Hotărârea Tribunalului (Camera a patra extinsă) din 25 octombrie 2023 (Extras).#Bulgarian Energy Holding EAD ș.a. împotriva Comisiei Europene.#Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața internă a gazelor naturale – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 102 TFUE – Piață reglementată – Definiția pieței relevante – Gazoductul român de tranzit 1 – Titularul unui drept de utilizare exclusivă a gazoductului român 1 – Refuzul accesului – Obligație de furnizare publică – Excepția acțiunii statului – Operator de transport și de sistem – Operator de înmagazinare – Strategie anticoncurențială – Efecte de excludere – Încălcare unică și continuă – Dreptul la apărare.#Cauza T-136/19.

BEH este o societate deținută în întregime de statul bulgar. Drepturile statului bulgar în BEH sunt exercitate prin ministrul bulgar al energiei. BEH are mai multe filiale active în sectorul energiei în Bulgaria. În sectorul gazelor naturale, aceasta deține 100 % din capitalul filialelor sale Bulgargaz și Bulgartransgaz.

Bulgargaz este furnizorul public de gaz în Bulgaria.

Bulgartransgaz este: – operatorul de transport și de sistem de gaz (denumit în continuare „OTS”) autorizat în Bulgaria; în această calitate, exploatează rețeaua de transport de gaze bulgară (denumită în continuare „rețeaua de transport”) și gazoductul bulgar de tranzit; – operatorul (denumit în continuare „OI”) singurei instalații de înmagazinare a gazelor naturale din această țară, situată în subteran, la Chiren (denumită în continuare „stația de înmagazinare Chiren”).

În perioada încălcării existau două surse de aprovizionare cu gaz în Bulgaria, și anume producția internă și importurile provenite din Rusia. Întrucât producția internă era neglijabilă în acea perioadă, aprovizionarea țării depindea aproape în întregime de importurile de gaz rusesc.

Gazul rusesc era transportat către Bulgaria prin Ucraina, iar ulterior prin România, prin trei gazoducte, și anume gazoductele române de tranzit 1, 2 și 3, gestionate de Transgaz SA, operatorul de transport și de sistem de gaz din România.

Gazoductul român de tranzit 1 (denumit în continuare „gazoductul român 1”) traversa România de la punctul de intrare, și anume din stația de contorizare a gazelor Isaccea 1, situat la frontiera ucraineano‑română, până la punctul de intrare al rețelei de transport Negru Vodă 1, situat la frontiera româno‑bulgară. Rețeaua de transport, care, la rândul său, era conectată la stația de înmagazinare Chiren, era o rețea pur națională, la care erau racordați majoritatea clienților și rețelele locale de distribuție din Bulgaria, cu excepția clienților și a rețelelor de distribuție din sud‑vestul Bulgariei.

Gazoductele române de tranzit 2 și 3 transportau gazul rusesc de la frontiera ucraineano‑română la frontiera româno‑bulgară, la punctele de intrare Negru Vodă 2 și 3, și se uneau pe teritoriul bulgar, formând gazoductul bulgar de tranzit. Acest gazoduct era utilizat pentru o aprovizionare limitată în sud‑vestul Bulgariei și transporta în principal gaz către fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Grecia și Turcia.

Prin urmare, cel puțin până în luna aprilie 2016, gazoductul român 1 era singura cale viabilă pentru transportul gazului către Bulgaria în vederea aprovizionării celei mai mari părți a țării.

Gazoductul român 1, cu o capacitate totală de 7,4 miliarde de metri cubi pe an, a fost construit în 1974, în conformitate cu acordul interguvernamental încheiat între Republica Populară Bulgaria și Republica Socialistă România la 29 noiembrie 1970 (denumit în continuare „acordul interguvernamental din 1970”).

La 5 iulie 1974, predecesoarea Bulgargaz, societatea Neftochim, a încheiat un acord cu societatea Rompetrol, predecesoarea Transgaz, pentru utilizarea gazoductului român 1. Acest acord a rămas în vigoare până în 2005.

La 18 februarie 2003, Republica Bulgaria și România au încheiat un nou acord interguvernamental (denumit în continuare „acordul interguvernamental din 2003”). În temeiul articolului 3 din acest acord, părțile contractante s‑au angajat să își oblige, fiecare, operatorii din sectorul gazelor, și anume Bulgargaz și Transgaz, să încheie un nou contract pentru utilizarea gazoductului român 1 care să reflecte noile tarife de tranzit.

Astfel, la 19 octombrie 2005, Transgaz și Bulgargaz au încheiat un nou acord (denumit în continuare „acordul din 2005”), în temeiul căruia Bulgargaz a primit utilizarea exclusivă a gazoductului român 1 până la 31 decembrie 2011. Acest contract garanta în esență o capacitate anuală de 6,49 miliarde de metri cubi. În schimb, Bulgargaz plătea Transgaz o taxă anuală fixă, independentă de capacitatea utilizată efectiv. În 2009, acest acord a fost prelungit până la 31 decembrie 2016.

În perioada încălcării, Bulgargaz cumpăra gaz care provenea din Rusia și era singurul sau principalul importator de gaz rusesc în Bulgaria. De asemenea, aceasta achiziționase cea mai mare parte a producției interne de gaz. Bulgargaz era astfel principalul furnizor de gaze, pe de o parte, în ceea ce privea comerțul cu ridicata în aval și, pe de altă parte, în ceea ce privea clienții finali, și anume întreprinderile direct racordate la rețeaua de transport.

În perioada încălcării, Bulgargaz opera ca furnizor public de gaze pe piețele bulgare, în temeiul licenței nr. JI‑214-14/29.11.2006 pentru furnizarea publică de gaze pe teritoriul Republicii Bulgaria (denumită în continuare „licența Bulgargaz”). Această licență îi fusese atribuită prin Decizia nr. P-046 a Komisia za energiyno i vodno regulirane (Comisia de reglementare în domeniul energiei și al apei, Bulgaria, denumită în continuare „autoritatea bulgară de reglementare”) din 29 noiembrie 2006 (denumită în continuare „decizia autorității bulgare de reglementare”), în temeiul ЗАКОН ЗА ЕНЕРГЕТИКАТА (Legea privind energia) din 9 decembrie 2003 (DV nr. 107 din 9 decembrie 2003), modificată ultima dată la 13 decembrie 2018 (DV nr. 103 din 13 decembrie 2018) (denumită în continuare „Legea bulgară privind energia”), pentru o durată de 35 de ani (articolul 2.6.1 din licența menționată). [omissis]

Gazele naturale pot fi înmagazinate, în vederea unei utilizări ulterioare, în instalații subterane de înmagazinare a gazelor. Aceste instalații pot servi drept instrument de adaptare a ofertei la cerere, în special în raport cu variațiile sezoniere ale cererii de gaz. În plus, în special atunci când există o mare dependență de o singură sursă de aprovizionare, aceste instalații pot oferi posibilități semnificative de sprijin în caz de întrerupere a aprovizionării.

În Bulgaria, stația de înmagazinare Chiren, cu o capacitate de 0,5 miliarde de metri cubi, era singura instalație de înmagazinare existentă în perioada încălcării. Aceasta nu era o stație de înmagazinare policiclică, dat fiind că gazul putea fi injectat în aceasta numai în lunile așa‑zise „de vară” și retras în lunile așa‑zise „de iarnă”. [omissis]

În decizia atacată, Comisia a concluzionat în esență că reclamantele au săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE între 30 iulie 2010 și 1 ianuarie 2015 [a se vedea considerentul (653)]. [omissis]

Reclamantele, susținute de Republica Bulgaria, solicită Tribunalului, în ultima formă a concluziilor lor: – adoptarea unei măsuri de organizare a procedurii sau a unei măsuri de cercetare judecătorească prin care Comisia este obligată să prezinte comunicarea privind obiecțiunile din cazul AT.39816 – Aprovizionarea în amonte cu gaze naturale în Europa Centrală și de Est (denumit în continuare „cazul Gazprom”), precum și documentele la care face trimitere aceasta, în măsura în care privesc piața bulgară a gazelor naturale; – anularea în tot sau în parte a deciziei atacate, în măsura în care le privește pe reclamante sau pe una dintre acestea; – în subsidiar, anularea amenzii care le‑a fost aplicată sau reducerea cuantumului acesteia; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia, susținută de Overgas, solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantele invocă șapte motive, întemeiate: – primul, pe încălcarea dreptului lor la apărare, a principiului bunei administrări și a principiului transparenței; – al doilea, pe nemotivare și pe erori de drept și de fapt privind definirea pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1; – al treilea, pe constatarea eronată a unei poziții dominante a reclamantelor pe piețele relevante; – al patrulea, pe constatarea eronată a unui abuz de poziție dominantă al acestora; – al cincilea, pe aprecierea eronată a duratei pretinsei încălcări; – al șaselea, pe faptul că acestea au fost private de posibilitatea de a finaliza cazul prin intermediul unor angajamente, în conformitate cu articolul 9 din Regulamentul nr. 1/2003; – al șaptelea, pe erori în calcularea cuantumului amenzii. [omissis]

Reclamantele, susținute de Republica Bulgaria, arată că definirea pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 este afectată: – de o eroare de drept, prin faptul că Comisia a omis să facă distincție între piața principală și cea secundară ale capacității pe gazoductul român 1; – de o primă eroare de apreciere a faptelor, întrucât Comisia nu a identificat Transgaz ca fiind un furnizor de servicii legate de capacitate pe gazoductul român 1; – de o a doua eroare de apreciere a faptelor, în măsura în care Comisia a identificat Bulgargaz ca fiind un furnizor de capacitate pe gazoductul menționat, iar nu ca fiind un cumpărător.

Trebuie să se înceapă cu examinarea comună a primelor două erori invocate de reclamante.

Reclamantele susțin că Regulamentul (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condițiile de acces la rețelele pentru transportul gazelor naturale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1775/2005 (JO 2009, L 211, p. 36) face distincție între piața principală și cea secundară ale capacității de gaze naturale. Ele arată că, în temeiul regulamentului menționat, numai OTS poate vinde capacitate pe piața principală, în timp ce utilizatorii rețelei pot doar să revândă capacitate pe piața secundară. Astfel, prin faptul că nu a făcut distincție între piața principală și cea secundară ale capacității de gaze naturale, Comisia, pe de o parte, ar fi săvârșit o eroare de drept prin adoptarea unei definiții contrare Regulamentului nr. 715/2009 a pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 și, pe de altă parte, nu ar fi ținut seama de faptul că Transgaz era furnizorul pe piața principală menționată.

În această privință, este adevărat că Regulamentul nr. 715/2009 face distincție între piața principală și cea secundară ale capacității de gaze naturale. În temeiul regulamentului menționat, piața principală este piața capacității comercializate direct de OTS [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 22], în timp ce piața secundară este piața capacității comercializate altfel decât pe piața principală [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 6].

Cu toate acestea, considerentul (34) al Regulamentului nr. 715/2009 precizează că acesta din urmă, la fel ca liniile directoare adoptate în temeiul acestuia, nu aduc atingere aplicării normelor Uniunii privind concurența.

În plus, după cum reiese din cuprinsul punctelor 2 și 3 din Comunicarea privind definirea pieței, noțiunea de piață în materie de concurență este diferită de alte definiții ale pieței utilizate frecvent în alte contexte (Hotărârea din 1 iulie 2010, AstraZeneca/Comisia, T‑321/05, EU:T:2010:266, punctul 97). Scopul său principal este acela de a identifica în mod sistematic constrângerile concurențiale cu care se confruntă întreprinderile în cauză (Hotărârea din 18 mai 2022, Wieland‑Werke/Comisia, T‑251/19, nepublicată, EU:T:2022:296, punctul 40).

Astfel, în cadrul aplicării articolului 102 TFUE, definirea pieței relevante este operată în vederea definirii granițelor în care trebuie evaluată problema dacă o întreprindere poate avea un comportament într‑o măsură apreciabilă independent de cel al concurenților săi, de cel al clienților săi și de cel al consumatorilor și, prin urmare, dacă deține o poziție dominantă în sensul acestei dispoziții (Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, 322/81, EU:C:1983:313, punctul 37, și Hotărârea din 1 iulie 2010, AstraZeneca/Comisia, T‑321/05, EU:T:2010:266, punctul 30).

Potrivit unei jurisprudențe constante, în scopul analizării poziției eventual dominante a unei întreprinderi, posibilitățile de exercitare a concurenței trebuie evaluate în cadrul pieței care grupează ansamblul produselor sau al serviciilor care, în funcție de caracteristicile lor, sunt apte să satisfacă nevoi constante și sunt greu de substituit cu alte produse sau servicii, aceste posibilități de exercitare a concurenței trebuind de asemenea să fie evaluate având în vedere condițiile de concurență și structura ofertei și a cererii (a se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia, 322/81, EU:C:1983:313, punctul 37 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 1 iulie 2010, AstraZeneca/Comisia, T‑321/05, EU:T:2010:266, punctul 31 și jurisprudența citată).

Prin urmare, pentru a se stabili dacă Comisia era obligată să facă distincție între piața principală și cea secundară ale capacității pe gazoductul român 1, trebuie să se verifice dacă, în perioada încălcării, această distincție era relevantă în raport cu serviciile oferite pe fiecare dintre piețele menționate, pentru a se defini astfel perimetrul în interiorul căruia trebuia să fie apreciată problema dacă reclamantele dețineau o poziție dominantă pe această piață relevantă.

Or, este cert că, în perioada încălcării, gazoductul român 1 era singura cale viabilă pentru transportul gazului rusesc către Bulgaria, astfel încât serviciile legate de capacitate pe gazoductul menționat nu erau interschimbabile cu alte servicii în sensul jurisprudenței citate la punctul 86 de mai sus, în scopul transportului gazului între Rusia și Bulgaria. Rezultă a contrario și în sensul aceleiași jurisprudențe că serviciile legate de capacitate de pe piața principală și cea secundară pe gazoductul român 1 constituiau un ansamblu de servicii deosebit de apte să satisfacă nevoi constante și, prin urmare, erau interschimbabile între ele.

În această privință, Comisia a arătat în mod întemeiat că, în perioada încălcării, în temeiul acordului din 2005, Bulgargaz nu numai că a rezervat toată capacitatea pe gazoductul român 1, dar putea și să împiedice orice încercare din partea Transgaz de a acorda capacitate unor terți pe piața principală [a se vedea considerentele (260) și (261) ale deciziei atacate]. Astfel, articolul 17.1 din acordul menționat stipula că „gazoductul [român 1] este rezervat utilizării exclusive de către [Bulgargaz] și [că] fără consimțământul [Bulgargaz] nu este posibilă racordarea altor clienți la acest gazoduct și nicio altă cantitate de gaze naturale nu va fi transportată”.

Astfel, în pofida faptului că Transgaz era OTS pentru gazoductul român 1, în perioada încălcării: – Bulgargaz era singurul operator care putea oferi pe piața secundară servicii legate de capacitate pe gazoductul menționat, datorită exclusivității de utilizare a acestei infrastructuri pe care i‑o asigura acordul din 2005; – Bulgargaz avea de asemenea, în temeiul dreptului de consimțământ prealabil pe care i‑l conferea acordul din 2005, posibilitatea de a se opune oricărei cereri de acces pe piața principală.

În consecință, distincția dintre piața principală și cea secundară nu era pertinentă pentru analiza efectuată în temeiul articolului 102 TFUE.

Reclamantele consideră că această concluzie este eronată întrucât, în opinia lor, în temeiul Regulamentului nr. 715/2009, Transgaz era obligată să preia în mod unilateral capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1 și să o ofere terților, independent de existența acordului din 2005. În această privință, ele arată că regulamentul menționat și liniile directoare anexate la acesta, în versiunea lor în vigoare până la 16 septembrie 2012 (denumite în continuare „liniile directoare din 2009”), privind procedurile de gestionare a congestiei contractuale au efect direct. Prin urmare, ele susțin că faptul că România nu a pus în aplicare aceste norme nu le poate aduce prejudicii.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul Regulamentului nr. 715/2009: – „capacitatea fermă” este capacitatea de transport de gaze garantată contractual ca fiind neîntreruptibilă de către OTS [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 16]; – „capacitatea tehnică” este capacitatea fermă maximă pe care o poate oferi OTS utilizatorilor rețelei, luând în considerare integritatea sistemului și cerințele de exploatare a rețelei de transport [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 18]; – există o situație de „congestie contractuală” atunci când nivelul cererii de capacitate fermă depășește capacitatea tehnică [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 21]; – „capacitatea neutilizată” este capacitatea fermă pe care a achiziționat‑o un utilizator al rețelei în baza unui contract de transport, dar pe care utilizatorul nu a indicat‑o până la termenul-limită specificat în contract [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 4]; – „capacitatea întreruptibilă” este capacitatea de transport al gazelor care poate fi întreruptă de OTS în conformitate cu condițiile prevăzute în contractul de transport [a se vedea articolul 2 alineatul (1) punctul 13].

Articolul 16 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 715/2009 prevede că, în cazul unei congestii contractuale, OTS oferă capacitatea neutilizată pe piața principală cel puțin pe baza unui aranjament pe termen scurt (cu alte cuvinte pentru o zi) și întreruptibil.

Liniile directoare din 2009, care au completat Regulamentul nr. 715/2009, prevedeau la punctul 2.2 subpunctul 1 că, în cazul în care capacitatea contractată rămâne neutilizată, OTS sunt obligați să propună această capacitate pe piața principală pe bază întreruptibilă prin intermediul unor contracte cu durată diferită. Totuși, această obligație nu privea decât cazul în care capacitatea neutilizată nu era oferită de utilizatorul rețelei în cauză pe piața secundară la un preț rezonabil.

În schimb, în ceea ce privește posibilitatea de a retrage și de a realoca o capacitate neutilizată sub formă de capacitate fermă, liniile directoare din 2009 prevedeau, la punctul 2.2 subpunctul 4, numai că, după caz, OTS ar depune toate eforturile rezonabile pentru a oferi cel puțin o parte a capacității neutilizate sub formă de capacitate fermă.

Două constatări reies din articolul 16 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 715/2009, interpretat în lumina liniilor directoare din 2009. În primul rând, Transgaz trebuia să ofere capacitatea neutilizată pe gazoductul român 1 numai dacă Bulgargaz nu o propunea pe piața secundară la un preț rezonabil. În al doilea rând, într‑un asemenea caz, Transgaz era obligată numai să ofere capacitatea neutilizată a Bulgargaz unor terți sub formă de capacitate pe termen scurt și întreruptibilă, iar nu sub formă de capacitate fermă.

Or, în considerentul (35) al deciziei atacate, necontestat de reclamante, Comisia a arătat că furnizorii de gaze din aval nu se puteau baza în mod normal pe capacitatea întreruptibilă pentru a‑și respecta obligațiile de furnizare față de clienții lor, întrucât această capacitate nu era garantată de OTS. Prin urmare, oferirea de către Transgaz a capacității neutilizate a Bulgargaz sub formă de capacitate pe termen scurt și întreruptibilă nu ar fi permis respectivului OTS să satisfacă nevoile constante ale întreprinderilor care doreau să obțină acces la gazoductul român 1.

Modificarea liniilor directoare din 2009 prin adoptarea Deciziei 2012/490/UE a Comisiei din 24 august 2012 referitoare la modificarea anexei I la Regulamentul nr. 715/2009 (JO 2012, L 231, p. 16, denumită în continuare „liniile directoare din 2012”) confirmă că obligația prevăzută la articolul 16 alineatul (3) din Regulamentul nr. 715/2009 era insuficientă. Astfel, din al doilea considerent al Deciziei 2012/490/UE reiese că liniile directoare din 2012 au fost adoptate deoarece practica a demonstrat că, în pofida aplicării anumitor principii de gestionare a congestiei, cum ar fi oferirea de capacități întreruptibile, congestia contractuală rămânea un obstacol în calea dezvoltării unei piețe interne a gazelor naturale care să funcționeze fără probleme.

Prin urmare, pentru a soluționa această situație, liniile directoare din 2012 au prevăzut patru proceduri diferite care aveau ca obiect să permită OTS, în cazul unei congestii contractuale, să realoce capacitatea neutilizată sub formă de capacitate fermă. Numai trei dintre aceste proceduri trebuiau să fie puse în aplicare începând de la 1 octombrie 2013 și, prin urmare, în perioada încălcării.

În speță, reclamantele se referă la două dintre aceste mecanisme, și anume, pe de o parte, la mecanismul de creștere a capacității prin schema de suprasubscriere și răscumpărare prevăzută la punctul 2.2.2 din liniile directoare din 2012 (denumit în continuare „mecanismul de suprasubscriere și răscumpărare”) și, pe de altă parte, la mecanismul „use‑it‑or‑lose‑it” (UIOLI) pentru capacitatea pe termen lung, prevăzut la punctul 2.2.5 din liniile directoare menționate (denumit în continuare „mecanismul UIOLI” și, împreună cu mecanismul de suprasubscriere și răscumpărare, „mecanismele de stimulare”).

În primul rând, mecanismul de suprasubscriere și răscumpărare permitea OTS să crească capacitatea rețelei sale prin oferirea unei capacități suplimentare sub formă de capacitate fermă care o depășea pe cea care putea fi transportată. OTS trebuia să răscumpere capacitatea nominalizată în final de utilizatori care depășea ceea ce era în măsură să transporte rețeaua de transport al gazelor (a se vedea punctul 2.2.2 subpunctele 1 și 6 din liniile directoare din 2012). Pentru a stimula OTS să își asume riscurile legate de supravânzare, sistemul prevedea o compensație financiară (a se vedea punctul 2.2.2 subpunctul 3 din liniile directoare din 2012).

Pentru ca mecanismul de suprasubscriere și răscumpărare să se poată aplica, liniile directoare din 2012 prevedeau că acesta trebuie să fie aprobat în prealabil de autoritatea națională de reglementare (denumită în continuare „autoritatea națională de reglementare”) și să facă obiectul unor consultări cu autoritățile naționale de reglementare ale statelor membre adiacente (a se vedea punctul 2.2.2 subpunctul 1 din liniile directoare menționate).

În al doilea rând, în temeiul mecanismului UIOLI, autoritățile naționale de reglementare erau obligate să impună OTS să retragă parțial sau complet capacitatea contractată care este slab utilizată în mod sistematic la un punct de interconectare de către un utilizator al rețelei, în cazul în care utilizatorul respectiv nu a vândut sau nu a oferit în condiții rezonabile capacitatea sa nefolosită și alți utilizatori ai rețelei solicitau capacitate fermă (a se vedea punctul 2.2.5 subpunctul 1 din liniile directoare din 2012).

Cu toate acestea, pentru ca OTS să poată utiliza mecanismul UIOLI, autoritatea națională de reglementare trebuia să stabilească în prealabil că erau îndeplinite condițiile prevăzute de liniile directoare din 2012 care permit unui OTS să retragă capacitatea (a se vedea punctul 2.2.5 subpunctele 1 și 4 din liniile directoare din 2012).

Reclamantele susțin în esență că, începând din anul 2012, Transgaz ar fi putut utiliza mecanismele de stimulare pentru a retrage în mod unilateral capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1 și a o realoca unor terți.

În această privință, din cuprinsul punctelor 103-105 de mai sus reiese că, pentru ca aceste mecanisme de stimulare să se poată aplica, autoritatea română de reglementare trebuia să adopte anumite măsuri prealabile.

Or, în considerentele (293) și (294) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că autoritatea română de reglementare nu a luat, la acel moment, măsurile prealabile necesare pentru a permite OTS să utilizeze mecanismele de stimulare.

Cu toate acestea, reclamantele contestă necesitatea intervenției autorității române de reglementare pentru ca Transgaz să poată oferi unor terți capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1.

Poziția reclamantelor nu rezistă analizei. Astfel, în lipsa unei intervenții prealabile a autorității naționale de reglementare în perioada încălcării, mecanismele de stimulare nu puteau fi puse în aplicare (a se vedea punctele 103 și 105 de mai sus). Aceasta înseamnă că, în perioada respectivă, Transgaz nu ar fi putut invoca aceste mecanisme pentru a retrage în mod unilateral capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1 și a o oferi unor terți sub formă de capacitate fermă. Prin urmare, Transgaz nu putea oferi unor terți capacitatea neutilizată menționată, în temeiul Regulamentului nr. 715/2009, decât sub formă de capacitate pe termen scurt și întreruptibilă.

Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 98 de mai sus, o ofertă pe termen scurt și întreruptibilă nu ar fi permis Transgaz, în practică, să eludeze restricțiile impuse prin acordul din 2005 și, astfel, să răspundă nevoilor constante ale furnizorilor care doreau să aibă acces la gazoductul român 1, dat fiind că o asemenea capacitate nu ar fi fost atractivă pentru furnizorii de gaze naturale din aval, întrucât nu le permitea să își respecte obligațiile de furnizare față de clienții lor.

În aceste condiții, distincția dintre piața principală și cea secundară ale capacității de gaze nu era relevantă în speță pentru a se aprecia dacă reclamantele beneficiau de o poziție dominantă în ceea ce privește serviciile legate de capacitate pe gazoductul român 1. Astfel, după cum s‑a constatat la punctul 89 de mai sus, ca urmare a acordului din 2005, nu numai că Bulgargaz era, de‑a lungul întregii perioade a încălcării, singurul furnizor posibil de servicii legate de capacitate pe gazoductul român 1 pe piața secundară, dar aceasta controla și accesul terților pe piața principală datorită exclusivității de utilizare a gazoductului menționat și dreptului de consimțământ prealabil a cărui titulară era în temeiul acordului din 2005. De asemenea, întrucât Transgaz nu putea oferi capacitate neutilizată fără consimțământul Bulgargaz decât sub formă de capacitate pe termen scurt și întreruptibilă în perioada încălcării, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de apreciere atunci când nu a reținut că Transgaz era un furnizor în cadrul definiției pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1.

Aceste concluzii nu sunt repuse în discuție de celelalte argumente invocate de reclamante.

În primul rând, reclamantele susțin că definiția pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 adoptată de Comisie se îndepărtează de practica sa decizională.

Or, trebuie amintită obligația Comisiei de a efectua o analiză individualizată a împrejurărilor proprii fiecărei cauze, fără a fi ținută să respecte deciziile anterioare care privesc alți operatori economici, alte piețe de produse și servicii sau alte piețe geografice în momente diferite (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 55 și jurisprudența citată). În plus, operatorii economici nu sunt îndreptățiți să își plaseze încrederea legitimă în menținerea unei practici decizionale anterioare care poate fi modificată în funcție de schimbarea circumstanțelor sau de evoluția analizei Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 mai 2015, Niki Luftfahrt/Comisia, T‑162/10, EU:T:2015:283, punctele 142 și 143).

Astfel, reclamantele nu au dreptul să conteste constatările Comisiei pentru motivul că diferă de cele efectuate anterior într‑o altă cauză (Hotărârea din 14 decembrie 2005, General Electric/Comisia, T‑210/01, EU:T:2005:456, punctul 118; a se vedea de asemenea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Clearstream/Comisia, T‑301/04, EU:T:2009:317, punctul 55 și jurisprudența citată).

În al doilea rând, reclamantele susțin că Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale din 10 iulie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, denumită în continuare „Legea română a energiei”) a încorporat Regulamentul nr. 715/2009 și a acordat Transgaz, în calitatea acesteia de OTS, puteri de retragere a capacității neutilizate pe gazoductul român 1. În această privință, ele fac referire la articolul 130 alineatul (1) și la articolul 194 din legea menționată, precum și la metodologia de alocare a capacității pe gazoductul român 1, publicată de autoritatea română de reglementare la 11 iulie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 11 iulie 2012, denumită în continuare „metodologia de alocare a capacității”).

Acest argument nu poate fi primit pentru următoarele motive.

Primo, articolul 130 alineatul (1) din Legea română a energiei nu era aplicabil în cazul gazoductului român 1. Astfel, această dispoziție impunea OTS să asigure alocarea capacității pe conductele de interconectare, cu respectarea Regulamentului nr. 715/2009 [a se vedea articolul 130 alineatul (1) litera q) din Legea română a energiei]. Potrivit legii menționate, o conductă de interconectare era un gazoduct de transport care traversa o frontieră dintre două state membre ale Uniunii cu singurul scop de a racorda sistemele de transport de gaze naturale ale acestor două state (a se vedea articolul 100 punctul 34 din legea menționată). Or, gazoductul român 1 nu era racordat la rețeaua română de transport de gaze în perioada încălcării și nu constituia, așadar, o conductă de interconectare în sensul articolului 130 alineatul (1) din Legea română a energiei.

Secundo, articolul 194 din Legea română a energiei prevedea că încălcarea de către OTS a dispozițiilor privind mecanismele de alocare a capacității și de gestionare a congestiei prevăzute de dreptul Uniunii constituia de asemenea o încălcare a normelor române aplicabile în materie (a se vedea articolul 194 punctul 36 din legea menționată). Cu toate acestea, în condițiile în care, așa cum reiese din cuprinsul punctului 110 de mai sus, reglementarea Uniunii în vigoare la acea dată nu permitea Transgaz să retragă capacitate neutilizată și să o realoce unor terți sub formă de capacitate fermă, nici articolul 194 din Legea română a energiei nu o abilita să acționeze în acest sens.

Tertio, în ceea ce privește metodologia de alocare a capacității, aceasta nu impunea Transgaz, în calitate de OTS, să retragă orice capacitate existentă neutilizată de Bulgargaz, ci doar o obliga să comercializeze capacitatea disponibilă pe gazoductul menționat (a se vedea articolul 1 din metodologia menționată), și anume capacitatea care nu făcea obiectul unui contract. Or, în temeiul articolului 17.1 din acordul din 2005, „gazoductul [român 1 era] rezervat utilizării exclusive de către [Bulgargaz] și fără consimțământul [Bulgargaz] nu [era] posibilă racordarea altor clienți la acest gazoduct și nu [ar fi] transportată nicio altă cantitate de gaze naturale decât cea livrată de [Bulgargaz] [societății Transgaz] [în stația de contorizare a gazelor] Isaccea 1”. Întrucât acordul menționat a rămas în vigoare de‑a lungul întregii perioade a încălcării, trebuie să se constate că nu exista nicio capacitate disponibilă pe care Transgaz să o fi putut vinde întreprinderilor terțe pe gazoductul respectiv la acel moment.

Prin urmare, criticile întemeiate pe săvârșirea de către Comisie a unei erori de drept, prin faptul că nu a efectuat o distincție între piața principală și cea secundară ale capacității pe gazoductul român 1, și a unei erori de apreciere, prin faptul că nu a identificat Transgaz ca fiind un furnizor al capacității menționate, trebuie respinse.

În primul rând, reclamantele susțin că Bulgargaz era doar un cumpărător de servicii legate de capacitate pe gazoductul român 1 pe piața principală a serviciilor menționate, iar nu un furnizor al serviciilor amintite.

Or, decizia atacată nu califică Bulgargaz drept furnizor pe piața principală a serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1. Astfel, Comisia s‑a limitat să arate că Transgaz a alocat societății Bulgargaz capacitate pe această piață principală prin încheierea acordului din 2005 [a se vedea considerentul (291) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctelor 89 și 90 de mai sus, ținând seama de exclusivitatea de utilizare a gazoductului menționat și de dreptul de consimțământ prealabil acordate Bulgargaz prin articolul 17.1 din acordul menționat, care a rămas în vigoare de‑a lungul întregii perioade a încălcării, Comisia a constatat că Transgaz nu putea oferi terților capacitate pe piața principală fără consimțământul Bulgargaz și că, prin urmare, aceasta din urmă era singura care putea furniza terților acces la gazoductul român 1 [a se vedea considerentele (261), (288) și (306) ale deciziei atacate].

Prin urmare, argumentul reclamantelor întemeiat pe faptul că Comisia ar fi calificat în mod eronat Bulgargaz drept furnizor pe piața principală a serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 trebuie respins.

În al doilea rând, reclamantele susțin că Comisia a concluzionat în mod eronat, în considerentul (292) al deciziei atacate, că Bulgargaz putea să revândă capacitate pe piața secundară a gazoductului român 1 în perioada încălcării, deși Transgaz nu adoptase încă normele care permit o asemenea comercializare în conformitate cu articolul 22 din Regulamentul nr. 715/2009.

În această privință, este, desigur, adevărat că articolul 22 din Regulamentul nr. 715/2009 impunea OTS să adopte anumite măsuri pentru a permite și a facilita comercializarea capacității pe piața secundară. Cu toate acestea, trebuie arătat că, la 31 ianuarie 2013, Bulgargaz a încheiat cu Overgas un acord în temeiul căruia acesteia din urmă i s‑a acordat acces la gazoductul român 1, deși măsurile avute în vedere la articolul 22 din regulamentul menționat nu fuseseră încă adoptate de Transgaz.

Prin urmare, așa cum a constatat Comisia în considerentul (292) al deciziei atacate, împrejurarea că Transgaz nu adoptase măsurile avute în vedere la articolul 22 din Regulamentul nr. 715/2009 nu constituia, în realitate, un obstacol în calea posibilității Bulgargaz de a oferi capacitate pe piața secundară a capacității pe gazoductul român 1.

Rezultă că critica reclamantelor potrivit căreia Comisia ar fi săvârșit o eroare de fapt atunci când a considerat că Bulgargaz putea furniza capacitate pe gazoductul român 1 nu este întemeiată.

În consecință, prezentul aspect și, prin urmare, al doilea motiv în ansamblul său trebuie să fie respinse.

Reclamantele contestă concluzia enunțată în considerentele (426) și (427) ale deciziei atacate, potrivit căreia grupul BEH ocupa, prin intermediul Bulgargaz și al Bulgartransgaz, o poziție dominantă pe cele cinci piețe relevante.

Motivul cuprinde două aspecte. Reclamantele susțin că Comisia a concluzionat în mod eronat, pe de o parte, că Bulgargaz ocupa o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 și, pe de altă parte, că BEH ocupa indirect o asemenea poziție pe cele cinci piețe relevante.

În primul rând, reclamantele susțin că definiția pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 este afectată de erori de drept și de fapt. Prin urmare, concluzia potrivit căreia Bulgargaz este dominantă pe această piață ar fi de asemenea eronată.

În această privință, din analiza celui de al doilea motiv reiese că Comisia a definit piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 fără a săvârși vreo eroare de drept și de fapt. În consecință, primul argument al reclamantelor trebuie să fie respins de la bun început.

În al doilea rând, reclamantele apreciază că, chiar și în ipoteza în care definiția pieței serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 ar fi corectă, aprecierea Comisiei potrivit căreia Bulgargaz ocupa o poziție dominantă pe aceasta este eronată.

Reclamantele susțin mai precis că decizia atacată nu conține nicio analiză a structurii pieței sau a puterii de piață a întreprinderilor active pe gazoductul român 1, cu încălcarea cerințelor formulate la punctele 13-15 din Comunicarea referitoare la Orientările privind prioritățile Comisiei în aplicarea articolului [102 TFUE] la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante (JO 2009, C 45, p. 7). Prin urmare, ele consideră că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale că Bulgargaz era dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, poziția dominantă prevăzută la articolul 102 TFUE privește o poziție de putere economică deținută de o întreprindere, care îi permite acesteia să împiedice menținerea unei concurențe efective pe piața relevantă, dându‑i posibilitatea de a adopta un comportament în mare măsură independent față de concurenții săi, față de clienții săi și, în sfârșit, față de consumatori. Existența unei poziții dominante rezultă în general din reunirea mai multor factori, care, analizați separat, nu ar fi în mod necesar determinanți (Hotărârea din 14 februarie 1978, United Brands și United Brands Continentaal/Comisia, 27/76, EU:C:1978:22, punctele 65 și 66, și Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, EU:C:1979:36, punctele 38 și 39).

În plus, existența unei poziții dominante nu exclude existența unei anumite concurențe, ci dă posibilitatea întreprinderii care beneficiază de ea, dacă nu să decidă, cel puțin să influențeze semnificativ condițiile în care se va dezvolta concurența și, în orice caz, să se comporte într‑o mare măsură fără a trebui să țină seama de aceasta și fără, totuși, ca atitudinea sa să îi cauzeze un prejudiciu (Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia, 85/76, EU:C:1979:36, punctul 39).

În speță, Comisia a arătat că infrastructurile de transport al gazelor constituie un monopol natural și că, prin urmare, întreprinderea care controlează capacitatea pe aceste infrastructuri devine un partener comercial obligatoriu, a cărui putere de piață nu poate fi neutralizată. În ceea ce privește gazoductul român 1, Comisia a concluzionat că, în perioada încălcării, Bulgargaz era cea care controla orice posibilitate de acces al terților la acesta [a se vedea considerentele (335), (418) și (420) ale deciziei atacate].

Reclamantele consideră că această apreciere este afectată de patru erori.

Reclamantele susțin că Comisia a considerat în mod eronat că Bulgargaz controla accesul terților la gazoductul român 1. Ele afirmă că acest control era exercitat de Transgaz, în calitate de OTS al infrastructurii respective.

În susținerea acestei critici, în primul rând, reclamantele arată că, deși acordul din 2005 era un contract de exclusivitate, Bulgargaz a primit numai drepturi de consultare în ceea ce privea posibilitatea de a oferi terților capacitate, care nu au fost niciodată utilizate.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit modului de redactare a articolului 17.1 din acordul din 2005, „gazoductul [român 1] este rezervat utilizării exclusive de către [Bulgargaz] și fără consimțământul [Bulgargaz] nu este posibilă racordarea altor clienți la acest gazoduct și nicio altă cantitate de gaze naturale nu va fi transportată”.

Prin urmare, este evident că Transgaz nu putea oferi terților capacitate pe gazoductul român 1 fără a obține consimțământul prealabil al Bulgargaz.

Această interpretare a acordului din 2005 este confirmată de schimburile dintre Transgaz și BEH din cadrul reuniunii lor din 24 ianuarie 2011. Astfel, din procesul‑verbal al acestei reuniuni pregătit de BEH, din data de 31 ianuarie 2011, reiese că Transgaz a întrebat BEH dacă era posibil să recupereze o parte din capacitatea neutilizată pe gazoductul român 1 în vederea viitoarei construiri a unui terminal de gaz natural lichefiat aproape de Constanța (România) (denumit în continuare „terminalul de la Constanța”). BEH a răspuns că întreaga capacitate a gazoductului menționat fusese rezervată societății Bulgargaz, dar că posibilitatea evocată de Transgaz putea totuși să facă obiectul unei discuții care trebuia să aibă loc mai întâi la nivel guvernamental [a se vedea considerentul (297) litera (a) al deciziei atacate].

Prin urmare, contrar celor susținute de reclamante, acordul din 2005 nu conferea Bulgargaz simple drepturi de consultare, ci îi acorda o veritabilă putere de consimțământ prealabil cu privire la orice încercare a Transgaz de a prelua capacitate neutilizată pe gazoductul român 1, inclusiv pentru a oferi o asemenea capacitate unor terți.

În al doilea rând, reclamantele consideră că faptul că Bulgargaz a subînchiriat o parte din capacitatea sa societății Overgas începând din anul 2013 nu susține concluzia potrivit căreia Bulgargaz controla accesul la gazoductul român 1. Ele susțin că acest lucru nu era decât un gest de bună‑credință al Bulgargaz față de Overgas, având în vedere faptul că normele care permiteau comercializarea pe piața secundară nu fuseseră încă stabilite.

În această privință, trebuie arătat că faptul că Bulgargaz a subînchiriat societății Overgas o parte din capacitatea gazoductului român 1, independent de caracterul pretins de bună‑credință pe care l‑a putut avea acest act, ilustrează faptul că, în realitate, Bulgargaz a reușit să acorde unor terți acces la acest gazoduct, în pofida inexistenței unor norme care să reglementeze piața secundară a serviciilor legate de capacitate.

Această împrejurare era pertinentă pentru analiza efectuată în decizia atacată, dat fiind că, în temeiul acordului din 2005, Bulgargaz rezervase capacitatea pe gazoductul român 1 în condiții de exclusivitate. Prin urmare, un terț care dorea să aibă acces la acest gazoduct în perioada încălcării nu l‑ar fi obținut decât dacă Bulgargaz ar fi consimțit ca Transgaz să ofere capacitate în conformitate cu dispozițiile articolului 17.1 din acordul din 2005 sau dacă Bulgargaz ar fi acceptat să subînchirieze o parte din capacitatea sa, astfel cum a procedat cu Overgas începând de la 1 ianuarie 2013.

În consecință, Comisia a considerat în mod întemeiat că Bulgargaz controla accesul terților la gazoductul român 1 în perioada încălcării.

Prin urmare, prima critică trebuie să fie înlăturată.

Reclamantele consideră că aprecierea poziției dominante a Bulgargaz pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 este afectată de o eroare de fapt, întrucât nu identifică toți furnizorii de servicii legate de capacitate prezenți pe această piață.

Cu privire la acest aspect, reclamantele reproșează Comisiei că a ignorat faptul că Bulgargaz nu era OTS pentru gazoductul român 1 și că Transgaz avea competențe normative care îi permiteau să retragă în mod unilateral capacitate neutilizată pentru a o oferi terților. Procedând astfel, Comisia ar fi omis să identifice furnizorul principal și dominant pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1.

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 89 și 90 de mai sus, precum și din analiza primei critici, Comisia a constatat că, deși Bulgargaz nu era OTS pentru gazoductul român 1, ea controla accesul la acesta în temeiul acordului din 2005.

În al doilea rând, din decizia atacată reiese că, înainte de a examina aspectul dacă Bulgargaz beneficia de o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că, în perioada încălcării, Transgaz nu ar fi putut să retragă în mod unilateral capacitate și să o ofere unor terți sub formă de capacitate fermă (a se vedea punctele 97 și 98 de mai sus).

În această privință, în analiza sa, Comisia a arătat că liniile directoare din 2012 în temeiul cărora OTS puteau pune în aplicare mecanismele de stimulare, care le permiteau să combată acumularea de capacitate și să ofere astfel capacitatea contractuală neutilizată unor terți pe termen lung, au intrat în vigoare abia la 1 octombrie 2013. Ea a constatat de asemenea că, pentru ca Transgaz să poată pune în aplicare aceste mecanisme, liniile directoare menționate impuneau ca autoritatea română de reglementare să adopte în prealabil anumite măsuri și că, în speță, aceste măsuri nu au fost adoptate înainte de sfârșitul perioadei încălcării [a se vedea considerentele (293) și (294) ale deciziei atacate].

Prin urmare, reclamantele nu pot susține că analiza Comisiei a ignorat faptul că Transgaz era OTS pentru gazoductul român 1 sau că Comisia nu a examinat problema referitoare la competențele normative ale acesteia înainte de a concluziona că Bulgargaz deținea o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul menționat.

Reclamantele apreciază, în orice caz, că interpretarea dată de Comisie cadrului normativ aplicabil este eronată și că nu era necesară intervenția autorității române de reglementare pentru ca Transgaz să poată oferi unor terți capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1.

Or, trebuie amintit că, în perioada încălcării, Regulamentul nr. 715/2009, interpretat în lumina liniilor directoare din 2009 și a celor din 2012, nu permitea Transgaz să ofere unor terți capacitatea neutilizată de Bulgargaz pe gazoductul român 1 sub formă de capacitate fermă fără consimțământul acesteia. Astfel, cadrul normativ aplicabil la acel moment nu permitea societății Transgaz să retragă în mod unilateral capacitatea contractuală neutilizată de Bulgargaz pentru a o oferi unor terți decât sub formă de capacitate întreruptibilă și pe termen scurt, ceea ce, după cum reiese din cuprinsul punctelor 93-111 de mai sus, ar fi fost insuficient pentru a permite societății Transgaz să acorde terților un acces care să le permită acestora să își respecte obligațiile față de clienții lor. În schimb, posibilitatea de a oferi capacitatea neutilizată sub formă de capacitate fermă necesita intervenția prealabilă a autorității române de reglementare, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 102-107 de mai sus. Or, aceasta din urmă nu a luat măsurile necesare în perioada încălcării.

Rezultă că, în perioada încălcării, fără consimțământul Bulgargaz, Transgaz putea oferi terților numai servicii legate de capacitate limitate și insuficiente pe gazoductul român 1. Prin urmare, faptul că cadrul normativ al Uniunii permitea societății Transgaz să ofere capacitate neutilizată sub formă de capacitate pe termen scurt și întreruptibilă nu era suficient pentru a permite acesteia să eludeze restricțiile impuse prin articolul 17.1 din acordul din 2005 și nu putea, astfel, să aibă un efect sensibil asupra controlului efectiv exercitat de Bulgargaz asupra gazoductului român 1.

În aceste condiții, trebuie să se constate că Comisia a procedat în mod corect atunci când nu a identificat Transgaz ca fiind o sursă reală de aprovizionare alternativă pentru terții care doreau să aibă acces la gazoductul român 1 în perioada încălcării.

Această concluzie nu este repusă în discuție de celelalte argumente ale reclamantelor.

În primul rând, în susținerea argumentului lor potrivit căruia Transgaz ar fi putut retrage de la Bulgargaz capacitate pe gazoductul român 1 în mod unilateral, reclamantele invocă Regulamentul (UE) nr. 984/2013 al Comisiei din 14 octombrie 2013 de stabilire a unui cod al rețelei privind mecanismele de alocare a capacității în sistemele de transport al gazelor și de completare a Regulamentului nr. 715/2009 (JO 2013, L 273, p. 5).

Or, din articolul 28 din Regulamentul nr. 984/2013 reiese că dispozițiile pertinente ale acestui regulament au intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 2015, cu alte cuvinte după sfârșitul perioadei încălcării. Prin urmare, aceste dispoziții nu pot avea nicio incidență asupra aprecierii faptelor, iar argumentul reclamantelor trebuie înlăturat de la bun început ca fiind inoperant.

În al doilea rând, reclamantele reproșează Comisiei că nu a obținut punctul de vedere al Transgaz și pe cel al autorității române de reglementare cu privire la aspectul dacă Bulgargaz deținea o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1.

Acest argument trebuie respins întrucât, pentru a evalua competențele conferite OTS de dreptul Uniunii și de dreptul național aplicabil și, astfel, pentru a lua poziție cu privire la aspectul dacă Bulgargaz deținea o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1, aprecierea juridică a Comisiei nu depindea de punctul de vedere al Transgaz și nici de cel al autorității române de reglementare.

În al treilea rând, reclamantele susțin în esență că Comisia nu putea concluziona că Bulgargaz era dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1, întrucât concluzionase deja, în cazul AT.40335 – Interconectările sistemului românesc de transport al gazelor naturale (denumit în continuare „cazul Transgaz”), că Transgaz ocupa o poziție dominantă pe această piață.

În această privință, din Decizia C(2020) 1232 a Comisiei din 6 martie 2020 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 102 TFUE (cazul Transgaz), astfel cum a fost publicată pe site‑ul internet al acesteia, reiese că, în urma evaluării preliminare a acestui caz, Comisia a concluzionat că Transgaz deținea o poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE, pe piața transportului de gaze naturale din România, inclusiv a transportului prin interconectări cu țările vecine. Ea a precizat însă că cele trei gazoducte de tranzit exploatate în paralel de Transgaz, printre care și gazoductul român 1 care aproviziona piața bulgară, nu făceau parte din evaluarea sa preliminară, dat fiind că acestea nu erau conectate la rețeaua română de transport de gaze [a se vedea considerentul (25) al Deciziei din 6 martie 2020].

Așadar, în cazul Transgaz, Comisia nu a concluzionat că întreprinderea vizată de această investigație ocupa o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1.

Prin urmare, trebuie respins argumentul reclamantelor întemeiat pe faptul că concluziile preliminare ale Comisiei în cazul Transgaz o împiedicau să concluzioneze că Bulgargaz era dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 în perioada încălcării.

În consecință, a doua critică trebuie să fie respinsă. [omissis]

Al patrulea motiv cuprinde în esență șase „submotive”. Primele trei sunt întemeiate pe erori de drept și, respectiv, de fapt care afectează decizia atacată în ceea ce privește constatarea de către reclamante a unui refuz al accesului: – la gazoductul român 1; – la rețeaua de transport; – la stația de înmagazinare Chiren. [omissis]

Potrivit articolului 102 primul paragraf TFUE, este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Revine, așadar, unei întreprinderi în poziție dominantă o răspundere specială de a nu aduce atingere prin comportamentul său unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 135; a se vedea de asemenea Hotărârea din 25 martie 2021, Slovak Telekom/Comisia, C‑165/19 P, EU:C:2021:239, punctul 40 și jurisprudența citată).

Deși articolul 102 TFUE enumeră unele practici abuzive, această enumerare nu epuizează modurile de exploatare abuzivă a poziției dominante interzise de Tratatul FUE (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia, C‑95/04 P, EU:C:2007:166, punctul 57 și jurisprudența citată).

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „folosire abuzivă a unei poziții dominante”, în sensul articolului 102 TFUE, este o noțiune obiectivă care vizează comportamentele unei întreprinderi în poziție dominantă ce au ca efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală între produse și servicii pe baza prestațiilor operatorilor economici, să împiedice menținerea gradului de concurență existent încă pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe [a se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 148 și jurisprudența citată].

În sfârșit, trebuie amintit că natura abuzivă a unui comportament de tipul celui examinat în speță presupune ca acesta să fi avut capacitatea de a restrânge concurența și, în special, de a produce efectele de excludere reproșate, în sensul de a fi de natură să facă mai dificilă intrarea sau menținerea concurenților pe piața relevantă, și, procedând astfel, să aibă incidență asupra structurii pieței. Această apreciere trebuie să se realizeze în raport cu toate împrejurările de fapt relevante care însoțesc comportamentul menționat [a se vedea Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctul 154 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctele 50, 61, 64 și 72 și jurisprudența citată].

Totuși, aceste efecte de excludere nu trebuie să fie pur ipotetice. În consecință, Comisia nu se poate baza pe efectele pe care practica în discuție le‑ar putea produce sau le‑ar fi putut produce dacă anumite împrejurări speciale, care nu erau cele care prevalau pe piață la momentul punerii sale în aplicare și a căror realizare era atunci puțin probabilă, s‑au realizat sau se realizează (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Post Danmark, C‑23/14, EU:C:2015:651, punctul 65, și Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 70). [omissis]

Reclamantele susțin că decizia atacată este afectată de o eroare de drept, în măsura în care prin aceasta se impută societății Bulgargaz un refuz abuziv de aprovizionare prin gazoductul român 1, în condițiile în care aceasta din urmă nu era nici proprietara, nici OTS al infrastructurii esențiale respective, ci este doar o simplă utilizatoare a acesteia. Or, potrivit Hotărârii din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, denumită în continuare „Hotărârea Bronner, EU:C:1998:569), și Hotărârii din 10 iulie 1991, RTE/Comisia (T‑69/89, EU:T:1991:39), pe care Comisia și‑a întemeiat analiza în considerentul (549) al deciziei atacate, precum și jurisprudenței ulterioare referitoare la refuzul de a acorda accesul la o infrastructură esențială, un comportament abuziv nu ar putea fi imputat decât proprietarului sau utilizatorului infrastructurii menționate, în sensul că accesul la infrastructuri esențiale ar fi fost întotdeauna legat intrinsec de proprietatea și de controlul asupra infrastructurii sau a serviciului în discuție. [omissis]

În continuare, din considerentele (532) și (549)-(564) ale deciziei atacate reiese că Comisia a apreciat validitatea comportamentului Bulgargaz pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 în raport cu jurisprudența rezultată din cuprinsul punctului 41 din Hotărârea Bronner și, de asemenea, din cuprinsul punctului 73 din Hotărârea din 10 iulie 1991, RTE/Comisia (T‑69/89, EU:T:1991:39).

Potrivit acestei jurisprudențe, refuzul unei întreprinderi în poziție dominantă de a furniza un serviciu la care terții trebuie să aibă acces pentru a putea desfășura o activitate pe o piață vecină, în special în aval, constituie o încălcare a articolului 102 TFUE dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiții cumulative: – refuzul serviciului este de natură să elimine orice concurență pe această piață din partea solicitantului serviciului menționat; – serviciul în discuție este indispensabil pentru desfășurarea activității solicitantului, în sensul că nu există înlocuitori reali sau potențiali pentru acest serviciu; – refuzul menționat nu poate fi justificat în mod obiectiv.

Condițiile enunțate în Hotărârea Bronner se aplică, în principiu, infrastructurilor sau serviciilor care sunt adesea calificate drept „infrastructuri esențiale”, în sensul că sunt indispensabile pentru desfășurarea unei activități pe o piață, în măsura în care nu există înlocuitori reali sau potențiali la acestea [Hotărârea din 15 septembrie 1998, European Night Services și alții/Comisia, T‑374/94, T‑375/94, T‑384/94 și T‑388/94, EU:T:1998:198, punctele 208 și 212, și Hotărârea din 10 noiembrie 2021, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), T‑612/17, în prezent în recurs, EU:T:2021:763, punctul 215], astfel încât refuzul accesului la acestea poate duce la eliminarea oricărei concurențe din partea solicitantului accesului.

În această privință, Curtea a subliniat deja că constatarea că o întreprindere dominantă a abuzat de poziția sa din cauza unui refuz de a contracta cu un concurent are drept consecință faptul că această întreprindere este forțată să contracteze cu acest concurent. Or, o asemenea obligație afectează în mod deosebit libertatea de a contracta și dreptul de proprietate al întreprinderii dominante, din moment ce o întreprindere, fie și dominantă, rămâne în principiu liberă să refuze să contracteze și să folosească infrastructura pe care a dezvoltat‑o pentru propriile nevoi (Hotărârea din 25 martie 2021, Slovak Telekom/Comisia, C‑165/19 P, EU:C:2021:239, punctul 46).

Astfel, jurisprudența privind „infrastructurile esențiale” se referă la situațiile în care această libertate de a contracta și, în special, libera exercitare a unui drept exclusiv, care recompensează realizarea unei investiții sau a unei inovații, poate fi limitată în interesul unei concurențe nedenaturate pe piața internă, cu excluderea oricărui alt comportament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, AstraZeneca/Comisia, T‑321/05, EU:T:2010:266, punctul 679, și Hotărârea din 10 noiembrie 2021, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), T‑612/17, în prezent în recurs, EU:T:2021:763, punctul 215].

În speță, așa cum susțin în mod întemeiat reclamantele, Bulgargaz nu era proprietara gazoductului român 1. Cu toate acestea, din dosar, precum și din cuprinsul punctului 14 de mai sus reiese că, în temeiul acordului din 2005, aceasta beneficia de utilizarea exclusivă a infrastructurii respective.

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că părțile nu contestă că, în perioada încălcării, gazoductul român 1 era singura cale viabilă pentru transportul gazului rusesc către Bulgaria (a se vedea punctul 88 de mai sus). Prin urmare, acesta constituia o infrastructură indispensabilă în sensul Hotărârii Bronner (a se vedea punctul 256 de mai sus).

În al doilea rând, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 143 și 144 de mai sus, acordul din 2005 prevedea, pe de o parte, că gazoductul român 1 era rezervat utilizării exclusive de către Bulgargaz și, pe de altă parte, că Transgaz nu putea oferi unor terți capacitate pe gazoductul menționat fără a obține consimțământul prealabil al acesteia. În consecință, deși Bulgargaz nu era proprietara gazoductului român 1, dreptul exclusiv de care beneficia se concretiza, în perioada încălcării, într‑o situație de control și, așadar, într‑o poziție dominantă pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul menționat, întrucât accesul terților la gazoductul român 1 era imposibil fără acordul său.

În această privință, trebuie arătat, la fel cum a procedat domnul avocat general Rantos în concluziile sale prezentate în cauza European Superleague Company (C‑333/21, EU:C:2022:993, punctul 138), că, în conformitate cu teoria „infrastructurilor esențiale”, oricărei întreprinderi dominante care deține sau controlează o „infrastructură esențială” îi poate fi impusă o obligație de cooperare cu concurenții săi, aceasta fiind ținută să le acorde acestora din urmă acces la infrastructura respectivă fără nicio discriminare.

În aceste împrejurări, este lipsită de relevanță natura dreptului exclusiv care lega Bulgargaz de infrastructură, în măsura în care acest drept exclusiv se concretiza într‑o situație de control asupra gazoductului român 1 care constituia o „infrastructură esențială” în sensul jurisprudenței citate la punctul 256 de mai sus. De altfel, reclamantele însele recunosc explicit că jurisprudența referitoare la „infrastructurile esențiale” se aplică unor situații legate de controlul infrastructurii menționate, chiar dacă consideră, în mod eronat, că este de asemenea necesară calitatea de proprietar.

Or, natura juridică a legăturii dintre întreprinderea dominantă și infrastructura sau serviciul pe care îl controlează aceasta nu poate fi un factor decisiv pentru a se stabili dacă un refuz al accesului la o „infrastructură esențială” opus de o întreprindere în poziție dominantă constituie o încălcare a articolului 102 TFUE.

Prin urmare, Comisia a apreciat în mod întemeiat comportamentul Bulgargaz pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1 în lumina, printre altele, a punctului 41 din Hotărârea Bronner.

Această concluzie nu este infirmată de recenta Hotărâre din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia (C‑42/21 P, EU:C:2023:12), pronunțată după închiderea fazei orale a procedurii în prezenta cauză, dar care a confirmat analiza Tribunalului din Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Lietuvos geležinkeliai/Comisia (T‑814/17, EU:T:2020:545). În această cauză, care privea demontarea unei căi ferate, Curtea a statuat că ipoteza distrugerii unei infrastructuri de către o întreprindere dominantă, situație în care infrastructura devine în mod inevitabil inutilizabilă nu doar de concurenți, ci și de întreprinderea dominantă însăși, trebuie distinsă de cea a unui refuz al accesului, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Bronner (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia, C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctele 81 și 83).

În acest context, Curtea a confirmat, desigur, că analiza în lumina criteriilor rezultate din Hotărârea Bronner se impunea în cazul refuzului accesului la o infrastructură al cărei proprietar este întreprinderea dominantă și pe care aceasta a dezvoltat‑o pentru nevoile propriei activități, prin propriile investiții. Ea a concluzionat de asemenea că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat în esență că, având în vedere finalitatea lor, criteriile menționate nu au vocația de a se aplica atunci când, într‑o situație de distrugere a infrastructurii, infrastructura în discuție nu a fost finanțată prin investiții proprii ale întreprinderii dominante, ci prin fonduri publice, iar această întreprindere nu este proprietara infrastructurii respective (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia, C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctele 86 și 87).

Totuși, această jurisprudență nu exclude aplicarea criteriilor rezultate din Hotărârea Bronner într‑o situație precum cea din prezenta speță în care, pe de o parte, după cum reiese din cuprinsul punctelor 261-263 de mai sus, deși nu era proprietara gazoductului român 1, Bulgargaz beneficia de un drept exclusiv asupra acestuia care se concretiza, în perioada încălcării, într‑o situație de control asimilabilă celei a unui proprietar și în care, pe de altă parte, deși este adevărat că nu Bulgargaz a dezvoltat gazoductul român 1, nu este mai puțin adevărat că, în temeiul acordului din 2005, aceasta plătea, în schimbul utilizării infrastructurii respective, o taxă anuală fixă care constituia astfel investiția sa în raport cu dreptul exclusiv care îi fusese acordat de Transgaz.

Prin urmare, se impune respingerea celui de al doilea aspect, întemeiat pe faptul că Hotărârea Bronner și jurisprudența rezultată din aceasta în ceea ce privește refuzul de a acorda acces la o „infrastructură esențială” nu pot fi aplicabile decât întreprinderii care ar deține proprietatea, precum și controlul asupra acesteia. [omissis]

Reclamantele contestă în esență valoarea probantă a rezervării în favoarea Bulgargaz a întregii capacități a gazoductului român 1 pentru dovedirea unui refuz de aprovizionare, în condițiile în care nu a fost refuzată nicio cerere individuală de acces la gazoductul menționat.

Comisia contestă acest aspect.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că rezervarea întregii capacități a gazoductului român 1, prevăzută la articolul 17.1 din acordul din 2005, în condițiile în care Bulgargaz nu utiliza decât o parte limitată din capacitatea disponibilă, este unul dintre indiciile pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a demonstra: – pe de o parte și așa cum s‑a confirmat în analiza efectuată în cadrul celui de al treilea motiv (a se vedea punctele 133-171 de mai sus), existența unei poziții dominante a Bulgargaz pe piața serviciilor legate de capacitate pe gazoductul român 1; – pe de altă parte, existența unei acumulări de capacitate pe gazoductul român 1, care constituie un refuz de aprovizionare din partea Bulgargaz [a se vedea considerentul (534) litera (a) al deciziei atacate]; astfel, Comisia a considerat că Bulgargaz ar fi trebuit fie să renunțe la exclusivitatea stipulată în favoarea sa în acordul din 2005, fie să ofere capacitatea gazoductului român 1 pe piața secundară potrivit unei proceduri obiective, transparente și nediscriminatorii [a se vedea considerentele (542), (563) și (564) ale deciziei atacate].

Or, în primul rând, în temeiul unei jurisprudențe constante, constatarea existenței unei poziții dominante nu implică în sine nicio critică față de întreprinderea în cauză. Ceea ce interzice articolul 102 TFUE este folosirea în mod abuziv a unei asemenea poziții dominante (a se vedea Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 21 și jurisprudența citată).

În această privință, pentru a caracteriza o asemenea folosire în mod abuziv, Comisiei îi revine sarcina de a identifica modul în care întreprinderea în discuție, prin utilizarea poziției sale dominante, a recurs la mijloace diferite de cele care guvernează o concurență normală, ce au ca efect să împiedice menținerea gradului de concurență existent pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe (a se vedea Hotărârea din 27 martie 2012, Post Danmark, C‑209/10, EU:C:2012:172, punctul 24 și jurisprudența citată).

Astfel, chiar dacă Bulgargaz nu ar fi utilizat decât o parte din capacitatea gazoductului român 1, exclusivitatea contractuală atribuită acesteia prin acordul din 2005 nu poate constitui o folosire în mod abuziv a poziției dominante a reclamantei respective dacă Comisia nu dovedește că, în realitate, comportamentul acesteia i‑a conferit capacitatea de a exclude concurenții de pe piețele bulgare de furnizare de gaze, în special în sensul Hotărârii Bronner și al jurisprudenței ulterioare privind refuzul accesului la o „infrastructură esențială”, citată la punctele 255 și 256 de mai sus.

Or, faptele demonstrează că rezervarea de către Bulgargaz a întregii capacități a gazoductului român 1, prevăzută la articolul 17.1 din acordul din 2005, nu a împiedicat‑o pe aceasta din urmă, de la prima cerere de acces la capacitatea neutilizată a gazoductului menționat pe care a primit‑o la 23 noiembrie 2012, să acorde Overgas accesul menționat începând de la 1 ianuarie 2013, fără ca Comisia să reușească să demonstreze caracterul tardiv sau nesatisfăcător al acestui acces și, așadar, faptul că comportamentul Bulgargaz intra, în această privință, sub incidența articolului 102 TFUE.

Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale nici că Bulgargaz s‑ar fi opus în mod abuziv unor cereri de acces ale altor terți. Astfel: – din cuprinsul punctului 284 de mai sus reiese că Comisia nu a demonstrat și nici măcar nu a susținut că cererea Transgaz din 24 ianuarie 2011 constituia o cerere de acces la gazoductul român 1 prin care se urmărea să se permită acestui operator să intre pe piețele bulgare de furnizare de gaze, ceea ce ea, pe de altă parte, a admis în ședință; potrivit jurisprudenței, reclamantele nu erau așadar obligate să răspundă favorabil la aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții, C‑307/18, EU:C:2020:52, punctele 42, 43 și 46]; – Comisia a recunoscut de asemenea că nu are dovada că Transgaz ar fi transmis societății Bulgargaz cereri individuale de acces la gazoductul român 1 provenite de la terți, în special pe cele pe care Overgas i le adresase în anul 2010; – Comisia nu a demonstrat nici că cererea C Energy Group din 26 septembrie 2013 era suficient de precisă și de serioasă pentru a constitui o cerere de acces la gazoductul român 1 la care Bulgargaz era obligată să răspundă (a se vedea analiza celui de al șaselea aspect de mai sus).

În plus, Comisia nu se putea întemeia pe presupunerea potrivit căreia, ca urmare a rezervării de către Bulgargaz a întregii capacități a gazoductului român 1, unii terți ar fi renunțat să formuleze cereri de acces la această capacitate [a se vedea considerentele (278) și (537) in fine ale deciziei atacate]. Astfel, ea nu a prezentat niciun element care să dovedească o asemenea renunțare și, prin urmare, nu a îndeplinit sarcina probei care îi revenea. De altfel, trebuie subliniat că, în temeiul articolului 17.3, acordul din 2005 și conținutul său aveau caracter confidențial, iar Comisia nu a demonstrat că, în pofida acestei clauze de confidențialitate, terții au putut avea cunoștință de clauza de exclusivitate care figura în acordul din 2005 în favoarea Bulgargaz. În orice caz, presupunând că asemenea renunțări au avut loc, întrucât terții în cauză nu au depus, prin definiție, nicio cerere în acest sens, nu se poate reproșa Bulgargaz niciun refuz al accesului ca urmare a faptului că aceasta nu a răspuns la cereri care nu i‑au fost niciodată adresate.

În al doilea rând, Comisia a considerat că partea din încălcare referitoare la gazoductul român 1 nu a continuat decât până la 1 ianuarie 2015, cu alte cuvinte până la data de la care, în opinia sa, Bulgargaz ar fi acordat terților un acces satisfăcător la gazoductul menționat [a se vedea considerentul (651) al deciziei atacate].

Or, trebuie să se constate că, la acea dată, dispozițiile acordului din 2005 prin care se acorda o exclusivitate de utilizare a gazoductului român 1 în favoarea Bulgargaz erau încă în vigoare. Astfel, această exclusivitate contractuală a încetat abia la 30 septembrie 2016, când acordul din 2005 a fost reziliat, cu alte cuvinte la un an și nouă luni de la sfârșitul perioadei încălcării. În consecință, Comisia însăși a admis implicit că existența acestui drept exclusiv contractual nu era determinantă.

În acest context, indiciul întemeiat pe rezervarea de către Bulgargaz a întregii capacități a gazoductului român 1 în temeiul acordului din 2005, în condițiile în care utiliza doar o parte din aceasta, este insuficient pentru a se dovedi pretinsul abuz pe piața capacității gazoductului menționat.

Prin urmare, al șaptelea aspect trebuie să fie admis.

Reclamantele, susținute de Republica Bulgaria, contestă valoarea probantă a discuțiilor referitoare la renegocierea acordului din 2005. În această privință, decizia atacată ar stabili în mod eronat că discuțiile interguvernamentale menționate constituiau un refuz de acordare a accesului la gazoductul român 1 și că Bulgargaz nu a acționat în mod constructiv în cursul negocierilor referitoare la acordul din 2005. În această privință, ele invocă trei critici: – caracterul interguvernamental al renegocierii acordului din 2005; – caracterul constructiv al comportamentului lor în cursul negocierilor; – faptul că ele nu sunt responsabile de durata acestor negocieri.

Comisia contestă acest aspect.

Reclamantele, susținute de Republica Bulgaria, arată că discuțiile privind renegocierea acordului din 2005 au fost inițiate și au avut loc la nivel interguvernamental, implicând autoritățile guvernamentale și de reglementare din Republica Bulgaria și din România. Prin urmare, aceste discuții nu ar putea fi imputate societății Bulgargaz. Reclamantele invocă trei elemente în această privință: – „sprijinirea” acordului din 2005 pe acordul interguvernamental din 2003; – faptul că renegocierea acordului din 2005 a avut ca obiect soluționarea preocupărilor exprimate în procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva României; – caracterul central al securității aprovizionării cu gaze naturale a Bulgariei și al rolului Bulgargaz de furnizor public în renegocierea acordului din 2005. [omissis]

Reclamantele susțin că, în cadrul renegocierii acordului din 2005, Bulgargaz a acționat în calitate de furnizor public de ultimă instanță, însărcinat cu un serviciu de interes economic general și obligat, în acest temei, să garanteze aprovizionarea cu gaze naturale în întreaga Bulgarie. Potrivit acestora, propunerea de garantare de către Transgaz a unei capacități minime pe gazoductul român 1 de [3-4] miliarde de metri cubi (dintr‑o capacitate totală de 7,4 miliarde de metri cubi) pe an corespundea obligațiilor de furnizare publică ce reveneau Bulgargaz.

În această privință, din proiectul de protocol de acord reiese că renegocierea acordului din 2005 trebuia să conducă, pe de o parte, la eliminarea exclusivității de utilizare a gazoductului român 1 în favoarea Bulgargaz și, pe de altă parte, la modificarea taxei anuale fixe plătite Transgaz în temeiul acordului menționat, pentru a se răspunde preocupărilor Comisiei exprimate în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva României.

În cadrul reuniunii din 10 octombrie 2012, Bulgargaz a prezentat propunerea de garantare a unei capacități minime de [3-4] miliarde de metri cubi pe an, indicând în același timp societății Transgaz că, în schimb, era pregătită să elibereze capacitatea disponibilă rămasă [a se vedea considerentul (297) litera (h) al deciziei atacate și punctul 468 de mai sus].

Ulterior, în cadrul reuniunii din 9 decembrie 2013 dintre Bulgargaz, Transgaz și autoritățile de reglementare și guvernamentale din Republica Bulgaria și din România, s‑a convenit să se decidă abordarea care urma să fie adoptată pentru a se solicita Comisiei să aprobe propunerea de garantare a unei capacități minime. Astfel, părțile au agreat o serie de acțiuni pentru avansarea negocierilor. Prin urmare: – Bulgargaz urma să trimită societății Transgaz o scrisoare în care să detalieze propunerea sa și să precizeze că își dădea acordul pentru eliberarea capacității pe gazoductul român 1, cu excepția celei a cărei rezervare o solicitase; – autoritatea bulgară de reglementare urma să trimită societății Transgaz o scrisoare prin care să susțină modificarea propusă a acordului din 2005 și să precizeze motivele care justificau propunerea de garantare a unei capacități minime; – Ministerul Economiei, Energiei și Turismului din Bulgaria urma să trimită societății Transgaz o scrisoare în care să prezinte motivele pentru menținerea acordului din 2005 până la sfârșitul anului 2016.

În urma acestei reuniuni, prin scrisoarea din 14 decembrie 2013 menționată la punctul 525 de mai sus, Bulgargaz a indicat societății Transgaz că acceptă să îi restituie capacitatea neutilizată pe gazoductul român 1 cu condiția ca „prețul serviciului de tranzit”, și anume taxa anuală fixă stipulată prin acordul din 2005, să fie modificat. Bulgargaz propunea, așadar, să se discute despre modificarea clauzei de exclusivitate prevăzute la articolul 17.1 din acordul din 2005, precum și despre taxa anuală fixă. Ea indica de asemenea că, în cazul în care Transgaz ar accepta propunerea sa, ar fi pregătită să semneze un acord de modificare.

La 13 ianuarie 2014, ministrul adjunct al economiei din Republica Bulgaria a trimis omologului său român o scrisoare în care expunea motivele pentru care acordul din 2005 era important pentru securitatea aprovizionării țării cu gaze naturale (denumită în continuare „scrisoarea ministerială bulgară”), care prevedea următoarele: „Aprovizionarea cu gaze naturale în Bulgaria este asigurată în principal prin importuri dintr‑o singură sursă (Federația Rusă), de‑a lungul unei singure rute (prin teritoriile Ucrainei, Moldovei și României), pe baza unor contracte pe termen lung. În prezent, sursele și rutele alternative nu sunt încă disponibile, interconectările cu rețelele de transport de gaze din țările vecine lipsesc în mare măsură, în timp ce capacitatea de înmagazinare a gazelor și, în special, cotele zilnice de retragere sunt insuficiente. Aceste elemente determină riscurile legate de securitatea aprovizionării, fapt demonstrat cu ocazia [crizei] gazului din luna ianuarie 2009 în timpul [căreia] Bulgaria a fost cel mai afectat stat membru al Uniunii Europene. Sursa externă unică și contractele de aprovizionare pe termen lung afectează gradul scăzut de liberalizare a pieței gazelor naturale din țară și determină rolul important al furnizorului public [Bulgargaz]. Calculele care utilizează formula N-1 a standardului privind infrastructura, potrivit articolului 6 din Regulamentul (UE) nr. 994/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale, arată că, în cazul unei perturbări a singurei infrastructuri de gaze mai mari (din Rusia prin Ucraina, Moldova și România), capacitatea infrastructurii rămase (scurgere în sens invers din Grecia, creștere a producției interne de gaze și retragere din stația de înmagazinare Chiren) nu va fi în măsură să furnizeze volumul de gaze necesar pentru a satisface cererea totală de gaze din Bulgaria pentru o zi de cerere excepțional de mare de gaze, care intervine din punct de vedere statistic o dată la 20 de ani […]”

Astfel, scrisoarea ministerială bulgară arată că propunerea de garantare a unei capacități minime era justificată de dependența foarte mare a Bulgariei de gazele provenite din Rusia pentru asigurarea securității aprovizionării pe teritoriul său și, prin urmare, de accesul la gazoductul român 1 care era singura rețea capabilă să transporte aceste gaze către Bulgaria.

Scrisoarea adresată de autoritatea bulgară de reglementare autorității române de reglementare la 16 ianuarie 2014 sublinia, la rândul său, că Bulgargaz era aproape integral dependentă în amonte de un singur furnizor de gaze, și anume de Gazprom și de filialele sale Overgas și Wintershall Erdgas Handelshaus Zug (denumită în continuare „WIEE”) și că acordul din 2005 avea astfel o „importanță excepțională” pentru securitatea aprovizionării Republicii Bulgaria.

La 13 ianuarie 2014, Transgaz a răspuns la scrisoarea Bulgargaz din 14 decembrie 2013 menționată la punctul 525 de mai sus subliniind că dreptul Uniunii și ordonanțele publicate de autoritatea română de reglementare în anul 2012 impuneau ca întreaga capacitate pe gazoductul român 1 să fie oferită pe piață și atribuită în mod transparent. Cu toate acestea, ținând seama de împrejurările legate de securitatea aprovizionării cu gaze a Bulgariei, precum și de strânsa cooperare dintre Republica Bulgaria și România, Transgaz accepta soluția de a oferi pe piață numai capacitatea neutilizată de Bulgargaz, sub rezerva aprobării Comisiei în acest sens.

Transgaz sublinia astfel că propunerea Bulgargaz de a i se rezerva o parte din capacitatea gazoductului român 1 deroga, desigur, de la cadrul normativ aplicabil, care impunea OTS să ofere la licitație întreaga capacitate a gazoductului menționat pe piață, dar că, având în vedere cooperarea strânsă a Republicii Bulgaria cu România, o accepta ca fiind justificată de securitatea aprovizionării cu gaze a Bulgariei.

Din schimburile menționate la punctele 531-538 de mai sus reiese că securitatea aprovizionării cu gaze a Bulgariei și importanța gazoductului român 1 în această privință au fost un motiv de preocupare central în renegocierea acordului din 2005, ceea ce explică puternica implicare a autorităților bulgare în aceste discuții.

Prin urmare, al treilea argument al reclamantelor este fondat. [omissis]

Din ansamblul considerațiilor prezentate mai sus rezultă că singurele aspecte ale primului „submotiv” care trebuie respinse sunt primul, întemeiat pe o eroare de drept constând în aplicarea articolului 102 TFUE unei clauze contractuale convenite bilateral, al doilea, întemeiat pe o eroare de drept constând în imputarea unui refuz abuziv de aprovizionare societății Bulgargaz, simplă utilizatoare a gazoductului român 1, și al patrulea, întemeiat pe o motivare insuficientă a deciziei atacate privind includerea în încălcare a unei restricții de acces la gazoductul român 1 împotriva Overgas.

În schimb, întrucât din analiza celorlalte aspecte reiese că Comisia nu a prezentat probe serioase, precise și concordante, în sensul jurisprudenței citate la punctul 227 de mai sus, care să permită să se stabilească corespunzător cerințelor legale că comportamentele reproșate Bulgargaz care priveau accesul la gazoductul român 1 constituiau un refuz al accesului susceptibil să intre sub incidența articolului 102 TFUE, este necesar să se admită aspectele menționate și, prin urmare, primul „submotiv”. [omissis]

Din ceea ce precedă rezultă că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale un refuz al accesului la cele trei infrastructuri deținute de grupul BEH susceptibil să intre sub incidența articolului 102 TFUE în ceea ce privește: – în primul rând, comportamentul Bulgargaz referitor la accesul la gazoductul român 1 între 31 ianuarie 2011 și 1 ianuarie 2015 (a se vedea al treilea și al cincilea‑al optulea aspect ale primului „submotiv”, precum și concluziile formulate la punctul 689 de mai sus); – în al doilea rând, comportamentul Bulgartransgaz referitor la accesul la rețeaua de transport între 30 iulie 2010 și 1 ianuarie 2015 (a se vedea al cincilea aspect al celui de al doilea „submotiv”, precum și concluziile formulate la punctul 954 de mai sus); – în al treilea rând, comportamentul Bulgartransgaz referitor la accesul la stația de înmagazinare Chiren înainte de 5 iunie 2012 (a se vedea punctele 1092-1100 de mai sus).

În schimb, elementele dosarului permit să se demonstreze că comportamentul Bulgartransgaz privind accesul la stația de înmagazinare Chiren a putut avea capacitatea de a restrânge concurența pe piețele bulgare de furnizare de gaze între 5 iunie 2012 și 19 septembrie 2014 (a se vedea punctele 1101-1104 de mai sus).

În aceste condiții, trebuie amintit că sistemul de control jurisdicțional al deciziilor Comisiei referitoare la încălcările constatate de aceasta cu privire la aplicarea articolului 102 TFUE constă într‑un control al legalității în conformitate cu articolul 263 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 42).

Or, în cadrul controlului de legalitate menționat la articolul 263 TFUE, instanțele Uniunii nu pot să substituie motivarea autorului actului în discuție cu propria motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 89 și jurisprudența citată). După cum arată doamna avocată generală Kokott în Concluziile prezentate în cauza Frucona Košice/Comisia (C‑73/11 P, EU:C:2012:535, punctul 92), interzicerea substituirii de către instanța Uniunii a motivării autorului actului atacat este reflectarea caracterului casator al acțiunii în anulare, care se întemeiază pe principiul echilibrului instituțional ce marchează structura și modul de funcționare a Uniunii. Respectarea acestui echilibru instituțional impune ca fiecare instituție să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte instituții.

Astfel, deși Comisia este competentă să adopte decizii de aplicare a articolului 102 TFUE, instanța Uniunii este la rândul său competentă, în temeiul articolului 263 TFUE, printre altele, să controleze legalitatea motivării acestor decizii, fără a putea, în principiu, să substituie motivarea Comisiei cu propria motivare și fără a putea să completeze motivarea acesteia din urmă.

În această privință, trebuie arătat că motivarea deciziei atacate se întemeiază pe doi piloni fundamentali, și anume, pe de o parte, pe strategia anticoncurențială pusă în aplicare de reclamante prin care se urmărește protejarea poziției dominante a Bulgargaz pe piețele bulgare de furnizare de gaze și, pe de altă parte, pe noțiunea de „încălcare unică și continuă”.

Decizia atacată a reținut că comportamentele reclamantelor referitoare la gazoductul român 1, la rețeaua de transport și la stația de înmagazinare Chiren, care au constat în împiedicarea, restrângerea și întârzierea accesului la fiecare dintre aceste infrastructuri, făceau parte dintr‑o strategie anticoncurențială prin care se urmărea protejarea poziției dominante a Bulgargaz pe piețele bulgare de furnizare de gaze, blocând accesul terților la piețele menționate [a se vedea considerentul (389), considerentul (454) litera (b) și considerentele (467), (569), (572) și (643)]. Potrivit Comisiei, această strategie a fost concepută de BEH și pusă în aplicare de filialele sale Bulgargaz și Bulgartransgaz [a se vedea considerentul (570) al deciziei menționate].

În această privință, în considerentul (567) al deciziei atacate, Comisia a explicat că, ținând seama de natura fragmentată a practicilor în discuție, pentru a dovedi această strategie de ansamblu s‑a întemeiat pe o serie de indicii care demonstrau: – coerența în timp a încălcării; – natura comparabilă și complementaritatea practicilor în discuție; – standardul comun al comportamentelor reclamantelor referitoare la fiecare infrastructură, constând în capacitatea de a exclude concurenții de pe piețele bulgare de furnizare de gaze.

Astfel, Comisia a observat, în primul rând, că aceste practici, care constau în acumularea capacităților pe gazoductul român 1 și în împiedicarea, restrângerea și întârzierea accesului la rețeaua de transport și la stația de înmagazinare Chiren „se complet[au] și se consolid[au] reciproc” [a se vedea considerentul (577) al deciziei atacate].

În al doilea rând, Comisia a subliniat că „practicile erau legate în mod explicit, condiționând accesul la rețeaua de transport […] (controlată de Bulgartransgaz) de accesul terților la gazoductul român 1 (controlat de Bulgargaz și supus autorizării de către BEH)” [a se vedea considerentul (577) al deciziei atacate]. În această privință, trebuie amintit că Comisia a concluzionat că cerința exprimată de Bulgartransgaz de a se furniza probe cu privire la capacitatea rezervată pe gazoductul român 1 exploatat de Bulgargaz, care aparținea aceluiași grup de întreprinderi, a „făcut de facto imposibil acces[ul] la rețeaua de transport până în anul 2013” [a se vedea considerentele (475) și (480) ale deciziei atacate].

În al treilea rând, Comisia a arătat că rețeaua de transport era singura infrastructură susceptibilă să transporte gaze naturale la stația de înmagazinare Chiren și că, prin urmare, accesul la rețeaua menționată era necesar pentru obținerea accesului la înmagazinare. Ea a constatat de asemenea că posibilitatea de a avea acces la stația menționată în perioada încălcării era „legată indirect de posibilitatea de a avea acces la gazoductul român 1, [care] […] era singura rută pe care se transportau gaze către rețeaua de transport […] în [această] perioadă” [a se vedea considerentul (578) al deciziei atacate].

Prin urmare, Comisia a concluzionat că Bulgartransgaz și Bulgargaz au „fost în măsură să influențeze și să contribuie împreună la împiedicarea, la restricționarea și la întârzierea accesului terților la infrastructura deținută sau controlată de grupul BEH” [a se vedea considerentul (579) al deciziei atacate]. În plus, Comisia a arătat, pe de o parte, că Bulgargaz și Bulgartransgaz își coordonau comportamentul în ceea ce privește cererile de acces ale terților, tratându‑se reciproc ca entități în cadrul unei întreprinderi integrate și că, pe de altă parte, BEH era direct implicată în toate practicile în litigiu [a se vedea considerentul (579) al deciziei menționate].

Comisia a concluzionat că reclamantele au săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE între 30 iulie 2010 și 1 ianuarie 2015, refuzând terților accesul la gazoductul român 1, la rețeaua de transport și la stația de înmagazinare Chiren, ceea ce a condus la o blocare a piețelor bulgare de furnizare de gaze [a se vedea articolele 1 și 2 și considerentele (1), (2) și (450) ale deciziei atacate].

Potrivit jurisprudenței, noțiunea de „încălcare unică și continuă” se referă la un ansamblu de acțiuni care fac parte dintr‑un plan de ansamblu, ca urmare a obiectului lor identic care denaturează concurența pe piața internă. În vederea calificării diferitelor comportamente drept încălcare unică și continuă, trebuie verificat dacă acestea prezintă o legătură de complementaritate, în sensul că fiecare dintre ele este destinat să facă față uneia sau mai multor consecințe ale concurenței normale și contribuie, prin intermediul unei interacțiuni, la realizarea obiectivelor urmărite în cadrul acestui plan de ansamblu. În această privință, trebuie să se țină seama de orice împrejurare care poate să stabilească sau să repună în discuție legătura menționată, precum perioada de aplicare, conținutul (inclusiv metodele utilizate) și, în mod corelativ, obiectivul diverselor acorduri și comportamente în cauză (Hotărârea din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, EU:T:2010:165, punctul 89, Hotărârea din 1 iulie 2010, AstraZeneca/Comisia, T‑321/05, EU:T:2010:266, punctul 892, și Hotărârea din 8 septembrie 2016, Arrow Group și Arrow Generics/Comisia, T‑467/13, nepublicată, EU:T:2016:450, punctul 384).

În speță, pentru a demonstra că ansamblul practicilor reclamantelor constituia o încălcare unică și continuă, în considerentele (608), (609) și (614) ale deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat în esență pe faptul că acestea făceau parte dintr‑un „plan global și pe termen lung de blocare a piețelor [bulgare] de furnizare de gaze […] în beneficiul Bulgargaz”.

În această privință, în primul rând, Comisia a subliniat din nou că Bulgargaz avea ea însăși capacitatea de a‑și elimina concurenții și de a restrânge posibilitatea unei concurențe viabile pe piețele bulgare de furnizare de gaze prin acumularea de capacitate pe gazoductul român 1 [a se vedea considerentele (611) și (624) ale deciziei atacate].

În al doilea rând, Comisia a arătat că „cele trei practici ale grupului BEH” legate de cele trei infrastructuri pe care le controla acesta „se complet[au] și se consolid[au] reciproc și au fost puse în aplicare cu unicul scop de a bloca piețele [bulgare] de furnizare de gaze” [a se vedea considerentul (612) al deciziei atacate]. În această privință, ea a reținut că accesul la rețeaua de transport și, prin urmare, la stația de înmagazinare Chiren era condiționat de obținerea prealabilă a accesului la gazoductul român 1, care era, în perioada încălcării, singura infrastructură disponibilă pentru transportul gazelor prin intermediul rețelei menționate și, prin urmare, până la această stație de înmagazinare [a se vedea considerentele (51), (578) și (611) ale deciziei atacate].

Prin urmare, după cum reiese din considerentele (578) și (611) ale deciziei atacate și după cum subliniază, de altfel, Comisia în memoriul său în apărare, „fără acces la gazoductul român 1, concurenții (potențiali) nu aveau acces la rețeaua de transport și, prin urmare, nici la [stația] de înmagazinare [Chiren]”.

În al treilea rând, Comisia a reiterat că Bulgargaz și Bulgartransgaz se coordonau în ceea ce privea examinarea cererilor de acces ale terților și se tratau reciproc ca entități în cadrul unei întreprinderi integrate [a se vedea considerentele (579) și (612) ale deciziei atacate].

În al patrulea rând, Comisia a reținut încă o dată că practicile reproșate erau de asemenea „legate în mod explicit”, întrucât „accesul la rețeaua de transport (controlată de Bulgartransgaz) era condiționat de accesul terților la gazoductul român 1 (controlat de Bulgargaz) și supus autorizării de către BEH” [a se vedea considerentul (612) al deciziei atacate]. Ea a subliniat că, chiar și după luna ianuarie 2012, BEH păstrase controlul asupra Bulgartransgaz, dat fiind că accesul la rețeaua de transport și, prin urmare, în mod indirect, accesul la stația de înmagazinare Chiren era condiționat de obținerea prealabilă de la Bulgargaz a accesului la gazoductul român 1, condiționat la rândul său de acordul prealabil al BEH [a se vedea considerentul (611) al deciziei atacate].

Potrivit Comisiei, legătura dintre practicile menționate a permis: – pe de o parte, celor trei reclamante să își influențeze reciproc comportamentul, astfel încât, împreună, acestea au contribuit la împiedicarea, restrângerea și întârzierea accesului terților la infrastructurile deținute sau controlate de grupul BEH; – pe de altă parte, grupului BEH să își coordoneze comportamentul în mod coerent prin aplicarea unor metode similare [a se vedea considerentul (612) al deciziei atacate].

Din ansamblul considerațiilor prezentate la punctele 1112-1126 de mai sus rezultă că: – nici în motivarea deciziei atacate, nici cu atât mai puțin în dispozitivul acesteia, Comisia nu a imputat reclamantelor mai multe încălcări distincte, dintre care fiecare să fie legată de una dintre infrastructurile în discuție; – strategia anticoncurențială reproșată reclamantelor este un element constitutiv cheie al încălcării unice și continue pe care le‑o impută decizia atacată; acestea din urmă sunt acuzate că au contribuit la punerea în aplicare a acestei strategii, care se baza pe interdependența comportamentelor referitoare la fiecare dintre cele trei infrastructuri de gaze în discuție și avea ca unic obiectiv blocarea piețelor bulgare de furnizare de gaze pentru a proteja poziția dominantă a Bulgargaz pe aceste piețe; – Comisia a subliniat în mai multe rânduri în decizia atacată că acțiunile Bulgargaz privind gazoductul român 1 erau esențiale și suficiente în sine pentru a bloca accesul concurenților săi potențiali la piețele menționate.

Prin urmare, comportamentul pretins abuziv referitor la gazoductul român 1 constituie pivotul pe care se întemeiază analiza Comisiei și motivarea deciziei atacate în ceea ce privește elementele constitutive ale încălcării unice și continue constatate.

În acest context, împrejurarea potrivit căreia Bulgartransgaz a împiedicat accesul societății C la stația de înmagazinare Chiren în iunie 2012 și pe cel al Overgas între 1 ianuarie 2013 și jumătatea anului 2014 (a se vedea punctele 1101-1104 de mai sus) și potrivit căreia acest comportament avea, în sine, capacitatea de a produce efecte anticoncurențiale pe piețele bulgare de furnizare de gaze nu poate justifica, în sine, constatarea încălcării unice și continue a articolului 102 TFUE imputate reclamantelor prin decizia atacată.

Astfel, trebuie amintit că articolele 1 și 2 din decizia atacată rețin în privința reclamantelor „o încălcare unică și continuă a articolului 102 [TFUE], [întrucât acestea au refuzat] accesul terților la rețeaua de transport […], la gazoductul […] român 1 și la [stația de înmagazinare] Chiren, ceea ce a determinat un blocaj pe piețele de furnizare de gaze din Bulgaria” de la „30 iulie 2010 [la] 1 ianuarie 2015”.

Prin urmare, având în vedere ansamblul comportamentelor reproșate reclamantelor în decizia atacată și accentul pus de aceasta pe interdependența, complementaritatea și consolidarea lor reciprocă, din dispozitivul deciziei atacate nu se poate deduce că acesta se întemeiază pe mai multe motive privind comportamente abuzive distincte, fiecare dintre acestea fiind suficient, în sine, pentru a‑l fundamenta.

Or, potrivit jurisprudenței constante citate la punctele 234 și 1109 de mai sus, în cadrul controlului de legalitate în temeiul articolului 263 TFUE, instanța Uniunii nu poate substitui motivarea autorului actului în discuție cu propria motivare. În speță, constatarea încălcării unice și continue imputate reclamantelor în dispozitivul deciziei atacate, care indică natura și întinderea încălcării menționate a normelor de concurență ale Uniunii și care este indisociabil de motivarea sa, cuprinde toate comportamentele reclamantelor referitoare la cele trei infrastructuri de gaze în discuție. După cum s‑a arătat la punctele 1113 și 1131 de mai sus, caracterizarea încălcării unice și continue se întemeiază pe complementaritatea și pe interdependența pluralității comportamentelor menționate.

În aceste condiții, unicul motiv întemeiat pe comportamentul Bulgartransgaz privind stația de înmagazinare Chiren după luna iunie 2012 nu poate, fără a denatura decizia atacată prin substituirea aprecierii faptelor de către Comisie cu o nouă apreciere a faptelor cu încălcarea jurisprudenței citate la punctul 1109 de mai sus, să constituie motivarea esențială sau chiar suficientă susceptibilă să fundamenteze, singură, dispozitivul deciziei menționate.

Din ceea ce precedă rezultă că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale încălcarea care constituie abuzul de poziție dominantă imputat reclamantelor prin decizia atacată.

Prin urmare, al patrulea motiv trebuie admis, fără a fi necesar să se examineze celelalte „submotive” invocate de reclamante.

În cursul procedurii administrative, Comisia a organizat în total opt reuniuni cu Overgas, dintre care: – primele cinci, care au avut loc înainte de comunicarea privind obiecțiunile adresată reclamantelor, mai precis la 13 octombrie 2010, 13 ianuarie 2011, 17 martie 2011, 15 decembrie 2011, precum și la 17 iunie 2013 (denumite în continuare „reuniunile din 2010-2013”); – restul de trei reuniuni, care au avut loc după adoptarea comunicării privind obiecțiunile, mai precis la 13 octombrie 2015, precum și la 17 martie 2016 și la 20 octombrie 2016 (denumite în continuare „reuniunile din 2015 și 2016” și, împreună cu reuniunile din 2010-2013, „reuniunile cu Overgas”).

Comisia afirmă că a întocmit, după fiecare dintre aceste opt reuniuni cu Overgas, note succinte neconfidențiale, precum și procese‑verbale detaliate confidențiale. În ședință, ea a admis că nu putea să indice cu exactitate data redactării acestora din urmă, dar că, datorită gradului lor de precizie, prezuma că fuseseră redactate imediat după fiecare reuniune.

În plus, în urma fiecăreia dintre aceste reuniuni cu Comisia, cu excepția celor din 13 octombrie 2015 și din 17 martie 2016, Overgas a prezentat observații scrise (denumite în continuare „observațiile ulterioare”), în care a dezvoltat argumentele invocate în cursul reuniunilor menționate.

Reiese de asemenea din dosar că reclamantele au avut acces mai întâi, printre altele, la notele succinte ale reuniunilor din 2010-2013, precum și la o versiune neconfidențială a observațiilor ulterioare în cadrul accesului la dosar care a avut loc în urma comunicării privind obiecțiunile. La 5 ianuarie 2018, în urma Hotărârii din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia (C‑413/14 P, EU:C:2017:632), care a precizat obligațiile de înregistrare și de ținere a dosarului ce revin Comisiei în procedurile de sancționare a încălcărilor concurenței, ele au prezentat o nouă cerere care viza, printre altele, accesul la procesele‑verbale detaliate și la notele oricărei alte eventuale reuniuni dintre Comisie și Overgas.

La 23 martie 2018, Comisia a răspuns admițând că a avut trei reuniuni cu Overgas după comunicarea privind obiecțiunile, și anume reuniunile din 2015 și din 2016, ale căror note succinte le‑a transmis reclamantelor la acel moment. Totuși, ea a refuzat accesul la procesele‑verbale detaliate pentru motivul că, pe de o parte, acestea conțineau informații confidențiale și că, pe de altă parte, în acestea nu se putea găsi niciun element de probă care nu era deja prezent în celelalte documente neconfidențiale la care reclamantele avuseseră acces, dat fiind că ele avuseseră acces de asemenea la observațiile ulterioare.

Prin urmare, reclamantele au adresat cererea lor de acces consilierului‑auditor, care, în răspunsul său din 14 mai 2018, a arătat că, în opinia sa, refuzul de a divulga procesele‑verbale detaliate era justificat de motive de confidențialitate și că aceste documente nu conțineau elemente de probă dezincriminatoare suplimentare. Cu toate acestea, pentru a echilibra exercitarea efectivă a dreptului la apărare al reclamantelor cu preocupările legitime legate de confidențialitate ale Overgas, consilierul‑auditor propunea un acces restrâns la procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas, prin intermediul reprezentanților externi ai reclamantelor, în cadrul unei proceduri a camerei de date.

În plus, printr‑o scrisoare din 18 iunie 2018 (denumită în continuare „scrisoarea din 18 iunie 2018”), reclamantele au solicitat Comisiei să le acorde accesul la o versiune mai puțin cenzurată a observațiilor ulterioare, acces refuzat de Comisie.

La 28 iunie 2018, reprezentanții externi ai reclamantelor au avut acces la procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas, în cadrul unei proceduri a camerei de date. În conformitate cu instrucțiunile date de Comisie, reprezentanții externi ai reclamantelor au putut lua în camera de date copii pe suport de hârtie ale comunicării privind obiecțiunile, ale expunerii faptelor, ale notelor succinte din reuniunile cu Overgas și ale versiunilor neconfidențiale ale observațiilor ulterioare.

Cu această ocazie, reprezentanții externi ai reclamantelor au redactat raportul confidențial al camerei de date, în care și‑au exprimat punctul de vedere cu privire la informațiile pe care le considerau ca fiind elemente dezincriminatoare, care figurau în procesele‑verbale detaliate. O versiune neconfidențială a raportului menționat (denumită în continuare „raportul neconfidențial al camerei de date”) a fost întocmită sub controlul Comisiei și a fost comunicată reclamantelor. Reprezentanții puteau utiliza informațiile puse la dispoziția lor în camera de date în vederea apărării reclamantelor, cărora însă nu aveau voie să le divulge nicio informație confidențială (Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia, T‑136/19, EU:T:2022:149, punctele 20-22).

În cadrul primelor două aspecte ale primului lor motiv, reclamantele invocă în esență două serii de argumente: – prima vizează procedura de înregistrare și de depunere la dosar a notelor succinte și a proceselor‑verbale detaliate; – a doua privește accesul acordat la procesele‑verbale detaliate și la observațiile ulterioare.

În scopul analizei, trebuie să se verifice în primul rând dacă Comisia a săvârșit efectiv neregularitățile procedurale invocate de reclamante; dacă este cazul, va trebui să se examineze în continuare consecințele unor asemenea neregularități asupra dreptului la apărare al acestora și în special să se verifice dacă, ținând seama de împrejurările de fapt și de drept specifice prezentei cauze, reclamantele au demonstrat în mod corespunzător că și‑ar fi putut asigura mai bine apărarea în lipsa neregularității procedurale săvârșite de Comisie [Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia, C‑194/99 P, EU:C:2003:527, punctul 31; Hotărârea din 13 decembrie 2018, Deutsche Telekom/Comisia, T‑827/14, EU:T:2018:930, punctul 129, și Hotărârea din 15 iunie 2022, Qualcomm/Comisia (Qualcomm – plăți de exclusivitate), T‑235/18, EU:T:2022:358, punctele 160 și 202].

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că accesul la dosar, prevăzut la articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 15 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 773/2004, este una dintre garanțiile procedurale care permit aplicarea principiului egalității armelor și protejarea dreptului la apărare al părților vizate de procedura desfășurată de Comisie. Acestea au dreptul de a avea acces la dosarul de investigare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.

Dreptul de acces la dosar presupune că Comisia trebuie să acorde întreprinderii în cauză posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de investigare și care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia, C‑109/10 P, EU:C:2011:686, punctul 54 și jurisprudența citată).

Conținutul dreptului de acces la dosar ca parte integrantă a dreptului la apărare a făcut obiectul unei jurisprudențe recente care a precizat mai bine limitele obligațiilor Comisiei, în special în ceea ce privește obligațiile de înregistrare care îi revin [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, Hotărârea din 15 iunie 2022, Qualcomm/Comisia (Qualcomm – plăți de exclusivitate), T‑235/18, EU:T:2022:358, și Hotărârea din 14 septembrie 2022, Google și Alphabet/Comisia (Google Android), T‑604/18, în prezent în recurs, EU:T:2022:541].

În această privință, trebuie amintit că articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că, pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite, Comisia poate să intervieveze orice persoană fizică sau juridică care consimte să fie intervievată în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației. Dispoziția menționată constituie așadar temeiul juridic care abilitează Comisia să procedeze la un interviu în cadrul unei investigații și are vocația să se aplice oricărui interviu care vizează obținerea de informații privind obiectul unei investigații (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctele 84 și 86).

Atunci când organizează un asemenea interviu, Comisia are, în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, obligația de a înregistra, într‑o formă la alegerea sa, declarațiile făcute de persoanele intervievate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctele 90 și 91).

Astfel, deși este, desigur, permis să se excludă din procedura administrativă elementele care nu au nicio legătură cu susținerile în fapt și în drept care figurează în comunicarea privind obiecțiunile și care nu au, prin urmare, nicio relevanță pentru investigație, nu poate reveni numai Comisiei obligația de a stabili elementele utile pentru apărarea întreprinderii în cauză (Hotărârea din7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 126, și Hotărârea din 16 iunie 2011, FMC Foret/Comisia, T‑191/06, EU:T:2011:277, punctul 306).

În această perspectivă, interviurile care au ca scop obținerea de informații privind obiectul investigației și care intră deci în domeniul de aplicare al articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să facă obiectul unei înregistrări și nu pot fi omise din dosar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2022, Qualcomm/Comisia (Qualcomm – plăți de exclusivitate), T‑235/18, EU:T:2022:358, punctul 199].

În plus, obligația ce revine Comisiei, în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, de a înregistra, într‑o formă la alegerea sa, declarațiile făcute de persoanele intervievate în cursul unei anchete administrative nu se poate concretiza în redactarea unui scurt rezumat al subiectelor abordate în cursul interviului. Comisia trebuie să fie în măsură să ofere o indicație cu privire la conținutul discuțiilor care au avut loc, în special în ceea ce privește natura informațiilor furnizate în cadrul interviului cu privire la subiectele abordate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 92).

În lumina acestor principii este necesar să se examineze argumentele reclamantelor care denunță pretinse încălcări de către Comisie a obligațiilor sale de înregistrare, precum și de depunere și de acces la dosar.

Reclamantele, susținute de Republica Bulgaria, susțin că modul în care Comisia a înregistrat sau a omis să înregistreze reuniunile sale cu Overgas, la fel ca modul în care aceasta a depus la dosar declarațiile făcute în cursul reuniunilor menționate, este contrar obligațiilor de înregistrare care decurg din articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004. În acest mod, Comisia ar fi încălcat de asemenea principiile bunei administrări și transparenței, precum și dreptul la apărare al reclamantelor. În consecință, Tribunalul nu ar putea să își exercite controlul jurisdicțional.

În această privință, trebuie să se distingă între, pe de o parte, argumentele legate de reuniunile cu Overgas din 2010-2013 și, pe de altă parte, cele referitoare la reuniunile din 2015 și din 2016.

Tribunalul consideră că trebuie să înceapă cu analiza argumentelor privind reuniunile din 2015 și din 2016.

Reclamantele susțin că: – nicio înregistrare privind reuniunile din 2015 și din 2016 nu a fost depusă la dosar în cursul anchetei; – Comisia nu ar fi recunoscut existența acestor reuniuni și nici pe cea a proceselor‑verbale detaliate aferente acestora decât ca răspuns la o cerere a reclamantelor din 5 ianuarie 2018, în urma căreia s‑a acordat acces la note succinte la 23 martie 2018.

Comisia arată că, de îndată ce reclamantele au întrebat dacă ea avusese alte reuniuni cu Overgas după comunicarea privind obiecțiunile, le‑a informat cu privire la reuniunile din 2015 și din 2016, comunicându‑le notele succinte referitoare la acestea.

În această privință, Comisia susține că, în temeiul punctului (27) din Comunicarea Comisiei privind regulile de acces la dosarul Comisiei în cauzele în temeiul articolelor [101 și 102 TFUE], al articolelor 53, 54 și 57 din Acordul privind SEE și al Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (JO 2005, C 325, p. 7, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 220), părțile au acces la documentele primite după comunicarea privind obiecțiunile în faze mai avansate ale procedurii administrative numai atunci când astfel de documente pot constitui noi elemente de probă – cu rol în acuzare sau în apărare – cu privire la declarațiile formulate în legătură cu această parte în comunicarea privind obiecțiunile.

Or, potrivit Comisiei, documentele referitoare la reuniunile din 2015 și din 2016 nu constituiau nici temeiul obiecțiunilor adresate reclamantelor, nici noi elemente de probă în ceea ce privește afirmațiile deja formulate și, prin urmare, acesteia nu îi revenea nicio obligație de a include notele succinte sau procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor din 2015 și din 2016 în dosar și de a acorda acces la acestea. De altfel, ar fi intrat în competența sa exclusivă efectuarea unei aprecieri a caracterului potențial dezincriminator al acestor documente.

Cu toate acestea, din notele succinte și din procesele‑verbale detaliate reiese că reuniunile din 2015 și din 2016 aveau ca scop obținerea de informații privind obiectul anchetei care a condus la adoptarea deciziei atacate.

În această perspectivă, având în vedere jurisprudența citată la punctele 1157 și 1159 de mai sus, interviurile care au ca scop obținerea de informații privind obiectul anchetei și care intră, așadar, în domeniul de aplicare al articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, precum interviurile în discuție, trebuie să facă obiectul unei înregistrări și nu pot fi omise din dosarul de investigare.

Desigur, posibilitatea de a face distincție între documentele pertinente pentru anchetă și cele care nu sunt pertinente și, în consecință, de a le exclude pe acestea din urmă din dosarul de investigare rămâne indispensabilă pentru a se evita supunerea Comisiei unei sarcini procedurale excesive. Totuși, nu este de competența acesteia să înlăture un element din dosar în aplicarea pretinsei sale puteri de apreciere în ceea ce privește caracterul potențial incriminator sau dezincriminator al acestor documente, întrucât lipsa oricărei înregistrări scrise a unui interviu ar împiedica Tribunalul să verifice dacă Comisia s‑a conformat dispozițiilor Regulamentului nr. 1/2003 și, în sens mai general, dacă drepturile întreprinderilor și ale persoanelor fizice implicate într‑o anchetă au fost pe deplin respectate.

În plus, obligația de înregistrare prevăzută la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 ar fi lipsită de orice efect util dacă s‑ar permite Comisiei să excludă, din proprie inițiativă, înregistrarea anumitor reuniuni, cu atât mai mult cu cât, în împrejurările prezentei cauze, interviurile au avut loc cu Overgas, care a jucat un rol deloc neglijabil în decizia Comisiei de a deschide și de a continua ancheta și care invoca existența unor practici anticoncurențiale ale reclamantelor în privința sa.

Prin urmare, argumentele Comisiei întemeiate pe inexistența unei obligații de a înregistra și de a depune la dosar procesele‑verbale ale reuniunilor din 2015 și din 2016 care au avut loc cu Overgas ulterior comunicării privind obiecțiunile sunt inadmisibile.

În sfârșit, în măsura în care reclamantele susțin că Comisia ar fi omis să le informeze cu privire la reuniunile din 2015 și din 2016, trebuie amintit că, în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, Comisia nu a menționat efectiv interviurile pe care le‑a avut cu Overgas după comunicarea privind obiecțiunile.

Or, după cum reiese din cuprinsul punctelor 1157 și 1159 de mai sus, Comisia nu poate omite să includă în dosarul de investigare înregistrarea unor interviuri precum reuniunile din 2015 și din 2016 și, în consecință, să informeze părțile cu privire la acestea.

Prin urmare, argumentele reclamantelor referitoare la încălcările Comisiei cu privire la reuniunile din 2015 și din 2016 sunt întemeiate, întrucât ea ar fi trebuit să înregistreze declarațiile făcute în cursul acestora din urmă și să depună la dosar documentele referitoare la acestea, precum și să actualizeze opisul dosarului, permițând reclamantelor să fie informate cu privire la interviurile în discuție, sub rezerva protecției confidențialității anumitor elemente invocate în mod legitim de Overgas.

Comisia a săvârșit așadar o neregularitate procedurală prin faptul că a omis să înregistreze în mod corespunzător declarațiile făcute în cursul reuniunilor din 2015 și din 2016 și să le depună la dosar, precum și să informeze reclamantele cu privire la aceasta.

Reclamantele: – reproșează Comisiei lipsa unei înregistrări corespunzătoare a reuniunilor din 2010-2013, întrucât aceasta din urmă ar fi inclus în dosar numai note succinte care nu cuprind decât rezumate vagi și generale; pe de altă parte, notele succinte nu ar fi fost depuse la dosar decât după mai mulți ani de la desfășurarea acestor reuniuni, în 2014, ceea ce ar putea să le fi diminuat exactitatea; – se plâng că au descoperit abia în anul 2018 că existau procese‑verbale detaliate în raport cu notele succinte, care nu figurau în dosar; ele arată că Comisia nu putea explica motivul pentru care procesele‑verbale menționate fuseseră păstrate în afara dosarului.

Aceste încălcări s‑ar reflecta de asemenea în opisul dosarului de investigare, furnizat după adoptarea comunicării privind obiecțiunile, care nu ar fi enumerat cu suficientă precizie documentele colectate în cursul anchetei și ar fi omis să indice în special procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas.

Comisia răspunde că nu există nicio cerință ca un element de probă să fie depus la dosar și inclus în opis în raport cu momentul în care au avut loc reuniunile și au fost redactate notele pertinente. Aceasta arată că, în orice caz, decizia atacată nu se întemeiază nici pe notele succinte, nici pe procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor în discuție.

Comisia susține de asemenea că, datorită accesului acordat la notele succinte ale reuniunilor din 2010-2013 după comunicarea privind obiecțiunile, reclamantele ar fi fost în măsură să își exercite dreptul la apărare, ceea ce ar fi făcut prin prezentarea răspunsurilor lor la comunicarea menționată, precum și a observațiilor ulterioare în care au invocat, ca circumstanțe atenuante, anumite elemente evocate în cadrul acestor reuniuni. Ea arată, în plus, că observațiile ulterioare depuse de Overgas, care dezvoltau punctele invocate în cursul acestor reuniuni, fuseseră depuse la dosar și comunicate reclamantelor.

În această privință, trebuie arătat că notele succinte ale reuniunilor cu Overgas la care au avut acces reclamantele constau, pentru fiecare reuniune, în mai puțin de o jumătate de pagină. Fiecare jumătate de pagină conține indicarea datei reuniunii, a participanților și a subiectelor abordate în timpul reuniunii, descrise în cinci până la cel mult opt rânduri.

Conținutul notelor succinte este astfel vădit insuficient pentru a reflecta conținutul discuțiilor care au avut loc efectiv între Comisie și Overgas și, în special, natura informațiilor furnizate de aceasta din urmă cu privire la subiectele abordate.

Or, niciun element întemeiat pe modul de redactare a articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 sau pe scopul urmărit de acesta nu permite să se concluzioneze că legiuitorul a intenționat să introducă o distincție între, pe de o parte, „notele succinte”, finalizate în vederea accesului la dosar, și „procesele‑verbale detaliate”, destinate să rămână confidențiale. O asemenea interpretare ar echivala cu lipsirea de orice efect util a dreptului de acces la dosar, astfel cum este evocat la punctul 1153 de mai sus, precum și a principiului egalității armelor.

În această privință, este lipsit de pertinență faptul, evocat de Comisie, că decizia atacată nu se întemeiază nici pe notele succinte, nici pe procesele‑verbale detaliate. Dreptul de acces la dosar presupune astfel că Comisia trebuie să acorde întreprinderii în cauză posibilitatea de a examina toate documentele care figurează în dosarul de investigare și care pot fi pertinente pentru apărarea sa (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 68).

De aici rezultă că, în ceea ce privește notele succinte ale reuniunilor din 2010-2013, Comisia nu a respectat obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 și citit în lumina jurisprudenței citate la punctele 1157 și 1159 de mai sus. Această încălcare s‑a manifestat, pe de o parte, prin introducerea unei distincții nejustificate între două tipuri de documente, și anume între procesele‑verbale detaliate, destinate uzului intern, și notele succinte, destinate dosarului și, astfel, accesului reclamantelor, și, pe de altă parte, prin insuficiența vădită a acestora din urmă de a reflecta conținutul discuțiilor dintre Comisie și Overgas și în special natura informațiilor furnizate de aceasta din urmă cu privire la subiectele abordate, așa cum impune jurisprudența citată la punctul 1160 de mai sus.

În schimb, Tribunalul apreciază că diferența de timp dintre reuniunile din 2010-2013 și depunerea la dosar, abia în 2014, a notelor succinte aferente acestora nu permite, singură și în lipsa altor elemente de probă sau cel puțin a unor indicii serioase, să se concluzioneze că Comisia nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile privind accesul la dosar.

În primul rând, în pofida depunerii tardive a notelor succinte ale reuniunilor cu Overgas, reclamantele au avut posibilitatea să țină seama de acestea și să își exercite dreptul la apărare nu numai prin prezentarea răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile, ci și, mai ales, după cum reiese din cuprinsul punctului 1147 de mai sus, prin susținerea în fața consilierului‑auditor a cererii lor de acces la procesele‑verbale detaliate, care a condus la acordarea accesului în cadrul unei camere de date.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul pretinsei lipse de exactitate a notelor succinte ale reuniunilor din 2010-2013, întemeiat pe depunerea lor tardivă la dosar, chiar presupunând că Comisia ar fi pregătit notele menționate în 2014, fiabilitatea conținutului lor ar fi putut fi afectată numai dacă procesele‑verbale detaliate privind aceleași reuniuni, care ar fi constituit în mod necesar baza pentru redactarea notelor succinte amintite, ar fi fost de asemenea redactate în 2014. În asemenea împrejurări, trecerea unei perioade semnificative între, pe de o parte, reuniuni și, pe de altă parte, pregătirea proceselor‑verbale detaliate aferente acestora ar putea genera îndoieli cu privire la precizia lor și, pe cale de consecință, cu privire la cea a notelor succinte din care sunt extrase.

Or, în speță, reclamantele nu prezintă niciun element de probă sau indiciu care să permită să se concluzioneze că procesele‑verbale detaliate ar fi fost pregătite după ani de la desfășurarea, printre altele, a reuniunilor din 2010-2013. Dimpotrivă, după cum a arătat Comisia în ședință, nivelul de precizie al proceselor‑verbale menționate constituie un indiciu care demonstrează că acestea au fost redactate la o dată apropiată de cea a reuniunilor la care se referă.

Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 1182-1186 de mai sus, argumentele reclamantelor referitoare la încălcările Comisiei cu privire la reuniunile din 2010-2013 sunt întemeiate, întrucât notele succinte erau vădit insuficiente pentru a reflecta conținutul discuțiilor dintre Comisie și Overgas, în sensul jurisprudenței citate la punctul 1160 de mai sus.

Prin urmare, Comisia a săvârșit o neregularitate procedurală prin faptul că nu a înregistrat în mod corespunzător declarațiile făcute în cursul reuniunilor din 2010-2013 și nu le‑a depus la dosar.

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia orice posibilă încălcare ce decurge din natura excesiv de vagă și generală a notelor succinte ar fi fost remediată, pe de o parte, prin accesul la versiuni neconfidențiale ale observațiilor ulterioare și, pe de altă parte, prin accesul la procesele‑verbale detaliate în cadrul procedurii din camera de date, reclamantele susțin în esență că, din cauza numeroaselor ocultări, accesul la aceste documente nu ar fi avut nicio utilitate pentru apărarea lor. Astfel, acest argument și a doua critică se suprapun și, prin urmare, trebuie efectuată o analiză comună a acestora.

Reclamantele reproșează Comisiei, pe de o parte, că le‑a acordat un acces restrâns la procesele‑verbale detaliate și, pe de altă parte, că le‑a refuzat accesul la o parte dintre observațiile ulterioare, sub pretextul confidențialității informațiilor care figurează în aceste documente.

Astfel, în primul rând, reclamantele contestă că dreptul de acces la procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas a fost înlocuit, în urma unor numeroase cereri privind accesul, cu un acces restrâns, prin intermediul reprezentanților lor externi, în cadrul unei proceduri a camerei de date. Raportul redactat de aceștia, transmis reclamantelor în versiune neconfidențială, ar fi fost, din cauza numeroaselor ocultări, lipsit de valoare pentru apărarea lor.

În schimb, Comisia insistă asupra faptului că accesul acordat reprezentanților externi ai reclamantelor la procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas în cadrul procedurii camerei de date ar fi permis reclamantelor să își exprime punctul de vedere cu privire la informațiile care figurează în acestea și, astfel, să își exercite dreptul la apărare, respectând în același timp preocupările legitime ale Overgas în materie de confidențialitate.

În al doilea rând, reclamantele apreciază că observațiile ulterioare confidențiale ar fi putut eventual să conțină elemente de probă dezincriminatoare, astfel încât accesul la o versiune mai puțin cenzurată a acestor documente le‑ar fi permis să își exercite mai bine dreptul la apărare.

Comisia răspunde că tocmai datorită accesului la observațiile ulterioare reclamantele ar fi putut să își exercite dreptul la apărare prin prezentarea răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile.

Comisia subliniază de asemenea că, între momentul accesului la dosar și cel al prezentării răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile, reclamantele nu s‑au plâns niciodată că nu și‑au putut exercita dreptul la apărare în mod efectiv din cauza ocultării părților confidențiale din observațiile ulterioare. Mai mult, orice cerere de acces ulterioară ar fi fost tardivă și nejustificată, dat fiind că reclamantele își exercitaseră deja dreptul de a fi ascultate în legătură cu aceste documente.

În plus, Comisia arată că cea mai mare parte a observațiilor ulterioare nu ar fi făcut obiectul niciunei ocultări și că ea nu ar fi utilizat informațiile cenzurate în cadrul analizei sale care a condus la adoptarea deciziei atacate.

Din cuprinsul punctelor 1194-1200 de mai sus reiese că în esență argumentele invocate de părți în cadrul acestei critici ridică două probleme, care trebuie analizate în ordinea următoare: – prima problemă privește lipsa unei contestații imediate cu privire la ocultările din observațiile ulterioare la care au avut acces reclamantele; – a doua problemă privește ocultările pretins excesive, pe de o parte, din procesele‑verbale detaliate care au făcut obiectul accesului în camera de date și, pe de altă parte, din observațiile ulterioare.

În ceea ce privește scrisoarea din 18 iunie 2018, prin care reclamantele au solicitat accesul la o versiune mai puțin cenzurată a observațiilor ulterioare, Comisia arată că divulgarea versiunilor neconfidențiale ale acestor observații reclamantelor avusese deja loc la 2 aprilie și la 8 aprilie 2015 și că, până la prezentarea răspunsurilor lor la expunerea faptelor, la 9 decembrie 2016, ele nu au indicat niciodată că nu își puteau exercita dreptul la apărare în mod efectiv din cauza ocultărilor care figurau în acestea.

Astfel, din scrisoarea din 18 iunie 2018 reiese că cererea de acces la versiuni mai puțin cenzurate ale observațiilor ulterioare era legată de faptul că, la momentul constituirii camerei de date, Comisia a autorizat reprezentanții externi ai reclamantelor să introducă în aceasta, printre alte documente, versiunile cenzurate ale observațiilor ulterioare. În susținerea cererii lor, reclamantele au precizat, pentru fiecare dintre observațiile ulterioare, care este rolul pe care informațiile cenzurate l‑ar fi putut juca în elaborarea apărării lor, inclusiv în raport cu noile elemente care ar fi putut reieși din accesul în camera de date.

Cererea reclamantelor privind accesul la observații ulterioare mai puțin cenzurate a fost, așadar, declanșată indirect în esență de Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia (C‑413/14 P, EU:C:2017:632). Astfel, pe baza acestei noi jurisprudențe, care le întărește dreptul la apărare, reclamantele au solicitat Comisiei, la 5 ianuarie 2018, să le acorde accesul la note complete și detaliate ale tuturor eventualelor convorbiri și reuniuni cu Overgas. Acest demers, după cum reiese din cuprinsul punctului 1203 de mai sus, a condus la procedura camerei de date, în vederea căreia reclamantele au primit normele detaliate care stabileau funcționarea acesteia. Normele respective prevedeau, printre altele, că versiunile cenzurate ale observațiilor ulterioare făceau parte din numărul limitat de documente pe care reprezentanții externi ai reclamantelor le puteau aduce în camera de date.

În această privință, nu se poate exclude că o versiune mai completă a observațiilor ulterioare ar fi putut permite reclamantelor să aibă o mai bună înțelegere a documentelor la care au avut acces în camera de date prin intermediul reprezentanților lor externi și, în consecință, să își exercite dreptul la apărare într‑un mod mai eficient. În aceste împrejurări, nu li se poate reproșa că au solicitat abia în acest stadiu un acces mai amplu la observațiile ulterioare menționate.

Rezultă că lipsa unei contestări imediate în ceea ce privește ocultările din observațiile ulterioare divulgate reclamantelor după comunicarea privind obiecțiunile nu le poate fi opusă acestora din urmă pentru a le împiedica să invoce încălcarea dreptului lor la apărare.

Atunci când este vorba despre acordarea sau refuzul accesului la o parte din dosar în cursul procedurilor de anchetă, Comisia este obligată, în special, să evalueze comparativ dreptul la protecția secretelor comerciale ale întreprinderilor și garantarea dreptului la apărare (Hotărârea din 29 iunie 1995, ICI/Comisia, T‑36/91, EU:T:1995:118, punctul 98, și Hotărârea din 14 decembrie 2005, General Electric/Comisia, T‑210/01, EU:T:2005:456, punctul 631).

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu Ordonanța din 26 mai 2021, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, nepublicată), și cu articolul 91 litera (b) din Regulamentul de procedură și ținând seama de garanțiile prevăzute la articolul 103 alineatul (1) din regulamentul menționat, Comisia a depus la dosar inclusiv: – procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor cu Overgas și cererile de confidențialitate ale acesteia din urmă referitoare la acestea; – versiunile confidențiale ale observațiilor ulterioare; – raportul confidențial al camerei de date.

În plus, în cadrul Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), și în conformitate cu articolul 103 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a examinat documentele menționate la punctul 1208 de mai sus pe baza elementelor de drept și de fapt invocate de Comisie în ceea ce privește caracterul confidențial al documentelor amintite față de reclamante, precum și pertinența lor pentru soluționarea litigiului având în vedere, acolo unde era necesar, evaluarea acestei confidențialități în raport cu cerințele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și în special cu principiul contradictorialității (Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia, T‑136/19, EU:T:2022:149, punctele 5-10).

În special, Tribunalul a arătat că reprezentanții externi ai reclamantelor au fost autorizați de Comisie să comunice clientelor lor numai versiunea neconfidențială a raportului lor privind camera de date (Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia, T‑136/19, EU:T:2022:149, punctele 20-22).

Or, din analiza efectuată la punctele 26 și 27 din Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), reiese că mai multe elemente care fuseseră ocultate în raportul neconfidențial al camerei de date nu aveau sau, în orice caz, nu mai aveau caracter confidențial. Prin urmare, Tribunalul a depus la dosar raportul confidențial al camerei de date, cu excepția a două elemente scurte lipsite de pertinență pentru soluționarea litigiului.

În această privință, din analiza versiunii neconfidențiale a raportului camerei de date la care au avut acces reclamantele reiese că aceasta nu conținea în esență niciun element suplimentar în raport cu notele succinte la care avuseseră acces anterior, în cursul procedurii administrative.

Or, chiar presupunând că, la momentul procedurii camerei de date, anumite elemente care figurau în versiunea confidențială a raportului camerei de date, mai ales în ceea ce privește elementele care reieșeau din procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor din 2015 și din 2016, ar fi putut păstra o natură confidențială, informațiile care figurau în procesele‑verbale detaliate ale reuniunilor din 2010-2013 aveau la acel moment o natură istorică.

În consecință, Comisia nu avea dreptul să elimine din raportul camerei de date niciun element pertinent, astfel încât versiunea neconfidențială a acestuia să fi fost practic echivalentă cu notele succinte.

Astfel, o asemenea situație riscă, în practică, să compromită scopul procedurii camerei de date, și anume acela de a proteja informațiile confidențiale, acordând în același timp acces la probele de care o parte are nevoie pentru a‑și susține poziția. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, după cum au susținut reclamantele, procedura camerei de date, astfel cum s‑a desfășurat în speță, era susceptibilă să afecteze dreptul la apărare al reclamantelor, care nu au putut să îl exercite decât indirect, prin intermediul reprezentanților lor externi.

Din considerațiile expuse la punctele 1207-1215 de mai sus rezultă că, prin faptul că a acordat reclamantelor un acces la dosar excesiv de restrâns în cadrul procedurii camerei de date, Comisia a săvârșit o neregularitate procedurală susceptibilă să determine o încălcare a dreptului la apărare al reclamantelor.

În continuare, cu privire la observațiile ulterioare, în primul rând trebuie arătat că, pentru reuniunile din 2015 și din 2016, Overgas a depus asemenea observații numai în ceea ce privea reuniunea din 20 octombrie 2016. Tribunalul amintește că, așa cum s‑a constatat la punctele 51-57 din Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), acest document este lipsit de pertinență pentru soluționarea litigiului.

În al doilea rând, după cum reiese din cuprinsul punctului 49 din Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), versiunea pretins neconfidențială a observațiilor ulterioare ale reuniunii din 17 iunie 2013 nu cuprindea nicio ocultare.

În al treilea rând, în urma verificării naturii informațiilor care figurau în observațiile ulterioare privind primele patru dintre reuniunile din 2010-2013, Tribunalul a acordat reclamantelor acces la versiuni mai puțin cenzurate ale acestora din urmă (Ordonanța din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia, T‑136/19, EU:T:2022:149, punctele 34-48).

În această privință, Tribunalul constată că informațiile care figurau în observațiile ulterioare ale reuniunilor din 2010-2013 își pierduseră deja natura confidențială la momentul la care reclamantele au solicitat accesul la acestea prin scrisoarea din 18 iunie 2018.

În consecință, prin faptul că a refuzat accesul la versiuni mai puțin cenzurate ale observațiilor ulterioare, în special la cele ale reuniunilor din 13 octombrie 2010, 13 ianuarie 2011, 17 martie 2011 și 15 decembrie 2011, Comisia a săvârșit de asemenea o neregularitate procedurală de natură să determine o încălcare a dreptului la apărare al reclamantelor.

Din considerațiile expuse la punctele 1177, 1192 și 1211-1221 de mai sus rezultă că Comisia a săvârșit o neregularitate procedurală prin faptul că a refuzat reclamantelor un acces la dosar suficient pentru a garanta exercitarea dreptului lor la apărare.

Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 1152 de mai sus, trebuie să se stabilească în acest stadiu dacă, având în vedere circumstanțele de fapt și de drept specifice ale prezentei cauze, reclamantele au demonstrat în mod suficient că ar fi fost în măsură să își asigure mai bine apărarea în lipsa neregularității procedurale săvârșite de Comisie. Într‑adevăr, în lipsa unei astfel de demonstrații, nu se poate stabili nicio încălcare a dreptului la apărare [Hotărârea din 14 septembrie 2022, Google și Alphabet/Comisia (Google Android), T‑604/18, în prezent în recurs, EU:T:2022:541, punctul 934].

În observațiile depuse la 27 aprilie 2022 (denumite în continuare „observațiile din 27 aprilie 2022”), în urma prezentării documentelor neconfidențiale de către Comisie în executarea Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), reclamantele au adus precizări pentru a demonstra în mod concret că accesul la anumite elemente ale dosarului, nedivulgate în cursul procedurii administrative, le‑ar fi permis să își asigure mai bine apărarea.

Tocmai în lumina acestor argumente trebuie să se efectueze analiza în special a elementelor de probă care au fost divulgate reclamantelor în urma Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), și care, datorită provenienței lor, preciziei lor și împrejurărilor în care Overgas le‑a furnizat Comisiei, ar fi permis reclamantelor să susțină în mod semnificativ sau să consolideze anumite argumente în apărarea lor.

În această privință, trebuie subliniat de la bun început că încălcarea dreptului de acces la dosar nu este remediată prin simplul fapt că accesul a devenit posibil, precum în speță, în cursul procedurii jurisdicționale. Astfel, prin limitarea la un control jurisdicțional al motivelor invocate, examinarea Tribunalului nu are nici ca obiect, nici ca efect înlocuirea unei investigări complete a cauzei în cadrul unei proceduri administrative. Pe de altă parte, luarea la cunoștință tardivă a anumitor documente din dosar nu pune întreprinderea care a introdus o acțiune împotriva unei decizii a Comisiei în situația în care s‑ar fi aflat dacă s‑ar fi putut întemeia pe aceleași documente pentru a‑și prezenta observațiile scrise și orale în fața acestei instituții înainte de adoptarea deciziei atacate [Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia, C‑110/10 P, EU:C:2011:687, punctul 51, și Hotărârea din 15 iunie 2022, Qualcomm/Comisia (Qualcomm – plăți de exclusivitate), T‑235/18, EU:T:2022:358, punctul 200].

În observațiile din 27 aprilie 2022, reclamantele subliniază existența mai multor elemente care ar reieși din rezumatele proceselor‑verbale detaliate ce figurează în raportul confidențial al camerei de date, la care au avut acces în executarea Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), și care le puteau permite să își asigure mai bine apărarea. Tribunalul consideră că este suficient, în scopul examinării necesare în sensul jurisprudenței citate la punctele 1152 și 1223 de mai sus, să concentreze analiza asupra următoarelor elemente.

În primul rând, reclamantele susțin că din rezumatul reuniunii din 13 octombrie 2010 reiese că Overgas considera că era împiedicată de guvernul bulgar să aprovizioneze cu gaze clienți din Bulgaria. Din același rezumat ar reieși în special că Overgas considera piețele bulgare de furnizare de gaze ca fiind foarte dificil de exploatat din cauza transpunerii incorecte și incomplete a directivelor Uniunii și a ingerinței constante a guvernului în favoarea Bulgargaz și a Bulgartransgaz.

Tribunalul arată că, din observațiile ulterioare din 18 noiembrie 2010, la care reclamantele au avut acces în cursul procedurii administrative, reiese în schimb că Overgas considera că reclamantele săvârșeau încălcări ale articolului 102 TFUE cu sprijinul autorității bulgare de reglementare și al guvernului bulgar.

Astfel, Tribunalul apreciază că precizările reclamantelor cu privire la utilitatea declarațiilor care figurează la punctul 1228 de mai sus pentru exercitarea dreptului lor la apărare sunt întemeiate. Astfel, este vorba despre elemente care ar fi putut avea capacitatea de a confirma și de a susține argumentul reclamantelor potrivit căruia dificultățile întâmpinate de Overgas pentru a intra pe piețele bulgare de furnizare de gaze nu le erau imputabile, în special având în vedere că, în fața afirmațiilor Overgas, Comisia a evocat posibilitatea ca dificultățile menționate să se datoreze unor erori sau unor încălcări în transpunerea legislației europene de către Republica Bulgaria.

În al doilea rând, reclamantele subliniază, în observațiile din 27 aprilie 2022, că din rezumatul reuniunii din 13 ianuarie 2011 reiese că Overgas considera că Transgaz, iar nu ele, controla accesul la gazoductul român 1.

Or, decizia atacată arată, în considerentul (296), că Overgas a contactat Transgaz pentru a solicita accesul la gazoductul 1, fără a menționa însă declarația sa explicită cu privire la entitatea care exercita controlul asupra gazoductului român 1. Tribunalul apreciază, asemenea reclamantelor, că declarația în discuție putea fi utilizată în apărarea poziției reclamantelor, astfel cum a fost formulată în considerentul (282) al deciziei atacate, potrivit căreia Transgaz era, în calitate de OTS, entitatea însărcinată să acorde și să gestioneze accesul terților la gazoductul român 1.

În al treilea rând, reclamantele susțin că din rezumatul reuniunii din 15 decembrie 2011 reiese că Comisia și Overgas erau de acord cu privire la faptul că prima cerere de acces la rețeaua de transport a fost prezentată la 29 septembrie 2010, ceea ce ar confirma poziția acestora potrivit căreia nu toate contactele anterioare acestei date constituiau cereri de acces și potrivit căreia, în consecință, abuzul nu ar fi putut începe la 30 iulie 2010.

În cadrul celui de al doilea „submotiv” al celui de al patrulea motiv, reclamantele susțin că scrisoarea din 30 iulie 2010 nu putea constitui o cerere de acces la rețeaua de transport și că Comisia a calificat în mod eronat, în considerentul (101) al deciziei atacate, contactele dintre Overgas și Bulgartransgaz anterioare datei de 29 septembrie 2010 drept cereri de acces la rețeaua menționată. După cum reiese din cuprinsul punctelor 790-797 de mai sus, rezumatul reuniunii din 15 decembrie 2011 demonstrează în mod clar că Comisia însăși a constatat, în cursul acestei reuniuni, că prima cerere de acces adresată de Overgas societății Bulgartransgaz data din 29 septembrie 2011. Acest element, care nu este în concordanță cu considerațiile expuse de Comisie în decizia atacată, are un efect evident asupra aprecierii datei de început al pretinsului abuz, asupra aprecierii comportamentului reclamantelor, precum și asupra duratei încălcării și, prin urmare, asupra nivelului amenzii. Prin urmare, reclamantele susțin în mod întemeiat că divulgarea acestui element le‑ar fi putut permite să își asigure mai bine apărarea.

În al patrulea rând, din rezumatul reuniunii din 17 iunie 2013 reiese că Overgas a confirmat printre altele Comisiei că a avut acces la gazoductul român 1, precum și la rețeaua de transport de la 1 ianuarie 2013 și că, pentru aceste două infrastructuri, durata acordurilor relevante fusese prelungită până la 31 decembrie 2013. Potrivit reclamantelor, această declarație le‑ar fi permis să își consolideze argumentul potrivit căruia ulterior accesului Overgas la gazoductul român 1 și la rețeaua de transport, la 1 ianuarie 2013, nu a avut loc niciun abuz.

În această privință, trebuie arătat că, încă din stadiul cererii introductive, reclamantele au susținut, la fel cum au făcut în cursul procedurii administrative, că Overgas nu a solicitat niciodată ca contractul de acces la gazoduct pentru anul 2013 să fie valabil pentru o anumită perioadă și nu a contestat niciodată durata de trei luni a acestuia. Ele au contestat de asemenea caracterul restrictiv al accesului la rețeaua de transport acordat societății Overgas pentru anul 2013.

În aceste împrejurări, faptul că, așa cum reiese din rezumatul reuniunii sale cu Comisia din 17 iunie 2013, cu alte cuvinte la câteva luni după semnarea contractului de acces la gazoduct pentru anul 2013, Overgas nu și‑a manifestat nemulțumirea în ceea ce privește accesul acordat la gazoductul român 1 și la rețeaua de transport ar fi putut fi utilizat de reclamante pentru a‑și susține argumentul privind inexistența unui abuz referitor la infrastructurile menționate, cel puțin începând din 2013.

Astfel, din considerațiile expuse la punctele 1228-1237 de mai sus rezultă că reclamantele au demonstrat corespunzător cerințelor legale că, în lipsa neregularității săvârșite de Comisie în ceea ce privește accesul la elementele care figurează în procesele‑verbale detaliate, ar fi avut acces la elemente care ar fi fost de natură să le permită să își asigure mai bine apărarea (Hotărârea din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia, C‑110/10 P, EU:C:2011:687, punctul 52). În plus, după cum reiese din cuprinsul punctelor 1233 și 1234 de mai sus coroborate cu punctele 790-797 de mai sus, unele dintre elementele indicate de reclamante în observațiile lor din 27 aprilie 2022 ar fi putut chiar să pună în discuție conținutul deciziei atacate.

În observațiile din 27 aprilie 2022, reclamantele își concentrează criticile privind accesul prea restrâns acordat la observațiile ulterioare în cursul procedurii administrative pe două documente.

În primul rând, reclamantele susțin că din observațiile ulterioare din 18 noiembrie 2010, în versiunea cel mai puțin cenzurată a acestora, la care au avut acces în temeiul Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), reiese că Overgas a recunoscut că cererea rezultată din pretinsele acorduri de aprovizionare a nouă clienți industriali în anul 2011 se ridica la peste 260 de milioane de metri cubi. Reclamantele evidențiază că aceste cantități erau considerabil inferioare volumului pentru care, așa cum reiese din considerentul (101) litera (e) al deciziei atacate, Overgas încercase să aibă acces la rețeaua de transport, care se ridica la mai mult de un miliard de metri cubi.

Tribunalul constată că reclamantele și‑ar fi putut asigura mai bine dreptul la apărare prin utilizarea elementului menționat la punctul 1240 de mai sus pentru a‑și susține argumentul întemeiat pe faptul că Overgas crescuse considerabil cantitățile pentru care solicita acces la rețeaua de transport în anul 2011 și că, prin urmare, ele fuseseră constrânse să solicite clarificări în cadrul reuniunii desfășurate cu Overgas la 1 decembrie 2010.

În al doilea rând, reclamantele susțin că din observațiile ulterioare din 10 iunie 2011 într‑o versiune mai puțin confidențială la care au avut acces în executarea Ordonanței din 14 martie 2022, Bulgarian Energy Holding și alții/Comisia (T‑136/19, EU:T:2022:149), reiese că Overgas și‑a întemeiat plângerea pe premisa înșelătoare potrivit căreia intrarea sa pe piețele bulgare de furnizare de gaze ar fi sporit alternativele de aprovizionare cu gaze, ceea ce ar fi obligat furnizorii să își stabilească prețurile pe principiile economiei de piață.

Or, în observațiile lor din 27 aprilie 2022, reclamantele susțin că în anul 2011 Bulgaria nu dispunea decât de o singură sursă de aprovizionare în amonte cu gaze, și anume Gazprom, la care Overgas avea acces direct, în timp ce Bulgargaz nu avea decât un acces indirect, prin intermediul Overgas. Ele subliniază că, la acel moment, Overgas era intermediarul Gazprom în Bulgaria și făcea obiectul unei anchete pentru abuz de poziție dominantă, în special pentru că factura prețuri excesive societății Bulgargaz. Prin urmare, nu numai că intrarea Overgas pe piața bulgară nu ar fi intensificat concurența în aval, dar Bulgargaz nu ar fi putut în niciun caz să cumpere gaz în condiții rezonabile.

În această privință, Tribunalul apreciază că reclamantele susțin în mod întemeiat că cunoașterea elementelor evocate la punctul 1242 de mai sus le‑ar fi permis să își asigure mai bine apărarea, în special prin invocarea în fața Comisiei a faptului că nu erau îndeplinite condițiile referitoare la o concurență sănătoasă pe piața din aval, în principal din cauza Overgas (și a Gazprom), ceea ce ar fi putut să le sprijine apărarea întemeiată pe o justificare obiectivă sau, cel puțin, argumentele în favoarea unei reduceri a amenzii.

Din considerațiile care figurează la punctele 1239-1244 de mai sus rezultă că reclamantele au demonstrat corespunzător cerințelor legale că, în lipsa neregularităților săvârșite de Comisie în ceea ce privește elementele care figurează în observațiile ulterioare ale Overgas, ar fi avut acces la elemente care ar fi fost de natură să le permită să își asigure mai bine apărarea în cursul procedurii administrative, în sensul jurisprudenței citate la punctul 1238 de mai sus.

Din analiza viciilor procedurii administrative, expusă la punctele 1153-1223 de mai sus, și din consecințele acestora asupra dreptului la apărare al reclamantelor, examinate la punctele 1224-1245 de mai sus, reiese că primul și al doilea aspect ale primului motiv trebuie să fie admise. [omissis]

Întrucât atât al patrulea motiv, întemeiat pe constatarea eronată a unui abuz de poziție dominantă, cât și primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, au fost admise, se impune anularea în întregime a deciziei atacate, fără a fi necesară pronunțarea asupra celorlalte motive invocate.

Rezultă, pe cale de consecință, că nu este necesar să se admită cererile de măsuri de organizare a procedurii sau de măsuri de cercetare judecătorească formulate de reclamante pentru a obține, pe de o parte, comunicarea privind obiecțiunile din cazul Gazprom, precum și documentele la care aceasta face trimitere în măsura în care privesc piața bulgară a gazelor naturale și, pe de altă parte, documentele care stau la baza cazului Transgaz, întrucât cererile menționate sunt, în acest stadiu, lipsite de interes pentru soluționarea litigiului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2002, British American Tobacco (Investments)/Comisia, T‑311/00, EU:T:2002:167, punctul 50, și Hotărârea din 9 martie 2022, Zardini/Comisia, T‑511/20, nepublicată, EU:T:2022:122, punctul 58]. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

25 octombrie 2023 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )