Ordonanța Curții (Camera a opta) din 3 martie 2021.#JL împotriva Fondo de Garantía Salarial (Fogasa).#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social n° 41 de Madrid.#Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Directiva 2006/54/CE – Articolul 2 alineatul (1) și articolul 4 – Egalitatea de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin – Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă – Clauza 4 – Lucrători pe fracțiune de normă, în principal de sex feminin – Instituție națională care garantează lucrătorilor în cauză plata creanțelor neachitate de angajatorii lor insolvabili – Plafonul plății acestor creanțe – Cuantumul plafonului redus pentru lucrătorii pe fracțiune de normă în funcție de raportul dintre timpul de lucru al acestora din urmă și timpul de lucru al lucrătorilor cu normă întreagă – Principiul pro rata temporis.#Cauza C-841/19.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale (JO 1979, L 6, p. 24, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 192), precum și a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JL, pe de o parte, și Fondo de Garantía Salarial (Fogasa) [Fondul de Garantare Salarială (Fogasa), Spania], pe de altă parte, în legătură cu cuantumul creanței deținute de JL asupra fostului său angajator, aferentă postului pe fracțiune de normă pe care îl ocupa și a cărei plată trebuie asigurată de Fogasa ca urmare a insolvenței acestui angajator.

Conform articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 79/7, aceasta se aplică regimurilor juridice care asigură protecția împotriva riscurilor de boală, invaliditate, limită de vârstă, accident de muncă, boală profesională, precum și șomaj.

Articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede: „Principiul egalității de tratament presupune inexistența oricărei discriminări pe criterii de sex, în raport, direct sau indirect, în special cu starea civilă sau familială, îndeosebi în ceea ce privește: – domeniul de aplicare al regimurilor și al condițiilor de acces la acestea; – obligația de a cotiza și calculul cotizațiilor, – calculul prestațiilor, inclusiv sporurile datorate celuilalt soț și persoanelor aflate în întreținere și condițiile care reglementează durata și menținerea dreptului la prestații.”

Clauza 4 punctele 1 și 2 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997 (denumit în continuare „Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă”), care figurează în anexa la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES (JO 1998, L 14, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 35), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/23/CE a Consiliului din 7 aprilie 1998 (JO 1998, L 131, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 46), prevede: „1. În ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracțiune de normă nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective. 2. Acolo unde este cazul, se aplică principiul pro rata temporis.”

Articolul 1 primul și la al doilea paragraf din Directiva 2006/54 prevede: „Prezenta directivă își propune să garanteze punerea în aplicare a principiului șanselor egale și al egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. În acest scop, aceasta conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește: […] (b) condițiile de muncă, inclusiv remunerația; […]”

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din această directivă: „În sensul prezentei directive se înțelege prin: […] (b) «discriminare indirectă»: situația în care o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră ar dezavantaja în special persoanele de un anumit sex în raport cu persoane de celălalt sex, în afară de cazul în care această dispoziție, acest criteriu sau această practică este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele pentru a atinge acest scop sunt corespunzătoare și necesare; […] (e) «remunerație»: salariu sau plată obișnuită de bază sau minimă și orice alt avantaj, plătite direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pe motivul încadrării în muncă a acestuia din urmă; […]”

Articolul 4 primul paragraf din directiva menționată are următorul cuprins: „Pentru aceeași muncă sau pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală, discriminarea directă sau indirectă pe criteriul sexului este eliminată din ansamblul elementelor și al condițiilor de remunerare.”

Considerentele (3) și (7) ale Directivei 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36) au următorul cuprins: „(3) Sunt necesare dispoziții pentru protejarea lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și pentru a le asigura un grad minim de protecție, în special pentru a garanta plata creanțelor lor salariale neachitate, ținând seama de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate în cadrul Comunității. În acest scop, statele membre ar trebui să instituie un organism care să garanteze lucrătorilor salariați plata creanțelor lor salariale neachitate. […] (7) Statele membre pot stabili limitări în ceea ce privește responsabilitatea instituțiilor de garantare care ar trebui să fie compatibile cu obiectivul social al directivei și pot lua în considerare diversele niveluri de creanțe.”

