Hotărârea Curții (Camera întâi) din 11 noiembrie 2021.#procedura penală inițiată împotriva lui Ivan Gavanozov.#Cerere de decizie preliminară formulată de Spetsializiran nakazatelen sad.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2014/41/UE – Ordin european de anchetă în materie penală – Articolul 14 – Cale de atac – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Lipsa unor căi de atac în statul membru emitent – Ordin prin care se dispun percheziții, ridicări de obiecte și audierea unui martor prin videoconferință.#Cauza C-852/19.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (4) și a articolului 14 alineatele (1)-(4) din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1), precum și a articolelor 7 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui Ivan Gavanozov, acuzat că este liderul unui grup infracțional organizat și că a săvârșit infracțiuni fiscale.

Considerentele (2), (6), (18), (19) și (22) ale Directivei 2014/41 au următorul conținut: „(2) În temeiul articolului 82 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se bazează pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, care este considerat, începând cu Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, ca fiind piatra de temelie a cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii. […] (6) În cadrul Programului de la Stockholm adoptat de Consiliul European la 10-11 decembrie 2009, acesta a considerat că ar trebui să se urmărească instituirea unui sistem cuprinzător pentru obținerea probelor în cazurile cu o dimensiune transfrontalieră, pe baza principiului recunoașterii reciproce. Consiliul European a arătat că instrumentele existente în acest domeniu constituie un regim fragmentar și că este necesară o nouă abordare, bazată pe principiul recunoașterii reciproce, dar care să ia în considerare și flexibilitatea sistemului tradițional de asistență judiciară reciprocă. În consecință, Consiliul European a solicitat un sistem cuprinzător care să înlocuiască toate instrumentele existente în acest domeniu, inclusiv Decizia‑cadru 2008/978/JAI a Consiliului, care să includă pe cât posibil toate tipurile de probe și care să prevadă termene pentru aplicare și să limiteze pe cât posibil motivele de refuz. […] (18) La fel ca în cazul altor instrumente de recunoaștere reciprocă, prezenta directivă nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și în [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene]. Pentru a clarifica acest lucru, se introduce o dispoziție specifică în text. (19) Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadrul Uniunii se bazează pe încredere reciprocă și pe o prezumție de respectare de către statele membre a dreptului Uniunii și, în particular, a drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, această prezumție este relativă. În consecință, dacă există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de investigare indicată în ordinul european de anchetă ar duce la încălcarea unui drept fundamental al persoanei în cauză și că statul executant nu și‑ar respecta obligațiile în ceea ce privește protejarea drepturilor fundamentale recunoscute în Cartă, executarea ordinului european de anchetă ar trebui refuzată. […] (22) Căile de atac disponibile împotriva unui ordin european de anchetă ar trebui să fie cel puțin echivalente celor disponibile într‑o cauză internă împotriva măsurii de investigare respective. În conformitate cu dreptul lor intern, statele membre ar trebui să asigure aplicabilitatea acestor căi de atac, inclusiv prin informarea oricărei părți interesate, în timp util, cu privire la posibilitățile de a recurge la căile de atac respective. În cazurile în care obiecțiile împotriva ordinului european de anchetă sunt depuse de către o parte interesată în statul executant cu privire la motivele de fond ale emiterii ordinului european de anchetă, este recomandabil ca informațiile cu privire la o asemenea contestație să fie transmise autorității emitente, iar partea interesată să fie informată în consecință.”

Articolul 1 din această directivă prevede: „(1) Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit în continuare «statul emitent») pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într‑un alt stat membru (denumit în continuare «statul executant») în vederea obținerii de probe în conformitate cu prezenta directivă. […] (2) Statele membre execută ordinul european de anchetă pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu prezenta directivă. […] (4) Prezenta directivă nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din TUE, inclusiv dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, și nu aduce atingere obligațiilor care revin autorităților judiciare în această privință.”

