Hotărârea Curții (Camera întâi) din 23 aprilie 2020.#Comisia Europeană împotriva Republicii Finlanda.#Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Directiva 2009/147/CE – Conservarea păsărilor sălbatice – Autorizații pentru vânătoarea de primăvară a unor specimene de masculi din specia de păsări „eider” (Somateria mollissima) în provincia Åland (Finlanda) – Articolul 7 alineatul (4) și articolul 9 alineatul (1) litera (c) – Noțiunile „utilizări judicioase” și „număr mic”.#Cauza C-217/19.

Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții să constate că, prin autorizarea în mod regulat a eliberării unor permise pentru vânătoarea de primăvară a eiderului mascul (Somateria mollissima) în provincia Åland (Finlanda) începând cu anul 2011, Republica Finlanda nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 7 alineatul (4) și al articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO 2010, L 20, p. 7, denumită în continuare „Directiva păsări”).

Potrivit considerentelor (3)-(6) și (10) ale Directivei păsări: „(3) Se constată o scădere, uneori chiar foarte rapidă, a efectivului dintr‑un mare număr de specii de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural pe teritoriul european al statelor membre. Acest declin reprezintă o amenințare gravă pentru conservarea mediului natural, în special din cauza echilibrelor biologice care sunt astfel amenințate. (4) Speciile de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural pe teritoriul european al statelor membre sunt în majoritate specii migratoare. Astfel de specii constituie un patrimoniu comun și protecția eficientă a păsărilor este o problemă transfrontalieră tipică legată de mediu, care implică responsabilități comune. (5) Este necesar să se asigure conservarea speciilor de păsări sălbatice care se găsesc în mod natural pe teritoriul european al statelor membre, în vederea îndeplinirii obiectivelor [Uniunii Europene] privind îmbunătățirea condițiilor de viață și dezvoltarea durabilă. (6) Măsurile care trebuie luate se aplică diferitor factori care pot afecta efectivele de păsări, și anume consecințelor activităților umane, în special distrugerii și poluării habitatelor păsărilor, capturării și omorârii de către om și comerțului care rezultă din astfel de practici. Stringența acestor măsuri trebuie adaptată la situația diferitor specii în cadrul politicii de conservare. […] (10) Datorită efectivului populației, a distribuției geografice și a ratei de reproducere pe întreg teritoriul [Uniunii], anumite specii pot face obiectul vânătorii, ceea ce constituie un tip acceptabil de exploatare, în măsura în care se stabilesc și se respectă anumite limite, astfel de acțiuni de vânătoare trebuind să fie compatibile cu menținerea populației din speciile respective la un nivel satisfăcător.”

Articolul 1 din Directiva păsări este formulat după cum urmează: „(1) Prezenta directivă se referă la conservarea tuturor speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre în care este aplicabil tratatul. Directiva reglementează protejarea, gestionarea și controlul asupra acestor specii și stabilește normele pentru exploatarea acestora. (2) Prezenta directivă se aplică păsărilor, precum și ouălor, cuiburilor și habitatelor acestora.”

Articolul 2 din această directivă prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a menține populația speciilor menționate la articolul 1 la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere sau pentru a adapta populația acestor specii la nivelul respectiv.”

Articolul 5 literele (a) și (e) din această directivă are următorul cuprins: „Fără a se aduce atingere articolelor 7 și 9, statele membre iau măsurile impuse pentru a stabili un sistem de protecție pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1, interzicând în special următoarele: (a) omorârea sau capturarea deliberată a speciilor respective, indiferent de metoda utilizată; […] (e) ținerea în captivitate a păsărilor din specii a căror vânare și capturare este interzisă.”

Articolul 7 alineatele (1) și (4) din Directiva păsări prevede: „(1) Datorită efectivului populației, a distribuției geografice și a ratei de reproducere pe întreg teritoriul [Uniunii], speciile menționate în anexa II pot face obiectul vânătorii în cadrul legislației naționale. Statele membre se asigură că vânarea acestor specii nu aduce atingere eforturilor de conservare în aria lor de răspândire. […] (4) Statele membre se asigură că practicarea vânătorii, inclusiv a vânătorii cu șoimi, desfășurată conform măsurilor de drept intern în vigoare, respectă principiile de utilizare rațională și de control echilibrat ecologic al speciilor de păsări respective și că această practică este compatibilă cu măsurile ce decurg din articolul 2, cu privire la populațiile acestor specii, în special ale speciilor migratoare. Statele membre se asigură în special că speciile cărora li se aplică legislația privind vânătoarea nu sunt vânate în perioada de maturizare, nici în diferitele etape de reproducere și de dependență. În cazul speciilor migratoare, statele membre se asigură în special că speciile cărora li se aplică reglementările asupra vânătorii nu sunt vânate în perioada lor de reproducere sau pe parcursul rutei de întoarcere spre locurile de cuibărire. […]”

Articolul 9 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede: „(1) Statele membre pot aplica derogări de la prevederile articolelor 5-8, în cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, din următoarele motive: […] (c) pentru a permite, în condiții strict controlate și pe bază selectivă, capturarea, păstrarea sau alte utilizări judicioase ale anumitor păsări în număr mic. (2) Derogările menționate la alineatul (1) trebuie să specifice următoarele: (a) speciile care fac obiectul derogărilor; (b) mijloacele, sistemele sau metodele autorizate pentru capturare sau sacrificare; (c) condițiile de risc și circumstanțele de timp și spațiu sub rezerva cărora pot fi acordate astfel de derogări; (d) autoritatea împuternicită să declare că sunt îndeplinite condițiile impuse și să decidă mijloacele, sistemele sau metodele care pot fi utilizate, în ce limite și de către cine; (e) controalele care trebuie efectuate.”

Articolul 18 din Directiva păsări prevede că Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO 1979, L 103, p. 1), astfel cum a fost modificată prin acte ulterioare, se abrogă. După cum precizează considerentul (1) al Directivei păsări, aceasta codifică Directiva 79/409.

Eiderul (Somateria mollissima) figurează în partea B din anexa II la Directiva păsări.

Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109, denumită în continuare „Directiva habitate”) prevede: „Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale; (b) pentru a evita daunele grave asupra recoltelor, efectivelor de animale, pădurilor, exploatațiilor piscicole, apelor și altor forme de proprietate; (c) în folosul sănătății și siguranței publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic și în situații care ar avea efecte benefice de importanță majoră asupra mediului; (d) în scopuri educative și de cercetare, pentru repopulare sau pentru reintroducerea anumitor specii, precum și pentru operațiunile de reproducere necesare acestor scopuri, inclusiv propagarea artificială a plantelor; (e) pentru a permite, în condiții de strictă supraveghere, după criterii selective și la un nivel limitat, prelevarea sau deținerea de anumite specimene din speciile enumerate în anexa IV, în număr limitat, stabilit de autoritățile naționale competente.”

În mod tradițional, eiderii masculi sunt vânați în provincia Åland (Finlanda) primăvara.

Prin Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770), Curtea a declarat vânătoarea de primăvară a eiderilor masculi, autorizată în provincia Åland în cursul anilor 1998-2001, incompatibilă cu Directiva 79/409. În urma acestei hotărâri, guvernul provinciei Åland nu a acordat autorizații pentru vânătoarea de primăvară a eiderilor masculi în perioada cuprinsă între anii 2006 și 2010.

În anul 2011, Comisia a primit informații potrivit cărora autoritățile acestei provincii ar fi eliberat din nou autorizații pentru practicarea vânătorii de primăvară. De atunci, autoritățile menționate au continuat să elibereze anual autorizații (denumite în continuare „autorizațiile în litigiu”).

În opinia Comisiei, aceste autorizații nu ar fi compatibile cu Directiva păsări, care interzice vânătoarea de primăvară, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile de derogare definite în această directivă. În speță, Republica Finlanda nu ar îndeplini aceste condiții, întrucât nu ar fi demonstrat nici că autorizațiile respective permiteau „utilizări judicioase”, nici că cotele de vânătoare priveau numai un „număr mic” de păsări, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

La 22 noiembrie 2012, Comisia a adresat Republicii Finlanda o scrisoare de punere în întârziere în temeiul articolului 258 TFUE, în care această instituție afirma că deschiderea sezoanelor de vânătoare de primăvară în anii 2011 și 2012 era incompatibilă cu articolele 7 și 9 din Directiva păsări.

Prin răspunsul din 21 ianuarie 2013, Republica Finlanda a negat încălcarea, arătând că vânătoarea de primăvară intra sub incidența derogării prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

La 27 februarie 2015, Comisia a adresat Republicii Finlanda o scrisoare de punere în întârziere complementară, prin care viza sezoanele de vânătoare de primăvară din anii 2013 și 2014, care ar constitui exemple suplimentare privind această practică ilicită. Instituția menționată a susținut în special că articolul 9 alineatul (1) litera (c) din această directivă nu ar permite justificarea autorizațiilor în litigiu.

Prin scrisoarea din 23 aprilie 2015, Republica Finlanda a răspuns la această scrisoare de punere în întârziere complementară respingând susținerile Comisiei.

La 9 decembrie 2016, Comisia a notificat Republicii Finlanda un aviz motivat în care își menținea poziția.

Republica Finlanda a răspuns la 9 februarie 2017, negând încălcarea și furnizând anumite informații cu privire la situația populației de eideri.

În lunile ianuarie și martie ale anului 2017 au avut loc reuniuni între reprezentanți ai provinciei Åland și funcționari ai Comisiei. Prin scrisoarea din 27 iulie 2017, membrul Comisiei însărcinat cu protecția mediului a solicitat autorităților finlandeze și celor din provincia Åland să pună capăt încălcării constatate. Guvernul provinciei Åland a răspuns la 22 august 2017, prezentând o strategie de gestionare a populației de eideri, care includea un control al prădătorilor și al inventarelor, și refuzând să pună capăt vânătorii de primăvară a acestor păsări. În răspunsul din 22 decembrie 2017, membrul Comisiei însărcinat cu protecția mediului a concluzionat că încălcarea exista în continuare.

La 8 martie 2019, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.

În cererea introductivă, Comisia consideră că autorizațiile în litigiu sunt, pe de o parte, incompatibile cu articolul 7 alineatul (4) al treilea paragraf din Directiva păsări și, pe de altă parte, că acestea nu pot fi justificate în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din această directivă.

În primul rând, autorizațiile în litigiu ar fi incompatibile cu articolul 7 alineatul (4) al treilea paragraf din Directiva păsări. Astfel, potrivit acestei dispoziții, statele membre, „[î]n cazul speciilor migratoare, […] se asigură în special că speciile cărora li se aplică reglementările asupra vânătorii nu sunt vânate în perioada lor de reproducere”.

Comisia consideră că, în speță, nu se poate contesta, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770), că sezonul de vânătoare de primăvară în provincia Åland, care durează între două și trei săptămâni în luna mai, coincide cu perioada de reproducere a eiderilor.

Acest element ar fi confirmat de lucrările Comitetului ORNIS, care este Comitetul pentru adaptarea la progresul tehnic și științific a Directivei păsări, instituit în conformitate cu articolul 16 din această directivă și compus din reprezentanți ai statelor membre, autoritatea științifică a lucrărilor acestuia fiind deja recunoscută de Curte (Hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia și alții, C‑60/05, EU:C:2006:378, punctele 26 și 27, precum și jurisprudența citată).

În al doilea rând, Republica Finlanda nu poate justifica incompatibilitatea autorizațiilor în litigiu cu articolul 7 alineatul (4) al treilea paragraf din Directiva păsări prin derogarea prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din această directivă.

Astfel, nu numai că Republica Finlanda nu ar fi dovedit că autorizațiile în litigiu constituiau „utilizări judicioase”, ci, în plus, acest stat membru nu ar fi demonstrat că vânătoarea de primăvară a eiderilor afectează doar un „număr mic” de păsări, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva păsări.

În ceea ce privește nedemonstrarea unor „utilizări judicioase”, primo, Republica Finlanda nu ar fi demonstrat prin dovezi științifice solide că exista o garanție că populația în cauză era menținută la un „nivel satisfăcător”. Astfel, elementele pe care s‑ar întemeia acest stat membru ar rezulta dintr‑o interpretare eronată și parțială a anumitor documente. Aceste documente nu ar mai fi actualizate, cel mai vechi datând din anul 2004, sau nu ar fi pertinente, în sensul că ar privi o populație de dimensiune mondială sau europeană, cu alte cuvinte mai mare decât cea în discuție în prezenta cauză. În schimb, patru studii ar demonstra, pentru perioada cuprinsă între anul 2011 și anul 2015, tendința de scădere a acestei populații. În ceea ce privește anii următori, alte trei studii ar indica faptul că situația s‑ar fi înrăutățit și mai mult, iar un al patrulea studiu ar arăta că situația ar fi în continuare îngrijorătoare, astfel că nu ar fi posibil să se concluzioneze că populația speciei în cauză ar fi menținută la un „nivel satisfăcător”.

Pe de altă parte, datele comunicate în temeiul articolului 12 din Directiva păsări atât de Republica Finlanda, cât și de statul membru vecin, Regatul Suediei, care ar fi pertinente pentru o specie migratoare, ar ilustra un declin al populației de eideri pe termen scurt, precum și pe termen lung. Comisia recunoaște că mai multe motive explică acest declin. Aceasta subliniază însă că Hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia și alții (C‑60/05, EU:C:2006:378, punctul 32), precum și Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Malta (C‑76/08, EU:C:2009:535, punctul 59), referitoare la „utilizări[le] judicioase”, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva păsări, exclud beneficiul derogării prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din această directivă dacă nu există o garanție că populația în cauză este menținută la un „nivel satisfăcător”, iar aceasta indiferent dacă vânătoarea contribuie sau nu la stadiul necorespunzător de conservare a populației. Astfel, ar fi inoportun să se permită vânătoarea acestor populații chiar dacă aceasta nu s‑ar afla la originea acelui stadiu necorespunzător de conservare sau nu ar contribui la acesta.

În plus, Comisia contestă poziția Republicii Finlanda potrivit căreia acordarea autorizațiilor în litigiu ar putea fi justificată în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate în cazul unui stadiu necorespunzător de conservare și, în conformitate cu Hotărârea din 14 iunie 2007, Comisia/Finlanda (C‑342/05, EU:C:2007:341, punctul 29), „ar rămâne posibilă cu titlu excepțional atunci când se dovedește în mod temeinic că [astfel de autorizații] nu sunt de natură să agraveze stadiul necorespunzător de conservare a populațiilor menționate sau să împiedice revenirea acestora la un stadiu de conservare corespunzător”. Astfel, nu numai că Curtea nu ar fi aplicat niciodată această excepție în contextul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări, care cuprinde condiții diferite și a cărui structură diferă de cea a articolului 16 alineatul (1) din Directiva habitate, ci mai ales Republica Finlanda nu ar fi dovedit în mod temeinic că autorizațiile în litigiu ar avea doar efecte „neutre” asupra populației în cauză de eideri. Dimpotrivă, oamenii de știință ar fi observat, în ceea ce privește efectul vânării eiderului, că ruperea legăturilor cuplurilor contribuie la o scădere pe termen lung a fertilității eiderilor femele într‑o populație în care eiderii masculi sunt uciși în mod regulat ca urmare a vânătorii de primăvară.

Secundo, Republica Finlanda nu ar fi dovedit că vânătoarea de primăvară ar fi necesară pentru controlul prădătorilor și ar constitui, din acest motiv, o „utiliz[are] judicioas[ă]”. Astfel, deși acest stat membru a susținut deja, în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770), că vânătoarea de primăvară a eiderului era justificată de motivul că vânătorii ar îmbunătăți condițiile de cuibărire prin eliminarea micilor prădători prezenți în zonele de reproducere, Curtea ar fi respins acest argument la punctul 35 din hotărârea menționată, subliniind că „nu rezultă că o […] operațiune [de gestionare a mediului natural] poate fi realizată numai cu condiția ca vânătoarea eiderilor să fie deschisă primăvara”.

În ceea ce privește demonstrarea faptului că vânătoarea ar privi numai un „număr mic”, în condițiile în care Republica Finlanda a utilizat ca bază de calcul populația care iernează pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden, Comisia este de părere că acest stat membru ar fi trebuit să ia ca bază de referință populația care cuibărește în insulele din provincia Åland. Astfel, deși nu se contestă că eiderul este o pasăre migratoare, autorizațiile în litigiu nu ar privi eiderii „în curs de în migrare”, ci pe cei care au început să se reproducă și care sunt, așadar, imobili. De asemenea, aceste autorizații s‑ar limita la păsările prezente în insulele din provincia Åland.

Alegerea populației de referință efectuată de Republica Finlanda ar conduce la o supraevaluare a numărului de păsări disponibile pentru vânătoare la momentul și în locul cărora le sunt aplicabile autorizațiile menționate. Ținând seama de importanța întregii populații de eideri care iernează pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden, nici măcar o fracțiune din această populație nu ar constitui un „număr mic” în raport cu populația care cuibărește în insulele din provincia Åland. Or, nu toți eiderii din populația care iernează în regiunea Mării Baltice/Mării Wadden ar migra până în Finlanda.

În plus, Republica Finlanda ar fi neglijat efectele cumulative ale metodei sale de calcul. Nu numai că niciun alt stat membru nu ar efectua calculul în acest mod, ci, dacă fiecare stat membru ar proceda astfel, nu ar mai fi vorba despre un „număr mic” pentru fiecare dintre populațiile vizate de derogările respective, ci despre fracțiuni care, însumate, ar fi în mod necesar mai mari. Prin faptul că nu a furnizat date privind populația care cuibărește în insulele din provincia Åland, Republica Finlanda nu ar fi putut dovedi că derogarea privea doar un „număr mic”.

În memoriul în apărare, acest stat membru precizează de la bun început că, în opinia sa, prezenta cauză nu privește o specie în pericol sau pe cale de dispariție, apoi formulează trei observații preliminare.

Primo, populația de eideri ar fi „stabilă/fluctuantă”, iar declinul acestei populații constatat începând cu anii ’90 ar avea în mare parte drept cauză o evoluție naturală. Ar fi eronat din punct de vedere științific să se facă o legătură între dezvoltarea populației de eideri și perioada în care această populație își atinsese apogeul, care s‑ar datora unor condiții artificiale, printre care în special eutrofizarea Mării Baltice și a Mării Wadden, precum și lipsa unor prădători. În consecință, o specie în declin nu poate fi definită automat ca prezentând un nivel de populație nesatisfăcător sau un stadiu necorespunzător de conservare. Situația ar fi aceasta cu atât mai mult atunci când, precum în speță, practicarea vânătorii de primăvară nu are legătură cu vreun declin.

Secundo, înscrierea, în ceea ce privește Uniunea, a speciei în cauză în categoria „aproape amenințată” din „lista roșie” a speciilor amenințate ale Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii și a Resurselor Naturale (UICN) nu ar însemna că această specie este în pericol sau suferă un risc ridicat, în măsura în care această clasificare nu ar ține seama de respectiva tendință „stabilă/fluctuantă”.

Tertio, având în vedere dispozițiile Directivei păsări și în special cele ale articolului 9 alineatul (1) litera (c) din aceasta, Comisia ar considera în mod eronat că vânătoarea de primăvară ar fi, în sine, nerezonabilă.

În ceea ce privește fondul acțiunii, Republica Finlanda afirmă că autorizațiile în litigiu respectă condițiile privind „utilizări[le] judicioase” și „număr[ul] mic”.

În primul rând, în ceea ce privește noțiunea de „utilizări judicioase”, acest stat membru susține, mai întâi, întemeindu‑se pe jurisprudența Curții referitoare la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, că „nivelul satisfăcător” al populației în cauză nu ar constitui o condiție prealabilă pentru acordarea derogării instituite prin articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

În continuare, chiar dacă „nivelul satisfăcător” al populației în cauză ar constitui o condiție prealabilă pentru acordarea derogării menționate, Republica Finlanda arată că s‑a referit la cinci studii și consideră că s‑a întemeiat pe dovezi științifice solide în vederea deschiderii vânătorii de primăvară a eiderilor masculi în provincia Åland.

În sfârșit, nivelurile populației stabilite nu ar exclude vânătoarea de primăvară. Astfel, condiția menținerii populației la un „nivel satisfăcător” ar putea fi îndeplinită dacă derogarea nu este de natură să agraveze situația populației sau să împiedice menținerea situației populației la un asemenea nivel. În plus, vânătoarea de primăvară ar stimula comunitățile de vânători să participe la un plan de gestionare și să ia măsuri de conservare.

Întemeindu‑se pe ghidul privind vânătoarea durabilă adoptat de Comisie în anul 2008 în aplicarea Directivei păsări (denumit în continuare „ghidul”), Republica Finlanda este de părere că această instituție ar accepta ea însăși faptul că speciile al căror stadiu de conservare este necorespunzător ar putea fi vânate, în măsura în care aceasta ar putea constitui o puternică stimulare a gestionării habitatelor și a influențării altor factori care participă la declinul populației, contribuind astfel la obiectivul de a readuce populațiile într‑un stadiu de conservare corespunzător. De altfel, acest motiv ar constitui rațiunea pentru care guvernul provinciei Åland a adoptat un plan de gestionare în anii 2017 și 2018, în cadrul autorizării vânătorii de primăvară. Republica Finlanda arată de asemenea că vânătoarea a 2000 de eideri masculi a fost autorizată și pentru sezonul vânătorii de primăvară din anul 2019.

În această privință, contrar celor afirmate de Comisie, precizarea făcută la punctul 35 din Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770), potrivit căreia, „deși este adevărat că vânătorii efectuează o operațiune utilă în ceea ce privește gestionarea mediului natural, prin vânarea, primăvara, a micilor prădători pentru ca cuibărirea eiderilor să dea rezultate mai bune, nu rezultă că o astfel de operațiune poate fi realizată numai cu condiția ca vânătoarea eiderilor să fie deschisă primăvara”, ar fi fost adusă în ceea ce privește noțiunea de „lipsă a unei soluții alternative”, iar Curtea ar fi considerat în mod implicit, dar cert, că vânătorii ar fi oricum stimulați să exercite un control asupra prădătorilor.

În al doilea rând, în ceea ce privește condiția referitoare la un „număr mic”, pe de o parte, din Hotărârea din 9 decembrie 2004, Comisia/Spania (C‑79/03, EU:C:2004:782, punctul 36), și din Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770, punctul 53), ar rezulta că prin „populație în cauză” trebuie să se înțeleagă, în ceea ce privește speciile migratoare, „populația regiunilor care furnizează principalele contingente care frecventează regiunea în care se exercită derogarea în perioada de aplicare a acesteia”. Întrucât Curtea nu a însoțit această definiție de nicio rezervă, ar fi, prin urmare, evident că noțiunea de „specii migratoare” ar face referire la comportamentul biologic al speciilor în cauză și nu ar implica faptul că specia este „în curs de migrare” și, prin urmare, în mișcare la momentul vânătorii. Or, o specie de păsări ar fi fie sedentară, fie migratoare și nu ar înceta să fie astfel pentru simplul motiv că păsările din specia în cauză nu ar fi „în curs de migrare”.

Pe de altă parte, întrucât niciun alt stat membru în afară de Republica Finlanda nu autorizează vânătoarea de primăvară a eiderului mascul prezent pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden, nicio practică de vânătoare de primăvară nu ar coincide cu vânătoarea de primăvară din provincia Åland și nu ar fi, așadar, necesar să se calculeze efectele cumulative tocmai întrucât acestea nu ar exista.

În memoriul în replică și în ceea ce privește „utilizări[le] judicioase”, Comisia precizează, primo, că interpretarea preconizată de Republica Finlanda contravine jurisprudenței Curții care rezultă din Hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia și alții (C‑60/05, EU:C:2006:378, punctul 32), precum și din Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Malta (C‑76/08, EU:C:2009:535, punctul 59), potrivit căreia „nu se pot pune în aplicare derogări în temeiul articolului 9 din [Directiva păsări] decât dacă există garanția că populația speciilor în cauză este menținută la un nivel satisfăcător și că, în lipsa acestei garanții, prelevările de păsări nu pot fi privite în niciun caz ca fiind judicioase”. Secundo, această instituție insistă asupra împrejurării că regimul derogatoriu prevăzut la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări este mai exigent decât cel prevăzut la articolul 16 din Directiva habitate. Astfel, prin faptul că a limitat în mod specific articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări la cazurile de „utilizări judicioase”, legiuitorul Uniunii ar fi dorit să supună această dispoziție derogatorie unei cerințe mai stricte, care ar limita derogările la cazurile în care nivelul populațiilor de păsări ar fi satisfăcător. Tertio, pe de o parte, tendințele în scădere ale populației unei specii în cauză ar constitui, în mod evident, un factor pertinent pentru a stabili dacă nivelul său de populație este sau nu satisfăcător. Pe de altă parte, din moment ce un stat membru nu ar garanta menținerea populației menționate la un „nivel satisfăcător”, vânătoarea de primăvară nu ar putea constitui o „utiliz[are] judicioas[ă]”, independent de împrejurarea că vânătoarea constituie sau nu principala cauză a declinului populației menționate.

În ceea ce privește studiile furnizate, cele prezentate de Republica Finlanda ar fi insuficiente pentru a contrazice elementele de probă care semnalează tendințele în scădere ale populației de eideri, care ar constitui un indicator important al unui stadiu necorespunzător al populației.

De asemenea, acest stat membru ar invoca argumente privind controlul prădătorilor care nu ar fi pertinente din punct de vedere juridic. Pe de o parte, jurisprudența Curții ar urmări să stabilească dacă deschiderea vânătorii ar fi necesară pentru a îndeplini operațiunea potențial utilă sau dacă această operațiune ar putea fi asigurată independent de vânătoare. În speță, în memoriul în apărare al Republicii Finlanda nu ar fi prezentată nicio probă care să demonstreze că populația de eideri s‑ar afla într‑un stadiu mai favorabil în insulele din provincia Åland, în toată Finlanda, în Marea Baltică sau pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden datorită vânătorii de primăvară și controlului prădătorilor.

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia literatura științifică ar valida vânătoarea de primăvară a eiderului mascul pentru motivul că populația ar fi constituită în majoritate din masculi nu ar avea temei factual, această literatură recomandând limitarea vânătorii în principal la eiderii masculi pe timpul iernii. Mai precis, acest argument ar intra în contradicție cu jurisprudența Curții, care ar considera că o specie biologică se definește ca fiind ansamblul tuturor indivizilor care constituie o comunitate de reproducere, astfel că speciile trebuie să fie protejate în ansamblul lor (Hotărârea din 12 iulie 2007, Comisia/Austria, C‑507/04, EU:C:2007:427, punctul 235).

În memoriul în duplică, Republica Finlanda formulează diferite observații preliminare. În special, aceasta este surprinsă că Comisia nu a luat poziție cu privire la planul de gestionare operațional instituit în Finlanda începând cu anul 2017.

În ceea ce privește noțiunea de „utilizări judicioase”, Republica Finlanda reiterează afirmația sa potrivit căreia menținerea la un „nivel satisfăcător” nu ar constitui o condiție prealabilă potrivit articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări. Pe de altă parte, acest stat membru susține că argumentația sa constă nu în a transpune în cadrul Directivei păsări regimul prevăzut la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, ci în a pleda în favoarea unei interpretări convergente a derogărilor cuprinse în cele două directive. În plus, acesta reafirmă distincția necesară între o specie în declin și o specie care prezintă un stadiu necorespunzător de conservare.

Pe lângă contestarea analizei studiilor care a fost efectuată de Comisie, Republica Finlanda invocă o declarație din 29 iulie 2019 a unuia dintre principalii oameni de știință specializați în cercetarea privind eiderii din Finlanda, prin care acesta ar aprecia că strategia de gestionare instituită în insulele din provincia Åland ar fi atât justificată și întemeiată, cât și strâns legată de situația locală. Acesta ar considera de asemenea că planul de gestionare menționat la punctul 52 din prezenta hotărâre și măsurile adoptate în această privință ar avea un efect pozitiv asupra populației de eideri din provincia Åland, care ar prima asupra efectului negativ determinat de reducerea capacității de reproducere a unui număr limitat de femele.

În ceea ce privește controlul prădătorilor, Republica Finlanda arată, mai întâi, că comunitatea locală de vânători ar pierde orice interes de a efectua controlul prădătorilor dacă vânătoarea de primăvară a eiderului ar fi interzisă. Interzicerea vânătorii de primăvară în provincia Åland ar echivala, așadar, cu interzicerea completă a vânătorii. În continuare, acest stat membru susține că implicarea comunităților locale în programele de conservare trebuie încurajată. Potrivit Republicii Finlanda, Comisia ar urmări să excludă cel mai mare grup de părți interesate de conservarea viitoare a eiderului, eliminând unicul lor stimulent de a participa la astfel de programe. Acest stat membru concluzionează că interzicerea vânătorii de primăvară impusă de Comisie este disproporționată, întrucât nu ar ține nicidecum seama de împrejurarea că această vânătoare nu a contribuit deloc la declinul populației speciei în cauză și de rolul pozitiv jucat de comunitatea locală de vânători în conservarea acestei populații.

Prin acțiunea formulată, Comisia solicită Curții să constate că Republica Finlanda nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 7 alineatul (4) și al articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări, întrucât a autorizat în mod regulat eliberarea de permise pentru vânătoarea de primăvară a eiderilor masculi în provincia Åland începând cu anul 2011.

Trebuie să se arate că, în memoriul în apărare, Republica Finlanda susține că acest tip de autorizații a fost acordat cel puțin până la vânătoarea de primăvară din anul 2019.

Or, deși existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, obiectul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor poate fi extins la fapte ulterioare avizului motivat, în măsura în care acestea sunt de aceeași natură și reprezintă același comportament cu faptele la care se referă avizul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2017, Comisia/Bulgaria, C‑488/15, EU:C:2017:267, punctele 40 și 43, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că temeinicia prezentei acțiuni trebuie examinată pentru perioada cuprinsă între anii 2011 și 2019.

Articolul 7 alineatul (4) din această directivă impune statelor membre să se asigure în special că speciile de păsări enumerate în anexa II la directiva menționată nu sunt vânate în perioada de reproducere.

În speță, eiderul este o specie menționată în partea B din anexa II la Directiva păsări. Nu se contestă că sezonul de vânătoare de primăvară a acestei specii în provincia Åland coincide cu perioada de reproducere a acesteia.

Prin urmare, acest sezon face parte din perioadele în care articolul 7 alineatul (4) din directiva menționată interzice, în principiu, orice vânătoare a eiderului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2007, Comisia/Austria, C‑507/04, EU:C:2007:427, punctul 195).

Republica Finlanda consideră însă că articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări permite justificarea autorizațiilor în litigiu.

Astfel, această dispoziție autorizează, pentru toate speciile de păsări și dacă nu există „altă soluție satisfăcătoare”, o derogare de la articolele 5 și 7 din această directivă pentru a permite, în condiții strict controlate și pe bază selectivă, capturarea, păstrarea sau alte „utilizări judicioase” ale anumitor păsări „în număr mic”.

În această privință, trebuie precizat că Curtea a declarat deja că vânătoarea păsărilor sălbatice practicată în scop recreativ în perioadele indicate la articolul 7 alineatul (4) din Directiva păsări poate constitui o „utiliz[are] judicioas[ă]” autorizată de articolul 9 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2003, Ligue pour la protection des oiseaux și alții, C‑182/02, EU:C:2003:558, punctul 11, precum și jurisprudența citată).

Mai trebuie subliniat, în ceea ce privește un regim derogatoriu precum cel prevăzut la articolul 9 din Directiva păsări, care trebuie să fie de strictă interpretare și să atribuie autorității care ia decizia sarcina probei privind existența condițiilor cerute pentru fiecare derogare, că statele membre au obligația să garanteze că orice intervenție care aduce atingere speciilor protejate nu este autorizată decât pe baza unor decizii care conțin o motivare precisă și adecvată care face referire la motivele, la condițiile și la cerințele prevăzute la articolul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia și alții, C‑60/05, EU:C:2006:378, punctul 34).

Din dispozițiile articolului 9 din Directiva păsări, care face referire la controlul strict al derogării prevăzute la acest articol și la caracterul selectiv al capturilor, precum, de altfel, și din principiul general al proporționalității, reiese că derogarea pe care înțelege să o folosească un stat membru trebuie să fie proporțională cu nevoile care o justifică (Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Malta, C‑76/08, EU:C:2009:535, punctul 57).

Curtea a statuat astfel că nu se pot pune în aplicare derogări în temeiul articolului 9 din Directiva păsări decât dacă există garanția că populația speciilor în cauză este menținută la un nivel satisfăcător și că, în lipsa acestei garanții, prelevările de păsări nu pot fi privite în niciun caz ca fiind judicioase și, prin urmare, ca reprezentând o exploatare admisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia și alții, C‑60/05, EU:C:2006:378, punctul 32, precum și Hotărârea din 10 septembrie 2009, Comisia/Malta, C‑76/08, EU:C:2009:535, punctul 59).

În prezenta cauză, trebuie să se examineze dacă populația speciilor în cauză este menținută la un „nivel satisfăcător”, în caz contrar, astfel cum amintește jurisprudența citată la punctul anterior, celelalte condiții de la articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări și în special cea privind „utilizări[le] judicioase” neputând fi îndeplinite.

În această privință, trebuie amintit că elementele care demonstrează că condițiile impuse pentru a deroga de la regimul de protecție prevăzut de această directivă trebuie să se întemeieze pe cunoștințe științifice solide (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda, C‑344/03, EU:C:2005:770, punctul 54 și jurisprudența citată). Curtea a declarat deja că autoritățile trebuie să aibă la dispoziție cele mai bune cunoștințe relevante în momentul în care acordă autorizațiile (a se vedea, în ceea ce privește speciile protejate care intră sub incidența Directivei habitate, Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, C‑127/02, EU:C:2004:482, punctele 52 și 61, precum și Hotărârea din 10 octombrie 2019, Luonnonsuojeluyhdistys Tapiola, C‑674/17, EU:C:2019:851, punctul 51). Aceste considerații sunt valabile și pentru articolul 9 alineatul (2) din Directiva păsări.

În speță, tabelul pe care se întemeiază Republica Finlanda conține cinci lucrări, și anume, primo, clasificarea, la nivel mondial, pentru anul 2015, de către UICN a speciei în cauză în categoria „preocupare minoră”, secundo, un raport din anul 2004 redactat de organizația neguvernamentală BirdLife International, prin care se conferea eiderului un „stadiu de conservare corespunzător” la nivel paneuropean, tertio, ghidul, quarto, clasificarea realizată în anul 2015 de organizația neguvernamentală Wetlands International a populației de pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden în categoria „preocupare minoră” și, quinto, „lista roșie” finlandeză din anul 2010, prin care eiderul era clasificat în categoria „aproape amenințată” în Finlanda.

Mai întâi, este suficient să se constate că prima și a patra dintre aceste lucrări datează din anul 2015 și nu pot justifica, așadar, autorizațiile în litigiu pentru anii 2011-2014. Pe de altă parte, deși prima dintre lucrările menționate, privind clasificarea speciei în cauză la nivel mondial, plasa, desigur, specia în cauză în categoria „preocupare minoră” la nivel mondial, aceeași organizație enumera totuși pentru același an această specie printre cele „în pericol” la nivelul Uniunii.

În continuare, a doua și a treia lucrare datează din anul 2004 și, respectiv, din anul 2008. În ceea ce le privește pe acestea, potrivit Republicii Finlanda, Comisia nu a demonstrat că nu ar mai fi actualizate.

În această privință, pe de o parte, nu se poate susține că un stat membru dispune de cele mai bune cunoștințe științifice în cazul în care, la momentul la care autoritatea competentă adoptă decizia, aceasta se întemeiază pe un studiu publicat cu șapte ani în urmă, astfel că, cu excepția unor elemente contrare, se poate considera că un studiu ulterior, care ar analiza date referitoare la ani mai recenți, ar conține date mai actuale și ar avea, în consecință, un grad de exactitate și de pertinență semnificativ mai ridicat.

Pe de altă parte, în condițiile în care, contrar afirmațiilor Comisiei, nu este cert că se poate considera că ghidul din anul 2008 nu mai era actualizat și, deși trebuie subliniat că acesta fusese publicat în contextul Directivei 79/409, concluziile pe care Republica Finlanda le deduce din acest ghid provin totuși dintr‑o lectură parțială a conținutului său. Astfel, deși ghidul menționat enumeră, desigur, eiderul printre speciile „care pot fi vânate”, el stabilește mai ales că această specie se numără printre cele al căror stadiu de conservare este „necorespunzător”.

Rezultă că Republica Finlanda nu se poate prevala în mod util de primele patru lucrări menționate la punctul 71 din prezenta hotărâre pentru a demonstra că autoritatea care a acordat autorizațiile în litigiu dispunea de cunoștințe științifice solide care să permită să se considere că populația speciei în cauză era menținută la un „nivel satisfăcător” în perioada cuprinsă între anii 2011 și 2014.

În aceste condiții, Republica Finlanda avea la dispoziție „lista roșie” finlandeză întocmită în anul 2010, care viza o analiză recentă a stadiului de conservare a speciilor de păsări de pe teritoriul său.

În această privință, statul membru menționat consideră că împrejurarea că această „listă roșie” finlandeză clasifică, în anul 2010, eiderul în categoria „aproape amenințată” nu ar diminua, ci ar susține argumentul său potrivit căruia autorizațiile în litigiu pentru anii 2011-2015 se întemeiau pe elemente științifice solide.

Trebuie să se constate că o astfel de argumentație nu reflectă nici titlul însuși al acestei categorii, nici definiția dată acestuia. Astfel, categoria menționată este definită în termenii următori: „[o] specie este denumită «aproape amenințată» atunci când a fost evaluată potrivit criteriilor [referitoare la dimensiunea și la evoluția populației, la repartizarea sa geografică, precum și la o analiză cantitativă] și nu îndeplinește, pentru moment, criteriile pentru categoriile «[î]n pericol critic», «[î]n pericol» sau «[v]ulnerabil», dar aproape îndeplinește criteriile corespunzătoare categoriilor din grupul «amenințat» sau le va îndeplini probabil într‑un viitor apropiat”.

Pe de altă parte, trebuie subliniat de asemenea că, deși Republica Finlanda amintește că, în ceea ce privește riscurile, categoria „aproape amenințată” ocupă poziția a doua în nomenclatura listei menționate, titlurile categoriilor de rang superior, ale căror denumiri sunt „vulnerabilă”, „în pericol”, „în pericol critic”, „dispărută din natură” și „dispărută”, arată că includerea speciei menționate în aceste categorii nu poate demonstra nici că respectiva specie se află într‑un stadiu corespunzător, nici că nu suscită nicio îngrijorare.

În plus, Comisia citează diferite studii care în esență contrazic, în majoritatea lor, afirmația Republicii Finlanda potrivit căreia aceasta era în măsură să garanteze menținerea populației prezente pe ruta de migrare Marea Baltică/Marea Wadden la un „nivel satisfăcător” la deschiderea sezoanelor de vânătoare de primăvară în perioada cuprinsă între anul 2011 și anul 2015.

Pentru anii următori, este cert că UICN, BirdLife International, Wetlands International și „lista roșie” finlandeză, menționată la punctul 71 din prezenta hotărâre, au reclasificat toate eiderul în categorii de riscuri mai ridicate.

În plus, desigur, împrejurarea că există o tendință de scădere a populației dintr‑o specie vizată nu este suficientă, în sine, pentru a demonstra că această populație se află într‑un stadiu necorespunzător de conservare. Cu toate acestea, în cazul în care elemente suplimentare nu indică faptul că, din alte motive, situația ar trebui totuși să fie considerată corespunzătoare, o astfel de împrejurare nu permite să se considere că populația este menținută la un „nivel satisfăcător”.

În ceea ce privește interpretarea Directivei păsări și a Directivei habitate, mai trebuie adăugat că, deși jurisprudența Curții a recunoscut, în ceea ce o privește pe cea de a doua, posibilitatea de a acorda derogări în cazul unui stadiu de conservare necorespunzător, pe de o parte, acordarea unor astfel de derogări nu poate avea loc decât în împrejurări excepționale și, pe de altă parte, o astfel de acordare trebuie apreciată și în lumina principiului precauției (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Directiva habitate, Hotărârea din 10 octombrie 2019, Luonnonsuojeluyhdistys Tapiola, C‑674/17, EU:C:2019:851, punctele 68 și 69, precum și jurisprudența citată). Rezultă că, deși interpretarea acestor două directive include particularitățile fiecăreia dintre ele, această interpretare nu poate fi considerată divergentă în măsura în care, în limita particularităților lor, interpretarea menționată cuprinde considerații analoge care țin, printre altele, de sistemul lor de protecție respectiv.

În ceea ce privește planurile de gestionare adoptate și puse în aplicare în Finlanda în anii 2017 și 2018 și care și‑ar găsi temeiul în ghid, trebuie subliniat că, deși acest ghid nu are valoare juridică obligatorie, el poate fi utilizat de Curte ca bază de referință. De altfel, în ghidul menționat se precizează că planurile care pot fi instituite nu beneficiază de „un statut juridic distinct”, în sensul Directivei păsări. În această privință, mai trebuie arătat că Curtea a statuat în mod repetat că, deși cerințele economice și recreative sunt menționate la articolul 2 din această directivă, dispoziția respectivă nu constituie o derogare autonomă de la regimul de protecție instituit prin Directiva păsări (Hotărârea din 8 iulie 1987, Comisia/Belgia, 247/85, EU:C:1987:339, punctul 8, Hotărârea din 8 iulie 1987, Comisia/Italia, 262/85, EU:C:1987:340, punctul 8, și Hotărârea din 28 februarie 1991, Comisia/Germania, C‑57/89, EU:C:1991:89, punctul 22).

În sfârșit, deși în cadrul examinării condiției referitoare la lipsa unei alte soluții satisfăcătoare, prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări, Curtea a recunoscut, la punctul 35 din Hotărârea din 15 decembrie 2005, Comisia/Finlanda (C‑344/03, EU:C:2005:770), că, „deși este adevărat că vânătorii efectuează o operațiune utilă în ceea ce privește gestionarea mediului natural, prin vânarea, primăvara, a micilor prădători, astfel încât cuibărirea eiderilor să dea rezultate mai bune, nu rezultă că o astfel de operațiune poate fi realizată numai cu condiția ca vânarea eiderilor să fie deschisă primăvara”, această considerație este de asemenea valabilă atât timp cât, după cum a subliniat Comisia, un stat membru nu garantează menținerea populației în cauză la un „nivel satisfăcător”. Pe de altă parte, chiar dacă s‑ar demonstra că efectele pozitive asupra populației unei specii protejate care rezultă dintr‑un plan de gestionare ar neutraliza efectele negative generate de prelevările asupra unei astfel de populații, un stat membru are obligația, astfel cum reiese din considerentul (6) al Directivei păsări, să ia măsurile care se aplică diferitor factori care pot afecta efectivele populației speciei în cauză.

În consecință, argumentele dezvoltate de părțile din procedură, precum și dovezile științifice furnizate în susținerea acestora nu permit să se demonstreze, astfel cum trebuia să dovedească Republica Finlanda, că, la momentul acordării autorizațiilor în litigiu, autoritatea națională dispunea de cunoștințele științifice solide care să indice că populația speciei în cauză era menținută la un „nivel satisfăcător”, astfel încât utilizarea să poată fi considerată „judicioasă”.

Rezultă de asemenea că nu este îndeplinită condiția referitoare la „utilizări[le] judicioase”, în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

În ceea ce privește această condiție, trebuie să se arate că din jurisprudența Curții reiese că, atunci când activitatea de prelevare de păsări autorizată cu titlu derogatoriu nu garantează menținerea populației speciei în cauză la un nivel satisfăcător, această condiție nu poate fi considerată îndeplinită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2018, Comisia/Malta, C‑557/15, EU:C:2018:477, punctul 66).

În plus, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că „trebuie să se considere, în stadiul actual al cunoștințelor științifice, ca reprezentând un «număr mic», în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva [păsări], […] o prelevare de circa 1 % pentru speciile care pot face obiectul vânătorii, prin «populație în cauză» înțelegându‑se, în ceea ce privește speciile migratoare, populația regiunilor care furnizează principalele contingente care frecventează regiunea în care se exercită derogarea în cursul perioadei de aplicare a acesteia” (Hotărârea din 21 iunie 2018, Comisia/Malta, C‑557/15, EU:C:2018:477, punctul 63 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie să se arate, primo, că, în Hotărârea din 21 iunie 2018, Comisia/Malta (C‑557/15, EU:C:2018:477), Curtea a insistat asupra „regiunii în care se exercită derogarea în cursul perioadei de aplicare a acesteia”. Secundo, autorizațiile în litigiu nu privesc specia protejată în cursul migrării, ci păsările din această specie la momentul la care încep să se reproducă și, așadar, la momentul la care sunt staționare. În această privință, articolul 1 alineatul (2) din Directiva păsări precizează că aceasta „se aplică păsărilor, precum și ouălor, cuiburilor și habitatelor acestora”. Tertio, legislația Uniunii privind conservarea păsărilor sălbatice trebuie interpretată în lumina principiului precauției, care reprezintă unul dintre fundamentele politicii de protecție de un nivel ridicat urmărite de Uniune în domeniul mediului, conform articolului 191 alineatul (2) primul paragraf TFUE (Ordonanța președintelui Curții din 10 decembrie 2009, Comisia/Italia, C‑573/08 R, nepublicată, EU:C:2009:775, punctul 24 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 20 noiembrie 2017, Comisia/Polonia, C‑441/17 R, EU:C:2017:877, punctele 42 și 61). În consecință, acest principiu impune evitarea unei supraestimări a păsărilor disponibile pentru exploatare și respectarea unor metode de calcul care să permită în mod cert să se rămână într‑o limită de circa 1 %.

Rezultă că, în măsura în care speciile migratoare sunt, în perioada de reproducere, staționare, s‑ar impune ca, în această perioadă și în scopul interpretării excepției prevăzute la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări, acestea să fie asimilate speciilor sedentare.

De asemenea, din simpla împrejurare că un stat membru este singurul care autorizează o practică nu se poate deduce că acesta se poate prevala de integralitatea cotei disponibile. Pentru acest motiv, trebuie să se aibă în vedere ipotetic care ar putea fi celelalte state membre care ar dori să beneficieze de această cotă și să se rezerve fiecăruia o fracțiune corespunzătoare.

În speță, în loc să își întemeieze calculele pe întreaga populație care migra deasupra Mării Baltice/Mării Wadden, Republica Finlanda ar fi trebuit să utilizeze ca bază de referință populația speciei în cauză care cuibărea în insulele din provincia Åland.

Rezultă că, la data de referință, autoritățile din provincia Åland nu dispuneau de date care să le permită să calculeze în mod corect cantitatea de păsări din populația în cauză care putea fi prelevată.

În aceste condiții, rezultă că Republica Finlanda nu a respectat condiția referitoare la un „număr mic”, prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că, prin autorizarea în mod regulat a eliberării unor permise pentru vânătoarea de primăvară a eiderului mascul în provincia Åland din anul 2011 până în anul 2019 inclusiv, Republica Finlanda nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 7 alineatul (4) și al articolului 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Finlanda la plata cheltuielilor de judecată, iar Republica Finlanda a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

23 aprilie 2020 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Istoricul litigiului și procedura precontencioasă

Cu privire la acțiune

Argumentele părților

Aprecierea Curții

Cu privire la condiția referitoare la „utilizări[le] judicioase”

Cu privire la condiția referitoare la un „număr mic”

Cu privire la cheltuielile de judecată