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această directivă: „Prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1).”

Articolul 3 din directiva menționată prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă. Creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precedă și/sau, după cum este cazul, succedă unei date stabilite de statele membre.”

Articolul 4 din aceeași directivă prevede: „(1) Statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare. (2) În cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea specifică durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare. Aceasta însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precedă sau succedă datei menționate la articolul 3 al doilea paragraf. Statele membre pot include această perioadă minimă de trei luni într‑o perioadă de referință a cărei durată nu poate fi mai mică de șase luni. Statele membre care prevăd o perioadă de referință de cel puțin 18 luni pot limita durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare la opt săptămâni. În acest caz, pentru calculul perioadei minime se folosesc perioadele care sunt cele mai favorabile salariatului. (3) Statele membre pot stabili plafoane ale plăților efectuate de instituțiile de garantare. Aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive. În cazul în care statele membre recurg la această posibilitate, acestea informează Comisia asupra metodelor folosite pentru stabilirea plafonului.”

Real decreto legislativo 2/2015 (Decretul regal legislativ 2/2015) din 23 octombrie 2015 (BOE nr. 255 din 24 octombrie 2015, p. 100224) a aprobat textul reformat al Ley del Estatuto de los Trabajadores (Legea privind statutul lucrătorilor, denumită în continuare „Statutul lucrătorilor”). Articolul 33 alineatele 1, 2 și 5 din acest statut are următorul cuprins: „1. [Fogasa], organism autonom din cadrul Ministerului Muncii și Securității Sociale, având personalitate juridică și capacitate de exercițiu în vederea îndeplinirii obiectivelor sale, plătește salariaților cuantumul salariilor care nu au putut să le fie plătite din cauza insolvenței angajatorului sau a procedurii de reorganizare judiciară desfășurate în privința acestuia. În sensul paragrafului anterior, se consideră salariu orice sumă dintre cele menționate la articolul 26 alineatul 1, recunoscută ca atare printr‑un act de conciliere sau printr‑o hotărâre judecătorească, precum și salariile datorate în cursul procedurii de contestare a unei concedieri în cazurile prevăzute de lege, fără ca [Fogasa] să poată plăti, cu orice titlu, împreună sau separat, o sumă mai mare decât cuantumul care rezultă din înmulțirea dublului salariului minim interprofesional zilnic, inclusiv partea corespunzătoare primelor, cu numărul de zile de salariu neplătite, în limita a 120 de zile. 2. În cazurile menționate la alineatul anterior, [Fogasa] plătește despăgubirile recunoscute prin hotărâre judecătorească, ordonanță, act de conciliere judiciară sau decizie administrativă în favoarea lucrătorilor ca urmare a concedierii sau a încetării contractelor potrivit articolelor 50, 51 și 52 din prezenta lege sau a încetării contractelor potrivit articolului 64 din Legea 22/2003 din 9 iulie 2003 privind falimentul, precum și despăgubirile pentru încetarea contractelor temporare sau cu durată determinată în cazurile prevăzute de lege. În toate cazurile, această plată se efectuează în limita maximă a unei anuități, dat fiind că salariul zilnic, care servește ca bază de calcul, nu poate depăși dublul salariului minim interprofesional, inclusiv partea corespunzătoare primelor. Cuantumul indemnizației, numai în vederea plății acesteia de către [Fogasa] în caz de concediere sau de încetare a contractului în conformitate cu articolul 50 din prezenta lege, se calculează pe baza a 30 de zile pe an de serviciu și nu poate depăși plafonul prevăzut la paragraful anterior. […] 5. [Fogasa] este finanțat din contribuțiile plătite de toți angajatorii […] indiferent dacă sunt publici sau privați. Nivelul contribuției este stabilit de guvern pentru salariile care servesc drept bază pentru calcularea contribuției destinate să acopere riscurile legate de accidente de muncă, boli profesionale și șomaj în sistemul de securitate socială.”

JL a lucrat, începând de la 27 septembrie 2017, pentru Construcción y Obra Pública Toletum SL (denumită în continuare „întreprinderea în cauză”) ca ospătar, în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată și în regim de muncă pe fracțiune de normă de 50 %, de 20 de ore pe săptămână. Acesta a primit o remunerație stabilită prin convenția colectivă aplicabilă.

La 26 decembrie 2017, întreprinderea în cauză a închis unitatea în care lucra JL. De asemenea, aceasta și‑a părăsit incinta, precum și sediul cunoscut.

JL a introdus la instanța de trimitere, Juzgado de lo Social no 41 de Madrid (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 41 din Madrid, Spania), o acțiune având ca obiect contestarea concedierii sale. Prin hotărârea din 11 iunie 2018, această instanță a admis acțiunea, declarând că concedierea lui JL era abuzivă și că contractul de muncă al acestuia din urmă s‑a stins. Declarația respectivă era însoțită de un drept la perceperea unei indemnizații de 433,13 euro, precum și a salariilor începând de la data concedierii până la data pronunțării acestei hotărâri, în cuantum de 6170,75 euro.

Întrucât întreprinderea în cauză a fost declarată în insolvență la 20 decembrie 2018, Fogasa trebuia să răspundă în solidar pentru datoriile acesteia referitoare la indemnizația menționată și la salariile respective, în limitele stabilite la articolul 33 din Statutul lucrătorilor.

JL a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune în pretenții împotriva Fogasa, pentru a contesta suma pe care acesta a decis să i‑o plătească.

Potrivit instanței de trimitere, instanțele spaniole interpretează articolul 33 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor în sensul că, în ceea ce privește plata în favoarea unui lucrător pe fracțiune de normă a salariilor și a indemnizațiilor care se află în sarcina Fogasa în cazul insolvenței unei întreprinderi, plafonul legal prevăzut de această dispoziție, care corespunde dublului salariului minim interprofesional (denumit în continuare „SMI”) zilnic, trebuie redus proporțional cu timpul de lucru efectuat de acest lucrător în raport cu timpul normal de lucru al unui lucrător cu normă întreagă care desfășoară aceeași activitate.

Instanța de trimitere consideră că, pentru un lucrător pe fracțiune de normă, această dispoziție astfel interpretată conduce la o dublă reducere. Pe de o parte, baza salariilor acestui lucrător ar fi deja redusă din cauza caracterului parțial al activității sale. Pe de altă parte, aplicarea mecanismului de răspundere a Fogasa ar determina o nouă reducere în cadrul calculului cuantumului stabilit în sarcina acestuia din urmă.

Potrivit instanței de trimitere, această dublă reducere constituie un dezavantaj special pentru lucrătorii pe fracțiune de normă. În măsura în care, în Spania, astfel cum ar reieși din statisticile menționate în Hotărârea din 8 mai 2019, Villar Láiz (C‑161/18, EU:C:2019:382), o proporție semnificativ mai mare de femei decât de bărbați sunt lucrători pe fracțiune de normă, această instanță ridică problema dacă aplicarea articolului 33 din Statutul lucrătorilor determină o discriminare indirectă pe criteriul sexului, contrară Directivelor 79/7 și 2006/54.

În aceste condiții, Juzgado de lo Social no 41 de Madrid (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 41 din Madrid) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 79/7 și articolul 2 alineatul (1) din Directiva [2006/54] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a [unui] stat membru […], precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede, în privința cuantumului până la concurența căruia Fogasa este răspunzătoare față de lucrătorul pe fracțiune de normă, ca baza salariilor acestui lucrător, care este redusă ca urmare a caracterului parțial al activității, să fie redusă din nou la calcularea cuantumului pe care Fogasa îl datorează în temeiul articolului 33 din Statutul lucrătorilor, luându‑se în considerare încă o dată caracterul parțial al activității, în raport cu un lucrător cu normă întreagă comparabil, în condițiile în care această dispoziție le dezavantajează în special pe lucrătoare în raport cu lucrătorii de sex masculin?”

Guvernul spaniol apreciază că întrebarea adresată prezintă un caracter ipotetic, astfel încât este inadmisibilă. Pe de o parte, instanța de trimitere nu ar fi dovedit relevanța pentru soluționarea litigiului principal a unei eventuale discriminări indirecte față de lucrătorii de sex feminin, pe care reglementarea națională în discuție ar implica‑o, dat fiind că reclamantul din litigiul principal este un lucrător de sex masculin. Pe de altă parte, statisticile menționate în Hotărârea din 8 mai 2019, Villar Láiz (C‑161/18, EU:C:2019:382), invocate de instanța de trimitere, nu ar fi relevante pentru litigiul menționat, care ar fi diferit în mai multe privințe de cel în care s‑a pronunțat această hotărâre.

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii sau examinarea validității acestuia nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate, precum și pentru a înțelege motivele pentru care instanța națională consideră că are nevoie de răspunsurile la aceste întrebări pentru a soluționa litigiul care se află pe rolul său (Hotărârea din 2 februarie 2021, Consob, C‑481/19, EU:C:2021:84, punctul 29 și jurisprudența citată).

În speță, pe de o parte, reiese cu claritate din motivarea deciziei de trimitere că JL consideră că este dezavantajat, în calitate de lucrător pe fracțiune de normă, de articolul 33 din Statutul lucrătorilor, astfel cum a fost interpretat de instanțele naționale. Pentru acest motiv, trebuie să se considere că soluționarea litigiului principal ar fi afectată de o eventuală decizie a acestora din urmă de a nu aplica dispoziția menționată, în ipoteza în care aceasta ar implica o discriminare indirectă pe criteriul sexului, care face obiectul întrebării preliminare.

Pe de altă parte, aspectul de a ști care sunt statisticile relevante în vederea examinării existenței unei astfel de discriminări indirecte nu are incidență asupra admisibilității întrebării adresate, ci ține de fondul cauzei principale.

Rezultă că întrebarea preliminară este admisibilă.

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea a statuat în mod repetat că, chiar dacă, pe plan formal, instanța de trimitere și‑a limitat întrebările la interpretarea anumitor aspecte ale dreptului Uniunii, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu la ele în enunțul întrebărilor sale (Hotărârea din 9 iulie 2020, Santen, C‑673/18, EU:C:2020:531, punctul 35 și jurisprudența citată).

În speță, deși întrebarea adresată menționează articolul 4 alineatul (1) din Directiva 79/7, trebuie să se constate că prestația în discuție în litigiul principal, care constă în plata în favoarea lucrătorului în cauză de către Fogasa a unor creanțe rezultate din salarii neplătite de angajator ca urmare insolvenței sale, nu are legătură cu regimurile juridice de protecție împotriva riscurilor enumerate la articolul 3 alineatul (1) din această directivă, și anume boala, invaliditatea, limita de vârstă, accidentul de muncă, boala profesională și șomajul. În consecință, Directiva 79/7 nu este aplicabilă unei situații precum cea în discuție în litigiul principal.

În schimb, Directiva 2006/54, menționată de asemenea în întrebarea respectivă, este aplicabilă unei astfel de situații. Într‑adevăr, salariile a căror plată este asigurată de Fogasa intră în sfera noțiunii de „remunerație”, în sensul articolului 1 al doilea paragraf litera (b) și al articolului 2 alineatul (1) litera (e) din această directivă. În același timp, trebuie să se considere că indemnizația de concediere acordată lui JL, pentru care Fogasa este deopotrivă însărcinată cu plata, intră sub incidența acestei noțiuni, în măsura în care din articolul 33 alineatul 2 din Statutul lucrătorilor rezultă că cuantumul unei astfel de indemnizații se determină pe baza muncii realizate în contul fostului angajator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Praxair MRC, C‑486/18, EU:C:2019:379, punctul 71 și jurisprudența citată).

În aceste condiții, deși articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2006/54, care este menționat în întrebarea adresată, definește printre altele, în sensul acestei directive, noțiunile de „discriminare indirectă” și „remunerație”, articolul 4 din aceasta este cel care prevede, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă căreia i se atribuie o valoare egală, eliminarea discriminării directe sau indirecte pe criteriul sexului din ansamblul elementelor și al condițiilor de remunerare.

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 2006/54 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește plata de către instituția națională responsabilă a salariilor și a indemnizațiilor neplătite lucrătorilor din cauza insolvenței angajatorului lor, prevede un plafon al acestei plăți în ceea ce privește lucrătorii cu normă întreagă care, în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă, este redus în mod proporțional cu timpul de lucru efectuat de aceștia din urmă în raport cu cel efectuat de lucrătorii cu normă întreagă, în condițiile în care reducerea respectivă afectează în mod special lucrătorii de sex feminin.

Trebuie să se arate că reglementarea națională în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/94. Astfel, potrivit articolului 1 din directiva menționată, aceasta se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență. În plus, din coroborarea considerentului (3) cu articolul 3 din directiva menționată rezultă că statele membre sunt obligate să înființeze o instituție de garantare care să asigure plata unor astfel de creanțe neachitate, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă. În speță, Regatul Spaniei a înființat Fogasa în calitate de instituție de garantare, în conformitate cu aceeași directivă.

În temeiul considerentului (7) și al articolului 4 alineatul (3) primul paragraf din Directiva 2008/94, statele membre pot stabili plafoane ale plăților efectuate de instituția de garantare, cu condiția ca acestea să nu se situeze mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul acestei directive. Rezultă, prin urmare, sub rezerva respectării acestei condiții, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, că plafoanele stabilite pentru plata creanțelor lucrătorilor, cum sunt cele prevăzute la articolul 33 din Statutul lucrătorilor, sunt conforme cu directiva menționată.

Nu este mai puțin adevărat că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 32 și 33 din prezenta ordonanță, este necesar să se examineze dacă, în cauza principală, aplicarea unor astfel de plafoane, în special în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă, este conformă cu Directiva 2006/54 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 ianuarie 2021, INSS, C‑843/19, EU:C:2021:55, punctul 21 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie arătat că aprecierea efectuată de instanța de trimitere cu privire la existența unei discriminări indirecte pe criteriul sexului se întemeiază pe dubla premisă potrivit căreia articolul 33 din Statutul lucrătorilor, astfel cum a fost interpretat de instanțele naționale, dezavantajează grupul lucrătorilor pe fracțiune de normă, care este constituit în majoritate din lucrători de sex feminin.

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, un lucrător pe fracțiune de normă precum JL face obiectul unei reduceri a plafonului stabilit pentru plata salariilor neachitate, prevăzut la articolul 33 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor. În timp ce, pentru lucrătorii cu normă întreagă, acest plafon se ridică la dublul SMI zilnic, el se reduce, în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă, proporțional cu timpul de lucru al acestora din urmă în raport cu timpul de lucru al lucrătorilor cu normă întreagă care desfășoară aceeași activitate.

Or, trebuie să se arate că, în pofida indicațiilor în acest sens care figurează în motivele deciziei de trimitere, nu rezultă că un lucrător pe fracțiune de normă suferă, în temeiul reglementării menționate, o „dublă reducere”, care constă, pe lângă salariul redus ca urmare a caracterului parțial al activității sale, într‑o „nouă” reducere privind plafonul stabilit pentru plata asigurată de Fogasa. Astfel, conform articolului 33 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor, această din urmă reducere nu se realizează pe baza salariului redus al lucrătorului pe fracțiune de normă, ci pe cea a cuantumului SMI zilnic, înmulțit cu doi. Prin urmare, aceasta nu determină o reducere suplimentară, ci este stabilită în același mod ca salariul lucrătorului pe fracțiune de normă, și anume prin luarea în considerare a timpului de lucru al acestuia din urmă.

Pentru a se determina dacă trebuie să se considere că respectiva reducere a plafonului plății în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă îi dezavantajează pe aceștia din urmă în raport cu lucrătorii cu normă întreagă și, în acest temei, având în vedere considerațiile care figurează în decizia de trimitere, menționate la punctul 38 din prezenta ordonanță, că aceasta este eventual contrară Directivei 2006/54, trebuie amintit că punctul 1 al clauzei 4 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă prevede că, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă, lucrătorii pe fracțiune de normă nu sunt tratați într‑un mod mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă comparabili numai din cauză că primii lucrează pe fracțiune de normă, cu excepția cazului în care tratamentul diferențiat este justificat de motive obiective.

Totuși, această cerință a echivalenței dintre lucrătorii cu normă întreagă și lucrătorii pe fracțiune de normă în ceea ce privește condițiile de muncă este impusă fără a aduce atingere aplicării adecvate, în conformitate cu punctul 2 din clauza 4 menționată, a principiului pro rata temporis (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 64).

Astfel, luarea în considerare a cantității de muncă efectiv îndeplinite de un lucrător pe fracțiune de normă, în comparație cu cea a unui lucrător cu normă întreagă, constituie un criteriu obiectiv, în sensul clauzei 4 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, care justifică o reducere proporțională a drepturilor și a condițiilor de muncă ale unui lucrător pe fracțiune de normă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, EU:C:2010:329, punctul 65, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Österreichischer Gewerkschaftsbund, C‑476/12, EU:C:2014:2332, punctul 20).

În această privință, Curtea a aplicat deja principiul pro rata temporis unor prestații legate de un raport de muncă pe fracțiune de normă. Astfel, aceasta a statuat că dreptul Uniunii nu se opune calculării, potrivit acestui principiu, nici a unei pensii pentru limită de vârstă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2003, Schönheit și Becker, C‑4/02 și C‑5/02, EU:C:2003:583, punctele 90 și 91), nici a concediului anual plătit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2010, Zentralbetriebsrat der Landeskrankenhäuser Tirols, C‑486/08, EU:C:2010:215, punctul 33) și nici a unei alocații pentru creșterea copilului aflat în întreținere acordate de angajator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Österreichischer Gewerkschaftsbund, C‑476/12, EU:C:2014:2332, punctul 25).

În aceste condiții, trebuie să se considere că aplicarea, în ceea ce privește lucrătorii pe fracțiune de normă, a unei ajustări a plafonului de plată asigurat de Fogasa, prevăzut la articolul 33 alineatul 1 din Statutul lucrătorilor, care corespunde procentajului din timpul de lucru efectuat de lucrătorii pe fracțiune de normă în raport cu timpul de lucru efectuat de lucrătorii cu normă întreagă care desfășoară aceeași activitate, constituie o aplicare adecvată a principiului pro rata temporis, în sensul clauzei 4 punctul 2 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă.

Astfel, după cum au arătat guvernul spaniol și Comisia Europeană în observațiile lor scrise, ajustarea menționată este de natură să garanteze același cuantum maxim de plată de către Fogasa a creanțelor neachitate ale lucrătorilor pe oră lucrată și, prin aceasta, să contribuie la egalitatea de tratament (a se vedea prin analogie Ordonanța din 17 noiembrie 2015, Plaza Bravo, C‑137/15, EU:C:2015:771, punctul 28).

Această concluzie este confirmată de faptul că, în temeiul articolului 33 alineatul 5 din Statutul lucrătorilor, Fogasa este finanțat prin contribuții plătite de angajatori, al căror nivel este aplicat asupra salariilor care servesc drept bază pentru calculul contribuției destinate finanțării riscurilor acoperite de sistemul național de securitate socială.

Având în vedere aceste elemente, nu se poate considera că reglementarea în discuție în litigiul principal dezavantajează o categorie determinată de lucrători, în speță cei care lucrează pe fracțiune de normă și, a fortiori, lucrătorii de sex feminin. Prin urmare, aceasta nu poate fi calificată drept „măsură discriminatorie indirectă” în sensul articolului 2 alineatul (1) și al articolului 4 din Directiva 2006/54.

În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 2006/54 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește plata de către instituția națională responsabilă a salariilor și a indemnizațiilor neplătite lucrătorilor din cauza insolvenței angajatorului lor, prevede un plafon al acestei plăți pentru lucrătorii cu normă întreagă, care, în cazul lucrătorilor pe fracțiune de normă, este redus proporțional cu timpul de lucru efectuat de aceștia din urmă în raport cu timpul de lucru efectuat de lucrătorii cu normă întreagă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)

3 martie 2021 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 79/7

Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă

Directiva 2006/54

Directiva 2008/94/CE

Dreptul spaniol

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată