală a ajutorului de minimis primit în exercițiul financiar în cauză și în cele două exerciții financiare anterioare până la un nivel care depășește limita ajutorului de minimis prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/2013 (operatori economici din domeniul producției primare de produse agricole) sau la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul [privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului] [operatori economici din sectorul produselor pescărești și acvaculturii în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1379/2013 ( 12 )]. La calculul valorii compensației, ajutorul de minimis primit va fi evaluat în legătură cu o întreprindere unică. O întreprindere unică este cea care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/2013 și la articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul [privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului]. 40. În termen de 2 luni de la data stabilirii valorii pierderilor, funcționarul [competent] adoptă fie o decizie de admitere a acordării compensației, în care se stabilește valoarea compensației, fie o decizie de respingere.”

În anul 2002, Sātiņi‑S a achiziționat 600,70 hectare reprezentând iazuri, aflate în rezervația naturală Natura 2000 (denumită în continuare „arie a rețelei Natura 2000”) din Letonia.

În anul 2017, Sātiņi‑S a formulat o cerere la Dabas aizsardzības pārvalde (Autoritatea pentru protecția mediului) prin care a solicitat să i se acorde o compensație pentru daunele cauzate acvaculturii de păsări și de alte animale protejate. Această autoritate a respins cererea pentru motivul că se acordase deja Sātiņi‑S un ajutor de minimis în valoare de 30000 de euro pentru o perioadă de trei exerciții fiscale.

Sātiņi‑S a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la instanța competentă, susținând că, prin caracterul său compensatoriu, despăgubirea pentru daunele cauzate acvaculturii de animale protejate nu constituia un ajutor de stat. Întrucât cererea sa a fost respinsă în prima și a doua instanță, Sātiņi‑S a formulat recurs la Augstākā tiesa (Curtea Supremă, Letonia), care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dreptul la o despăgubire justă pentru limitarea dreptului de proprietate consacrat la articolul 17 din [cartă] permite ca o compensație acordată de un stat pentru pierderile cauzate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000 de către păsări protejate în temeiul [Directivei păsări] să fie în mod semnificativ mai mică decât pierderile efectiv suferite? 2) Compensația acordată de un stat pentru pierderile cauzate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000 de către păsări protejate în temeiul [Directivei păsări] reprezintă un ajutor de stat în sensul articolelor 107 și 108 [TFUE]? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, se poate aplica în privința unei compensații precum cea în discuție în litigiul principal limita de 30000 de euro a ajutorului de minimis prevăzută la articolul 3 alineatul (2) din [Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului]?”

Sātiņi‑S, guvernele leton și irlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

În ședința care a avut loc la 3 iunie 2021, guvernele leton, irlandez și neerlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 17 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune ca o compensație acordată de un stat membru pentru pierderile cauzate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000 de păsări protejate în temeiul Directivei păsări (denumită în continuare „compensația în litigiu”) să fie mai mică decât pierderile suferite efectiv de întreprinderea în cauză.

Această instanță arată că o despăgubire pentru limitarea dreptului de proprietate, în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) din cartă, trebuie să fie reală și efectivă, în timp ce, în speță, cuantumul compensației în litigiu se calculează în principal în raport cu suprafața iazurilor cu pești și nu ține seama de numărul de pești mâncați de păsările protejate, astfel încât nu acoperă toate pierderile suferite efectiv. Ea adaugă că Directiva păsări permite statelor membre să deroge de la aceasta pentru a preveni pagube importante aduse pescăriilor.

Sātiņi‑S afirmă că, potrivit reglementării naționale, ea este obligată să suporte 88 % din pierderile sale, ceea ce îi reduce competitivitatea, iar micile întreprinderi de acvacultură situate în afara ariilor din rețeaua Natura 2000 sunt acoperite în proporție de 100 % pentru pierderile suferite, ceea ce creează o concurență neloială.

Guvernele leton și irlandez susțin că nu există nicio obligație a unui stat membru de a compensa totalitatea daunelor cauzate de păsările protejate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000. Obligațiile care decurg din Directiva păsări și din Directiva habitate nu ar constitui o lipsire de dreptul de proprietate, ci mai degrabă controlul folosinței acestuia. În speță, limitarea dreptului de proprietate ar decurge din Directiva păsări și ar urmări un obiectiv de interes general, și anume interesul de a conserva mediul. Pe de altă parte, această directivă nu ar prevedea nicio compensație. Guvernul leton precizează, în plus, că valoarea pierderilor compensate se calculează conform unei formule care nu acoperă în mod obligatoriu toate pierderile suferite și observă că procedura de calcul al compensației în litigiu va fi revizuită în acest sens de legiuitorul leton și noua măsură de despăgubire va fi notificată Comisiei ca „ajutor de stat”.

Comisia propune să nu se răspundă la prima întrebare preliminară, în lipsa competenței Curții în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Astfel, plata compensației în litigiu nu ar constitui o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul acestei dispoziții întrucât nici Directiva păsări, nici Directiva habitate nu prevăd o compensație pentru daunele cauzate proprietăților private, în special bazinelor de acvacultură, cu ocazia punerii lor în aplicare. Dreptul Uniunii ar prevedea doar posibilitatea de a acorda ajutoare de stat, în temeiul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) ( 13 ), al Fondului european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM) ( 14 ) sau al Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol și forestier și în zonele rurale pentru perioada 2014-2020 ( 15 ) și al Orientărilor pentru examinarea ajutoarelor de stat în sectorul pescuitului și acvaculturii ( 16 ).

Subliniem de la bun început că, potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, care reglementează domeniul său de aplicare, dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Această dispoziție confirmă jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu pot fi aplicabile în afara unor asemenea situații. Atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe ( 17 ).

Or, Directiva păsări și Directiva habitate nu conțin nicio dispoziție care să vizeze instituirea unui regim de compensare pentru prejudiciile cauzate particularilor prin măsuri de punere în aplicare a acestor directive. Pe de altă parte, considerăm că articolul 9 din Directiva păsări, evocat de instanța de trimitere, care prevede că statele membre pot stabili derogări de la cerințele acestei directive, în special pentru a preveni daune considerabile aduse pescăriilor, nu poate constitui temeiul unui drept la despăgubire. În acest sens, Curtea a statuat deja că, deși în anumite domenii în care dispune de o putere largă de apreciere, precum în domeniul politicii agricole, legiuitorul Uniunii poate considera că este indicat să se acorde despăgubiri, din această constatare nu se poate deduce existența în dreptul Uniunii a unui principiu general care ar impune acordarea unei compensații în orice împrejurare ( 18 ).

Rezultă că, atunci când o obligație de reparare nu se poate întemeia pe dreptul Uniunii, o măsură națională care prevede plata de către statul în cauză a unei compensații, chiar și parțială, pentru daunele cauzate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000 de păsări protejate în temeiul Directivei păsări nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, ci depinde exclusiv de alegerea legiuitorului național. Or, în cadrul procedurii de trimitere preliminară, prevăzută la articolul 267 TFUE, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată de instanța națională este corectă ( 19 ).

În concluzie, apreciem că plata compensației în litigiu, având în vedere limitarea dreptului de proprietate garantat de articolul 17 din cartă, nu constituie, în împrejurările speței, o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din aceasta.

În consecință, propunem să se răspundă instanței de trimitere că nu este de competența Curții să răspundă la prima întrebare preliminară.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă compensația în litigiu constituie un ajutor de stat.

Această instanță are îndoieli că plățile de compensații acordate ca urmare a respectării obligațiilor de drept public, care decurg din Directiva păsări, constituie ajutoare de stat. Ea apreciază că aceste plăți constituie mai degrabă despăgubiri pentru pierderile suferite, în sensul articolului 17 alineatul (1) din cartă.

Guvernul leton și Comisia susțin că compensația în litigiu constituie un ajutor de stat. Acestea atrag atenția în special că limitările care decurg din legislația Uniunii și în special obligația legală de a proteja animalele sălbatice și de a tolera daunele pe care le pot cauza constituie un risc comercial normal pentru un acvacultor și că, prin compensația în litigiu, statul membru reduce o sarcină care în mod normal revine anumitor operatori economici. În plus, compensația în litigiu nu ar corespunde niciuneia dintre situațiile, evidențiate de Comisie, în care jurisprudența Curții a exclus existența unui avantaj, ci, dimpotrivă, ar corespunde unei tipologii de ajutoare acordate în conformitate cu Orientările în sectoarele agricol și forestier sau cu Orientările în sectorul pescuitului și al acvaculturii.

În schimb, guvernul irlandez susține că compensația în litigiu constituie o compensare a prejudiciului suferit sau compensarea unui serviciu efectuat în interesul general de către proprietarul unui sit protejat, care are o răspundere suplimentară pentru mediul înconjurător, și, în consecință, nu conferă un avantaj susceptibil să constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE. În plus, această compensație nu ar fi nici selectivă întrucât beneficiarii nu s‑ar afla într‑o situație comparabilă cu cea a persoanelor ale căror situri nu au fost desemnate ca situri protejate. Guvernul neerlandez, care a intervenit în ședință, a pledat de asemenea pentru inexistența unui ajutor de stat în cauza principală întrucât statul membru, în temeiul articolului 17 alineatul (1) din cartă, ar fi obligat să plătească o compensație pentru prejudiciile cauzate de respectarea anumitor obligații de drept public, în temeiul Directivei păsări și al Directivei habitate, care ar presupune o sarcină disproporționată și excesivă pentru proprietar.

Cu titlu introductiv, arătăm că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru calificarea unei măsuri naționale drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesar ca toate condițiile următoare să fie îndeplinite. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său. În al patrulea rând, ea trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența ( 20 ). În plus, noțiunea de „ajutor de stat” este o noțiune juridică obiectivă. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 107 alineatul (1) TFUE nu face distincție în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor statului, ci le definește în funcție de efecte ( 21 ).

Întrebarea adresată de instanța de trimitere privește în principal aspectul dacă compensația în litigiu conferă un avantaj beneficiarului său, ținând seama de caracterul său pretins compensatoriu.

În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă de asemenea că sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie considerate ca fiind un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață normale ( 22 ). Astfel, sunt considerate ajutoare în special măsurile care reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice ( 23 ). În această privință, noțiunea de „sarcini care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi” include printre altele costurile suplimentare pe care întreprinderile trebuie să le suporte din cauza obligațiilor care au la origine legi, acte cu putere de lege sau convenții care se aplică unei activități economice ( 24 ).

Rezultă că existența unui avantaj nu este repusă în discuție de pretinsul caracter „compensatoriu” al unei măsuri care urmărește să remedieze pierderile suferite de un operator economic ca urmare a aplicării unei obligații care decurge dintr‑o reglementare a Uniunii sau să compenseze daunele cauzate de evenimente naturale legate de condițiile normale de desfășurare a activității economice în discuție.

Astfel, pe de o parte, costurile legate de respectarea normelor obligatorii privind protecția mediului constituie costuri normale de funcționare pentru o întreprindere din sectorul acvaculturii ( 25 ). În consecință, măsurile de compensare a acestor costuri constituie intervenții care reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care trebuie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi obținut în condiții normale de piață.

Pe de altă parte, din însuși textul articolului 107 alineatul (2) litera (b) TFUE reiese că ajutoarele destinate remedierii daunelor cauzate de calamități naturale sau de alte evenimente extraordinare sunt compatibile cu piața internă. Rezultă că, potrivit Tratatului FUE, aceste tipuri de măsuri, deși au un obiectiv „compensatoriu”, sunt considerate ajutoare de stat în sensul alineatului (1) al articolului menționat. Acest lucru este valabil, a fortiori, pentru prejudiciile cauzate de evenimente naturale absolut obișnuite și previzibile, precum trecerea păsărilor sălbatice. De altfel, după cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, măsurile destinate compensării daunelor cauzate de animale protejate, foarte frecvente în sectoarele agriculturii, pescuitului și acvaculturii, sunt calificate în mod regulat drept „ajutoare de stat” și fac obiectul unei examinări a compatibilității în sensul Orientărilor în sectoarele agricol și forestier ( 26 ) sau al Orientărilor în sectorul pescuitului și al acvaculturii.

În plus, compensația în litigiu nu intră în ipotezele în care Curtea a statuat că contribuțiile de stat aveau o natură juridică fundamental diferită de cea a unui ajutor și, prin urmare, a exclus că acestea erau un avantaj susceptibil să constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Astfel, mai întâi, faptul subliniat de instanța de trimitere că compensația în litigiu a fost acordată în temeiul Directivei păsări și al Directivei habitate, presupunând că este dovedit, nu demonstrează că această compensație îndeplinește condițiile, stabilite de jurisprudența „Altmark” ( 27 ), potrivit cărora o măsură în favoarea unei întreprinderi căreia i s‑au încredințat obligații de serviciu public nu constituie un „avantaj” susceptibil să constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În această privință, pe de o parte, simplul fapt că obligațiile de stat referitoare la o arie a rețelei Natura 2000 sunt impuse în temeiul dreptului Uniunii, și anume al Directivei păsări, nu este suficient, în sine, pentru a demonstra că societății Sātiņi‑S i s‑a încredințat executarea unor obligații de serviciu public clar definite în sensul celei dintâi dintre cele patru condiții cumulative formulate de această jurisprudență ( 28 ). Dimpotrivă, autoritățile letone, în cursul procedurii administrative, și guvernul leton, în fața Curții, departe de a califica compensația în litigiu drept „compensație pentru costurile de serviciu public”, au calificat‑o drept „ajutor” (de minimis).

Pe de altă parte, din dosarul prezentat Curții nu reiese că sunt îndeplinite celelalte condiții formulate de această jurisprudență. Dimpotrivă, chiar dacă revine instanței de trimitere sarcina de a verifica respectarea acestora în speță, ni se pare prima facie că nu este cazul ( 29 ).

În continuare, este adevărat că, în Hotărârea Asteris și alții/Grecia și CEE ( 30 ), Curtea a considerat că daunele interese pe care autoritățile naționale ar fi obligate să le plătească întreprinderilor pentru repararea unui prejudiciu pe care l‑ar fi cauzat acestora nu constituie „ajutoare de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Curtea a precizat că ajutoarele publice, care constituie măsuri ale autorității publice ce favorizează anumite întreprinderi sau anumite produse, au o natură juridică fundamental diferită de daunele interese pe care autoritățile naționale ar fi eventual obligate să le plătească particularilor pentru repararea unui prejudiciu pe care l‑ar fi cauzat acestora și că daunele interese respective nu constituie, așadar, ajutoare în sensul articolelor 107 și 108 TFUE.

Totuși, apreciem că interpretarea reținută în Hotărârea din 27 septembrie 1988, Asteris și alții/Grecia și CEE (106/87-120/87, EU:C:1988:457), nu este relevantă în ceea ce privește cauza principală, din moment ce aceasta nu privește sumele datorate sau plătite în temeiul răspunderii extracontractuale a statului membru în cauză, ci compensarea costurilor – rezultate din obligații legale sau din evenimente naturale – suportate în mod normal de întreprinderile vizate în cadrul activității lor economice ( 31 ).

În sfârșit, astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, este evident că compensația în litigiu nu se încadrează în situația rambursării taxelor încasate în mod nelegal ( 32 ) și nici în cea a plății unei despăgubiri pentru expropriere ( 33 ). În aceste două ipoteze, statul membru era obligat să ramburseze sume încasate în mod necuvenit sau să plătească contravaloarea unui bun de care proprietarul fusese deposedat. Contrar compensației în litigiu, plățile priveau sarcini care nu puteau fi calificate drept „sarcini care, în condiții normale de piață, grevează bugetul unei întreprinderi”, în sensul jurisprudenței citate la punctul 39 din prezentele concluzii.

În consecință, deși nu este exclus, în principiu, că, în alte situații speciale, compensarea unei sarcini excepționale în raport cu condițiile normale de piață ar putea să nu fie calificată drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 34 ), nu aceasta este situația în speță.

Propunem, așadar, să se răspundă la a doua întrebare preliminară că compensația în litigiu este un avantaj susceptibil să constituie un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere ( 35 ).

Prin intermediul celei de a treia și ultime întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în cazul în care compensația în litigiu constituie un ajutor de stat, trebuie să se aplice plafonul de minimis prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului.

Potrivit acestei instanțe, din articolul 1 din regulamentul menționat, interpretat în lumina considerentului (15) al acestuia, reiese că regulamentul nu este prima facie aplicabil compensației respective.

Guvernul leton și Comisia consideră că compensația în litigiu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului, ținând seama de faptul că Republica Letonia a ales să aplice acest regulament.

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, considerăm că este util să se facă o distincție între, pe de o parte, aplicabilitatea Regulamentului privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului într‑o situație precum cea din speță și, pe de altă parte, aplicarea concretă a acestui regulament de către autoritățile letone.

În ceea ce privește primul element, apreciem că, în ipoteza în care compensația în litigiu constituie un „ajutor de stat”, este aplicabil Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului, în măsura în care niciuna dintre excepțiile de la domeniul de aplicare al acestui regulament, enumerate la articolul 1, nu se aplică în speță.

În plus, considerentul (15) al Regulamentului privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului, evocat de instanța de trimitere, și articolul 4 din acest regulament precizează printre altele că regulamentul menționat se aplică numai ajutoarelor pentru care este posibilă calcularea ex ante cu exactitate a echivalentului subvenție brută, fără a fi necesară efectuarea unei evaluări a riscurilor („ajutoare transparente”), cum ar fi, de exemplu, granturile. Or, dat fiind că compensația în litigiu constă într‑o despăgubire ex post, aceasta corespunde în esență unui grant întrucât permite calcularea ex ante cu exactitate a echivalentului subvenție brută. În opinia noastră, aceasta constituie, așadar, un „ajutor transparent” în sensul aceluiași regulament.

În ceea ce privește al doilea element, subliniem că, din moment ce este aplicabil Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului, statul membru poate fie să notifice Comisiei compensația în litigiu având în vedere aprobarea sa ca ajutor compatibil cu piața internă, fie să se limiteze la calificarea acesteia drept „ajutor de minimis”. Rezultă că, în speță, autoritățile letone puteau califica în mod legitim această compensație drept „ajutor de minimis”.

În consecință, propunem să se răspundă la a treia întrebare preliminară în sensul că un stat membru poate aplica plafonul de minimis prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul privind ajutoarele de minimis în sectorul pescuitului în cazul plăților acordate pentru daunele cauzate acvaculturii de păsări sălbatice protejate într‑o arie a rețelei Natura 2000 în temeiul Directivei păsări.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Augstākā tiesa (Curtea Supremă, Letonia) după cum urmează: 1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să răspundă la prima întrebare preliminară. 2) Compensația acordată de un stat membru pentru pierderile cauzate acvaculturii într‑o arie a rețelei Natura 2000 de păsări protejate în temeiul Directivei 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice este un avantaj susceptibil să constituie un ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, atunci când sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute. 3) Un stat membru poate aplica plafonul de minimis prevăzut la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 717/2014 al Comisiei din 27 iunie 2014 privind aplicarea articolelor 107 și 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ajutoarelor de minimis în sectorul pescuitului și acvaculturii în cazul plăților acordate pentru daunele cauzate acvaculturii de păsări sălbatice protejate într‑o arie a rețelei Natura 2000 în temeiul Directivei 2009/147.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 9 septembrie 2021 ( 1 )