Hotărârea Tribunalului (Camera a treia) din 2 iunie 2021 (Extras).#Franz Schröder GmbH & Co. KG împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Procedură de declarare a nulității – Marca Uniunii Europene verbală MONTANA – Motiv absolut de refuz – Caracter descriptiv – Articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Dreptul de a fi ascultat – Articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 – Examinare din oficiu a faptelor – Admiterea probelor prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs – Articolul 95 alineatele (1) și (2) din Regulamentul 2017/1001.#Cauza T-854/19.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – admiterea cererii de declarare a nulității și anularea mărcii contestate pentru produsele și serviciile în cauză; – obligarea EUIPO și a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în fața camerei de recurs.

În ședință, reclamanta a declarat că renunță la al doilea capăt de cerere, renunțare de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intervenienta solicită Tribunalului respingerea acțiunii.

Prin intermediul primului motiv, reclamanta reproșează camerei de recurs, în esență, pe de o parte, că a admis elementele de probă prezentate tardiv de intervenientă în temeiul articolului 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 și, pe de altă parte, că a examinat din oficiu anumite fapte, cu încălcarea articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001. Primul motiv poate fi, așadar, împărțit în două critici distincte, întemeiate pe încălcarea celor două dispoziții menționate mai sus.

Potrivit articolului 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, EUIPO „poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util”.

Reiese din modul de redactare a articolului 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 că, de regulă și cu excepția unor dispoziții contrare, prezentarea faptelor și a probelor de către părți rămâne posibilă după expirarea termenelor prevăzute pentru o astfel de prezentare în aplicarea dispozițiilor aceluiași regulament și că în niciun caz nu există vreo interdicție în privința EUIPO de a ține seama de fapte și de probe invocate sau prezentate astfel tardiv [Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 42, Hotărârea din 19 aprilie 2018, EUIPO/Group, C‑478/16 P, nepublicată, EU:C:2018:268, punctul 34, și Hotărârea din 21 martie 2019, Pan/EUIPO – Entertainment One UK (TOBBIA), T‑777/17, nepublicată, EU:T:2019:180, punctul 21].

Prin precizarea că EUIPO „poate” să hotărască, într‑o asemenea situație, să nu țină seama de asemenea probe, articolul 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 l‑a învestit cu o largă putere de apreciere de a hotărî, motivându‑și decizia sub acest aspect, dacă este necesar sau nu să ia în considerare aceste probe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 43, Hotărârea din 24 ianuarie 2018, EUIPO/European Food, C‑634/16 P, EU:C:2018:30, punctul 56, și Hotărârea din 21 martie 2019, TOBBIA, T‑777/17, nepublicată, EU:T:2019:180, punctul 22).

Pe de altă parte, articolul 27 alineatul (4) din Regulamentul 2018/625 delimitează exercitarea puterii de apreciere prevăzute la articolul 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001 în ceea ce privește faptele invocate și probele prezentate pentru prima dată în fața camerei de recurs. Astfel, această dispoziție prevede următoarele: „În conformitate cu articolul 95 alineatul (2) din Regulamentul [2017/1001], camera de recurs poate accepta fapte sau probe prezentate pentru prima dată în fața acesteia numai în cazul în care respectivele fapte sau probe îndeplinesc următoarele cerințe: (a) acestea sunt susceptibile, la prima vedere, să fie relevante pentru rezultatul cauzei și (b) acestea nu au fost prezentate în timp util din motive întemeiate, în special în cazul în care doar completează fapte sau probe relevante care au fost deja prezentate în timp util sau sunt depuse pentru a contesta constatările făcute sau examinate din proprie inițiativă de prima instanță în decizia care face obiectul căii de atac.” [omissis]

Reclamanta susține că, în conformitate cu articolul 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, în procedurile de declarare a nulității întemeiate pe cauze de nulitate absolută, EUIPO își limitează examinarea la motivele și la argumentele prezentate de părți. O marcă a Uniunii Europene care a făcut obiectul unei înregistrări ar beneficia de o prezumție de validitate, iar sarcina de a invoca în fața EUIPO elementele concrete care pun în discuție validitatea sa ar reveni persoanei care a formulat cererea de declarare a nulității.

Reclamanta apreciază, așadar, că camera de recurs nu era îndreptățită să se întemeieze pe propriile constatări de fapt. Or, în decizia atacată, camera de recurs s‑ar fi întemeiat pe „fapte suplimentare” neinvocate de părți.

Potrivit reclamantei, aceste fapte privesc, în primul rând, populația statului Montana (punctul 29 din decizia atacată), în al doilea rând, popularitatea altor destinații turistice precum statele California sau Florida (punctul 31 din decizia atacată), în al treilea rând, referirea la termeni legați de cuvântul „montana” în anumite limbi europene și asocierea acestui cuvânt cu comuna elvețiană Crans‑Montana (punctele 32 și 33 din decizia atacată), în al patrulea rând, procentajul pădurilor pe teritoriile Statelor Unite și al anumitor state membre ale Uniunii (punctele 42 și 43 din decizia atacată), precum și, în al cincilea rând, informațiile din enciclopedia Britannica referitoare la vegetația din Montana și la economia acesteia (punctele 40, 51 și 52 din decizia atacată).

EUIPO și intervenienta contestă argumentația reclamantei.

Potrivit unei jurisprudențe constante, conform articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, în cadrul examinării motivelor absolute de refuz, examinatorii EUIPO, iar în calea de atac, camera de recurs a EUIPO trebuie să examineze din oficiu faptele pentru a stabili dacă marca a cărei înregistrare se solicită se încadrează sau nu în vreunul dintre motivele absolute de refuz al înregistrării prevăzute la articolul 7 din acest regulament. Rezultă că organele competente ale EUIPO pot fi determinate să își întemeieze deciziile pe fapte care nu au fost invocate de solicitant [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2019, All Star/EUIPO – Carrefour Hypermarchés (Forma unei tălpi de pantof), T‑611/17, nepublicată, EU:T:2019:210, punctul 43, și Hotărârea din 10 iunie 2020, Louis Vuitton Malletier/EUIPO – Wisniewski (Reprezentarea unui motiv de damier), T‑105/19, nepublicată, EU:T:2020:258, punctul 21].

Cu toate acestea, în cadrul unei proceduri de declarare a nulității întemeiate pe un motiv absolut de refuz, camera de recurs nu poate fi obligată să realizeze încă o dată analiza din oficiu a unor fapte pertinente realizată la momentul înregistrării de organele competente ale EUIPO. Astfel, din dispozițiile articolelor 59 și 62 din Regulamentul 2017/1001 reiese că marca Uniunii Europene este considerată validă până când este declarată nulă de EUIPO în urma unei proceduri de declarare a nulității. Prin urmare, aceasta beneficiază de o prezumție de validitate, care constituie consecința logică a controlului efectuat de EUIPO în cadrul examinării unei cereri de înregistrare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2019, Forma unei tălpi de pantof, T‑611/17, nepublicată, EU:T:2019:210, punctul 44, și Hotărârea din 10 iunie 2020, Reprezentarea unui motiv de damier, T‑105/19, nepublicată, EU:T:2020:258, punctul 22).

Această prezumție de validitate limitează obligația EUIPO, prevăzută la articolul 95 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001, de a examina din oficiu faptele pertinente care l‑ar putea determina să aplice motivele absolute de refuz la examinarea cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene efectuată de examinatori, iar în calea de atac, de camerele de recurs în procedura de înregistrare a mărcii respective. Or, în cadrul unei proceduri de declarare a nulității întemeiate pe un motiv absolut de refuz, întrucât marca Uniunii Europene înregistrată este prezumată validă, revine persoanei care a formulat cererea de declarare a nulității sarcina de a invoca în fața EUIPO elementele concrete care ar pune în discuție validitatea sa. Astfel, potrivit celei de a doua teze a articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001, teză care consolidează jurisprudența anterioară a Tribunalului [Hotărârea din 13 septembrie 2013, Fürstlich Castell’sches Domänenamt/OAPI – Castel Frères (CASTEL), T‑320/10, EU:T:2013:424, punctul 28], în procedurile de declarare a nulității inițiate în temeiul articolului 59 din același regulament, EUIPO își limitează examinarea la motivele și la argumentele prezentate de părți (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 2020, Reprezentarea unui motiv de damier, T‑105/19, nepublicată, EU:T:2020:258, punctul 23 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, deși prezumția de validitate a înregistrării limitează obligația EUIPO de a examina faptele pertinente, aceasta nu o poate împiedica totuși, în special având în vedere elementele invocate de partea care repune în discuție validitatea mărcii contestate, să se întemeieze pe fapte notorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2019, Forma unei tălpi de pantof, T‑611/17, nepublicată, EU:T:2019:210, punctul 46, și Hotărârea din 10 iunie 2020, Reprezentarea unui motiv de damier, T‑105/19, nepublicată, EU:T:2020:258, punctul 24).

Pe de altă parte, deși, în procedurile de declarare a nulității întemeiate pe un motiv absolut de refuz, EUIPO își limitează examinarea la motivele și la argumentele prezentate de părți, aceasta nu înseamnă că, în cadrul propriei aprecieri a faptelor, a argumentelor și a dovezilor prezentate de persoana care solicită declararea nulității, camera de recurs nu poate să ajungă la o concluzie diferită de cea propusă de aceasta din urmă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2019, Rubik’s Brand/EUIPO – Simba Toys (Forma unui cub cu fețe care au o structură în grilă), T‑601/17, nepublicată, EU:T:2019:765, punctul 82]. În această privință, din textul articolului 71 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001 rezultă că, prin efectul căii de atac cu care a fost sesizată, camera de recurs poate exercita competențele organului care a pronunțat decizia atacată și că, în acest context, este chemată, așadar, să efectueze o nouă examinare completă a fondului căii de atac, atât în drept, cât și în fapt [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, OAPI/Kaul, C‑29/05 P, EU:C:2007:162, punctul 57, Hotărârea din 4 martie 2020, Tulliallan Burlington/EUIPO, C‑155/18 P-C‑158/18 P, EU:C:2020:151, punctul 97, și Hotărârea din 28 martie 2019, Robert Bosch/EUIPO (Simply. Connected.), T‑251/17 și T‑252/17, EU:T:2019:202, punctul 27].

În speță, este cert că litigiul se înscrie într‑o procedură de declarare a nulității întemeiată pe o cauză de nulitate absolută. Camera de recurs era, așadar, ținută să efectueze o examinare limitată la motivele și la argumentele părților, fără a aduce atingere posibilității de a lua în considerare fapte notorii.

Or, nu se poate constata că camera de recurs nu a respectat limitele examinării sale, cu încălcarea articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001.

Astfel, trebuie arătat că camera de recurs nu a făcut decât să examineze dacă motivul absolut invocat în mod precis de reclamantă era de natură să determine nulitatea mărcii contestate. [omissis]

În plus, prin decizia atacată, camera de recurs a considerat că marca MONTANA a fost înregistrată în mod valabil, confirmând astfel validitatea sa.

În consecință, camera de recurs nu a examinat din oficiu fapte relevante care ar fi putut‑o determina să aplice alte motive absolute de refuz de natură să repună în discuție validitatea mărcii contestate, conform jurisprudenței citate la punctul 40 de mai sus.

În plus, reclamanta nu poate susține că, în cadrul aprecierii motivului absolut în cauză, camera de recurs a efectuat o examinare din oficiu a anumitor „fapte suplimentare” (a se vedea punctele 35 și 36 de mai sus).

Astfel, trebuie arătat că constatările camerei de recurs enumerate la punctul 36 de mai sus reies din aprecierea elementelor prezentate de reclamantă în susținerea cererii sale de declarare a nulității și a motivelor deciziei diviziei de anulare. Acestea urmăresc să repună în perspectivă faptele, dovezile și argumentele pe care reclamanta le‑a prezentat în cererea sa de declarare a nulității și pe care camera de recurs le‑a considerat inexacte sau insuficient probante, precum și să respingă concluziile la care a ajuns divizia de anulare prin admiterea cererii de declarare a nulității. [omissis]

Rezultă că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 42 de mai sus, constatările camerei de recurs nu reflectă decât exercitarea noii examinări complete a fondului căii de atac, atât în drept, cât și în fapt, la finalul căreia a concluzionat într‑un sens diferit de cel dorit de reclamantă.

Rezultă din cele ce precedă că a doua critică a primului motiv trebuie respinsă și, prin urmare, primul motiv în întregime. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

2 iunie 2021 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )

Concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 95 alineatele (1) și (2) din Regulamentul 2017/1001

Cu privire la prima critică a primului motiv, întemeiată pe o încălcare a articolului 95 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001

Cu privire la a doua critică a primului motiv, întemeiată pe o încălcare a articolului 95 alineatul (1) din Regulamentul 2017/1001