Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 11 februarie 2021.#Staatssecretaris van Financiën împotriva Jumbocarry Trading GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 952/2013 – Codul vamal al Uniunii – Articolul 22 alineatul (6) primul paragraf coroborat cu articolul 29 – Comunicare a motivelor către persoana în cauză înainte de luarea unei decizii care ar avea consecințe nefavorabile pentru aceasta – Articolul 103 alineatul (1) și articolul 103 alineatul (3) litera (b) – Prescrierea datoriei vamale – Termen de notificare a datoriei vamale – Suspendarea termenului – Articolul 124 alineatul (1) litera (a) – Stingerea datoriei vamale în caz de prescriere – Aplicarea în timp a dispoziției care reglementează motivele de suspendare – Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime.#Cauza C-39/20.

În anul 1992, legiuitorul Uniunii a decis să reunească într‑un singur text dispozițiile dreptului vamal, care, până atunci, erau dispersate. Rezultatul l‑a constituit Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, prin care a fost instituit „Codul vamal comunitar” (denumit în continuare „CVC”) ( 2 ).

CVC a suferit modificări ulterioare, fiind într‑un final abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 ( 3 ) de stabilire a „Codului vamal al Uniunii” (denumit în continuare „CVU”).

În conformitate cu articolul 288 din CVU, unele dintre dispozițiile acestui cod se aplică de la 30 octombrie 2013, în timp ce altele sunt aplicabile numai de la 1 mai 2016 ( 4 ). Printre acestea din urmă figurează articolele 103 și 124 din CVU, referitoare la suspendarea termenului pentru notificarea datoriei vamale și, respectiv, la stingerea acesteia.

Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) sesizează Curtea cu o cerere de decizie preliminară cu privire la interpretarea articolului 102 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) și a articolului 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din CVU.

Prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă o dispoziție din CVU poate suspenda termenul de prescripție a unei datorii vamale în timp ce acest termen nu se împlinise încă, prelungind astfel, cu mult după data la care se prescria acea datorie în temeiul CVC, data la care autoritățile vamale o puteau notifica (și recupera).

Articolul 221 alineatele (1), (3) și (4) prevede următoarele: „(1) De îndată ce a fost înscrisă în evidența contabilă, valoarea drepturilor se comunică debitorului în conformitate cu normele corespunzătoare. […] (3) Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală. Acest termen se suspendă din momentul introducerii unei acțiuni în conformitate cu articolul 243, pe durata acțiunii. (4) Atunci când datoria vamală este rezultatul unui act care, în momentul săvârșirii, putea declanșa urmărirea penală, valoarea poate fi comunicată debitorului, în conformitate cu condițiile prevăzute în dispozițiile legale în vigoare, după expirarea perioadei de trei ani menționate în alineatul (3).”

Articolul 22 alineatul (6) precizează următoarele: „(6) Înainte de luarea unei decizii care ar avea consecințe nefavorabile pentru solicitant, autoritățile vamale comunică solicitantului motivele pe baza cărora intenționează să ia decizia. Solicitantului i se acordă posibilitatea să își exprime punctul de vedere într‑un termen determinat de la data la care primește aceste informații sau la care se consideră că le‑a primit. La expirarea termenului respectiv, solicitantul este informat, într‑o formă corespunzătoare, cu privire la decizie.”

Articolul 29 prevede următoarele: „Cu excepția cazului în care o autoritate vamală acționează în calitate de autoritate judiciară, articolul 22 alineatele (4), (5), (6) și (7), articolul 23 alineatul (3) și articolele 26, 27 și 28 se aplică și deciziilor luate de autoritățile vamale fără depunerea unei cereri prealabile de către persoana interesată.”

Articolul 103 alineatul (1) și alineatul (3) partea introductivă și litera (b) prevede următoarele: „(1) Nicio datorie vamală nu se notifică debitorului după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală. […] (3) Termenele prevăzute la alineatele (1) și (2) se suspendă în cazul în care: […] (b) autoritățile vamale au comunicat debitorului, în conformitate cu articolul 22 alineatul (6), motivele pentru care intenționează să notifice datoria vamală; o astfel de suspendare se aplică de la data comunicării respective și până la sfârșitul perioadei în care debitorului i se acordă posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere.”

Conform articolului 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a): „(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor în vigoare cu privire la nerecuperarea cuantumului taxelor la import sau la export corespunzător unei datorii vamale în caz de insolvabilitate a debitorului constatată pe cale judiciară, datoria vamală la import sau la export se stinge în următoarele cazuri: (a) atunci când datoria vamală nu mai poate fi notificată debitorului, în conformitate cu articolul 103.”

Articolul 288 prevede următoarele: „(1) Articolele 2, 7, 8, 10, 11, 17, 20, 21, 24, 25, 31, 32, 36, 37, 40, 41, 50, 52, 54, 58, 62, 63, 65, 66, 68, 75, 76, 88, 99, 100, 106, 107, 115, 122, 123, 126, 131, 132, 138, 142, 143, 151, 152, 156, 157, 160, 161, 164, 165, 168, 169, 175, 176, 178, 180, 181, 183, 184, 186, 187, 193, 196, 200, 206, 207, 209, 212, 213, 216, 217, 221, 222, 224, 225, 231, 232, 235, 236, 239, 253, 265, 266, 268, 273, 276, 279, 280, 281, 283, 284, 285 și 286 se aplică de la 30 octombrie 2013. (2) Celelalte articole decât cele menționate la alineatul (1) se aplică de la 1 mai 2016.”

Articolul 8 alineatul (1) stabilește următoarele: „Perioada în care solicitantul își poate exprima punctul de vedere înainte de luarea unei decizii care i‑ar fi nefavorabilă este de 30 de zile.”

Jumbocarry Trading GmbH (denumită în continuare „Jumbocarry”) este o societate cu sediul în Germania. La 4 iulie 2013, aceasta a depus în Țările de Jos declarații de punere în liberă circulație a unui lot de piese de porțelan. În aceste declarații, societatea menționată a indicat Bangladesh ca țară de origine a pieselor, astfel încât i s‑a aplicat o cotă preferențială a taxelor vamale de 0 %.

La 1 iunie 2016, considerând că certificatul de origine a mărfurilor era fals, Inspecteur van de Belastingdienst (inspectorul administrației fiscale, denumit în continuare „inspectorul”) a comunicat în scris societății Jumbocarry Trading că intenționa să procedeze la recuperarea a posteriori a taxelor vamale la cota obișnuită de 12 %. Prin comunicarea respectivă, inspectorul i‑a acordat societății menționate posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere, în termen de 30 de zile.

La 18 iulie 2016, administrația a transmis societății Jumbocarry Trading o notificare de plată a datoriei vamale.

Jumbocarry a atacat această decizie la rechtbank Noord‑Holland (Tribunalul de Primă Instanță, Olanda de Nord, Țările de Jos), care a pronunțat o hotărâre favorabilă acesteia, considerând că datoria vamală era deja prescrisă, deoarece au trecut trei ani de la nașterea sa (la 4 iulie 2013).

Inspectorul a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe la gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos), care l‑a respins prin hotărârea din 27 februarie 2018.

Staatssecretaris van Financiën (secretarul de stat pentru finanțe, Țările de Jos) a declarat recurs la Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care, având îndoieli cu privire la efectele în timp ale anumitor dispoziții ale CVU, adresează Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) și articolul 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii se aplică în privința unei datorii vamale născute înaintea datei de 1 mai 2016 și care nu era încă prescrisă la această dată? 2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, principiul securității juridice sau principiul încrederii legitime se opune aplicării acestor articole?”

Trimiterea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 27 ianuarie 2020.

Au formulat observații scrise Jumbocarry, guvernul neerlandez, Comisia, Consiliul și Parlamentul.

Curtea a adresat părților și participanților la procedura preliminară anumite întrebări, la care urma să se răspundă în scris ( 6 ), referitoare la: – eventualul impact asupra prezentului litigiu al concluziilor care se desprind din Hotărârea Curții din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., în special din cuprinsul punctului 42 din aceasta ( 7 ); – calificarea datoriei vamale în litigiu drept datorie care rezultă dintr‑un act care putea face obiectul unei acțiuni judiciare penale la momentul întocmirii sale, cu referire la Hotărârea din 19 octombrie 2017, A ( 8 ) (punctele 54-62); – analogia dintre comunicarea prevăzută la articolul 22 alineatul (6) coroborat cu articolul 29 din CVU cu cea menționată la articolul 221 alineatul (3) din CVC, care întrerupe termenul de prescripție de trei ani în conformitate cu Hotărârea din 10 iulie 2019, CEVA Freight Holland ( 9 ) (punctele 43, 45, 46 și 48).

Înainte de a răspunde Hoge Raad der Nederlanden, vom face câteva precizări cu privire la întrebările adresate de Curte părților și participanților la procedura preliminară.

Întrebările Curții nu pun la îndoială situația de fapt descrisă în decizia de trimitere ( 10 ). Dimpotrivă, considerând‑o stabilită, îi oferă instanței de trimitere o perspectivă asupra dreptului Uniunii care nu corespunde în totalitate cu cea adoptată de aceasta.

Nimic nu împiedică Curtea să furnizeze instanței naționale indicații, pe baza dosarului și a observațiilor prezentate în fața acesteia, cu privire la aspecte care nu au fost abordate în trimiterea preliminară, în cazul în care consideră că este relevant pentru îmbunătățirea colaborării sale cu instanța de trimitere.

În conformitate cu articolul 221 alineatul (4) din CVC, „atunci când datoria vamală este rezultatul unui act care, în momentul săvârșirii, putea declanșa urmărirea penală, valoarea poate fi comunicată debitorului, în conformitate cu condițiile prevăzute în dispozițiile legale în vigoare, după împlinirea perioadei de trei ani [de la nașterea datoriei]”.

Deși această dispoziție sau alte alineate ale articolului 221 din CVC nu utilizau noțiunea de prescripție, Curtea a considerat că termenul de trei ani la care făceau referire era, în sine, un termen de prescripție a datorie vamale ( 11 ).

Astfel: „potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 221 alineatul (3) din [CVC] stabilește o normă de prescripție potrivit căreia comunicarea valorii taxelor la import sau a taxelor la export care trebuie plătite nu mai poate fi efectuată după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală” ( 12 ).

Prin urmare, conform articolului 221 alineatul (4) din CVC, termenul de prescripție a datoriei vamale stabilit prin acest cod nu se limita la trei ani, în cazul în care datoria vamală „este rezultatul unui act care […] putea declanșa urmărirea penală”.

Aceasta a fost interpretarea Curții într‑o cauză în care mărfurile au fost puse în liberă circulație în mod ilicit, după întocmirea unei declarații vamale întemeiate pe informații false ( 13 ).

Potrivit Curții, cu toate că punerea în liberă circulație constituie una dintre faptele generatoare ale datoriei vamale la import enumerate la articolul 201 din CVC, „această apreciere nu poate însemna că o asemenea datorie nu «este rezultatul», în sensul articolului 221 alineatul (4) din Codul vamal, al unor acte precum cele în discuție în litigiul principal” ( 14 ).

În consecință, termenul prevăzut la articolul 221 alineatul (3) din CVC putea depăși trei ani în cazul în care faptele care au dat naștere datoriei vamale pot declanșa urmărirea penală ( 15 ).

Aceeași regulă, cu mici variații, figurează la articolul 103 alineatul (2) din CVU ( 16 ). În temeiul acestuia, în cazul în care datoria vamală a luat naștere ca rezultat al unui act care putea face obiectul unei acțiuni judiciare penale, termenul pentru notificarea sa poate fi extins la minimum cinci ani și la maximum 10 ani.

Instanța de trimitere ar putea, așadar, în măsura în care regulile sale de procedură îi permit ( 17 ), să stabilească dacă, în speță, situația este similară cu cea examinată în Hotărârea A.

Totul pare să indice că cele două situații sunt similare, deoarece, conform deciziei de trimitere, în comunicarea adresată societății Jumbocarry la 1 iunie 2016, inspectorul își exprima îndoielile cu privire la originea reală a mărfurilor declarate și susținea că certificatul de origine este fals ( 18 ).

În cazul în care instanța de trimitere confirmă că actul din care a rezultat datoria vamală a societății Jumbocarry putea declanșa urmărirea penală, această datorie, născută la 4 iulie 2013, nu s‑ar fi stins, în temeiul prescripției, nici la 1 iunie 2016 (data comunicării inspectorului), nici la 18 iulie 2016 (data notificării de plată).

În această situație, nu s‑ar impune analizarea efectului pe care, în conformitate cu CVC sau cu CVU, l‑au avut actele care au suspendat, în anul 2016, termenul de trei ani de prescripție a datoriei vamale. Astfel cum am menționat, acest termen de trei ani nu s‑ar aplica în prezenta cauză.

Comunicarea către debitor a cuantumului taxelor vamale, calculat de autoritățile vamale de îndată ce au intrat în posesia datelor necesare ( 19 ), trebuia efectuată în conformitate cu „normele corespunzătoare” și într‑un termen de maximum trei ani de la data la care a luat naștere acea datorie, în conformitate cu articolul 221 alineatele (1) și (3) din CVC.

Curtea s‑a pronunțat cu privire la această comunicare în sensul că, în ceea ce privește forma și conținutul său, „[…] revine autorităților naționale competente sarcina să asigure o comunicare care să îi permită debitorului datoriei vamale să își cunoască în mod exact taxele” ( 20 ). În schimb, nu era obligatoriu ca aceasta să respecte norme de procedură specifice ( 21 ).

În ceea ce privește efectele sale, Curtea a statuat că „comunicarea către debitor […] determină, în conformitate cu articolul 221 alineatul (3) din [CVC], întreruperea termenului de prescripție”, a cărui împlinire conduce la stingerea datoriei vamale ( 22 ).

„Comunicările” menționate, pe de o parte, la articolul 221 alineatele (1) și (3) din CVC și, pe de altă parte, la articolul 22 alineatul (6) și la articolul 103 alineatul (3) litera (b) din CVU prezintă elemente de legătură notabile. Nu se pune problema că acestea coincid sub toate aspectele ( 23 ), ci că, în anumite împrejurări, pot fi considerate acte administrative cu conținut echivalent, în cazul în care se adoptă raționamentul utilizat de Curte la interpretarea primului dintre aceste articole.

CVC nu prevedea în mod expres notificarea către debitor, înainte de adoptarea lor, a deciziilor administrative nefavorabile intereselor sale. Astfel cum am arătat anterior, acesta se limita la a prevedea că administrația trebuia să comunice debitorului, în conformitate cu normele corespunzătoare, valoarea taxelor înainte de împlinirea perioadei de trei ani de la nașterea datoriei vamale.

Cu toate acestea, Curtea a statuat că comunicarea prealabilă era obligatorie în temeiul CVC ( 24 ), întrucât oferea debitorului posibilitatea de a fi ascultat și, în același timp, permitea ca „autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante ( 25 ). Această comunicare, astfel cum am amintit, „întrerupea” termenul de prescripție a datoriei vamale ( 26 ).

Întrucât CVC nu stabilea în mod expres obligația de comunicare prealabilă către debitor, el nu prevedea nici alte aspecte legate de aceasta, precum mijloacele de exprimare a punctului de vedere sau termenul în care acesta poate fi exprimat. Aspectele respective trebuiau stabilite de dreptul național, în conformitate cu principiile efectivității și echivalenței.

CVU reglementează, chiar în mod explicit, comunicarea către debitor, astfel încât acesta să își poată exprima punctul de vedere în apărarea intereselor sale ( 27 ). Potrivit jurisprudenței Curții privind CVC (și, într‑o anumită măsură, în contrapondere cu recunoașterea dreptului la apărare) ( 28 ), articolul 103 alineatul (3) litera (b) din CVU conferă acestui act al administrației un efect suspensiv în privința termenului de trei ani pentru notificarea datoriei, a cărei dies a quo coincide cu momentul nașterii sale. Suspendarea durează până la finalul perioadei în care debitorul are posibilitatea să își exprime punctul de vedere ( 29 ), termenul reluându‑și curgerea de la acel moment.

Cu alte cuvinte, suspendarea prevăzută la articolul 103 alineatul (3) litera (b) din CVU adaugă 30 de zile celor trei ani calculați de la nașterea datoriei vamale, care stabilesc termenul‑limită pentru notificarea acesteia din urmă. Astfel, are loc în realitate o prelungire (foarte limitată în timp) a termenului de prescripție extinctivă a dreptului administrației de a stabili datoria vamală ( 30 ).

Potrivit instanței de trimitere, în prezenta cauză, inspectorul a transmis comunicarea societății Jumbocarry la 1 iunie 2016, pentru a o înștiința că intenționează să recupereze datoria vamală a posteriori, calculând‑o la o rată de 12 %, și i‑a acordat 30 de zile pentru a‑și exprima punctul de vedere.

Dacă aceasta este ordinea în care s‑au desfășurat evenimentele, aplicarea jurisprudenței menționate anterior ar putea determina instanța de trimitere să aprecieze doi factori relevanți pentru litigiu: – primul este că comunicarea cu un astfel de conținut a fost de natură să furnizeze debitorului informații adecvate și să îi permită să își apere drepturile în deplină cunoștință de cauză, în sensul în care a fost interpretat articolul 221 alineatul (3) din CVC în Hotărârea Molenbergnatie ( 31 ); – al doilea este că acea comunicare ar fi declanșat, tot în conformitate cu articolul 221 alineatul (3) din CVC, astfel cum a fost interpretat de Curte ( 32 ), întreruperea (sau suspendarea) termenului de prescripție de trei ani, calculat de la nașterea datoriei vamale.

Prin urmare, termenul de prescripție de trei ani ar fi fost suspendat (sau, eventual, întrerupt), indiferent de codul vamal aplicabil (CVC sau CVU), ca urmare a comunicării adresate de inspector societății Jumbocarry la 1 iunie 2016, cu alte cuvinte înainte de împlinirea a trei ani calculați de la 4 iulie 2013, data la care a luat naștere datoria respectivă.

În aceeași măsură, având în vedere că suspendarea termenului producea efecte până la finalul perioadei acordate debitorului pentru a‑și exprima punctul de vedere, este posibil ( 33 ) ca la data (18 iulie 2016) la care societății Jumbocarry i‑a fost adresată notificarea de plată să nu se fi împlinit nici în temeiul CVC cei trei ani (plus perioada de suspendare) de prescripție la finalul cărora se stinge datoria vamală.

În orice caz, vom propune un răspuns la întrebările preliminare pentru situația în care, în urma examinării celor două elemente de analiză prezentate anterior ( 34 ), instanța de trimitere consideră că este necesară în continuare interpretarea normelor de drept al Uniunii care fac obiectul acestora.

Instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la efectele ratione temporis ale celor două norme din CVU care, în temeiul articolului 288 alineatul (2) din acesta, se aplică de la 1 mai 2016: – prima se referă la prescrierea datoriei vamale [articolul 103 alineatul (3) litera (b) din CVU]. – a doua se referă la stingerea datoriei respective [articolul 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din CVU], în cazul în care debitorul nu mai poate fi notificat în conformitate cu articolul 103 din CVU.

Raționamentul instanței de trimitere, precum și argumentele părților și ale participanților la procedura preliminară s‑au axat pe calificarea dispozițiilor în litigiu drept norme de procedură sau de drept substanțial. Nu avem nimic împotrivă să începem analiza din această perspectivă.

Părțile și participanții la litigiu recurg la jurisprudența clasică a Curții care, atunci când se pronunță asupra efectelor în timp ale noilor norme, fie cu privire la situații în curs, fie cu privire la situații consolidate deja în mod definitiv, distinge în funcție de aspectul dacă este vorba despre normele de procedură sau normele de drept substanțial (sau de drept material).

Potrivit jurisprudenței respective, „se consideră în general că normele de procedură se aplică procedurilor în curs de desfășurare la momentul intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept substanțial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situații apărute anterior intrării lor în vigoare” ( 35 ).

Curtea și‑a precizat jurisprudența cu privire la aplicarea în timp a normelor de drept substanțial după cum urmează: „o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie și […], deși ea nu se aplică situațiilor juridice născute și definitiv consolidate înainte de această intrare în vigoare, ea se aplică imediat efectelor viitoare ale unei situații născute sub imperiul legii vechi, precum și situațiilor juridice noi. Soluția nu este diferită, sub rezerva principiului neretroactivității actelor juridice, decât dacă noua normă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp ale acesteia” ( 36 ).

Această jurisprudență ( 37 ) acceptă anumite nuanțe, în funcție de împrejurări. Astfel: – normele de procedură sunt, în general, aplicabile de la data la care intră în vigoare; – în schimb, normele de drept substanțial nu aduc atingere situațiilor juridice consolidate definitiv anterior intrării lor în vigoare, cu excepția cazului în care reiese din dispozițiile, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un astfel de efect ( 38 ); – se poate accepta ca excepție de la această regulă ipoteza în care „o reglementare a Uniunii care are ca obiectiv instituirea unei reglementări de ansamblu privind recuperarea a posteriori a taxelor vamale conține atât norme de procedură, cât și norme de drept substanțial care formează un tot indisociabil ale cărui dispoziții speciale nu pot fi evaluate în mod separat în ceea ce privește efectul lor în timp” ( 39 ).

În cazul în care se acceptă abordarea adoptată în decizia de trimitere și în observațiile părților și ale participanților la procedura preliminară, ar trebui să se examineze natura (de drept procedural sau material) a articolelor din CVU la care se referă prima întrebare.

Rezultatul acestei analize ar fi în favoarea constatării naturii de drept material a dispozițiilor respective, dacă luăm în considerare aspectele reținute de Curte în Hotărârea Molenbergnatie. Conform acestei hotărâri, articolul 221 alineatul (3) din CVC trebuie „considerat o dispoziție de drept substanțial” ( 40 ).

Pentru a califica acest articol ca normă de drept substanțial, iar nu ca normă de procedură, Curtea a luat în considerare efectele necomunicării (de către autorități), în termen de trei ani, a cuantumului datoriei, în legătură cu motivele pentru care se stinge această datorie enumerate la articolul 233 din CVC: pe baza acestora, Curtea a dedus că, în cazul în care există împrejurările enumerate în cele două dispoziții, datoria vamală „se prescrie și, prin urmare, se stinge” ( 41 ).

Indiferent de opinia (doctrinară) care poate fi exprimată cu privire la aceste afirmații ( 42 ), este cert că Curtea a optat să califice articolul 221 alineatul (3) coroborat cu articolul 233, ambele din CVC, drept normă de drept substanțial.

Această calificare poate fi extrapolată, fără dificultăți majore, la dispoziția corelativă din CVU: articolul 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) coroborat cu articolul 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din codul menționat are un conținut echivalent cu articolul 221 alineatul (3) din CVC.

Prin urmare, având în vedere că dispozițiile CVU a căror interpretare se solicită reprezintă norme de drept substanțial, aplicarea jurisprudenței Molenbergnatie ar avea drept rezultat faptul că acele dispoziții nu ar trebui să se aplice datoriilor vamale născute anterior intrării lor în vigoare.

Cu toate acestea, interdicția privind aplicarea unor noi norme de drept substanțial în ceea ce privește evenimentele survenite anterior intrării lor în vigoare se aplică în cazul în care este vorba despre „situații juridice născute și consolidate definitiv anterior intrării în vigoare” ( 43 ). Această situație nu se regăsește în prezenta cauză, în care termenul de prescripție nu se împlinise încă.

Astfel cum arată în mod corect instanța de trimitere, în cauza soluționată prin Hotărârea Molenbergnatie situația debitorului era consolidată în mod definitiv. Dimpotrivă, datoria vamală a societății Jumbocarry nu era încă „prescrisă la 1 mai 2016” ( 44 ). Aceasta adaugă că, prin urmare, „situația persoanei interesate este diferită de cea examinată la punctul 41 din Hotărârea Molenbergnatie” ( 45 ).

Astfel, din informațiile existente la dosar se poate deduce că: – datoria societății Jumbocarry a luat naștere la 4 iulie 2013; – la momentul – altul decât cel al intrării lor în vigoare – la care au devenit aplicabile articolele 103 și 124 din CVU (și anume, 1 mai 2016) ( 46 ), termenul de prescripție de trei ani privind datoria vamală respectivă nu se împlinise încă. Aceasta s‑ar fi prescris la 4 iulie 2016 dacă termenul respectiv nu s‑ar fi suspendat, astfel cum s‑a întâmplat în realitate, ca urmare a comunicării inspectorului (la 1 iunie 2016).

În concluzie, situația juridică a societății Jumbocarry, în ceea ce privește prescrierea datoriei sale, nu era consolidată definitiv atunci când administrația neerlandeză a suspendat termenul de trei ani, prin comunicarea, la 1 iunie 2016 [în conformitate cu articolul 22 alineatul (6) și cu articolul 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) din CVU], a motivelor pentru care intenționa să notifice datoria vamală.

În această situație, considerăm că nimic nu se opune aplicării articolului 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) și a articolului 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din CVU. Prin urmare, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie afirmativ.

Aceeași soluție este confirmată de criteriile convergente care decurg din Hotărârile Taricco I și Taricco II. La prima dintre aceste hotărâri a făcut referire Parlamentul în observațiile sale scrise, iar părțile din litigiu și ceilalți participanți la procedura preliminară au avut posibilitatea să prezinte, la cererea Curții, argumente cu privire la efectele celor două hotărâri.

În doctrina penală, una dintre problemele dezbătute în mod tradițional a fost cea care decurge din prelungirea, printr‑o nouă lege, a termenelor de prescripție privind infracțiunile înainte de expirarea celor care erau în vigoare la momentul săvârșirii acestora ( 47 ).

Această prelungire a creat dificultăți atunci când a fost analizată din perspectiva principiului general al interzicerii retroactivității in peius a legilor penale. O astfel de interdicție este prevăzută la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Cele două abordări divergente cu privire la acest aspect susțin, din perspective opuse: a) că termenul de prescripție care începe să curgă anterior intrării în vigoare a noii legi este reglementat de legea anterioară (tempus regit actum) și b) că nimic nu împiedică legiuitorul să prelungească termenul de prescripție, dar noul termen (mai lung decât precedentul) s‑ar aplica numai infracțiunilor care nu erau încă prescrise conform legii anterioare ( 48 ).

Atunci când a răspuns la una dintre întrebările preliminare adresate în Hotărârea Taricco I, Curtea s‑a întemeiat pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care consacră drepturi ce corespund celor garantate la articolul 49 din cartă.

Potrivit acestei jurisprudențe, Curtea a statuat că „prelungirea termenului de prescripție și aplicarea sa imediată nu aduce atingere drepturilor garantate prin articolul 7 din convenția menționată, dat fiind că dispoziția respectivă nu poate fi interpretată în sensul că împiedică o prelungire a termenelor de prescripție atunci când faptele imputate nu au fost prescrise niciodată” ( 49 ).

Avocata generală Kokott, în Concluziile sale prezentate în cauza Taricco I, s‑a pronunțat în același sens: „perioada în care poate fi urmărită o infracțiune poate fi modificată și după săvârșirea faptei, atât timp cât nu s‑a împlinit prescripția” ( 50 ).

Hotărârea Taricco II confirmă această afirmație, considerând că este posibil ca un legiuitor național să „prelunge[ască] un termen de prescripție cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise”. Curtea a adăugat că o astfel de prelungire „nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor (a se vedea în acest sens Hotărârea Taricco, punctul 57 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată la acest punct)” ( 51 ).

Este adevărat că reglementarea națională la care făceau referire Hotărârile Taricco I și Taricco II diferă de cea în discuție în prezenta cauză. În hotărârile respective nu exista propriu‑zis o nouă prelungire a termenului de prescripție a infracțiunilor, ci intervenea o reducere neprevăzută a perioadei maxime în care acest termen putea fi întrerupt ( 52 ), ceea ce implica „neutralizarea efectului temporal al unei cauze de întrerupere a prescripției” ( 53 ).

Este de asemenea adevărat că, în urma cererii de decizie preliminară formulate de Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) în cauza Taricco II, Curtea a abordat reglementarea în litigiu dintr‑o altă perspectivă decât cea adoptată în Hotărârea Taricco I: – în Hotărârea Taricco I, aceasta a analizat obligația instanței italiene de a lăsa neaplicate, în cadrul unei proceduri penale pentru comportamente penale referitoare la colectarea taxei pe valoarea adăugată, anumite norme naționale privind întreruperea termenului de prescripție pentru infracțiuni care, în combinație cu durata obișnuită a procedurilor în acel stat membru, determinau în practică impunitatea făptuitorilor acestora, în detrimentul intereselor financiare ale Uniunii; – în Hotărârea Taricco II, Curtea a nuanțat afirmațiile din Hotărârea Taricco I ( 54 ), în cadrul analizei obligației de a lăsa neaplicate normele naționale privind prescripția [care, în Italia, au caracter material, potrivit Corte costituzionale (Curtea Constituțională)] ( 55 ) în raport cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor ( 56 ). Aceasta a clarificat de asemenea rolurile legiuitorului și ale instanței penale în remedierea unei situații în care dreptul intern nu respecta cerințele care decurgeau din protecția intereselor financiare ale Uniunii, pentru a aplica sancțiuni eficiente, proporționale și disuasive.

Cu toate acestea, diferențele dintre cele două hotărâri nu se reflectă în chestiunea dezbătută în prezenta cauză: validitatea aplicării imediate a unui nou termen de prescripție, mai îndelungat decât cel anterior, unor fapte care nu au fost încă prescrise.

În ceea ce privește acest aspect concret, cele două hotărâri coincid: punctul 42 din Hotărârea Taricco II acceptă fără rezerve afirmația de la punctul 57 din Hotărârea Taricco I și, în același timp, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului menționată în Hotărârea Taricco I.

Or, dacă este posibil ca o nouă normă să prelungească, cu efect imediat, termenul de prescripție a infracțiunilor care nu erau încă prescrise, va fi posibil cu atât mai mult să se recurgă la acest criteriu în cazul suspendării – limitate în timp – a termenului de prescripție a unei datorii vamale (care nu are caracter de sancțiune) înainte de împlinirea celor trei ani care, conform legislației anterioare, sunt necesari pentru ca aceasta să fie considerată prescrisă ( 57 ).

Cea de a doua întrebare preliminară este formulată în termeni foarte succinți. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, „în cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ […], aplicarea articolului 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) și a articolului 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din CVU este compatibilă cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime.

Parlamentul a intervenit în această procedură considerând că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere „pare” să pună sub semnul îndoielii validitatea celor două articole din CVU la care se referă prima întrebare, chiar dacă nu în mod explicit ( 58 ).

Cu toate acestea, considerăm că lectura deciziei de trimitere nu permite să se considere că cea de a doua întrebare preliminară constituie o manifestare a unei îndoieli privind validitatea acelor norme de drept al Uniunii. Instanța de trimitere nu contestă validitatea, în mod abstract, a normelor respective, ci aplicarea în timp a acestora într‑o situație concretă. Este cert că, la finalul deciziei sale, aceasta face referire la neaplicarea articolului 103 alineatul (3) din CVU, dar o face, mai degrabă, în contextul împrejurărilor speciale din litigiu.

Decizia de trimitere justifică recurgerea la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, întrucât „s‑ar putea susține” că, la data la care a luat naștere datoria vamală (4 iulie 2013), „nu era clar sau previzibil pentru persoana interesată faptul că legislația vamală urma să fie modificată în ceea ce privește colectarea și prescripția […]” ( 59 ).

Cu toate acestea, instanța de trimitere recunoaște că, prin adoptarea articolului 22 alineatul (6) și a articolului 29 din CVU, legiuitorul Uniunii a consolidat situația juridică a debitorului, oferindu‑i dreptul de a dispune de o perioadă pentru a‑și exprima punctul de vedere ( 60 ). Legătura acestor dispoziții cu suspendarea termenului de prescripție, în perioada acordată pentru exprimarea punctului de vedere, nu implică o deteriorare a situației debitorului atât de importantă încât să conducă la neaplicarea articolului 103 alineatul (3) din CVU ( 61 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante, „principiul securității juridice impune ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în privința efectelor lor, astfel încât persoanele interesate să se poată orienta în situații și în raporturi juridice care sunt guvernate de ordinea juridică a Uniunii” ( 62 ).

În ceea ce privește dreptul de a invoca protecția încrederii legitime, Curtea a statuat că „se extinde, ca un corolar al principiului securității juridice […], la orice particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația […] l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Constituie asigurări de natură să dea naștere unor asemenea speranțe […] informațiile precise, necondiționate, concordante și emise de surse autorizate și de încredere. În schimb, nu se poate invoca încălcarea acestui principiu în cazul în care administrația nu a furnizat asigurări precise” ( 63 ).

Or, în primul rând, niciunul dintre aceste principii nu implică obligația de a menține ordinea juridică neschimbată în timp. Așteptarea ca legislația să nu sufere modificări ar fi, în plus, vădit neîntemeiată într‑un domeniu precum cel vamal, care necesită o adaptare constantă ( 64 ). O dovadă bună în acest sens sunt modificările succesive ale CVC, de la adoptarea sa în anul 1992 până la abrogarea sa prin Regulamentul nr. 952/2013. Adoptarea CVU a fost justificată de necesitatea de a „s[e] țin[e] cont de evoluția legislației Uniunii” ( 65 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește protecția încrederii legitime în sensul prezentat anterior, nu există nicio informație în dosar din care să se poată deduce că administrația neerlandeză a oferit societății Jumbocarry „asigurări precise” în ceea ce privește recuperarea datoriei vamale la un moment dat.

În al treilea rând, principiul securității juridice nu se opune ca normele să fie interpretate, în cazul în care conținutul lor prezintă dificultăți hermeneutice care dau naștere unor îndoieli pentru subiecții pe care îi vizează sau care trebuie să le aplice: mecanismul de cooperare judiciară prevăzut la articolul 267 TFUE a fost instituit tocmai pentru a înlătura aceste îndoieli.

În al patrulea rând, introducerea noului articol 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) din CVU nu implică, în realitate, o modificare în raport cu situația normativă anterioară. Dimpotrivă, aceasta răspunde necesității de a oferi certitudine unei obligații a autorităților administrative care exista deja în CVC, potrivit jurisprudenței Curții ( 66 ), și a cărei consacrare normativă revenea în sarcina legiuitorului național, în lipsa unei atenții specifice din partea legiuitorului Uniunii.

În prezenta cauză, nu poate fi vorba despre un drept al debitorului ca datoria sa vamală să se stingă automat și inevitabil după trei ani de la nașterea ei, ci despre o așteptare ca acest lucru să se întâmple, inclusiv în temeiul normelor CVC în vigoare la nașterea acelei datorii.

Astfel cum am menționat, nu exista un astfel de drept, ci așteptarea de a obține prescripția, după expirarea termenului de trei ani, cu condiția ca acesta să nu fie suspendat, ceea ce s‑ar putea întâmpla fie ca urmare a introducerii unei acțiuni, fie ca urmare a unui act administrativ prin care să se comunice intenția de a recupera datoria vamală, anterior adoptării deciziei în acest sens.

Astfel cum a susținut guvernul neerlandez ( 67 ), momentul stingerii datoriei vamale nu putea fi stabilit în prealabil cu certitudine deplină, când CVC era în vigoare, întrucât articolul 221 alineatul (3) din CVC prevedea posibilitatea suspendării perioadei de trei ani în cazul introducerii unei acțiuni în conformitate cu articolul 243 ( 68 ).

Interpretarea Curții cu privire la articolul 221 alineatul (3) permitea să se deducă faptul că, tot în perioada în care CVC era în vigoare, comunicarea administrației întrerupea (cu efectul corespunzător asupra termenului de prescripție) termenul de trei ani pentru notificarea datoriei vamale ( 69 ).

În al cincilea rând, astfel cum subliniază în mod corect instanța de trimitere, prelungirea termenului de prescripție, prin suspendarea inerentă comunicării efectuate în conformitate cu articolul 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) din CVU, este direct legată de posibilitatea oferită debitorului de a‑și exprima punctul de vedere înainte ca autoritatea vamală să adopte o decizie nefavorabilă intereselor sale.

Această normă asigură echilibrul între dreptul debitorului de a‑și exprima punctul de vedere și interesele financiare ale Uniunii. De asemenea, necesitatea unui astfel de echilibru nu este o noutate a CVU, iar logica potrivit căreia comunicarea administrativă suspendă termenul de prescripție exista anterior.

În al șaselea rând, inclusiv în cazul în care prelungirea termenului de prescripție, ca urmare a efectelor suspensive ale comunicării notificate debitorului, ar putea fi calificată drept „noutate” în raport cu regimul CVC în vigoare la 4 iulie 2013 (la momentul nașterii datoriei Jumbocarry), aplicarea imediată a articolului 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) din CVU, începând de la 1 mai 2016, nu ar aduce atingere securității juridice, sub aspectul certitudinii cu privire la legislația aplicabilă.

Orice operator vamal diligent ar putea cunoaște interpretarea Curții cu privire la aplicabilitatea în timp a normelor de procedură, precum și a celor de drept substanțial în ceea ce privește efectele viitoare ale situațiilor juridice neconsolidate încă. Această jurisprudență este constantă și datează, în domeniul vamal, din anul 1981 ( 70 ).

Aplicarea imediată a articolului 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) din CVU permite, în sfârșit, asigurarea egalității de tratament a oricărui importator a cărui datorie nu s‑a stins, în temeiul prescripției, la data aplicabilității depline a CVU, independent dacă aceasta s‑a născut înainte sau după data respectivă. Începând de la 1 mai 2016, orice persoană are dreptul de a‑și exprima punctul de vedere în situația menționată la articolul 22 alineatul (6) din CVU, în același termen, calculat în același mod.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează: „Articolul 103 alineatul (3) partea introductivă și litera (b) și articolul 124 alineatul (1) partea introductivă și litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și a Consiliului din 9 octombrie 2013 de instituire a Codului vamal al Uniunii se aplică unei datorii vamale născute înainte de 1 mai 2016, al cărei termen de prescripție nu expirase încă la această dată, fără ca aplicarea lor să încalce principiile securității juridice și protecției încrederii legitime.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 11 februarie 2021 ( 1 )