Articolul 4 din directiva menționată prevede: „Ordinul european de anchetă poate fi emis: (a) în cazul procedurilor penale inițiate de către o autoritate judiciară sau care pot fi inițiate în fața unei autorități judiciare cu privire la o infracțiune în temeiul dreptului intern al statului emitent; […]”

Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) emiterea ordinului european de anchetă este necesară și proporțională față de scopul procedurilor menționate la articolul 4, ținând cont de drepturile persoanei suspectate sau acuzate, și (b) măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în același condiții într‑o cauză internă similară.”

Conform articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2014/41: „Autoritatea executantă recunoaște un ordin european de anchetă, transmis în conformitate cu prezenta directivă, fără a fi necesară nicio altă formalitate, și asigură executarea sa în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă în cauză ar fi fost dispusă de către o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să invoce unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare sau unul dintre motivele de amânare prevăzute în prezenta directivă.”

Articolul 11 alineatul (1) din această directivă are următorul conținut: „Fără a aduce atingere articolului 1 alineatul (4), recunoașterea sau executarea unui ordin european de anchetă poate fi refuzată în statul executant în cazul în care: […] (f) există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de investigare indicată în ordinul european de anchetă ar fi incompatibilă cu obligațiile statului executant în conformitate cu articolul 6 din TUE și al Cartei; […]”

Articolul 14 din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre se asigură că măsurilor de investigare indicate în ordinul european de anchetă le sunt aplicabile căile de atac echivalente celor disponibile într‑o cauză internă similară. (2) Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai printr‑o acțiune inițiată în statul emitent, fără a aduce atingere garanțiilor privind drepturile fundamentale din statul executant. (3) În cazul în care nu ar aduce atingere nevoii de asigurare a confidențialității unei anchete în temeiul articolului 19 alineatul (1), autoritatea emitentă și autoritatea executantă iau măsurile adecvate pentru a asigura faptul că sunt furnizate informații cu privire la posibilitățile în temeiul dreptului național de a recurge la căile de atac din momentul în care acestea devin aplicabile și în timp util, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a acestora. (4) Statele membre se asigură că termenele de exercitare a dreptului de a recurge la o cale de atac sunt identice cu cele prevăzute în cauze interne similare și că se aplică astfel încât să garanteze părților interesate posibilitatea de a exercita în mod efectiv dreptul de a recurge la aceste căi de atac. […]”

Articolul 24 din aceeași directivă prevede: „(1) Atunci când o persoană se află pe teritoriul statului executant și trebuie audiată ca martor sau expert de către autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea emitentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală în conformitate cu alineatele (5)-(7). […] (7) Fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a garanta că, atunci când persoana care este audiată pe teritoriul său în conformitate cu prezentul articol refuză să depună mărturie atunci când are obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică dreptul său intern în același mod în care s‑ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern.”

Articolul 107 alineatul 2 din nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, DV nr. 86 din 28 octombrie 2005), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „NPK”), prevede: „Instanța ia măsuri de cercetare judecătorească la cererea părților și din oficiu atunci când acest lucru se impune pentru a descoperi adevărul obiectiv.”

Potrivit articolului 117 din NPK: „Orice fapte pe care martorul le‑a observat și care contribuie la descoperirea adevărului obiectiv pot fi stabilite pe bază de declarații.”

Articolul 161 alineatul 3 din NPK este redactat după cum urmează: „În cadrul procesului, percheziția și ridicarea de obiecte sunt efectuate la ordinul instanței sesizate cu soluționarea cauzei.”

Articolul 341 alineatul 3 din NPK prevede: „Niciun fel de alte ordonanțe și dispoziții nu fac obiectul controlului instanței de apel separat de hotărârea de condamnare.”

Articolul 6 alineatul 1 din zakon za evropeyskata zapoved za razsledvane (Legea privind ordinul european de anchetă, DV nr. 16 din 20 februarie 2018) prevede: „Autoritatea competentă potrivit articolului 5 alineatul 1 emite, după examinarea fiecărui caz în parte, un ordin european de anchetă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: 1. Emiterea ordinului european de anchetă este necesară și proporțională ținând seama de scopul procedurii penale, la emiterea acestuia luându‑se în considerare drepturile suspectului sau ale inculpatului; 2. Măsurile de investigare și celelalte măsuri procesuale care fac obiectul ordinului european de anchetă pot fi executate în condițiile prevăzute, pentru situații comparabile, de legislația bulgară.”

Domnul Gavanozov este urmărit penal în Bulgaria pentru participarea la un grup infracțional organizat în vederea săvârșirii de infracțiuni fiscale.

În special, acesta este suspectat că ar fi importat în Bulgaria, prin intermediul unor societăți‑paravan, zahăr provenind din alte state membre, aprovizionându‑se, printre altele, de la o societate cu sediul în Republica Cehă, reprezentată de Y, precum și că ar fi vândut ulterior acest zahăr pe piața bulgară fără să calculeze și fără să plătească taxa pe valoarea adăugată (TVA), prezentând înscrisuri inexacte potrivit cărora zahărul menționat ar fi fost exportat în România.

În acest context, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) a hotărât, la 11 mai 2017, să emită un ordin european de anchetă prin care se solicita ca autoritățile cehe să efectueze percheziții și ridicări de obiecte și înscrisuri atât în spațiile societății respective cu sediul în Republica Cehă, cât și la domiciliul lui Y și să procedeze la audierea prin videoconferință a acestuia din urmă, în calitate de martor.

În urma emiterii acestui ordin și invocând dificultăți în completarea secțiunii J din formularul care figurează în anexa A la Directiva 2014/41, intitulată „Căi de atac”, instanța menționată a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea mai multor dispoziții ale directivei menționate.

Având în vedere, printre altele, răspunsul dat de aceeași instanță la o cerere de informații care i‑a fost adresată de Curte, aceasta din urmă a statuat, la punctul 38 din Hotărârea din 24 octombrie 2019, Gavanozov (C‑324/17, EU:C:2019:892), că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2014/41 coroborat cu secțiunea J din formularul prevăzut în anexa A la această directivă trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a unui stat membru nu trebuie, cu ocazia emiterii unui ordin european de anchetă, să includă în această secțiune o descriere a căilor de atac care sunt prevăzute, dacă este cazul, în statul său membru împotriva emiterii unui asemenea ordin.

În decizia de trimitere, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) arată că dreptul bulgar nu prevede nicio cale de atac împotriva deciziilor prin care se dispune efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte ori înscrisuri sau organizarea audierii martorilor și nici împotriva emiterii unui ordin european de anchetă.

În acest context, instanța menționată ridică problema dacă dreptul bulgar este contrar dreptului Uniunii și, într‑un asemenea caz, dacă aceasta poate emite un ordin european de anchetă având ca obiect asemenea măsuri de investigare.

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O reglementare națională care nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui ordin european de anchetă în materie penală în vederea unei percheziții domiciliare sau la sediul unei societăți, a ridicării anumitor bunuri și a audierii unui martor este compatibilă cu articolul 14 alineatele (1)-(4), cu articolul 1 alineatul (4) și cu considerentele (18) și (22) ale Directivei 2014/41, precum și cu articolele 47 și 7 din cartă coroborate cu articolele 13 și 8 din [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»)]? 2) Poate fi emis, în aceste împrejurări, un ordin european de anchetă în materie penală?”

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (4) și articolul 14 alineatele (1)-(4) din Directiva 2014/41 coroborate cu considerentele (18) și (22) ale acestei directive, precum și articolele 7 și 47 din cartă coroborate cu articolele 8 și 13 din CEDO trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru emitent al unui ordin european de anchetă care nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință.

Potrivit articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2014/41, statele membre se asigură că măsurilor de investigare indicate în ordinul european de anchetă le sunt aplicabile căile de atac echivalente celor disponibile într‑o cauză internă similară.

Deși această dispoziție, interpretată în lumina considerentului (22) al directivei menționate, prevede o obligație generală a statelor membre de a se asigura că măsurilor de investigare indicate în ordinul european de anchetă le sunt aplicabile căi de atac cel puțin echivalente celor disponibile într‑o cauză internă similară [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 60], ea nu impune statelor membre să prevadă căi de atac suplimentare în raport cu cele care există în cadrul unei proceduri naționale similare.

O asemenea cerință nu reiese nici din modul de redactare a articolului 14 alineatul (2) din directiva menționată, care precizează doar că motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai printr‑o acțiune inițiată în statul emitent.

Cu toate acestea, trebuie amintit că statele membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, au obligația să asigure respectarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective [Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 43 și jurisprudența citată].

Or, întrucât procedura de emitere și de executare a unui ordin european de anchetă este reglementată de Directiva 2014/41, ea constituie o asemenea punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, determinând aplicabilitatea articolului 47 din cartă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 mai 2017, Berlioz Investment Fund, C‑682/15, EU:C:2017:373, punctul 50 și jurisprudența citată).

Acest din urmă articol prevede, la primul paragraf, că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de acest articol.

În ceea ce privește, în primul rând, emiterea unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, trebuie arătat că asemenea măsuri constituie ingerințe în dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a secretului comunicațiilor sale, garantat la articolul 7 din cartă. În plus, ridicările de obiecte pot aduce atingere articolului 17 alineatul (1) din cartă, care recunoaște dreptul oricărei persoane de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal.

Oricărei persoane care dorește să se prevaleze de protecția pe care i‑o conferă aceste dispoziții în cadrul unei proceduri referitoare la un ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte trebuie, așadar, să i se recunoască beneficiul dreptului la o cale de atac efectivă garantat la articolul 47 din cartă.

Acest drept implică în mod necesar ca persoanele vizate de astfel de măsuri de investigare să dispună de căi de atac adecvate care să le permită, pe de o parte, să conteste legalitatea și necesitatea lor, precum și, pe de altă parte, să solicite un remediu adecvat dacă aceste măsuri au fost dispuse sau executate în mod ilegal. Statelor membre le revine sarcina să prevadă în ordinea lor juridică internă căile de atac necesare în acest scop.

Această interpretare a articolului 47 din cartă corespunde, în plus, celei a articolului 13 din CEDO, reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Rezultă, astfel, din jurisprudența Curții EDO că, în temeiul acestei din urmă dispoziții, care corespunde în esență articolului 47 primul paragraf din cartă, persoanele vizate de percheziții și ridicări de obiecte sau înscrisuri trebuie să poată avea acces la o procedură care să le permită să conteste legalitatea și necesitatea perchezițiilor și ridicărilor efectuate și să obțină un remediu adecvat dacă aceste măsuri au fost dispuse sau executate în mod ilegal (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 mai 2008, Iliya Stefanov împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2008:0522JUD006575501, § 59, Curtea EDO, 31 martie 2016, Stoyanov și alții împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2016:0331JUD005538810, § 152-154, precum și Curtea EDO, 19 ianuarie 2017, Posevini împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2017:0119JUD006363814, § 84-86).

Pe de altă parte, dreptul persoanei vizate de a contesta legalitatea și necesitatea acestor măsuri presupune că persoana respectivă trebuie să beneficieze de o cale de atac împotriva ordinului european de anchetă prin care se dispune executarea măsurilor menționate.

În acest context, trebuie arătat că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/41 definește ordinul european de anchetă ca fiind o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într‑un alt stat membru în vederea obținerii de probe în conformitate cu această directivă.

Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2014/41, statele membre execută ordinul european de anchetă pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași directive.

În plus, din cuprinsul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2014/41 reiese că autoritatea executantă recunoaște un ordin european de anchetă, transmis în conformitate cu această directivă, fără a fi necesară nicio altă formalitate și asigură executarea sa în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de investigare în cauză ar fi fost dispusă de o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să se prevaleze de unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare sau de unul dintre motivele de amânare prevăzute în această directivă.

Din aceste elemente rezultă că, în cadrul unei proceduri referitoare la un ordin european de anchetă, măsurile de investigare sunt dispuse de autoritatea competentă a statului membru emitent și sunt executate de autoritățile competente ale statului membru executant, care sunt, în principiu, obligate să recunoască un ordin european de anchetă transmis în conformitate cu Directiva 2014/41 fără a fi necesară nicio altă formalitate.

În plus, conform articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2014/41, motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai printr‑o acțiune inițiată în statul emitent.

Prin urmare, pentru ca persoanele vizate de executarea unui ordin european de anchetă emis sau validat de o autoritate judiciară a acestui stat membru și având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte sau înscrisuri să își poată exercita în mod util dreptul garantat de articolul 47 din cartă, statului membru menționat îi revine sarcina de a se asigura că aceste persoane dispun de o cale de atac în fața unei instanțe a aceluiași stat membru care le permite să conteste necesitatea și legalitatea acestui ordin, cel puțin în raport cu motivele de fond pentru emiterea unui asemenea ordin european de anchetă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, emiterea unui ordin european de anchetă având ca obiect organizarea audierii unui martor prin videoconferință, trebuie arătat că articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2014/41 prevede că, atunci când o persoană care se află pe teritoriul statului executant trebuie audiată ca martor sau expert de autoritățile competente ale statului emitent, autoritatea emitentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferință sau alte mijloace de transmisie audiovizuală în conformitate cu alineatele (5)-(7) ale acestui articol 24.

Articolul 24 alineatul (7) din directiva menționată precizează că fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a garanta că, atunci când persoana care este audiată pe teritoriul său în conformitate cu acest articol refuză să depună mărturie, deși are obligația să o facă sau depune mărturii false, se aplică dreptul său intern în același mod în care s‑ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern.

Rezultă că refuzul de a depune mărturie în cadrul executării unui ordin european de anchetă având ca obiect organizarea audierii unui martor prin videoconferință poate avea consecințe semnificative pentru persoana respectivă în temeiul normelor prevăzute în acest scop în dreptul statului membru executant. În special, această persoană ar putea fi constrânsă să se înfățișeze la audiere și să fie obligată să răspundă la întrebările adresate în acest cadru, în caz contrar fiind pasibilă de sancțiuni.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, protecția împotriva intervențiilor puterii publice în sfera privată a unei persoane fizice sau juridice, care ar fi arbitrare sau disproporționate, constituie un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea din 16 mai 2017, Berlioz Investment Fund, C‑682/15, EU:C:2017:373, punctul 51 și jurisprudența citată).

Curtea a precizat că această protecție poate fi invocată de orice persoană, ca drept garantat de dreptul Uniunii, în sensul articolului 47 primul paragraf din cartă, pentru a contesta în justiție un act care îi cauzează prejudicii, precum o somație de comunicare de informații sau o sancțiune aplicată pentru nerespectarea acestei somații [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, État luxembourgeois (Dreptul la o cale de atac împotriva unei cereri de informații în materie fiscală), C‑245/19 și C‑246/19, EU:C:2020:795, punctul 58 și jurisprudența citată].

Prin urmare, este necesar să se considere că executarea unui ordin european de anchetă având ca obiect organizarea audierii unui martor prin videoconferință poate cauza prejudicii persoanei în cauză și că aceasta trebuie, așadar, să dispună de o cale de atac împotriva unui asemenea ordin, în conformitate cu articolul 47 din cartă.

Or, instanțele din statul membru executant nu vor fi competente, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2014/41, să examineze motivele de fond ale unui ordin european de anchetă prin care se dispune organizarea audierii unui martor prin videoconferință.

Rezultă că îi revine statului membru emitent sarcina de a se asigura că orice persoană care a fost supusă unei obligații de a se înfățișa la audiere pentru a fi ascultată ca martor sau pentru a răspunde la întrebările care i‑au fost adresate cu ocazia unei asemenea audieri în cadrul executării unui ordin european de anchetă dispune de o cale de atac în fața unei instanțe din acest stat membru care îi permite să conteste cel puțin motivele de fond care se află la originea emiterii unui astfel de ordin european de anchetă.

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 14 din Directiva 2014/41 coroborat cu articolul 24 alineatul (7) din această directivă și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru emitent al unui ordin european de anchetă care nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință.

Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (4) și articolul 14 alineatele (1)-(4) din Directiva 2014/41, interpretate în lumina considerentelor (18) și (22) ale acestei directive, precum și articolele 7 și 47 din cartă coroborate cu articolele 8 și 13 din CEDO trebuie interpretate în sensul că se opun emiterii de către autoritatea competentă a unui stat membru a unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință, atunci când reglementarea acestui stat membru nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui asemenea ordin european de anchetă.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41 condiționează emiterea unui ordin european de anchetă de respectarea a două condiții. Pe de o parte, această emitere trebuie să fie necesară și proporțională cu scopul procedurilor menționate la articolul 4, ținând cont de drepturile persoanei suspectate sau acuzate. Pe de altă parte, măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă trebuie să poată fi dispuse în aceleași condiții într‑o cauză internă similară.

Desigur, această dispoziție nu menționează luarea în considerare, cu ocazia emiterii unui ordin european de anchetă, a drepturilor persoanelor vizate de măsurile de investigare indicate în acest ordin, altele decât persoana suspectată sau acuzată.

Cu toate acestea, trebuie amintit că rezultă printre altele din considerentele (2), (6) și (19) ale directivei menționate că ordinul european de anchetă este un instrument care intră în sfera cooperării judiciare în materie penală prevăzută la articolul 82 alineatul (1) TFUE, care se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare. Acest principiu, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, este el însuși întemeiat pe încrederea reciprocă, precum și pe prezumția refragabilă că celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 40].

În cadrul unei proceduri referitoare la un ordin european de anchetă, sarcina garantării acestor drepturi revine, astfel, în primul rând statului membru emitent, despre care trebuie să se prezume că respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta din urmă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 ianuarie 2018, Piotrowski, C‑367/16, EU:C:2018:27, punctul 50).

Cu toate acestea, imposibilitatea de a contesta, în statul membru emitent, necesitatea și legalitatea unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință, cel puțin în raport cu motivele de fond care se află la originea emiterii acestuia, constituie o încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă, de natură să excludă posibilitatea ca recunoașterea reciprocă să poată fi pusă în aplicare și să profite acestui stat membru.

Pe de altă parte, trebuie amintit că le revine statelor membre, printre altele în temeiul principiului cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului Uniunii pe teritoriile lor respective și de a adopta în acest scop orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 34 și jurisprudența citată).

Prin urmare, având în vedere printre altele rolul esențial al principiului recunoașterii reciproce în sistemul instituit prin Directiva 2014/41, îi revine statului membru emitent sarcina de a crea condițiile în care autoritatea executantă își va putea acorda în mod util asistența în conformitate cu dreptul Uniunii.

În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 43 din prezenta hotărâre, Directiva 2014/41 se întemeiază pe principiul executării ordinelor europene de anchetă. Articolul 11 alineatul (1) litera (f) din aceasta permite autorităților executante să deroge de la acest principiu, cu titlu excepțional, după o apreciere de la caz la caz, atunci când există motive serioase să se creadă că executarea unui ordin european de anchetă ar fi incompatibilă cu drepturile fundamentale garantate, printre altele, de cartă. Totuși, în lipsa oricărei căi de atac în statul emitent, aplicarea acestei dispoziții ar deveni sistematică. O asemenea consecință ar fi contrară atât economiei generale a Directivei 2014/41, cât și principiului încrederii reciproce.

Prin urmare, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 81-84 din concluzii, emiterea unui ordin european de anchetă cu privire la care există motive serioase să se creadă că executarea ar conduce la încălcarea articolului 47 din cartă și a cărui executare ar trebui, așadar, să fie refuzată de statul membru executant în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) litera (f) din această directivă nu este compatibilă cu principiile încrederii reciproce și cooperării loiale.

Or, astfel cum rezultă din examinarea primei întrebări, executarea unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință a cărui legalitate nu poate face obiectul unei căi de atac în fața unei instanțe a statului membru emitent este de natură să implice o încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 6 din Directiva 2014/41 coroborat cu articolul 47 din cartă și cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că se opune emiterii de către autoritatea competentă a unui stat membru a unui ordin european de anchetă având ca obiect efectuarea de percheziții și ridicarea de obiecte, precum și organizarea audierii unui martor prin videoconferință atunci când reglementarea acestui stat membru nu prevede nicio cale de atac împotriva emiterii unui astfel de ordin european de anchetă.

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

11 noiembrie 2021 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Directiva 2014/41

Dreptul bulgar

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată