Hotărârea Tribunalului (Camera a șaptea) din 3 iunie 2026 (Extras).#HB împotriva Comisiei Europene.#Contracte de achiziții publice de servicii – Prestări de servicii de asistență tehnică pentru Înaltul Consiliu Judiciar și pentru autoritățile ucrainene – Neregularități săvârșite în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice – Recuperarea sumelor plătite nejustificat – Decizii de recuperare – Termen de prescripție pentru urmărirea în justiție a neregularităților – Dies a quo – Întreruperea prescripției – Limita absolută care se aplică prescripției urmăririi în justiție a unei neregularități – Decizie care constituie titlu executoriu – Articolul 299 TFUE – Existența unei creanțe – Răspundere extracontractuală – Prejudiciu moral.#Cauzele conexate T-795/19 RENV și T-796/19 RENV.

Prin acțiunile formulate, reclamanta, HB, solicită în primul rând, în temeiul articolului 263 TFUE, anularea a patru decizii (denumite în continuare, împreună, „deciziile atacate”): – în cauza T‑795/19 RENV, ea solicită anularea Deciziei C(2019) 7319 final a Comisiei din 15 octombrie 2019 privind reducerea sumelor datorate în temeiul contractului de achiziții publice CARDS/2008/166-429 și recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat (denumită în continuare „decizia de recuperare CARDS”); – în cauza T‑796/19 RENV, ea solicită anularea Deciziei C(2019) 7318 final a Comisiei din 15 octombrie 2019 privind reducerea sumelor datorate în temeiul contractului de achiziții publice TACIS/2006/101-510 și recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat (denumită în continuare „decizia de recuperare TACIS” și, luată împreună cu decizia de recuperare CARDS, „deciziile de recuperare”); – în cauza T‑408/21 RENV, ea solicită anularea Deciziei C(2021) 3339 final a Comisiei din 5 mai 2021 privind recuperarea unei creanțe în cuantum de 4241507 euro în sarcina lui HB, în temeiul contractului cu referința TACIS/2006/101-510 (denumit în continuare „decizia executorie TACIS”), și a Deciziei C(2021) 3340 final a Comisiei din 5 mai 2021 privind recuperarea unei creanțe în cuantum de 1197055,86 euro în sarcina lui HB, în temeiul contractului cu referința CARDS/2008/166-429 (denumit în continuare „decizia executorie CARDS” și, luată împreună cu decizia executorie TACIS, „deciziile executorii”). [omissis]

La 25 ianuarie 2006, Uniunea Europeană, reprezentată de Delegația sa în Ucraina (denumită în continuare „Delegația din Ucraina”), a lansat o cerere de ofertă cu numărul de referință EuropeAid/122038/C/SV/UA în scopul de a încheia un contract de achiziții publice de servicii pentru furnizarea de asistență tehnică autorităților ucrainene în vederea apropierii legislației ucrainene de cea a Uniunii. Acest contract de achiziții publice se înscria în cadrul programului de asistență tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente (TACIS), instituit în temeiul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 99/2000 al Consiliului din 29 decembrie 1999 privind acordarea de asistență statelor partenere din Europa de Est și Asia Centrală (JO 2000, L 12, p. 1). Acest program avea ca obiect favorizarea tranziției către o economie de piață și consolidarea democrației și a statului de drept în statele partenere din Europa de Est și din Asia Centrală.

La 17 iulie 2006, contractul cu referința TACIS/2006/101-510 (denumit în continuare „contractul TACIS”) a fost atribuit de Uniune, reprezentată de Comisie, consorțiului coordonat de reclamantă, dintre opt ofertanți care au depus oferte. Contractul aferent acestei achiziții publice (denumit în continuare „contractul TACIS”) a fost semnat în aceeași zi pentru o valoare maximă a contractului de achiziții publice de 4410000 de euro.

La 9 iunie și la 23 iulie 2006, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a primit două e‑mailuri anonime care conțineau afirmații potrivit cărora reclamanta a avut la dispoziție caietul de sarcini înaintea celorlalți ofertanți concurenți.

La 24 octombrie 2007, Uniunea, reprezentată de Agenția Europeană pentru Reconstrucție (AER), a lansat o cerere de ofertă cu numărul de referință EuropeAid/125037/D/SER/YU în scopul încheierii unui contract de achiziții publice de servicii pentru furnizarea de asistență tehnică pentru Înaltul Consiliu Judiciar din Serbia. Acest contract de servicii se înscria în cadrul Programului de asistență comunitară pentru reconstrucție, dezvoltare și stabilizare (CARDS), instituit în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2666/2000 al Consiliului din 5 decembrie 2000 privind ajutorul acordat Albaniei, Bosniei și Herțegovinei, Croației, Republicii Federale Iugoslavia și fostei Republici Iugoslave a Macedoniei și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1628/96 și de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 3906/89 și (CEE) nr. 1360/90 și a Deciziilor 97/256/CE și 1999/311/CE (JO 2000, L 306, p. 1). Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA), instituit în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1085/2006 al Consiliului din 17 iulie 2006 de instituire a unui instrument de asistență pentru preaderare (IPA) (JO 2006, L 210, p. 82, Ediție specială, 11/vol. 47, p. 134), i‑a succedat pentru perioada 2007-2013. Programul CARDS urmărea să ofere asistență comunitară țărilor din Europa de Sud‑Est în vederea participării acestora la procesul de stabilizare și de asociere cu Uniunea.

La 10 iunie 2008, contractul de achiziții publice cu referința CARDS/2008/166-429 (denumit în continuare „contractul de achiziții publice CARDS”) a fost atribuit consorțiului coordonat de reclamantă, dintre cinci ofertanți care au depus oferte. Contractul corespunzător acestei achiziții publice (denumit în continuare „contractul CARDS”) a fost semnat la 30 iulie 2008 pentru o valoare maximă de 1999125 de euro.

În urma dispariției AER în decembrie 2008, contractul de achiziții publice CARDS a fost transferat Delegației Uniunii în Serbia (denumită în continuare „Delegația din Serbia”), care, în scopul contractului CARDS, acționa în numele Comisiei, care reprezenta ea însăși Uniunea.

La 24 septembrie 2008, OLAF a primit o scrisoare anonimă care conținea afirmații potrivit cărora, pe de o parte, CV‑urile experților neprincipali comunicate de reclamantă în cadrul cererii de ofertă erau false și, pe de altă parte, caietul de sarcini fusese adaptat la profilul anumitor experți.

În urma denunțurilor menționate la punctele 5 și 9 de mai sus, OLAF a organizat o misiune de investigație și a arătat, într‑un raport din 7 aprilie 2009, existența unor neregularități grave și a unor posibile acte de corupție în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS. Aceste prime constatări o vizau pe reclamantă și o societate intermediară de inteligență economică (denumită în continuare „societatea intermediară”) care o asistase cu ocazia participării la cererea de ofertă pentru aceste contracte, în schimbul plății unei prime de succes. Acestea au fost transmise autorităților judiciare franceze la 27 iunie 2008 și autorităților judiciare belgiene la 14 septembrie 2009.

Aceste constatări au fost confirmate în trei rapoarte ale OLAF, din data de 19 aprilie 2010, privind contractul de achiziții publice TACIS, și, respectiv, din 29 iulie 2011 și din 28 iulie 2014, privind contractul de achiziții publice CARDS. Primul dintre aceste rapoarte a fost transmis Comisiei la 28 iulie 2010, iar al doilea a fost transmis la 28 noiembrie 2011. În aceste rapoarte, OLAF recomanda rezilierea contractelor TACIS și CARDS, a căror executare fusese suspendată între timp, precum și recuperarea sumelor plătite în temeiul acestor contracte.

Delegația din Ucraina a informat‑o pe reclamantă, la 20 aprilie 2012, cu privire la decizia sa de a ridica suspendarea contractului TACIS și, la 19 martie 2013, cu privire la intenția sa de a rezilia acest contract de achiziții publice, în urma executării contractului corespunzător, a plății facturii finale și a rambursării garanției bancare. Contractul a fost reziliat în mod formal la 4 martie 2014.

Prin scrisoarea din 8 mai 2015, Delegația din Serbia a informat‑o pe reclamantă cu privire la rezilierea contractului CARDS și i‑a indicat că Comisia va proceda la recuperarea sumelor plătite. La 29 mai 2015, reclamanta a contestat rezilierea acestui contract. Prin scrisoarea din 9 octombrie 2015, delegația menționată a confirmat termenii scrisorii sale din 8 mai 2015 referitoare la această reziliere și i‑a indicat că împotriva sa va fi emis un ordin de recuperare pentru totalitatea sumelor plătite în temeiul contractului menționat. La 9 noiembrie 2015, aceasta a informat‑o pe reclamantă cu privire la emiterea acestui ordin de recuperare, în cuantum de 1197055,86 euro.

La 3 mai 2016, chambre de l’instruction de la cour d’appel de Versailles (Camera de instrucție a Curții de Apel din Versailles, Franța) a statuat că anumite elemente de probă furnizate de OLAF împotriva reclamantei trebuiau considerate inadmisibile în ordinea juridică internă, astfel încât această instanță a pronunțat „anularea” rapoartelor OLAF care, prin urmare, nu mai puteau fi utilizate în procedurile judiciare naționale. Pe această bază, judecătorul de instrucție francez a emis, la 5 decembrie 2017, o ordonanță de clasare în privința reclamantei, dar de trimitere în fața unei instanțe penale a societății intermediare și a directorilor acesteia, precum și a unui membru al personalului Uniunii.

La 5 octombrie 2017, tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles, Belgia), statuând cu privire la ancheta desfășurată în Belgia și privind în special atribuirea contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS, a pronunțat două hotărâri prin care a declarat inadmisibile urmăririle penale începute printre altele împotriva reclamantei. Acesta a apreciat că rapoartele întocmite de OLAF în atenția justiției belgiene se întemeiau pe elemente de probă declarate nule de justiția franceză, erau afectate de aceeași nulitate și, prin urmare, nu putea să le ia în considerare. Prin urmare, acesta s‑a declarat necompetent să se pronunțe cu privire la cererile civile ale Comisiei. Aceasta nu a declarat apel împotriva acestor hotărâri.

Prin scrisorile din 24 mai 2018 și, respectiv, din 16 iulie 2018, Delegațiile din Ucraina și din Serbia au notificat reclamantei intenția lor de a recupera sumele plătite în temeiul contractelor TACIS și CARDS.

La 8 ianuarie 2018, reclamanta a solicitat Delegației din Serbia plata ultimei facturi referitoare la contractul de achiziții publice CARDS, eliberarea garanției bancare, precum și plata comisioanelor bancare generate de această garanție de la suspendarea contractului de achiziții publice menționat.

La 15 octombrie 2019, Comisia a adoptat deciziile de recuperare, prin care a considerat că procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS erau afectate de „neregularități” în sensul articolului 103 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2002”) și al articolului 131 din Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul financiar din 2018”) (articolul 1 primul paragraf din deciziile menționate).

Potrivit Comisiei, aceste neregularități erau imputabile consorțiului coordonat de reclamantă și suficient de grave pentru a justifica ca, pe de o parte, valoarea contractului de achiziții publice TACIS să fie redusă de la 4410000 de euro la zero euro și ca, pe de altă parte, valoarea contractului CARDS să fie redusă de la 1197055,86 de euro la zero euro (articolul 1 al doilea paragraf și articolul 2 din deciziile de recuperare).

În consecință, toate plățile efectuate în temeiul contractului TACIS, în cuantum de 4241507 euro, și în temeiul contractului CARDS, în cuantum de 1197055,86 euro, au fost considerate ca fiind plătite în mod necuvenit și trebuiau să facă obiectul unei recuperări (articolul 3 din deciziile de recuperare).

Cu ocazia notificării lor reclamantei, deciziile de recuperare au fost însoțite, fiecare, de o notă de debit datată 16 octombrie 2019 (denumite în continuare, împreună, „notele de debit”), privind plata de către reclamantă a sumelor solicitate prin aceste decizii, cel târziu la 15 noiembrie 2019.

La 5 mai 2021, Comisia a adoptat deciziile executorii, în temeiul articolului 299 TFUE și al articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul financiar din 2018, pentru a recupera sumele solicitate prin deciziile de recuperare.

Prin acțiunile introduse la 19 noiembrie 2019, înregistrate cu numerele T‑795/19 și T‑796/19, reclamanta a solicitat anularea deciziilor de recuperare, precum și repararea unui prejudiciu material și moral în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii. [omissis]

Prin Hotărârea din 21 decembrie 2021, HB/Comisia (T‑795/19, nepublicată, denumită în continuare „Hotărârea CARDS”, EU:T:2021:917), și prin Hotărârea din 21 decembrie 2021, HB/Comisia (T‑796/19, nepublicată, denumită în continuare „Hotărârea TACIS”, EU:T:2021:918), Tribunalul a respins aceste acțiuni ca inadmisibile, în măsura în care aveau ca obiect anularea deciziilor de recuperare, și ca nefondate, în măsura în care aveau ca obiect angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.

În plus, prin acțiunea introdusă la 9 iulie 2021, înregistrată cu numărul T‑408/21, reclamanta a solicitat anularea deciziilor executorii, precum și repararea unui prejudiciu material și moral în temeiul răspunderii extracontractuale a Uniunii. [omissis]

Prin Hotărârea din 6 iulie 2022, HB/Comisia (T‑408/21, nepublicată, EU:T:2022:418) (denumită în continuare, împreună cu Hotărârile TACIS și CARDS, „hotărârile inițiale”), Tribunalul a anulat deciziile executorii și a respins cererea de despăgubire ca nefondată.

În urma recursurilor formulate de Comisie, prin Hotărârea din 26 septembrie 2024, Comisia/HB (C‑160/22 P și C‑161/22 P, denumită în continuare „prima hotărâre pronunțată în recurs”, EU:C:2024:799), Curtea a anulat Hotărârile TACIS și CARDS pentru motivul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că deciziile de recuperare se înscriau în cadrul unor raporturi contractuale.

Apreciind că litigiile nu erau în stare de judecată, Curtea a trimis spre rejudecare cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile TACIS și CARDS la Tribunal și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

În plus, în urma recursurilor formulate de Comisie, prin Hotărârea din 26 septembrie 2024, Comisia/HB (C‑597/22 P, denumită în continuare „a doua hotărâre pronunțată în recurs”, EU:C:2024:800), Curtea a anulat Hotărârea din 6 iulie 2022, HB/Comisia (T‑408/21, nepublicată, EU:T:2022:418) pentru motivul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că creanțele a căror recuperare o urmărea Comisia aveau o origine contractuală, ceea ce priva Comisia de competența de a adopta deciziile executorii în temeiul articolului 299 TFUE.

Întrucât a considerat că litigiul nu era în stare de judecată, Curtea a trimis spre rejudecare cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 6 iulie 2022, HB/Comisia (T‑408/21, nepublicată, EU:T:2022:418) la Tribunal și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată. [omissis]

Prin Hotărârile TACIS și CARDS, Tribunalul a invocat din oficiu inadmisibilitatea acțiunilor în cauzele în care s‑au pronunțat aceste hotărâri în măsura în care urmăreau anularea deciziilor de recuperare (Hotărârea TACIS, punctul 47, și Hotărârea CARDS, punctul 52). Tribunalul a considerat că aceste decizii erau susceptibile să producă efecte numai în cadrul contractelor TACIS și, respectiv, CARDS și că nu puteau fi separate de aceste contracte (Hotărârea TACIS, punctul 86, și Hotărârea CARDS, punctul 89). Tribunalul a dedus de aici că deciziile menționate nu erau, ținând seama de natura lor, acte care puteau face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE și a respins astfel ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect anularea acestor decizii (Hotărârea TACIS, punctul 87, și Hotărârea CARDS, punctul 90).

Curtea a statuat că poziția Tribunalului era viciată de o eroare de drept (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 67).

Potrivit Curții, deciziile de recuperare implică exercitarea unor prerogative de putere publică conferite Comisiei și nu se înscriu în cadrul raporturilor contractuale stabilite între aceasta și reclamantă prin semnarea contractelor TACIS și CARDS (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 58 și 67).

Curtea a arătat în această privință că, prin deciziile de recuperare, Comisia intenționa să remedieze „neregularități” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166) care afectaseră desfășurarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS și care fuseseră, așadar, săvârșite înainte de încheierea contractelor TACIS și CARDS (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 59 și 64).

Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în măsura în care, prin deciziile de recuperare, finalitatea urmărită de Comisie nu era de a obține executarea contractelor TACIS și CARDS, ci de a asigura protecția intereselor financiare ale Uniunii prin exercitarea prerogativelor pe care i le conferă Regulamentul nr. 2988/95 și Regulamentul financiar aplicabil ratione temporis, aceste decizii trebuiau calificate drept „acte atacabile” în sensul articolului 263 TFUE, astfel încât o acțiune având ca obiect anularea lor trebuia să fie introdusă la instanța Uniunii și, prin urmare, litigiul trebuia dedus judecății acestei instanțe, iar nu instanței competente în materie contractuală (prima hotărâre în recurs, punctele 65 și 66).

În consecință, în prima hotărâre pronunțată în recurs, Curtea a anulat Hotărârile TACIS și CARDS (punctul 1 din dispozitiv) și a trimis cauzele spre rejudecare Tribunalului (punctul 2 din dispozitiv). [omissis]

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în susținerea cererilor de anulare a deciziilor de recuperare, reclamanta arată că creanțele care îi sunt solicitate prin aceste decizii sunt prescrise în temeiul articolului 73a alineatul (1) din Regulamentul financiar din 2002. În orice caz, aceste decizii și notele de debit ar fi fost adoptate cu încălcarea principiului termenului rezonabil. În plus, prescripția urmăririi în justiție a neregularităților prevăzută de Regulamentul nr. 2988/95, presupunând că este aplicabilă, ar fi de asemenea împlinită.

Comisia contestă argumentația reclamantei. Aceasta susține că deciziile de recuperare sunt supuse numai termenului de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, care nu expirase.

În speță, deciziile de recuperare se întemeiază pe dispoziții cuprinse în mai multe instrumente juridice, și anume: – pe de o parte, articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002 și articolele 98 și 131 din Regulamentul financiar din 2018; – pe de altă parte, articolul 1 alineatul (2) și articolul 4 din Regulamentul nr. 2988/95 (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 59, 61 și 65) (a se vedea punctele 40 și 41 de mai sus).

Regimurile de prescripție prevăzute de regulamentele menționate la punctul 47 de mai sus nu au același obiect. În plus, ele nu sunt aplicabile în aceeași etapă a procedurii de recuperare. Prin urmare, trebuie să se examineze, pentru fiecare, dacă este aplicabil în speță și, în caz afirmativ, să se identifice normele relevante pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul Tribunalului.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 47 de mai sus, deciziile de recuperare se întemeiază pe articolul 103 din Regulamentul financiar din 2002, în vigoare la data săvârșirii neregularităților imputate reclamantei. Această dispoziție prevedea că puteau fi luate măsuri de recuperare a sumelor plătite în mod necuvenit în cazul unor neregularități care afectează o procedură de atribuire a unui contract. Această dispoziție a fost preluată în esență la articolul 131 din Regulamentul financiar din 2018, care a succedat Regulamentului financiar din 2002 și era în vigoare la momentul adoptării deciziilor de recuperare.

Inițial, Regulamentul financiar din 2002 nu prevedea un termen pentru recuperarea creanțelor. Un astfel de termen, stabilit la cinci ani, a fost introdus ulterior la articolul 73a din acest regulament prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1995/2006 al Consiliului din 13 decembrie 2006 de modificare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2006, L 390, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 137).

Acest termen curgea de la expirarea termenului de plată a creanței indicat în nota de debit (dies a quo), în temeiul articolului 85b alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a [Regulamentului financiar din 2002] (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3), introdus prin Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 478/2007 al Comisiei din 23 aprilie 2007 de modificare a Regulamentului nr. 2342/2002 (JO 2007, L 111, p. 13).

Tocmai în termenul de prescripție de cinci ani menționat la punctul 50 de mai sus organele Uniunii puteau să recupereze creanțele Uniunii față de terți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 87 și 101 și jurisprudența citată). În temeiul articolului 85b alineatul (6) din Regulamentul nr. 2342/2002, creanța nu mai putea fi recuperată la expirarea acestui termen.

Acest regim de prescripție a fost prelungit în esență la articolul 105 alineatele (1) și (2) din Regulamentul financiar din 2018, în vigoare la data adoptării deciziilor de recuperare. Întrucât cele două regimuri sunt identice, nu este necesar să se determine care era aplicabil, din punct de vedere temporal, în speță. Trebuie să se constate numai că termenul de prescripție a început să curgă, pentru creanțele pe care Comisia pretindea că le deținea față de reclamantă, la expirarea termenului de plată indicat în notele de debit, și anume la 15 noiembrie 2019 (a se vedea punctul 21 de mai sus), așadar, după adoptarea deciziilor de recuperare și emiterea acestor note.

Termenul de prescripție prevăzut în Regulamentele financiare din 2002 și din 2018 nu expirase, prin urmare, atunci când au fost adoptate deciziile de recuperare și au fost emise notele de debit.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede următoarele: „(1) În scopul protejării intereselor financiare ale [Uniunii], se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul [Uniunii]. (2) Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept [al Uniunii], ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al [Uniunii] sau bugetele gestionate de [aceasta], fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele [Uniunii], fie prin cheltuieli nejustificate.”

În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, ca regulă generală, „orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat […] prin intermediul obligației de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat”.

Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 supune unui termen de prescripție de patru ani urmărirea în justiție a unor „abateri” în sensul articolului 1 din acest regulament, care conduc la impunerea de către Comisie a unei măsuri administrative prin care se urmărește retragerea avantajului economic obținut în mod nejustificat în conformitate cu articolul 4 din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 27 și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 februarie 2025, Emporiki Serron – Emporias kai Diathesis Agrotikon Proionton, C‑42/24, EU:C:2025:56, punctul 18 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 150).

Prin adoptarea articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, legiuitorul Uniunii a urmărit să instituie o normă generală de prescripție aplicabilă în materie prin care intenționa să renunțe la posibilitatea recuperării sumelor primite nejustificat de la bugetul Uniunii după scurgerea unei perioade de patru ani de la săvârșirea neregularității care afectează plățile în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 148 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iulie 2016, Oikonomopoulos/Comisia, T‑483/13, EU:T:2016:421, punctul 213 și jurisprudența citată).

În speță, Comisia a considerat că comportamentele imputate reclamantei constituiau „neregularități” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 (considerentul 30 din decizia de recuperare CARDS și considerentul 24 din decizia de recuperare TACIS) (a se vedea în acest sens prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 59 și 61). Potrivit Comisiei, aceste neregularități au dat naștere unor creanțe împotriva reclamantei (articolele 1 și 2 din deciziile menționate), a căror recuperare a continuat‑o prin adoptarea unei măsuri administrative adoptate în temeiul articolului 4 din acest regulament. În consecință, aceste decizii sunt supuse regimului de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din regulamentul menționat.

Având în vedere că acest regim este aplicabil, principiul termenului rezonabil nu este aplicabil, întrucât, potrivit jurisprudenței, acest principiu prezintă un caracter subsidiar și nu se aplică decât atunci când textele aplicabile nu prevăd o limită de timp pentru acțiunea instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Nencini/Parlamentul, C‑447/13 P, EU:C:2014:2372, punctele 39, 47 și 48, și Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctele 95 și 96 și jurisprudența citată).

Comisia susține că termenul de prescripție de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 nu expirase atunci când au fost adoptate deciziile de recuperare, întrucât neregularitățile imputate reclamantei prezentau un caracter continuu și repetat. Ea deduce de aici că acest termen nu a început să curgă, în ceea ce privește urmărirea neregularităților menționate, decât atunci când contractul CARDS, încheiat după contractul TACIS, a încetat, și anume la 2 noiembrie 2015, iar termenul menționat a expirat la 2 noiembrie 2019.

În această privință, articolul 3 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 prevede că termenul de prescripție de patru ani a acțiunilor începe să curgă de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament și, în cazul în care abaterea este continuă sau repetată, de la data încetării acesteia.

Potrivit jurisprudenței, noțiunea de „săvârșire” a abaterii menționate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 vizează săvârșirea acestei abateri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 noiembrie 2025, Mikroregion Porta Bohemica, C‑539/24, EU:C:2025:919, punctele 18 și 32).

În plus, data la care autoritățile competente au luat cunoștință de o abatere nu influențează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție stabilit la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 67, și Hotărârea din 6 februarie 2025, Emporiki Serron – Emporias kai Diathesis Agrotikon Proionton, C‑42/24, EU:C:2025:56, punctele 34 și 37).

Curtea a arătat în această privință, în primul rând, că nimic din modul de redactare a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 nu permitea să se deducă o interpretare contrară. În al doilea rând, în opinia sa, revine administrației o obligație generală de diligență în verificarea regularității plăților pe care le efectuează și care revin bugetului Uniunii, care implică faptul că aceasta trebuie să ia măsurile destinate să remedieze cu promptitudine abaterile. În aceste condiții, a admite posibilitatea de a acorda administrației menționate o perioadă pentru a acționa mult mai lungă decât cea prevăzută la primul paragraf al acestui alineat ar putea încuraja o inerție a autorităților competente de a urmări în justiție „abateri” în sensul articolului 1 din acest regulament, expunându‑i în același timp pe operatori unei lungi perioade de incertitudine juridică și riscului de a nu mai fi în măsură să facă dovada legalității operațiunilor în cauză la sfârșitul unei astfel de perioade (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctele 67 și 68 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 februarie 2025, Emporiki Serron – Emporias kai Diathesis Agrotikon Proionton, C‑42/24, EU:C:2025:56, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată).

În consecință, contrar celor susținute de reclamantă, din cele ce precedă rezultă că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 nu poate fi amânat până la momentul la care se consideră că Comisia a avut cunoștință de abaterile imputate reclamantei și în special până la data la care OLAF a transferat acestei instituții primele două rapoarte menționate la punctul 11 de mai sus.

În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, săvârșirea abaterii susceptibile să declanșeze prescripția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din acest regulament presupune îndeplinirea a două condiții, și anume o acțiune sau o omisiune care constituie o încălcare a dreptului Uniunii și un prejudiciu adus bugetului Uniunii care rezultă din această încălcare (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 123 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Westphal, C‑378/18, EU:C:2019:832, punctul 33 și jurisprudența citată).

Potrivit jurisprudenței, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care sunt îndeplinite cele două condiții menționate la punctul 67 de mai sus, astfel încât momentul de la care începe să curgă acest termen se situează la data la care este îndeplinită ultima dintre aceste condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 124 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 3 octombrie 2019, Westphal, C‑378/18, EU:C:2019:832, punctul 33 și jurisprudența citată).

În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, a doua condiție prevăzută de această dispoziție este îndeplinită atunci când actul sau omisiunea reproșată operatorului economic și care constituie o încălcare a dreptului Uniunii „poate sau ar putea prejudicia bugetul general al [Uniunii]”. Prin urmare: – prejudiciul adus bugetului UE poate fi actual sau pur și simplu potențial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Firma Ernst Kollmer Fleischimport und ‑export, C‑59/14, EU:C:2015:660, punctul 24, și Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 123 și jurisprudența citată); – în această privință, nu este necesar să fie demonstrată existența unei incidențe financiare precise; încălcarea trebuie, prin ea însăși, să aibă o incidență asupra bugetului (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 1 octombrie 2020, Elme Messer Metalurgs, C‑743/18, EU:C:2020:767, punctul 67 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 iunie 2023, ANAS, C‑545/21, EU:C:2023:451, punctul 38 și jurisprudența citată).

Rezultă astfel din modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și din jurisprudența citată la punctul 69 de mai sus că condiția privind prejudiciul adus bugetului Uniunii prevăzută de această dispoziție este îndeplinită din momentul în care Uniunea s‑a angajat din punct de vedere juridic să plătească fonduri care provin de la bugetul Uniunii unui operator economic care a săvârșit în prealabil un act sau o omisiune care constituie o încălcare a dreptului Uniunii, chiar dacă aceste fonduri nu sunt plătite efectiv acestui operator decât ulterior (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2019, Eesti Pagar, C‑349/17, EU:C:2019:172, punctul 127 și jurisprudența citată).

În speță, Comisia a considerat că neregularitățile imputate reclamantei rezultau din accesul societății intermediare, la care reclamanta a apelat pentru a o ajuta să obțină atribuirea contractelor TACIS și CARDS, la caietele de sarcini referitoare la aceste contracte înainte de lansarea procedurilor de cerere de ofertă corespunzătoare [considerentele (16) și (22) ale deciziei de recuperare TACIS și considerentul (22) al deciziei de recuperare CARDS].

În plus, Comisia a reținut împotriva reclamantei faptul că, în cadrul procedurii de atribuire a contractului de achiziții publice TACIS, acest acces, făcut posibil prin contactele societății intermediare din cadrul ministerului ucrainean, a permis acestei societăți să influențeze redactarea și modificarea caietului de sarcini referitor la contractul de achiziții publice menționat în vederea favorizării unuia dintre experții principali propuși de reclamantă [considerentele (16) și (22) ale deciziei de recuperare TACIS].

Comisia a arătat în plus că acțiunile ilicite menționate la punctele 71 și 72 de mai sus permiseseră reclamantei să beneficieze de un avantaj asupra concurenților săi, permițându‑i să recruteze cei mai buni experți, ceea ce constituia criteriul cel mai important pentru a câștiga contractele de achiziții publice TACIS și CARDS [considerentele (16) și (22) ale deciziei de recuperare TACIS și considerentul (22) al deciziei de recuperare CARDS].

Potrivit Comisiei, fiecare dintre neregularitățile în cauză constituia un comportament nelegal contrar procedurilor administrative, principiilor fundamentale ale egalității și concurenței loiale și normelor deontologice și aducea atingere reputației Uniunii și bugetului general al acesteia în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 [considerentele (28), (30) și (34) ale deciziei de recuperare CARDS și considerentele (22), (24) și (28) ale deciziei de recuperare TACIS].

Comisia a considerat că neregularitățile în cauză fuseseră astfel săvârșite în cursul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS. Aceasta a adăugat că gravitatea acestor neregularități și proporționalitatea măsurilor impuse trebuiau evaluate în raport cu încălcarea gravă a procedurilor administrative, și nu în lumina calității executării contractelor [considerentul (27) din decizia de recuperare CARDS și considerentul (21) din decizia de recuperare TACIS].

În special, niciunul dintre actele care constituie neregularități constatate în deciziile de recuperare nu ținea de executarea contractelor TACIS și CARDS.

Curtea a confirmat poziția Comisiei în prima hotărâre pronunțată în recurs, statuând că deciziile de recuperare implicau exercitarea unor prerogative de putere publică, în măsura în care urmăreau să deducă consecințele nerespectării de către reclamantă a principiului egalității de tratament în cadrul procedurilor administrative de atribuire a contractelor TACIS și CARDS, că sancționau astfel neregularități care fuseseră săvârșite în cursul acestor proceduri și înainte de încheierea contractelor TACIS și CARDS, că nu se raportau la executarea acestor contracte și, în special, că nu urmăreau să sancționeze o aplicare necorespunzătoare a contractelor menționate (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 58-61, 64 și 65).

Curtea a considerat că împrejurările menționate la punctul 77 de mai sus erau determinante pentru a înlătura deciziile de recuperare și litigiul care le privea din cadrul raporturilor contractuale (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 63, 64 și 67).

Curtea a insistat în special în mai multe rânduri asupra faptului că neregularitățile imputate recurentei prin deciziile de recuperare fuseseră săvârșite în cursul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS și, prin urmare, înainte de încheierea contractelor aferente acestor contracte de achiziții publice (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 59, 61 și 64).

Ea a arătat în această privință că deciziile menționate fuseseră adoptate în temeiul articolului 103 din Regulamentul financiar din 2002, al articolului 131 din Regulamentul financiar din 2018 și al articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 și că Comisia a intenționat astfel să remedieze „abateri” în sensul articolului 1 alineatul (2) din acest din urmă regulament, care afectaseră exclusiv desfășurarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS și care nu priveau contractele TACIS și CARDS și nici executarea lor (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 59, 60, 61 și 64).

Curtea a adăugat că justificarea rambursării sumelor solicitate prin deciziile de recuperare nu consta în gravitatea prejudiciului suferit și, prin urmare, în special nu în sumele plătite de Comisie reclamantei în cadrul executării contractelor TACIS și CARDS, ci că această rambursare se justifica numai prin neregularitățile săvârșite cu ocazia procedurilor de atribuire a contractelor TACIS și CARDS (a se vedea în acest sens prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 61). Prin urmare, în opinia sa, Comisia intenționa, în conformitate cu articolul 2 din Regulamentul nr. 2988/95, să impună reclamantei măsuri administrative care să aibă un caracter efectiv, proporțional și disuasiv pentru a asigura o protecție juridică adecvată intereselor financiare ale Uniunii (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctul 61).

Astfel, potrivit Curții, neregularitățile imputate reclamantei prin deciziile de recuperare au fost consumate în cursul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS și înainte de încheierea contractelor aferente acestora.

Rezultă, așadar, în mod necesar din deciziile de recuperare și din prima hotărâre pronunțată în recurs că, în speță, neregularitățile constatate în aceste decizii ar fi fost realizate integral, în sensul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, în cursul procedurilor de atribuire a contractelor TACIS și CARDS și, în orice caz, înainte de încheierea contractelor TACIS și CARDS și că acestea nu priveau executarea contractelor menționate (a se vedea în acest sens prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 58-61, 64 și 67).

Din deciziile de recuperare și din elementele dosarului reiese că, în ceea ce privește contractul TACIS, încălcarea dreptului Uniunii reținută împotriva reclamantei rezultă, pe de o parte, din accesul societății intermediare, la 26 ianuarie 2006, la proiectul de caiet de sarcini al acestui contract, respectiv cu o lună și nouă zile înainte de trimiterea, la 7 martie 2006, a caietului de sarcini către toate entitățile selectate pentru a depune o ofertă, și, pe de altă parte, din faptul că această societate a influențat redactarea și modificarea caietului de sarcini menționat, înainte de această trimitere, în vederea favorizării unuia dintre experții principali propuși de reclamantă.

În plus, 12 ofertanți au depus oferte în cadrul procedurii de atribuire a contractului de achiziții publice TACIS, iar acest contract a fost atribuit la 17 iulie 2006 consorțiului coordonat de reclamantă, dată la care a fost semnat și contractul TACIS.

În ceea ce privește contractul de achiziții publice CARDS, încălcarea dreptului Uniunii reținută împotriva reclamantei rezultă din accesul societății intermediare, la 1 octombrie 2007, la proiectul de caiet de sarcini al acestui contract, respectiv cu mai mult de trei săptămâni înainte de publicarea anunțului de participare intervenită la 24 octombrie 2007.

În plus, cinci ofertanți au depus oferte în cadrul procedurii de atribuire a contractului de achiziții publice CARDS, iar acest contract a fost atribuit la 10 iunie 2008 consorțiului coordonat de reclamantă. Contractul CARDS a fost semnat la 30 iulie 2008.

Astfel, în lumina aspectelor de drept soluționate în prima hotărâre pronunțată în recurs, trebuie să se considere că: – în ceea ce privește atribuirea contractului de achiziții publice TACIS, încălcarea dreptului Uniunii constatată în cadrul procedurii de atribuire a acestui contract ar rezulta din acțiuni ilicite săvârșite între 26 ianuarie 2006 și 7 martie 2006 și ar fi putut avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 68-70 de mai sus, la 17 iulie 2006, atunci când acest contract a fost atribuit consorțiului coordonat de reclamantă, iar Uniunea s‑a angajat astfel din punct de vedere juridic să îi plătească fonduri provenite din acest buget în temeiul contractului menționat; prin urmare, la această din urmă dată ar fi fost îndeplinite cele două condiții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din regulamentul respectiv și, prin urmare, ar fi fost săvârșită neregularitatea constatată în decizia de recuperare TACIS; – în ceea ce privește atribuirea contractului de achiziții publice CARDS, încălcarea dreptului Uniunii constatată în cadrul procedurii de atribuire a acestui contract ar rezulta din acțiuni ilicite săvârșite între 1 și 24 octombrie 2007 și ar fi putut avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii la 10 iunie 2008, atunci când acest contract de achiziții publice a fost atribuit consorțiului respectiv, iar Uniunea s‑a angajat astfel din punct de vedere juridic să îi plătească fonduri provenite din bugetul menționat în temeiul acestui contract; astfel, la această din urmă dată ar fi fost îndeplinite cele două condiții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din regulamentul menționat și, prin urmare, ar fi fost săvârșită neregularitatea constatată în decizia de recuperare CARDS.

Potrivit jurisprudenței, pentru ca abaterile să aibă un caracter „repetat” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, acestea trebuie săvârșite de un operator care obține avantaje economice dintr‑un ansamblu de operațiuni similare care încalcă aceeași dispoziție a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctele 49 și 59 și jurisprudența citată, Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 35 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 153 și jurisprudența citată).

În plus, pentru ca abaterile să poată constitui o abatere „repetată” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, între abaterile menționate trebuie să existe un raport cronologic suficient de strâns, în sensul că perioada care le separă trebuie să fie mai mică decât termenul de prescripție de patru ani prevăzut la primul paragraf al alineatului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 52).

Atunci când sunt îndeplinite condițiile enunțate la punctele 89 și 90 de mai sus, noțiunea „[încetarea săvârșirii] abaterii” prevăzută la articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie înțeleasă ca referindu‑se la ziua în care a încetat ultima operațiune care constituie aceeași abatere repetată (Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 66; a se vedea de asemenea Hotărârea din 15 iunie 2017, Alytaus regiono atliekų tvarkymo centras, C‑436/15, EU:C:2017:468, punctul 54 și jurisprudența citată).

În speță, în primul rând, din deciziile de recuperare reiese că neregularitățile imputate reclamantei se întemeiază pe operațiuni similare [considerentele (16) și (22) ale deciziei de recuperare TACIS și considerentul (22) al deciziei de recuperare CARDS]. În ambele cazuri, este vorba despre obținerea caietului de sarcini al contractului de achiziții publice în cauză înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă, așadar înainte ca concurenții reclamantei să aibă acces la acest document, pentru ca reclamanta să își poată maximiza șansele de a obține atribuirea acestui contract prin recrutarea celor mai buni experți, cu asistența societății intermediare. Astfel, neregularitățile menționate țin de același mod de operare, după cum arată în mod întemeiat Comisia, privesc proceduri de aceeași natură și urmăresc aceeași finalitate.

În al doilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 74 de mai sus, neregularitățile pe care deciziile de recuperare le impută reclamantei încalcă aceleași dispoziții ale dreptului Uniunii [considerentele (22), (24) și (28) ale deciziei de recuperare TACIS și considerentele (28), (30) și (34) ale deciziei de recuperare CARDS].

În al treilea rând, aceste neregularități ar fi permis reclamantei să obțină atribuirea contractelor TACIS și CARDS și, astfel, să obțină un avantaj economic necuvenit potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95.

Pe de altă parte, neregularitatea imputată reclamantei în temeiul contractului de achiziții publice CARDS ar fi fost săvârșită la mai puțin de doi ani după cea imputată în temeiul contractului de achiziții publice TACIS. În consecință, mai puțin de patru ani ar separa comiterea acestor neregularități.

Rezultă din cele ce precedă că neregularitățile imputate reclamantei referitoare la contractele de achiziții publice TACIS și CARDS îndeplinesc condițiile impuse de jurisprudența citată la punctele 89 și 90 de mai sus și, în consecință, constituie o abatere „repetată” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Această concluzie este criticată de reclamantă pentru motivul că părțile la contractele TACIS și CARDS nu sunt aceleași.

În această privință, reiese din jurisprudența citată la punctele 89 și 90 de mai sus că identitatea părților la contractele încheiate în urma unor proceduri de atribuire a contractelor de achiziții publice afectate de neregularități nu constituie un criteriu de definire a caracterului „repetat”, în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, al unei neregularități. Argumentul reclamantei trebuie, așadar, să fie respins.

Rezultă din cele ce precedă că abaterea repetată imputată reclamantei prin deciziile de recuperare a încetat, în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, atunci când contractul de achiziții publice CARDS a fost atribuit consorțiului coordonat de reclamantă, și anume la 10 iunie 2008. Prin urmare, termenul de prescripție de patru ani prevăzut la primul paragraf al acestui alineat a început să curgă de la această dată. Dies a quo se situează, așadar, cu 11 ani, patru luni și cinci zile înainte de adoptarea deciziilor menționate.

Comisia arată că abaterile imputate reclamantei au un caracter „continuu” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, din moment ce și‑au produs efectele prejudiciabile pentru interesele financiare ale Uniunii în perioada de executare a contractelor TACIS și CARDS.

În această privință, potrivit jurisprudenței, o abatere este „continuă sau repetată”, în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, atunci când este săvârșită de un operator care obține avantaje economice dintr‑un ansamblu de operațiuni similare care încalcă aceeași dispoziție a dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctele 49 și 59 și jurisprudența citată, Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 35 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 153 și jurisprudența citată).

În speță, din deciziile de recuperare și din prima hotărâre pronunțată în recurs reiese că neregularitățile imputate recurentei ar fi constituite din acțiuni săvârșite în cursul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS, înainte de încheierea contractelor corespunzătoare, și care erau separate de executarea contractelor menționate.

În plus, conform jurisprudenței citate la punctele 69 și 70 de mai sus, săvârșirea abaterii, în sensul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, impune în special caracterizarea unui prejudiciu adus bugetului Uniunii, precizând că acest prejudiciu nu poate fi decât potențial. Concretizarea unui prejudiciu adus bugetului Uniunii cauzat de o încălcare a dreptului Uniunii nu face parte, așadar, dintre criteriile de definire a caracterului continuu al unei abateri în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Comisia invocă două hotărâri pentru a‑și susține poziția.

În primul rând, ea arată că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre (C‑465/10, EU:C:2011:867), care ar prezenta similitudini cu cea referitoare la prezentele acțiuni, Curtea a considerat că termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 începuse să curgă atunci când executarea contractului în cauză încetase.

În această privință, trebuie arătat că, în cauza menționată la punctul 105 de mai sus, neregularitatea săvârșită de beneficiarul unei subvenții din Fondul european de dezvoltare regională (FEDER), în calitatea sa de autoritate contractantă a unui contract de achiziții publice în vederea realizării acțiunii subvenționate, în cursul procedurii de atribuire a contractului menționat, privea o atingere adusă liberei prestări a serviciilor prin încălcarea normelor privind concurența prevăzute de Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii (JO 1992, L 209, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 50), astfel cum a fost modificată prin Directiva 93/36/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 (JO 1993, L 199, p. 1) (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C‑465/10, EU:C:2011:867, punctele 56 și 62).

Curtea a statuat că, având în vedere dispozițiile dreptului Uniunii care fuseseră încălcate, abaterea menționată a continuat pe durata executării contractului încheiat la finalul procedurii menționate și trebuia, așadar, să fie calificată drept „continuă” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C‑465/10, EU:C:2011:867, punctele 56-58 și 62 și jurisprudența citată).

Curtea a dedus de aici că termenul de prescripție aplicabil recuperării subvenției plătite în mod nejustificat, prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, curgea din ziua în care se încheia executarea contractului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, C‑465/10, EU:C:2011:867, punctele 59 și 62).

Or, în speță, neregularitățile imputate reclamantei prin deciziile de recuperare nu se întemeiază nici pe încălcarea Directivei 92/50, nici pe nerespectarea libertății de a presta servicii (a se vedea punctele 74 și 77 de mai sus).

Mai ales, trebuie amintit că, în prezenta cauză, Tribunalul este ținut de aspectele de drept care au fost soluționate în prima hotărâre pronunțată în recurs. Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 77-83 de mai sus, în această hotărâre, Curtea a statuat că neregularitățile imputate reclamantei fuseseră realizate, în integralitatea lor, în cursul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS, înainte de încheierea contractelor referitoare la aceste contracte de achiziții publice, și că ele erau separate astfel de executarea acestor contracte (prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 58-61, 64 și 67). Prin urmare, în speță, calculul termenului de prescripție nu se poate întemeia pe durata executării contractelor menționate.

În al doilea rând, Comisia invocă Hotărârea din 20 iulie 2016, Oikonomopoulos/Comisia (T‑483/13, EU:T:2016:421), pentru a susține că, în speță, neregularitatea imputată reclamantei prin decizia de recuperare CARDS are un caracter continuu și a încetat atunci când contractul CARDS a fost reziliat și că aceeași analiză se impune pentru neregularitatea imputată reclamantei prin decizia de recuperare TACIS.

În această privință, este suficient să se arate că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 iulie 2016, Oikonomopoulos/Comisia (T‑483/13, EU:T:2016:421, punctul 215), neregularitatea fusese săvârșită în cadrul executării contractelor.

Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 77-83 și 110 de mai sus, nu aceasta este situația în speță (a se vedea în acest sens prima hotărâre pronunțată în recurs, punctele 58-61, 64 și 67).

De altfel, lipsa continuității abaterilor imputate reclamantei, întemeiată pe concluziile din prima hotărâre pronunțată în recurs, corespunde jurisprudenței stabilite în materie.

Astfel, din Hotărârea din 15 octombrie 2008, Le Canne/Comisia (T‑375/05, nepublicată, EU:T:2008:441, punctele 65-68), reiese că o abatere nu este „continuă” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 atunci când se materializează instantaneu printr‑un comportament adoptat cu încălcarea dreptului Uniunii și pentru a primi fonduri de la bugetul Uniunii, fiind consumată din momentul săvârșirii acestui comportament.

Pe de altă parte, în Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia (T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 154), Tribunalul a statuat că abaterea reproșată beneficiarului unei contribuții financiare acordate de Uniune pentru realizarea unui proiect, care consta în participarea la un acord coluziv prin care se urmărea obținerea acestei contribuții, nu putea fi considerată „continuă” în sensul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Potrivit Tribunalului, trebuia să se considere că această neregularitate s‑a produs la momentul introducerii de către beneficiar a cererii de sprijin financiar pentru proiectul menționat și că a avut loc fie la momentul adoptării deciziei de acordare a contribuției financiare care presupunea angajamentul autorității bugetare de a‑i plăti această contribuție, fie, cel târziu, la momentul la care beneficiarul respectiv semnase și returnase Comisiei declarația anexată la această decizie în care figurau condițiile de obținere a contribuției menționate, făcând astfel acest angajament obligatoriu din punct de vedere juridic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 155).

Din împrejurările menționate la punctul 117 de mai sus, Tribunalul deduce că termenul de prescripție de patru ani prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 curgea fie de la data la care beneficiarul introdusese cererea de contribuție financiară pentru proiect, fie de la data adoptării deciziei de acordare a acestei contribuții, fie, cel târziu, de la data la care beneficiarul menționat semnase și returnase Comisiei declarația respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 159).

Argumentul referitor la caracterul continuu al neregularităților imputate reclamantei trebuie, așadar, respins ca nefondat.

În ședință, Comisia a susținut că era justificată amânarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 până la sfârșitul executării contractelor TACIS și CARDS pentru două motive: – pe de o parte, aceste contracte aveau ca obiect executarea unor programe multianuale, în sensul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții; – pe de altă parte, aceasta dispunea de competența de a efectua audituri după încetarea executării contractelor menționate, permițând, dacă era cazul, descoperirea unor neregularități.

În această privință, în primul rând, articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95 prevede că, „[î]n ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului”.

Astfel, această dispoziție nu are ca efect amânarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95 până la data la care încetează programul multianual în cauză. Ea permite numai amânarea, dacă este cazul, a expirării acestui termen până la această dată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2017, Alytaus regiono atliekų tvarkymo centras, C‑436/15, EU:C:2017:468, punctul 68).

În al doilea rând, nici termenii articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, nici jurisprudența citată la punctul 101 de mai sus care precizează criteriile de definire a caracterului „continuu” al abaterii în sensul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții nu permit să se susțină că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de dispoziția menționată trebuie amânat până la punerea în aplicare de către Comisie a competenței de a‑și audita cocontractanții.

De altfel, din contractele TACIS și CARDS reiese că auditurile pe care Comisia, OLAF și Curtea de Conturi Europeană le puteau efectua, într‑o perioadă de șapte ani după ultima plată, nu puteau privi decât executarea acestor contracte, și anume o chestiune străină de natura neregularităților imputate reclamantei prin deciziile de recuperare. În plus, faptele aflate la originea acestor neregularități nu au fost descoperite în cadrul unor astfel de audituri la încetarea contractului, ci au fost aduse la cunoștința Comisiei în cursul executării acestora.

În consecință, argumentul Comisiei referitor la amânarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie respins ca nefondat.

Comisia arată că, în speță, presupunând că dies a quo se situează la 9 octombrie 2015, termenul de prescripție a fost întrerupt prin scrisoarea adresată reclamantei la 16 iulie 2018, care constituie un act de urmărire în justiție a neregularității imputate reclamantei în decizia de recuperare CARDS. Aceasta adaugă că, în orice caz, toate actele pe care le‑a îndeplinit în calitate de parte civilă în procedura penală belgiană (a se vedea punctul 15 de mai sus) au vizat cercetarea sau urmărirea în justiție a neregularităților constatate în deciziile de recuperare și au întrerupt astfel fiecare prescripția.

Reclamanta contestă argumentația Comisiei.

În această privință, articolul 3 alineatul (1) al treilea și al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 prevede următoarele: „Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere. Cu toate acestea, prescripția devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care acțiunea administrativă este suspendată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1).”

În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, „[f]ără a aduce atingere măsurilor și sancțiunilor administrative comunitare adoptate în baza normelor sectoriale existente la data intrării în vigoare a prezentului regulament, impunerea de sancțiuni financiare, cum ar fi amenzile administrative, poate fi suspendată printr‑o decizie a autorității competente dacă pentru aceleași fapte împotriva persoanei în cauză a fost inițiată o acțiune penală. Suspendarea acțiunii administrative suspendă termenul de prescripție prevăzut la articolul 3”.

Potrivit jurisprudenței, articolul 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 instituie o limită absolută care se aplică prescripției acțiunii cu privire la o abatere, prescripția devenind efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul celei prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care procedura a fost suspendată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din acest regulament (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 53 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 februarie 2025, Emporiki Serron – Emporias kai Diathesis Agrotikon Proionton, C‑42/24, EU:C:2025:56, punctul 39 și jurisprudența citată).

Limita absolută care se aplică prescripției urmăririi în justiție a unei abateri, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, este de asemenea aplicabilă urmăririi în justiție a abaterilor care conduc la adoptarea unor măsuri administrative adoptate în temeiul articolului 4 din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctele 26 și 33, și Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 54 și jurisprudența citată), contrar suspendării acestui termen prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din regulamentul menționat, care nu este aplicabilă atunci când sunt adoptate astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 160).

Limita absolută menționată la punctul 131 de mai sus, care se aplică prescripției urmăririi în justiție a unei abateri, contribuie la consolidarea securității juridice a agenților economici, împiedicând ca prescrierea acțiunii să poată fi întârziată indefinit prin acte de întrerupere repetate (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctul 55 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 februarie 2025, Emporiki Serron – Emporias kai Diathesis Agrotikon Proionton, C‑42/24, EU:C:2025:56, punctul 40 și jurisprudența citată).

Astfel, în cazul unor urmăriri care conduc la adoptarea unor măsuri administrative, actele de cercetare sau de urmărire în justiție adoptate de autoritatea competentă și aduse la cunoștința persoanei în cauză, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, nu au ca efect întreruperea termenului de prescripție dincolo de limita absolută prevăzută la articolul 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, punctul 72, și Hotărârea din 2 martie 2017, Glencore Céréales France, C‑584/15, EU:C:2017:160, punctele 56 și 57 și jurisprudența citată).

În speță, termenul de prescripție prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 a început să curgă la 10 iunie 2008 (a se vedea punctul 99 de mai sus), în temeiul articolului 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din acest regulament, termenul de prescripție se împlinise definitiv la opt ani după această dată, la 10 iunie 2016, și anume cu trei ani, patru luni și cinci zile înainte de adoptarea deciziilor de recuperare.

În plus, conform jurisprudenței citate la punctul 133 de mai sus, niciunul dintre actele invocate de Comisie nu a putut avea ca efect, în speță, întreruperea termenului de prescripție dincolo de limita absolută prevăzută la articolul 3 alineatul (1) al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Pe de altă parte, deciziile de recuperare nu impun reclamantei nicio sancțiune pecuniară, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, iar Comisia nu invocă nicio suspendare a termenului de prescripție în temeiul acestei dispoziții.

Prin urmare, începând cu 10 iunie 2016, Comisia a pierdut dreptul de a urmări neregularitățile susceptibile să fi viciat procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice TACIS și CARDS și de a recupera sumele care ar fi fost plătite în mod nejustificat în temeiul acestor contracte, astfel încât deciziile de recuperare sunt lovite de prescripție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2011, IPK International/Comisia, T‑297/05, EU:T:2011:185, punctul 148 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 iulie 2016, Oikonomopoulos/Comisia, T‑483/13, EU:T:2016:421, punctul 213 și jurisprudența citată).

Rezultă că, la 15 octombrie 2019, Comisia nu mai dispunea de dreptul, pus în aplicare la articolul 4 din deciziile de recuperare, de a dispune notificarea reclamantei cu privire la notele de debit prin care se urmărea recuperarea creanțelor întemeiate pe neregularitățile constatate în aceste decizii.

Prin urmare, al doilea motiv invocat în cauzele T‑795/19 RENV și T‑796/19 RENV trebuie admis.

Întrucât deciziile de recuperare sunt lovite de prescripția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, acestea trebuie anulate, fără a fi necesar să se examineze celelalte motive prin care se urmărește anularea lor.

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în susținerea cererilor de anulare a deciziilor executorii, reclamanta susține că aceste decizii încalcă articolul 100 din Regulamentul financiar din 2018 în măsura în care Comisia nu deținea nicio creanță împotriva sa, cel puțin o creanță certă, care să poată fi formalizată printr‑o decizie care constituie titlu executoriu.

În această privință, trebuie amintit că deciziile executorii au fost adoptate în temeiul articolului 299 TFUE și al articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul financiar din 2018.

Articolul 299 TFUE prevede: „Actele Consiliului, ale Comisiei sau ale Băncii Centrale Europene care impun o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre constituie titlu executoriu. Executarea silită este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc această procedură. […] […] Executarea silită poate fi suspendată numai în temeiul unei decizii a Curții. […]”

Articolul 100 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul financiar din 2018 prevede: „O instituție a Uniunii poate constata în mod oficial o creanță imputabilă altor persoane decât statele membre printr‑o decizie care constituie titlu executoriu în sensul articolului 299 [TFUE].”

În speță, din deciziile executorii reiese că creanțele pe care Comisia declară că le deține față de reclamantă corespund sumelor care i‑ar fi fost plătite în mod nejustificat acesteia din urmă în temeiul contractelor TACIS și CARDS și că aceasta ar trebui să ramburseze Comisiei în temeiul deciziilor de recuperare [considerentele (6) și (7) și articolul 1 din decizia executorie TACIS; considerentele (8) și (9) și articolul 1 din decizia executorie CARDS].

Existența creanțelor menționate la punctul 155 de mai sus decurge astfel din termenii măsurilor administrative adoptate împotriva reclamantei și, în măsura în care aceasta nu a dat curs cererilor de plată a sumelor care îi erau solicitate, Comisia a considerat că trebuia aplicată procedura prevăzută la articolul 299 TFUE [considerentele (7), (13) și (16) și articolele 3 și 5 din decizia executorie TACIS; considerentele (9), (16) și (19) și articolele 3 și 5 din decizia executorie CARDS].

Astfel, din deciziile executorii reiese că acestea se întemeiază în întregime pe măsurile administrative luate împotriva reclamantei prin deciziile de recuperare, pe care deciziile executorii urmăresc să le transforme în titluri executorii în condițiile prevăzute la articolul 299 TFUE (articolele 3 și 5 din deciziile executorii) (a se vedea în acest sens a doua hotărâre pronunțată în recurs, punctul 32). Părțile sunt pe deplin de acord cu privire la acest aspect.

Or, întrucât deciziile de recuperare sunt afectate de prescripția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2988/95, acestea au fost anulate la punctul 140 de mai sus, astfel încât au fost eliminate retroactiv din ordinea juridică și se consideră că nu au existat niciodată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 68, și Hotărârea din 12 decembrie 2024, Nemea Bank/BCE ș.a., C‑181/22 P, EU:C:2024:1020, punctul 44 și jurisprudența citată).

În consecință, Comisia nu dispunea față de reclamantă de obligații pecuniare care puteau fi convertite în titluri executorii în temeiul articolului 299 TFUE și nici de competența de a formaliza constatarea creanțelor față de aceasta prin decizii care reprezintă un astfel de titlu în temeiul articolului 100 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul financiar din 2018.

Prin urmare, deciziile executorii au fost adoptate cu încălcarea articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul financiar din 2018.

În aceste condiții, trebuie să se admită al doilea motiv invocat în cauza T‑408/21 RENV și, în acest temei, să se anuleze deciziile executorii, fără a fi necesar să se examineze celelalte motive prin care se urmărește anularea acestor decizii. [omissis]

Este necesar să se anuleze deciziile atacate și să se respingă cererile de despăgubire în cauzele T‑795/19 RENV și T‑796/19 RENV. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)

3 iunie 2026 ( *1 )

Hotărâre