Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 8 octombrie 2020.#Crown Van Gelder BV împotriva Autoriteit Consument en Markt (ACM).#Cerere de decizie preliminară formulată de College van Beroep voor het bedrijfsleven.#Trimitere preliminară – Piața internă a energiei electrice – Directiva 2009/72/CE – Articolul 37 – Atribuțiile și competențele autorității de reglementare – Soluționarea extrajudiciară a litigiilor – Noțiunea de „parte care intenționează să depună o plângere” – Plângere formulată de un client final împotriva unui operator de transport și de sistem la care instalația acestui client nu este racordată direct – Pană de curent produsă în acest sistem – Lipsa unei relații contractuale între clientul respectiv și operatorul sistemului în discuție – Admisibilitatea plângerii.#Cauza C-360/19.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Crown Van Gelder BV, pe de o parte, și Autoriteit Consument en Markt (ACM) (Autoritatea pentru Consumatori și Piețe, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acesteia din urmă prin care a fost declarată inadmisibilă plângerea formulată de această societate împotriva TenneT TSO BV, operator al rețelei naționale de înaltă tensiune, în urma unei pene de curent produse în această rețea.

Considerentele (37), (42), (51) și (54) ale Directivei 2009/72 enunță: „(37) Autoritățile de reglementare din domeniul energiei ar trebui să poată emite decizii obligatorii în ceea ce privește întreprinderile din domeniul energiei electrice, precum și să impună sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare împotriva întreprinderilor din domeniul energiei electrice care nu își respectă obligațiile sau să propună unei instanțe competente să impună astfel de sancțiuni întreprinderilor respective. […] Autoritățile de reglementare din domeniul energiei ar trebui, de asemenea, să aibă competența să contribuie la asigurarea de standarde ridicate ale serviciului universal și public, în conformitate cu principiile legate de deschiderea pieței, la protecția consumatorilor vulnerabili și la asigurarea unei eficiențe depline a măsurilor de protecție a consumatorilor. […] […] (42) Toate sectoarele industriale și comerciale din [Uniunea Europeană], inclusiv întreprinderile mici și mijlocii, precum și toți cetățenii Uniunii care beneficiază de avantajele economice ale pieței interne ar trebui, de asemenea, să poată beneficia de un nivel înalt de protecție a consumatorilor […] Clienții în cauză ar trebui să beneficieze, de asemenea, de posibilitatea de a alege, de echitate, de reprezentare și de mecanisme de soluționare a litigiilor. […] (51) Interesele consumatorilor ar trebui să se afle în centrul prezentei directive, iar calitatea serviciilor ar trebui să reprezinte una dintre principalele responsabilități ale întreprinderilor din sectorul energiei electrice. Drepturile actuale ale consumatorilor trebuie să fie consolidate și garantate și ar trebui să includă o mai mare transparență. Protecția consumatorilor ar trebui să garanteze că toți consumatorii din spațiul [Uniunii] extins beneficiază de o piață competitivă. Respectarea drepturilor consumatorilor ar trebui asigurată de statele membre sau, atunci când un stat membru a stabilit astfel, de autoritățile de reglementare. […] (54) Existența unor căi de soluționare a litigiilor eficace și accesibile tuturor reprezintă garanția unei mai mari protecții a consumatorilor. Statele membre ar trebui să instituie proceduri rapide și eficiente de gestionare a plângerilor.”

Articolul 1 din această directivă are următorul cuprins: „Prezenta directivă stabilește norme comune pentru producerea, transportul, distribuția și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea îmbunătățirii și a integrării piețelor de energie competitive […] în [Uniune]. […] Directiva stabilește, în același timp, obligațiile de serviciu universal și drepturile consumatorilor de energie electrică și clarifică obligațiile privind concurența.”

Articolul 2 din directiva menționată oferă următoarele definiții: „În sensul prezentei directive: […] 3. «transport» înseamnă transportul de energie electrică în rețeaua de foarte înaltă și de înaltă tensiune, interconectată în scopul transmiterii energiei electrice către clienții finali sau către distribuitori, dar fără a include și furnizarea; 4. «operator de transport și de sistem» înseamnă orice persoană fizică sau juridică care răspunde de exploatarea, de întreținerea și, dacă este necesar, de dezvoltarea sistemului de transport într‑o anumită zonă și, după caz, a interconexiunilor acestuia cu alte sisteme, precum și de asigurarea capacității pe termen lung a sistemului de a satisface un nivel rezonabil al cererii de transport de energie electrică; […] 9. «client final» înseamnă clientul care cumpără energie electrică pentru uz propriu; […]”

Articolul 3 din Directiva 2009/72, intitulat „Obligațiile de serviciu public și protecția consumatorului”, prevede la alineatul (7): „Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru protecția clienților finali, garantând, în special, protecția adecvată a clienților vulnerabili. […] statele membre garantează un nivel înalt de protecție a consumatorilor, în special în ceea ce privește […] mecanismele de soluționare a litigiilor. […]”

Potrivit articolului 12 din această directivă, intitulat „Atribuțiile operatorilor de transport și de sistem”: „Fiecare operator de transport și de sistem are obligația: (a) să asigure capacitatea pe termen lung a sistemului de a satisface cererile rezonabile de transport de energie electrică, să exploateze, să întrețină și să dezvolte în condiții economice sisteme de transport sigure, fiabile și eficiente, care să respecte mediul înconjurător; (b) să garanteze mijloace adecvate pentru îndeplinirea obligațiilor privind serviciul public; (c) să contribuie la siguranța alimentării prin capacități de transport adecvate și sisteme fiabile; (d) să gestioneze fluxurile de energie electrică din sistem, ținând seama de schimburile cu alte sisteme interconectate. În acest scop, operatorul de transport și de sistem răspunde de asigurarea unui sistem de energie electrică sigur, fiabil și eficient și, în acest context, de asigurarea disponibilității tuturor serviciilor de sistem, inclusiv acelea oferite ca răspuns la cerere, în măsura în care această disponibilitate nu depinde de niciun alt sistem de transport cu care este interconectat sistemul său; […]”

Articolul 32 din directiva menționată, intitulat „Accesul terților”, prevede la alineatul (2): „Operatorul de transport sau de distribuție poate refuza accesul în cazul în care nu dispune de capacitățile necesare. […] Autoritățile de reglementare, în cazul în care statele membre au decis astfel, sau statele membre se asigură că aceste criterii sunt aplicate în mod consecvent și că utilizatorul sistemului căruia i‑a fost refuzat accesul poate utiliza o procedură de soluționare a litigiilor. […]”

Articolul 36 din Directiva 2009/72, intitulat „Obiectivele generale ale autorităților de reglementare”, prevede: „În îndeplinirea atribuțiilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă, autoritățile de reglementare iau toate măsurile rezonabile în vederea realizării următoarelor obiective în cadrul atribuțiilor și competențelor prevăzute la articolul 37, în cooperare strânsă, după caz, cu alte autorități naționale competente, inclusiv cu autoritățile din domeniul concurenței, și fără a aduce atingere competențelor acestora: […] (g) garantarea unor avantaje pentru consumatori de pe urma funcționării eficiente a piețelor interne, promovarea concurenței efective și sprijinirea asigurării protecției consumatorilor; […]”

Potrivit articolului 37 din directiva menționată, intitulat „Atribuțiile și competențele autorităților de reglementare”: „(1) Autoritățile de reglementare au următoarele atribuții: […] (b) să asigure respectarea de către operatorii de transport și de distribuție, precum și, atunci când este cazul, de către proprietarii de sisteme electrice și de către orice întreprindere din domeniul energiei electrice, a obligațiilor care le revin în temeiul prezentei directive și în temeiul legislației [Uniunii] relevante, inclusiv în ceea ce privește aspectele transfrontaliere; […] (h) să monitorizeze respectarea normelor de siguranță și de fiabilitate a rețelei și să revizuiască performanțele lor anterioare, precum și să stabilească sau să aprobe standardele și cerințele de calitate a serviciilor și a alimentării sau să contribuie la realizarea acestui obiectiv împreună cu alte autorități competente; […] (m) să monitorizeze perioadele de timp necesare operatorilor de transport și de distribuție pentru racordări și reparații; (n) să contribuie, împreună cu alte autorități competente, la asigurarea eficacității și aplicării măsurilor de protecție a consumatorilor, inclusiv a celor cuprinse în anexa I; […] (4) Statele membre se asigură că autorităților de reglementare le sunt conferite competențele care să le permită să își îndeplinească în mod eficient și rapid atribuțiile prevăzute la alineatele (1), (3) și (6). În acest scop, autoritățile de reglementare au cel puțin următoarele competențe: (a) să emită decizii obligatorii pentru întreprinderile din domeniul energiei electrice; […] (d) să impună sancțiuni eficace, proporționale și cu efect de descurajare asupra întreprinderilor din domeniul energiei electrice care nu își respectă obligațiile care le revin în temeiul prezentei directive sau al oricărei decizii relevante și cu forță juridică obligatorie a autorității de reglementare sau a agenției sau să propună unei instanțe competente să impună astfel de sancțiuni. Aceasta include competența de a impune sau de a propune impunerea de sancțiuni de până la 10 % din cifra de afaceri anuală a operatorului de transport și de sistem asupra operatorului de transport și de sistem sau de până 10 % din cifra de afaceri anuală asupra întreprinderii integrate vertical, după caz, pentru nerespectarea obligațiilor respective care le revin în temeiul prezentei directive; precum și (e) să dețină drepturi corespunzătoare pentru desfășurarea de investigații și competențele aferente în legătură cu soluționarea litigiilor, în conformitate cu alineatele (11) și (12). […] (11) Orice parte care depune o plângere [a se citi «care intenționează să depună o plângere»] împotriva unui operator de transport și de sistem sau de distribuție referitoare la obligațiile care revin operatorului în temeiul prezentei directive poate înainta această plângere autorității de reglementare care, acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, emite o decizie în termen de două luni de la data primirii plângerii. Acest termen poate fi prelungit cu două luni în cazul în care autoritatea de reglementare are nevoie de informații suplimentare Acest termen extins poate fi prelungit în continuare cu acordul reclamantului. Decizia autorității de reglementare produce efecte obligatorii până la o eventuală hotărâre contrarie pronunțată în urma unei căi de atac. […]”

Articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 a fost transpus în dreptul neerlandez prin articolul 51 alineatul 1 din Wet houdende regels met betrekking tot de productie, het transport en de levering van elektriciteit (Elektriciteitswet 1998) [Legea privind reglementarea producției, transportului și furnizării energiei electrice (Legea privind energia electrică din 1998) din 2 iulie 1998 (Stb. 1998, nr.°427)]. Potrivit acestui articol 51 alineatul 1, „[o] parte care are un diferend cu un operator de sistem cu privire la modul în care acesta își îndeplinește atribuțiile și competențele sau își îndeplinește obligațiile în temeiul prezentei legi poate depune o plângere la [ACM]”.

La 27 martie 2015, o pană de curent generalizată a postului de înaltă tensiune de 380 kV de la Diemen (Țările de Jos), care face parte din rețeaua de înaltă tensiune al cărei operator este TenneT TSO, a avut ca efect privarea de energie electrică timp de mai multe ore a unei mari părți din provincia Noord‑Holland (Olanda de Nord) și a unei mici părți din provincia Flevoland.

Această pană de curent a avut drept consecință întreruperea, timp de mai multe ore, a transportului de energie electrică până la uzina Crown Van Gelder, care exploatează în Velsen‑Noord (Țările de Jos) o uzină de papetărie racordată la sistemul de distribuție operat de Liander NV, sistem care este alimentat de rețeaua de înaltă tensiune operată de TenneT TSO.

Afirmând că a suferit un prejudiciu din acest motiv, Crown Van Gelder a formulat o plângere la ACM pentru a se constata că TenneT TSO nu făcuse tot ceea ce îi stătea în putință în mod rezonabil pentru a preveni întreruperea serviciului de transport al energiei electrice și că modul de concepere a rețelei postului de la Diemen nu îndeplinea cerințele legale.

Prin decizia din 30 aprilie 2018, ACM a declarat această plângere inadmisibilă, pentru motivul că Crown Van Gelder nu avea o relație directă cu TenneT TSO și, prin urmare, nu putea fi considerată „parte care are un diferend cu un operator de sistem”, în sensul articolului 51 alineatul 1 din Legea din 1998 privind energia electrică. Ea a constatat în această privință că uzina, care aparține Crown Van Gelder, nu era racordată la rețeaua TenneT TSO, că Crown Van Gelder nu încheiase un contract cu acest operator de sistem și că nu primea facturi de la acesta.

Crown Van Gelder a introdus o acțiune împotriva acestei din urmă decizii la instanța de trimitere, College van Beroep voor het bedrijfsleven (Curtea de Apel pentru Contencios Administrativ în materie Economică, Țările de Jos).

Această instanță arată că părțile la litigiul aflat pe rolul său au opinii divergente cu privire la interpretarea noțiunii de „orice parte care intenționează să depună o plângere”, în sensul articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72. Întrucât este nevoită să tranșeze în special dacă o plângere poate fi formulată de o persoană juridică ce exploatează o întreprindere conectată la rețeaua regională, a cărei alimentare cu energie electrică a fost întreruptă de o pană de curent din rețeaua națională care alimentează această rețea regională, ea apreciază că domeniul de aplicare al acestei dispoziții nu este atât de clar încât să nu existe nicio îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea sa.

În aceste condiții, College van Beroep voor het bedrijfsleven (Curtea de Apel pentru Contencios Administrativ în materie Economică) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72[…] trebuie interpretat în sensul că această dispoziție conferă, de asemenea, unei părți dreptul de a formula plângere împotriva operatorului rețelei naționale (operatorul de transport și de sistem), în cazul în care acea parte nu este conectată la rețeaua respectivului operator al rețelei naționale (operator de transport și de sistem), ci este racordată doar la o rețea regională (sistem de distribuție), în care transportul de energie electrică este perturbat din cauza unei întreruperi a curentului electric din rețeaua națională (sistem de transport) care alimentează rețeaua regională (sistem de distribuție)?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că autoritatea de reglementare poate respinge o plângere formulată de un client final împotriva unui operator de transport și de sistem, în urma unei pene de curent produse în această rețea de transport, pentru motivul că instalația acestui client final nu este racordată direct la sistemul de transport menționat, ci numai la un sistem de distribuție alimentat de acesta.

Întrucât articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 prevede că orice parte care intenționează să depună o plângere împotriva unui operator de transport și de sistem sau de distribuție referitoare la obligațiile ce revin acestui operator în temeiul prezentei directive poate înainta această plângere autorității de reglementare care, acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, emite o decizie în termen de două luni de la data primirii plângerii, este necesar, pentru a răspunde la întrebarea adresată, să se interpreteze noțiunea de „parte care intenționează să depună o plângere”.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea din 19 decembrie 2019, GRDF, C‑236/18, EU:C:2019:1120, punctul 30 și jurisprudența citată).

În speță, în ceea ce privește mai întâi modul de redactare a articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72, reiese din acesta că competența autorității de reglementare, prevăzută de această dispoziție, depinde în mod expres de îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, plângerea trebuie să vizeze un operator de transport și de sistem sau de distribuție. Pe de altă parte, motivul formulat în această plângere trebuie să privească obligații impuse operatorului de sistem prin această directivă.

În schimb, din termenii articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 nu reiese că, potrivit acestei dispoziții, competența autorității de reglementare este condiționată de existența unei relații directe între autorul plângerii și operatorul de sistem vizat de plângerea respectivă.

În această privință, trebuie să se observe că o interpretare a noțiunii de „parte care intenționează să depună o plângere”, în sensul că ar implica o astfel de condiție, ar limita domeniul de aplicare al acestei noțiuni, în timp ce folosirea termenului „orice”, care îl precedă pe cel de „parte”, indică, dimpotrivă, că noțiunea menționată trebuie înțeleasă în sens larg. În plus, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 30-32 din concluziile sale, termenul „parte” nu desemnează în mod necesar o parte la un contract, ci poate fi înțeles și în „sensul «procedural»” al acestui termen, ca făcând referire la persoane care au un interes pentru a sesiza autoritatea de reglementare. De altfel, în anumite versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, sunt utilizați alți termeni decât „parte”, precum „Betroffene” (persoana în cauză) în versiunea în limba germană și „interessado” (persoana interesată) în versiunea în limba portugheză, care nu desemnează o parte la un contract.

În ceea ce privește apoi contextul articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72, trebuie subliniat că nicio dispoziție a acesteia nu urmărește să restrângă domeniul de aplicare al noțiunii de „parte care intenționează să depună o plângere”, excluzând din această noțiune persoanele care nu au o relație directă cu operatorul de sistem în discuție. Dimpotrivă, articolul 32 alineatul (2) din această directivă prevede că utilizatorul unui sistem căruia i‑a fost refuzat accesul trebuie să aibă posibilitatea de a iniția o procedură de soluționare a litigiilor, chiar dacă tocmai în cazul unui astfel de utilizator nu există o relație contractuală între persoana interesată și operatorul de sistem.

În sfârșit, în ceea ce privește obiectivele urmărite de Directiva 2009/72, trebuie subliniat că din considerentele (37), (42), (51) și (54), precum și din articolul 1 din directiva menționată rezultă că aceasta urmărește să confere autorităților de reglementare în materie de energie electrică competența de a asigura eficiența deplină a măsurilor de protecție a consumatorilor, să permită tuturor sectoarelor industriale și comerciale, precum și tuturor cetățenilor Uniunii să beneficieze de un nivel înalt de protecție a consumatorilor și de mecanisme de soluționare a litigiilor, să plaseze interesele consumatorilor în centrul directivei menționate și ca autoritățile de reglementare să asigure respectarea drepturilor consumatorilor de energie electrică atunci când statul membru le conferă această competență, precum și să instituie mijloace de soluționare a litigiilor eficiente și accesibile tuturor consumatorilor.

De asemenea, articolul 3 alineatul (7) din Directiva 2009/72 impune statelor membre printre altele să garanteze un nivel înalt de protecție a consumatorilor, în special în ceea ce privește mecanismele de soluționare a litigiilor, iar articolul 36 litera (g) din directiva menționată atribuie autorităților de reglementare obiectivul de a contribui la garantarea protecției consumatorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2020, Energiavirasto, C‑578/18, EU:C:2020:35, punctele 34 și 35).

Pentru a atinge aceste obiective, articolul 37 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2009/72 conferă autorității de reglementare sarcina de a asigura respectarea de către operatorii de transport și de distribuție și, atunci când este cazul, de către proprietarii de sisteme electrice, precum și de către orice întreprindere din domeniul energiei electrice a obligațiilor care le revin în temeiul acestei directive și al altor dispoziții ale Uniunii aplicabile. În acest scop, autorității de reglementare i se conferă în special, în temeiul articolului 37 alineatul (4) literele (a), (d) și (e) din această directivă, competența de a emite decizii obligatorii pentru întreprinderile din domeniul energiei electrice și de a impune sancțiuni eficace sau de a propune unei instanțe competente să impună astfel de sancțiuni, precum și drepturi corespunzătoare pentru desfășurarea de investigații și competențele aferente în legătură cu soluționarea litigiilor, în conformitate cu articolul 37 alineatul (11) din directiva menționată.

În contextul cauzei principale, trebuie să se observe de asemenea că, potrivit articolului 37 alineatul (1) literele (h) și (m) din Directiva 2009/72, autoritatea de reglementare are ca atribuții să asigure respectarea normelor de siguranță și fiabilitate ale rețelei, să evalueze performanțele lor anterioare, precum și să monitorizeze perioadele de timp necesare operatorilor de transport și de distribuție pentru racordări și reparații.

Or, o limitare a dreptului de a sesiza autoritatea de reglementare cu o plângere conform articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 doar la clienții finali care au o legătură directă cu operatorul de sistem în discuție nu este conformă cu obiectivele amintite la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, întrucât restrânge accesul consumatorilor la mecanismul de soluționare a litigiilor și, prin urmare, posibilitățile acestei autorități de a îndeplini atribuțiile care îi sunt încredințate, cum sunt cele expuse la punctele 28 și 29 din această hotărâre.

În plus, în ceea ce privește în special operatorii de transport și de sistem, trebuie remarcat că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 47 din concluziile sale, sarcinile și obligațiile care le sunt impuse prin Directiva 2009/72 nu privesc numai entitățile a căror instalație este racordată la sistemul lor. Astfel, mai precis, articolul 12 literele (a)-(d) din această directivă le impune printre altele să exploateze, să întrețină și să dezvolte, în condiții economice, rețele de transport sigure, fiabile și eficiente, să garanteze mijloace adecvate pentru îndeplinirea obligațiilor privind serviciul public, să contribuie la siguranța alimentării prin capacități de transport adecvate și sisteme fiabile, precum și să gestioneze fluxurile de energie electrică din sistem, ținând seama de schimburile cu alte sisteme interconectate.

Prin urmare, o limitare a dreptului de a sesiza autoritatea de reglementare cu o plângere conform articolului 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 doar la clienții finali care au o legătură directă cu operatorul de transport și de sistem în discuție restrânge, printr‑o plângere, mai ales capacitatea autorității de reglementare de a îndeplini atribuția cu care este învestită în mod special și care constă în asigurarea respectării de către operatorii de transport și de sistem a obligațiilor care le revin în temeiul acestei directive.

Rezultă din tot ceea ce precedă că noțiunea de „parte care intenționează să depună o plângere” nu poate fi interpretată în sensul că presupune o relație directă între autorul plângerii și operatorul de transport și de sistem vizat în plângere.

Astfel, deși articolul 37 din Directiva 2009/72 nu impune statelor membre să confere autorității de reglementare competența de a soluționa litigiile dintre consumatorii de energie electrică și operatorii de sistem, dar le permite să acorde această competență altei autorități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 ianuarie 2020, Energiavirasto, C‑578/18, EU:C:2020:35, punctele 36-40 și 43), această competență, în cazul în care este conferită de un stat membru autorității de reglementare, nu poate fi condiționată de existența unei relații directe între autorul plângerii și operatorul de sistem vizat în plângere.

În consecință, din moment ce este sesizată cu o plângere a unui client final care invocă nerespectarea obligațiilor impuse operatorilor de transport și de sistem prin Directiva 2009/72, autoritatea de reglementare nu este îndreptățită să respingă această plângere pentru motivul că instalația acestui client final nu este racordată direct la acest sistem de transport, ci doar la un sistem de distribuție alimentat de acesta.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 37 alineatul (11) din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că autoritatea de reglementare nu poate respinge o plângere formulată de un client final împotriva operatorului de transport și de sistem în urma unei pene de curent produse în acest sistem, pentru motivul că instalația acestui client final nu este racordată direct la sistemul de transport menționat, ci doar la un sistem de distribuție alimentat de acesta.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

8 octombrie 2020 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată