Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 17 septembrie 2020.#G. M. A. împotriva État belge.#Cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d'État (Belgia).#Trimitere preliminară – Libera circulație a persoanelor – Articolul 45 TFUE – Cetățenia Uniunii – Directiva 2004/38/CE – Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni – Articolul 14 alineatul (4) litera (b) – Persoane aflate în căutarea unui loc de muncă – Termen rezonabil pentru a lua cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă și a lua măsurile care îi permit să fie angajată – Cerințe impuse persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă de statul membru gazdă în acest termen – Condiții privind dreptul de ședere – Obligația de a căuta în continuare un loc de muncă și de a avea șanse reale să fie angajată.#Cauza C-710/19.

Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă își exercită dreptul la liberă circulație atât în temeiul articolului 45, cât și al articolului 21 ( 2 ): un cetățean al Uniunii Europene aflat în căutarea unui loc de muncă este un lucrător în sensul articolului 45 TFUE. Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă se găsesc, așadar, în punctul în care converg piața internă și cetățenia Uniunii.

Acesta este cadrul în care vom examina prezenta trimitere preliminară, care a fost adresată Curții de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) și privește interpretarea articolului 45 TFUE și a Directivei 2004/38/CE ( 3 ), în special a articolului 14 alineatul (4) litera (b) și a articolelor 15 și 31 din aceasta.

Prezenta cauză se înscrie în contextul unei cereri formulate de un resortisant elen pentru a obține un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, care a făcut obiectul unei decizii de refuz cu ordin de a părăsi teritoriul autorității belgiene competente.

Întrebările adresate de instanța de trimitere în această cauză privesc în esență, pe de o parte, întinderea drepturilor și a obligațiilor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, în special în materie de sarcină a probei, în cadrul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 și, pe de altă parte, aspectul dacă statele membre au obligația de a acorda acestor persoane, în vederea căutării unui loc de muncă, un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de șase luni. Aceste întrebări oferă Curții ocazia de a preciza întinderea garanțiilor procedurale prevăzute de Directiva 2004/38 pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă care au făcut obiectul unei decizii de îndepărtare.

Articolul 6 din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni”, prevede la alineatul (1): „Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.”

Articolul 14 din această directivă, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”, prevede la alineatul (4) litera (b): „Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care: […] (b) cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.”

Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede la alineatul (1): „Procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.”

Articolul 31 din aceeași directivă, intitulat „Garanții procedurale”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. […] (3) Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28.”

Articolul 39/2 alineatul 2 din loi sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers du 15 décembre 1980 (Legea privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor din 15 decembrie 1980 ( 4 ), denumită în continuare „legea din 15 decembrie 1980”) prevede: „Conseil [du contentieux des étrangers (Consiliul de Contencios privind Străinii)] se pronunță în anulare, prin hotărâri, cu privire la celelalte acțiuni pentru încălcarea fie a unor norme fundamentale de procedură, fie a unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, a excesului sau a abuzului de putere.”

Potrivit articolului 40 alineatul 4 punctul 1o din această lege: „§ 4. Orice cetățean al Uniunii are dreptul de ședere în Regat pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazul în care îndeplinește condiția prevăzută la articolul 41 primul paragraf și: 1o este lucrător salariat sau care desfășoară activități independente în Regat sau intră în Regat pentru a căuta un loc de muncă, atât cât timp poate face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat.”

Potrivit articolului 50 alineatul 1 și alineatul 2 punctul 3o literele a) și b) din arrêté royal du 8 octobre 1981 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Decretul regal din 8 octombrie 1981 privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor ( 5 ), denumit în continuare „decretul regal din 8 octombrie 1981”): „§ 1. Cetățeanul Uniunii care intenționează să locuiască pentru o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul Regatului și care dovedește că are cetățenia acestuia în conformitate cu articolul 41 primul paragraf din legea [din 15 decembrie 1980] depune o cerere de eliberare a unui certificat de înregistrare la administrația locală a locului unde locuiește prin intermediul unui document conform cu modelul care figurează în anexa 19. […] § 2. În cerere sau în cel mult trei luni de la cerere, cetățeanul Uniunii, după caz, trebuie să prezinte următoarele documente: […] 3o persoana aflată în căutarea unui loc de muncă: a) o înscriere la serviciul competent de ocupare a forței de muncă sau o copie a scrisorilor de candidatură și b) dovada existenței unei șanse reale de a fi angajată ținând seama de situația personală a persoanei interesate, în special diplomele obținute, eventualele formări profesionale pe care le‑a urmat sau le‑a prevăzut și durata perioadei de șomaj.”

La 27 octombrie 2015, G. M. A., resortisant elen, a depus o cerere de eliberare a unui certificat de înregistrare în Belgia pentru a obține un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în acest stat membru în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.

La 18 martie 2016, această cerere a fost respinsă prin decizia Office des étrangers de Belgique (Oficiul pentru Străini din Belgia, denumit în continuare „Oficiul”), pentru motivul că G. M. A. nu îndeplinea condițiile impuse de legislația belgiană pentru a beneficia de dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni (în continuare „decizia în litigiu”). Astfel, potrivit Oficiului, pe de o parte, documentația prezentată de G. M. A. nu permitea să se presupună că acesta avea o șansă reală de a fi angajat și, pe de altă parte, G. M. A. nu efectuase încă prestații salariate în Belgia de la data cererii sale de eliberare a unui certificat de înregistrare. În consecință, autoritățile belgiene l‑au somat pe G. M. A. să părăsească teritoriul belgian în termen de 30 de zile de la decizia în litigiu.

Prin hotărârea din 28 iunie 2018, Consiliul de Contencios privind Străinii (CCS), instanță competentă să examineze în primă instanță legalitatea deciziilor Oficiului, a respins acțiunea introdusă de G. M. A. împotriva deciziei în litigiu.

În aceste condiții, G. M. A. a formulat recurs la instanța de trimitere. Acesta a arătat, în primul rând, că rezultă din articolul 45 TFUE și din Hotărârea Antonissen ( 6 ) că, primo, statele membre au obligația de a acorda un „termen rezonabil” persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă provenite din alt stat membru, pentru a permite acestor persoane să ia cunoștință, în statul membru gazdă, de oferte de încadrare în muncă care le pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajate, secundo, acest termen nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni și, tertio, statul membru gazdă trebuie să permită prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată. În opinia lui G. M. A., din coroborarea articolului 7 alineatul (3) cu articolele 11 și 16 din Directiva 2004/38 reiese de asemenea că un termen mai mic de șase luni nu poate fi considerat „rezonabil”.

În al doilea rând, G. M. A. a arătat că, ulterior adoptării deciziei în litigiu, și anume la 6 aprilie 2016, fusese angajat de Parlamentul European ca stagiar. Această împrejurare ar fi demonstrat că G. M. A. dispunea de șanse reale de a fi angajat și ar fi putut, așadar, să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Așadar, prin neluarea în considerare a angajării sale, CCS ar fi încălcat articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și articolele 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Astfel, din aceste dispoziții ar reieși că instanțele competente să controleze legalitatea unei decizii administrative privind dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii trebuie să efectueze o examinare exhaustivă a tuturor împrejurărilor pertinente și să ia în considerare toate elementele de fapt care le sunt aduse la cunoștință, chiar dacă aceste elemente sunt ulterioare deciziei în cauză.

Având în vedere aceste considerații, G. M. A. susține că CCS ar fi trebuit să înlăture normele de procedură naționale care au transpus în mod incorect articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, și anume articolul 39/2 alineatul 2 din legea din 15 decembrie 1980, în temeiul cărora CCS nu a ținut seama de angajarea ca stagiar ulterioară deciziei în litigiu.

Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului principal depinde de modul în care Curtea va interpreta dispozițiile de drept al Uniunii în discuție în litigiul principal. Astfel, dacă articolul 45 TFUE sau articolele 41 și 47 din cartă, precum și articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38 ar trebui interpretate în sensul preconizat de G. M. A., acesta ar trebui să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), prin decizia din 12 septembrie 2019, primită la grefa Curții la 25 septembrie 2019, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 45 [TFUE] trebuie interpretat și aplicat în sensul că statul membru gazdă are obligația, în primul rând, de a acorda un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată, în al doilea rând, de a admite că termenul de efectuare a căutării unui loc de muncă nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni și, în al treilea rând, de a permite prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată? 2) Articolele 15 și 31 din Directiva [2004/38] și articolele 41 și 47 din [cartă], precum și principiile generale ale supremației dreptului Uniunii Europene și efectului util al directivelor trebuie interpretate și aplicate în sensul că instanțele naționale ale statului membru gazdă au obligația, în cadrul examinării unei acțiuni în anulare formulate împotriva unei decizii prin care se refuză recunoașterea unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni pentru un cetățean al Uniunii, de a ține seama de noi elemente apărute ulterior deciziei luate de autoritățile naționale atunci când aceste elemente sunt susceptibile să efectueze o modificare a situației persoanei în cauză care nu ar mai permite o limitare a dreptului de ședere al acesteia în statul membru gazdă?”.

G. M. A, guvernele belgian, danez și polonez și cel al Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Curtea a decis să nu organizeze o ședință, considerând că este suficient de informată pentru a se pronunța.

Trebuie să amintim că Curtea a statuat deja că atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar de către Curte. Prin urmare, Curtea poate să verifice din oficiu existența în continuare a litigiului principal ( 7 ).

În speță, litigiul principal privește respingerea unei cereri de eliberare a unui certificat de înregistrare în Belgia în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, introdusă la 27 octombrie 2015 de G. M. A., al cărei obiect era obținerea unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în acest stat membru, în condițiile în care Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) a fost sesizat cu un recurs împotriva hotărârii din 28 iunie 2019 a CCS, prin care acesta respinsese acțiunea formulată de persoana interesată împotriva deciziei în litigiu.

Or, din decizia de trimitere, precum și din observațiile Comisiei reiese că, în urma unei noi cereri depuse de G. M. A. la 25 aprilie 2016, municipalitatea Schaerbeek (Belgia) i‑a eliberat un certificat de înregistrare la 6 mai 2017 și că, de la 24 noiembrie 2016, G. M. A. este titularul unui card E valabil până la 7 iulie 2021.

În consecință, Comisia consideră că nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară, din cauza dispariției obiectului cererii de înregistrare depuse de G. M. A. în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.

Cu toate acestea, instanța de trimitere apreciază că interesul de a formula recurs există încă, având în vedere în esență posibilitatea de a obține un drept de ședere permanentă mai rapid în cazul anulării deciziei în litigiu. Astfel, dacă aceasta ar fi situația, perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani prevăzută la articolul 16 din Directiva 2004/38 necesară pentru obținerea acestui drept de ședere ar începe să curgă de la data la care a fost depusă cererea de eliberare a unui certificat de înregistrare în Belgia, și anume 27 octombrie 2015.

Prin urmare, considerăm că litigiul principal este încă pendinte în fața instanței de trimitere și că un răspuns al Curții la a doua întrebare preliminară adresată este în continuare util pentru soluționarea acestui litigiu.

Amintim de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate ( 8 ).

În această privință, prima întrebare preliminară vizează, desigur, interpretarea articolului 45 TFUE. Pentru a oferi însă un răspuns util instanței de trimitere și ținând seama de elementele care figurează în decizia sa, această întrebare trebuie înțeleasă în sensul că, prin intermediul ei, instanța menționată solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că statul membru gazdă are obligația, în primul rând, de a acorda un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată, în al doilea rând, de a admite că termenul de efectuare a căutării unui loc de muncă nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni și, în al treilea rând, de a permite prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom efectua o analiză în două etape. În primul rând, vom prezenta întinderea dreptului de liberă circulație al resortisanților unui stat membru aflați în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru, astfel cum rezultă din articolul 45 TFUE, interpretat de Curte în jurisprudența sa, în special în Hotărârea Antonissen ( 9 ). În al doilea rând, vom analiza, având în vedere împrejurările prezentei cauze și în cadrul Directivei 2004/38, întinderea drepturilor conferite persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă de articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, interpretat în lumina articolelor 21 și 45 TFUE.

În primul rând, amintim că articolul 45 TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii și, sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, implică în special dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă și de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre. Rezultă, așadar, din acest articol că un resortisant al unui stat membru aflat în căutarea unui loc de muncă are dreptul de a circula liber pe teritoriul altor state membre.

În al doilea rând, în ceea ce privește dreptul resortisanților unui stat membru de a intra pe teritoriul unui alt stat membru și de a locui pe teritoriul respectiv, în scopurile urmărite de articolul 45 TFUE, în special pentru a căuta sau a desfășura o activitate profesională, salariată sau independentă în acel stat, mai multe hotărâri necesită atenție, în special Hotărârile Royer ( 10 ), Antonissen ( 11 ) și Comisia/Belgia ( 12 ).

Dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă a fost evocat pentru prima dată de Curte în Hotărârea Royer. În această hotărâre, Curtea a declarat că dreptul respectiv constituie un drept conferit direct de articolul 48 din Tratatul CEE (devenit articolul 45 TFUE) sau, după caz, de dispozițiile adoptate pentru punerea în aplicare a articolului menționat ( 13 ).

În această linie jurisprudențială, Hotărârea Antonissen ( 14 ) este deosebit de importantă în măsura în care privește, precum prezenta cauză, aspectul dacă legislația unui stat membru poate limita în timp dreptul de ședere al resortisanților altor state membre pentru căutarea unui loc de muncă. Această hotărâre a urmat unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță engleză în cadrul unui litigiu între un resortisant belgian și autoritățile engleze în legătură cu o decizie de respingere de către acestea din urmă a unei acțiuni având ca obiect un ordin de expulzare.

Curtea a început prin a aminti că libera circulație a lucrătorilor consacrată la articolul 48 alineatele (1)-(3) din Tratatul CEE [devenit articolul 45 alineatele (1)-(3) TFUE] face parte din fundamentele Uniunii, că dispozițiile care consacră această libertate trebuie interpretate în sens larg și că o interpretare strictă a articolului menționat ar compromite șansele reale ale unui resortisant al unui stat membru care este în căutarea unui loc de muncă de a găsi un astfel de loc în celelalte state membre și ar lipsi, prin urmare, această dispoziție de efectul său util ( 15 ). În plus, Curtea a precizat că articolul 48 alineatul (3) din Tratatul CEE [devenit articolul 45 alineatul (3) TFUE] enunță cu titlu exemplificativ anumite drepturi de care beneficiază resortisanții statelor membre în cadrul liberei circulații a lucrătorilor și că această libertate implică dreptul resortisanților respectivi de a circula liber pe teritoriul altor state membre și de a locui acolo în vederea căutării unui loc de muncă ( 16 ).

Curtea a examinat în continuare dacă dreptul de ședere pe care articolul 48 din Tratatul CEE (devenit articolul 45 TFUE) îl conferă resortisantului unui stat membru aflat în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru putea fi limitat în timp. În această privință, Curtea a statuat că efectul util al articolului menționat este garantat în măsura în care legislația Uniunii sau, în lipsa acesteia, legislația unui stat membru, acordă persoanelor interesate un termen rezonabil care le permite să ia cunoștință, pe teritoriul statului membru în cauză, de ofertele de încadrare în muncă care corespund calificărilor lor profesionale și să ia, eventual, măsurile necesare pentru a fi angajate ( 17 ).

În ceea ce privește durata acestui drept de ședere, Curtea a înlăturat, în sfârșit, pertinența unui termen de trei luni ( 18 ). Cu toate acestea, Curtea a adăugat că, în lipsa unei dispoziții a Uniunii de stabilire a unui termen pentru șederea resortisanților altor state membre aflați în căutarea unui loc de muncă într‑un stat membru, un termen de șase luni nu este, în principiu, insuficient și un asemenea termen nu repune în discuție efectul util al principiului liberei circulații. Curtea a precizat însă că, deși, după expirarea acestui termen, persoana interesată face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată, aceasta nu poate fi constrânsă să părăsească teritoriul statului membru gazdă ( 19 ).

În plus, considerăm oportun să amintim în acest stadiu că, potrivit unei jurisprudențe constante de Curții, noțiunea de „lucrător”, în sensul articolului 45 TFUE, are o semnificație autonomă și nu trebuie interpretată restrictiv ( 20 ). Astfel, în măsura în care delimitează domeniul de aplicare al uneia dintre libertățile fundamentale prevăzute de Tratatul FUE, această noțiune trebuie interpretată în sens larg ( 21 ). Astfel, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că trebuie calificată drept „lucrător”, în sensul articolului 45 TFUE, o „persoană care depune eforturi reale pentru a‑și găsi un loc de muncă” ( 22 ).

În al treilea și ultimul rând, trebuie arătat că, după introducerea cetățeniei Uniunii în tratate, condițiile de menținere a dreptului de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă stabilite în Hotărârea Antonissen ( 23 ) au fost reafirmate de Curte, în special în Hotărârea Comisia/Belgia ( 24 ), în care aceasta a statuat că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul articolului 48 CE (devenit articolul 45 TFUE) prin obligarea resortisanților celorlalte state membre care sunt în căutarea unui loc de muncă pe teritoriul său să îl părăsească în mod automat după expirarea unui termen de trei luni.

După introducerea cetățeniei Uniunii în tratate și adoptarea Directivei 2004/38, condițiile de menținere a dreptului de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă stabilite în Hotărârea Antonissen ( 25 ), cu privire la care Curtea este chemată să se pronunțe în prezenta cauză, au fost codificate la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată.

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora vom examina în continuare prima întrebare preliminară.

În prezent, articolul 21 TFUE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora. Astfel, în ceea ce privește persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 prevede că un cetățean al Uniunii care intră pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă nu poate fi expulzat atât timp cât poate dovedi că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat.

Totuși, chiar dacă, prin această dispoziție, legiuitorul Uniunii a codificat condițiile de menținere a dreptului de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă stabilite de Curte, reproducând termenii Hotărârii Antonissen ( 26 ), dispoziția menționată nu precizează dacă statul membru gazdă are obligația de a acorda acestor persoane un termen rezonabil pentru a le permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care le pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajate. În plus, trebuie arătat că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 nu face nicio mențiune cu privire la termenul de șase luni considerat „rezonabil” de Curte în această hotărâre.

Vom analiza în continuare acest din urmă aspect. Dorim să arătăm deja că suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia interpretarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie să țină seama de faptul că dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă este garantat direct de articolul 45 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în jurisprudența sa.

Subliniem de la bun început că toate părțile care au intervenit în litigiu și care au prezentat observații sunt de acord cu poziția potrivit căreia statul membru gazdă este obligat să acorde un termen rezonabil persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Suntem de aceeași părere. Astfel, după cum am subliniat, din Hotărârea Antonissen ( 27 ), precum și din jurisprudența ulterioară acesteia ( 28 ) reiese că, întrucât legislația Uniunii nu prevede în mod expres o limitare a dreptului de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, statele membre au obligația, pentru a nu lipsi de efect util articolul 45 TFUE, de a acorda un termen rezonabil pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință, pe teritoriul statului membru în cauză, de ofertele de încadrare în muncă corespunzătoare calificărilor lor profesionale și să ia, eventual, măsurile necesare pentru a fi angajate ( 29 ).

Se ridică însă problema dacă articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, interpretat în lumina articolului 45 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în jurisprudența sa, impune statelor membre să acorde un termen minim de șase luni unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă.

Pozițiile părților sunt divergente în ceea ce privește interpretarea punctului 21 din Hotărârea Antonissen ( 30 ) și, așadar, a articolului 45 TFUE, precum și a articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. În această privință, G. M. A. și Comisia susțin în observațiile scrise că statele membre au obligația de a acorda un termen minim de șase luni persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă în care acestea nu ar fi obligate să dovedească faptul că au șanse reale de a fi angajate. În schimb, guvernele belgian și danez și cel al Regatului Unit consideră că punctul 21 din Hotărârea Antonissen nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor membre să acorde persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă un astfel de termen minim și că, pe toată durata acestuia, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă trebuie să dovedească faptul că are o șansă reală de a fi angajată.

Nu împărtășim pe deplin niciunul dintre aceste două puncte de vedere, pentru motivele pe care le vom prezenta în prezentele concluzii.

În primul rând, am dori să amintim că Directiva 2004/38 a fost adoptată, printre altele, în temeiul articolului 40 TCE (devenit articolul 46 TFUE), care privea măsurile prin care se urmărea realizarea liberei circulații a lucrătorilor, astfel cum era definită la articolul 39 (devenit articolul 45 TFUE).

În al doilea rând, subliniem că Directiva 2004/38 urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual de liberă circulație și ședere conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE și să consolideze acest drept ( 31 ).

Având în vedere obiectivul respectiv, legiuitorul Uniunii a instituit un sistem care acoperă diferite tipuri de drepturi pentru diferite categorii de cetățeni. În cadrul prezentei cauze sunt vizate, pe de o parte, dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni prevăzut la articolul 6 din Directiva 2004/38, care nu este supus niciunei alte condiții sau formalități în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ( 32 ), și, pe de altă parte, dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni care este, în schimb, subordonat condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Astfel, deși, în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2004/38, toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni, dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni, prevăzut la articolul 7 din această directivă ( 33 ), este recunoscut doar anumitor categorii de cetățeni (activi, inactivi, studenți) care îndeplinesc condițiile enumerate în acest articol (să fie un lucrător care desfășoară activități salariate sau activități independente, să dispună de resurse suficiente și să dețină asigurări medicale complete, să își continue studiile, inclusiv de formare profesională etc.) ( 34 ).

Or, articolul 14 din Directiva 2004/38, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”, prevede la alineatul (4) litera (b) o categorie de cetățeni ai Uniunii ( 35 ) care nu este nicidecum menționată la articolul 7 din directiva menționată și care, în consecință, nu este supusă condițiilor stabilite la acest din urmă articol, și anume persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă care caută, pentru prima dată, un loc de muncă în statul membru gazdă. Astfel, articolul 14 alineatul (4) din Directiva 2004/38 prevede o situație care derogă de la articolele 6 și 7, menționate la articolul 14 alineatele (1) și (2). În sistemul Directivei 2004/38, dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, a cărui origine directă o constituie articolul 45 TFUE, este abordat numai la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă, care prevede păstrarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui prim loc de muncă care îndeplinesc condițiile prevăzute de această dispoziție.

Condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 reiau literal condițiile dreptului de ședere stabilite de Curte la punctul 21 din Hotărârea Antonissen ( 36 ), în care aceasta, după ce a considerat că un termen de șase luni nu este, în principiu, insuficient pentru a permite persoanelor interesate să ia cunoștință, în statul membru gazdă, de ofertele de încadrare în muncă care corespund calificărilor lor profesionale și să ia, eventual, măsurile necesare pentru a fi angajate, a declarat că, „[d]acă, după expirarea termenului în discuție, persoana interesată face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată, aceasta nu poate fi totuși constrânsă să părăsească teritoriul statului membru gazdă” ( 37 ).

În această privință, amintim că, în Hotărârea Antonissen, Curtea a statuat că dispozițiile dreptului Uniunii care reglementează libera circulație a lucrătorilor nu se opun ca legislația unui stat membru să prevadă ca un resortisant al unui alt stat membru intrat pe teritoriul său pentru a căuta un loc de muncă să poată fi constrâns, sub rezerva unei căi de atac, să părăsească acest teritoriu în cazul în care nu a găsit un loc de muncă după un termen de șase luni, cu excepția situației în care persoana interesată face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată ( 38 ).

În urma lecturii întregului raționament urmat de Curte, sensul care trebuie dat expresiilor „dacă, după expirarea termenului în discuție, persoana interesată face dovada” și „în cazul în care nu a găsit un loc de muncă după un termen de șase luni, cu excepția situației în care persoana interesată face dovada” ne pare evident. Astfel, reiese cu claritate din această hotărâre ( 39 ) că, deși Curtea a precizat condițiile de menținere a dreptului de ședere suplimentar, pe care legiuitorul Uniunii le‑a codificat ulterior la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, și anume ca persoana în cauză să poată face dovada, pe o parte, că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și, pe de altă parte, că are șanse reale de a fi angajată, acest lucru este valabil numai pentru situația în care termenul considerat „rezonabil”, respectiv un termen de șase luni, a expirat.

În ceea ce privește prima condiție, insistăm asupra faptului că Curtea și, ulterior, legiuitorul Uniunii au ales să utilizeze expresia „sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă”. Din alegerea acestei expresii rezultă cu claritate că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă trebuie să dovedească, într‑o primă etapă, cu alte cuvinte pe toată durata termenului considerat „rezonabil”, că se află în mod efectiv și activ în căutarea unui loc de muncă și, într‑o a doua etapă, cu alte cuvinte după expirarea acestui termen, că „este în continuare” în căutarea activă a unui loc de muncă.

În schimb, a doua condiție, referitoare la obligația persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă de a dovedi că are șanse reale de a fi angajată, nu poate fi impusă decât după expirarea termenului considerat „rezonabil”.

Această interpretare este nu numai logică, ci și conformă cu alegerea legiuitorului de a consolida statutul de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în cadrul Directivei 2004/38 prin codificarea, la articolul 14 alineatul (4) din această directivă, a condițiilor de menținere a dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui prim loc de muncă în statul membru gazdă, stabilite de jurisprudența Curții.

În plus, în ceea ce privește această a doua condiție, guvernul belgian susține în observațiile scrise că obligația lui G. M. A. de a demonstra existența unei șanse reale de a fi angajat, prevăzută la articolul 40 alineatul 4 din legea din 15 decembrie 1980, decurge din cuprinsul punctului 38 din Hotărârea Vatsouras și Koupatantze ( 40 ). Astfel, din această hotărâre ar reieși că resortisanții unui stat membru aflați în căutarea unui loc de muncă în alt stat membru trebuie să demonstreze că au stabilit legături reale cu piața muncii din acest al doilea stat membru.

Nu suntem convinși de această abordare care, în opinia noastră, se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii în discuție.

Astfel, o asemenea cerință pentru persoana aflată în căutarea unui loc de muncă, care constă în a demonstra că a stabilit legături reale cu piața muncii din statul membru gazdă, privește numai situația în care cetățeanul Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă solicită acestui stat membru o prestație destinată să faciliteze accesul la încadrarea în muncă, ceea ce nu este nicidecum situația lui G. M. A. Astfel, Curtea a declarat că este legitim ca un stat membru să nu acorde o astfel de alocație decât după ce s‑a stabilit existența unei legături reale între persoana aflată în căutarea unui loc de muncă și piața muncii din acest stat membru ( 41 ). Amintim astfel că Hotărârea Vatsouras și Koupatantze ( 42 ) se întemeiază pe Hotărârea Collins, în care Curtea a considerat că orice persoană aflată în căutarea unui loc de muncă și care își exercită dreptul la liberă circulație trebuie să stabilească o „legătură” cu statul gazdă pentru a beneficia de alocații pentru căutarea unui loc de muncă ( 43 ).

Finalitatea și geneza articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 confirmă de asemenea interpretarea propusă la punctele 51-58 din prezentele concluzii.

În ceea ce privește, în primul rând, finalitatea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, considerentul (9) al acesteia enunță în mod clar că cetățenii Uniunii trebuie să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform jurisprudenței Curții. Din acest considerent reiese, pe de o parte, că jurisprudența Curții, în special cea rezultată din Hotărârea Antonissen ( 44 ), rămâne valabilă pentru interpretarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 și, pe de altă parte, că nu se poate impune respectarea condițiilor prevăzute de această dispoziție referitoare la păstrarea dreptului de ședere al persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă în cursul celor trei luni de ședere legală a unui cetățean al Uniunii în statul membru gazdă. În ceea ce privește considerentul (16) al Directivei 2004/38, acesta enunță că măsura de expulzare nu ar trebui în nici un caz să se adopte împotriva persoanelor care caută de lucru, astfel cum sunt acestea definite de Curte, decât din motive ce țin de ordinea publică sau de siguranța publică.

În ceea ce privește, în al doilea rând, geneza articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, considerăm important să amintim că articolul 6 din propunerea inițială a Comisiei ( 45 ) și articolul 8 din rezoluția legislativă a Parlamentului ( 46 ) prevedeau un drept de ședere de cel mult șase luni care nu era supus niciunei condiții. Această dispoziție a fost modificată însă de Consiliul Uniunii Europene, astfel cum reiese din expunerea de motive a poziției sale comune ( 47 ), pentru a stabili această perioadă, în conformitate cu noul articol 6 din Directiva 2004/38, la trei luni, subliniind totodată că persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază însă de un tratament mai favorabil, recunoscut de jurisprudența Curții. Această modificare, intervenită în cursul procesului legislativ al Directivei 2004/38, confirmă, astfel cum am arătat la punctul 63 din prezentele concluzii, intenția legiuitorului Uniunii de a consolida statutul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. În plus, din expunerea de motive a acestei poziții comune reiese că articolul 14 din Directiva 2004/38 „precizează în ce împrejurări un stat membru poate expulza cetățeni ai Uniunii în cazul în care nu mai îndeplinesc condițiile care le permit să beneficieze de dreptul de ședere” ( 48 ).

Atât din finalitatea, cât și din geneza articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 reiese cu claritate că legiuitorul Uniunii a intenționat ca persoana aflată în căutarea unui loc de muncă pentru prima dată în statul membru gazdă să poată beneficia de un tratament mai favorabil, astfel cum este recunoscut de jurisprudența Curții.

Această constatare ne determină să examinăm următoarea chestiune: în ceea ce privește termenul pentru căutarea unui loc de muncă, ce trebuie să se înțeleagă printr‑un „tratament mai favorabil” recunoscut de jurisprudența Curții?

Observăm, în primul rând, că alegerea legiuitorului Uniunii de a efectua o trimitere la jurisprudența Curții, în special la Hotărârea Antonissen ( 49 ), face în mod clar, astfel cum am arătat la punctul 63 din prezentele concluzii, dovada intenției sale de a recunoaște importanța acestei jurisprudențe pentru interpretarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 și, așadar, de a asigura persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă un tratament mai favorabil. Acestea fiind precizate, nu se poate considera că, prin efectuarea unei asemenea trimiteri, legiuitorul a urmărit să valideze un termen fix de șase luni. Considerăm că, afirmând în această hotărâre că un asemenea termen „nu este, în principiu, insuficient” și „nu pune în discuție efectul util al principiului liberei circulații”, Curtea a considerat pur și simplu termenul de șase luni prevăzut de legislația națională în discuție în această cauză drept un termen rezonabil.

Amintim, în al doilea rând, că articolul 6 din Directiva 2004/38 prevede un drept de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni pentru toți cetățenii Uniunii pe teritoriul unui alt stat membru, care nu este supus niciunei condiții.

Atunci când cetățeanul Uniunii care a părăsit statul membru de origine cu intenția de a căuta un loc de muncă în statul membru gazdă decide să se înregistreze în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în primele trei luni de ședere, acesta intră însă, de la data acestei înregistrări, în domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. Totuși, ținând seama de faptul că, potrivit legiuitorului Uniunii, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă beneficiază de un tratament mai favorabil, astfel cum reiese în mod expres din considerentul (9) al acestei directive, nu se poate impune unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă să facă dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată în cursul celor trei luni de ședere legală de care dispune orice cetățean al Uniunii ( 50 ). În schimb, de‑a lungul unei perioade considerate „rezonabilă” de la sfârșitul acestei șederi legale, autoritățile naționale pot impune ca persoana care își caută de lucru să facă dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă. Numai după expirarea acestui termen rezonabil, autoritățile respective pot impune ca persoana interesată să poată dovedi că are șanse reale de a fi angajată.

De asemenea, resortisantul unui stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație ca cetățean al Uniunii care, inițial, nu avea intenția de a căuta un loc de muncă pe teritoriul statului membru gazdă ( 51 ) și care decide, după expirarea perioadei inițiale de trei luni de ședere, să se înregistreze ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă intră, din acest moment, în domeniul de aplicare al articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. Prin urmare, acest cetățean trebuie să dispună de un termen rezonabil care să îi permită să ia cunoștință, în statul membru gazdă, de ofertele de încadrare în muncă care corespund calificărilor sale profesionale și să ia, eventual, măsurile necesare pentru a fi angajat, fără a fi obligat să poată face dovada că are șanse reale de a fi angajat.

Astfel, în cele două situații expuse la punctele 69 și 70 din prezentele concluzii, este vorba despre cetățeni care sunt, pentru prima dată, în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă.

Pe de altă parte, termenul de care beneficiază o persoană aflată în căutarea unui loc de muncă după perioada inițială de trei luni de ședere legală pe teritoriul statului membru gazdă trebuie, pentru a putea fi considerat rezonabil, să fie suficient pentru a nu lipsi de conținut dreptul recunoscut la articolul 45 TFUE ( 52 ). Astfel, în special un termen de trei luni de la sfârșitul perioadei inițiale de trei luni de ședere legală nu ne pare nerezonabil sau, în termenii utilizați de Curte, „nu este, în principiu, insuficient” și nu repune în discuție efectul util al articolului 45 TFUE ( 53 ).

În plus, întrucât permite acestor cetățeni să își cunoască în mod clar drepturile și obligațiile, termenul rezonabil începând de la sfârșitul perioadei de trei luni de ședere legală este de natură să garanteze un anumit nivel de securitate juridică și de transparență în cadrul dreptului de ședere prevăzut la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 și garantat direct de articolul 45 TFUE.

Acestea fiind precizate, considerăm că ar fi de dorit ca persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă să dispună de un termen fix pentru a căuta un prim loc de muncă în statul membru gazdă, în care nu li s‑ar impune să fie în măsură să facă dovada că au șanse reale de a fi angajate. Curtea nu se poate substitui însă legiuitorului Uniunii și acestuia îi revine sarcina de a introduce un asemenea termen. În opinia noastră, stabilirea unui termen fix ar permite garantarea unui nivel mai ridicat de securitate juridică și de transparență în cadrul dreptului de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Am dori să adăugăm, în al treilea și ultimul rând, că sunt necesare anumite verificări prealabile pentru a se considera că o persoană care caută de lucru este în continuare în căutarea unui loc de muncă și are șanse reale de a fi angajată în conformitate cu articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. Astfel, revine autorității naționale sau instanței naționale sarcina de a verifica dacă acest cetățean caută în mod serios și efectiv un loc de muncă. În această privință, autoritatea națională sau instanța națională pot verifica, printre altele, dacă acesta este înregistrat la organismul însărcinat cu persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, dacă trimite periodic candidaturi (un curriculum vitae la care se adaugă o scrisoare de intenție) sau dacă susține interviuri de angajare în legătură cu ofertele de încadrare în muncă corespunzătoare calificărilor sale profesionale.

În plus, cu ocazia acestor verificări, autoritățile naționale sau instanța națională trebuie să țină seama de realitatea pieței naționale a muncii, cu alte cuvinte de durata medie de căutare a unui loc de muncă, în statul membru respectiv ( 54 ), în sectorul corespunzător calificărilor profesionale ale persoanei în cauză. Faptul că această persoană a refuzat oferte care nu corespund calificărilor sale profesionale nu poate fi luat în considerare pentru a aprecia că nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38.

Pe de altă parte, ținând seama de faptul că persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă urmăresc un prim loc de muncă în statul membru gazdă, împrejurarea că nu au lucrat niciodată în statul membru gazdă nu poate fi luată în considerare în cadrul verificărilor menționate pentru a aprecia că nu au șanse reale de a fi angajate.

Din analiza care precedă reiese că statele membre au obligația de a acorda cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui loc de muncă un termen rezonabil în care aceștia din urmă trebuie să dovedească faptul că sunt în căutarea unui loc de muncă. Numai după expirarea acestui termen, cetățenii respectivi trebuie să dovedească, în conformitate cu articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, nu numai că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă, ci și că au șanse reale de a fi angajați. În această privință, nu este nerezonabil un termen de trei luni de la sfârșitul perioadei inițiale de ședere legală pe teritoriul statului membru gazdă.

Din decizia de trimitere și din documentele din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în acțiunea sa în fața CCS, G. M. A. a susținut că fusese angajat de Parlament ca stagiar la 6 aprilie 2016, pentru a demonstra că avusese șanse reale de a fi angajat și că era necesară anularea deciziei în litigiu.

Or, afirmând că, în conformitate cu articolul 39/2 alineatul 2 din legea din 15 decembrie 1980, acesta exercita un control de legalitate asupra deciziilor Oficiului și nu dispunea de competența de modificare a acestora care să îi permită să ia în considerare angajarea lui G. M. A. de către Parlament, CCS nu a ținut seama de această schimbare a împrejurărilor.

În acest context, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanțele statului membru gazdă, atunci când examinează legalitatea unei decizii prin care se refuză dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni al unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă, trebuie să ia în considerare orice schimbare a împrejurărilor în situația persoanei care caută un loc de muncă apărută după ce autoritățile competente au adoptat decizia de a limita dreptul său de ședere, înlăturând, dacă este necesar, dispozițiile procedurale naționale în cazul în care o asemenea schimbare a împrejurărilor demonstrează că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă beneficia de un asemenea drept de ședere.

Guvernul belgian și G. M. A. susțin poziții contrare în această privință.

Guvernul belgian susține că, într‑o situație precum cea a lui G. M. A., nici din lucrările pregătitoare ale Directivei 2004/38, nici din faptul că dispozițiile acestei directive trebuie să respecte articolul 47 din cartă nu reiese că instanțele naționale ar trebui să dispună de un drept de modificare a deciziilor autorităților naționale care limitează dreptul de circulație al unui cetățean al Uniunii.

În schimb, G. M. A. arată că articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38 trebuie să facă obiectul unei interpretări conforme cu articolul 47 din cartă. În consecință, instanțele naționale care efectuează un control de legalitate cu privire la deciziile adoptate în aplicarea normelor Uniunii în materie de liberă circulație a persoanelor ar trebui să ia în considerare elementele de fapt apărute după aceste decizii atunci când elementele respective pot demonstra existența unor șanse reale, pentru persoana aflată în căutarea unui loc de muncă, de a fi angajată. În această privință, G. M. A. afirmă că Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri ( 55 ) este aplicabilă în prezenta cauză.

Înainte de a aborda analiza jurisprudenței Curții referitoare la protecția jurisdicțională în temeiul articolelor 15 și 31 din Directiva 2004/38, vom examina pe scurt garanțiile procedurale prevăzute de aceste articole și aplicarea lor în cazul deciziilor de limitare a liberei circulații a cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui loc de muncă.

Amintim, în primul rând, că articolul 15 din Directiva 2004/38, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede la alineatul (1) că „[p]rocedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” ( 56 ). Acest articol reglementează astfel garanțiile procedurale referitoare la expulzarea cetățenilor Uniunii care își au reședința în statul membru gazdă în calitate de „destinatari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.

În speță, este cert că G. M. A, care este resortisant elen și, așadar, un cetățean al Uniunii, și‑a exercitat dreptul la liberă circulație prin deplasarea și șederea într‑un alt stat membru decât cel al cărui cetățean este. Rezultă că G. M. A. are calitatea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și că situația sa intră în domeniul de aplicare al articolului 15 din aceasta.

În plus, astfel cum am amintit, articolul 15 din Directiva 2004/38 se înscrie în capitolul III din aceasta care privește, printre altele, dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni (articolul 6), dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni (articolul 7), precum și păstrarea dreptului de ședere prevăzut la articolele 6 și 7 din această directivă în măsura în care beneficiarii drepturilor respective îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole (articolul 14). Pe de altă parte, astfel cum am arătat ( 57 ), articolul 14 alineatul (4) din Directiva 2004/38 prevede o situație care derogă de la articolele 6 și 7, menționate la articolul 14 alineatele (1) și (2). În această privință, articolul 14 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată prevede dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui loc de muncă ( 58 ), precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acești cetățeni pentru a putea păstra dreptul respectiv.

Prin urmare, reiese cu claritate nu numai din modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38, ci și din contextul său, precum și din finalitatea acestei directive ( 59 ) că dispoziția respectivă este aplicabilă în situațiile care intră sub incidența articolului 14 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată. Domeniul de aplicare al articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38 include, așadar, o decizie de respingere a unei cereri de recunoaștere a unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni, însoțită de un ordin de a părăsi teritoriul statului membru gazdă și adoptată, cum este situația în litigiul principal, pentru motive care nu au legătură cu vreun pericol pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică.

Acestea fiind precizate, se ridică în prezent problema dacă, în lumina articolului 47 din cartă, articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că instanțele naționale trebuie să ia în considerare schimbări ale împrejurărilor survenite după adoptarea deciziilor care restrâng dreptul de liberă circulație și de ședere, înlăturând, dacă este necesar, dispozițiile procedurale naționale, în cazul în care aceste schimbări demonstrează că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă dispunea de un asemenea drept de ședere.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor care precedă, întrucât articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38 se aplică situațiilor vizate la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta ( 60 ), garanțiile procedurale prevăzute la articolele 30 și 31 din directiva menționată sunt de asemenea aplicabile, prin analogie, cetățenilor Uniunii aflați în căutarea unui loc de muncă. Aceste articole prevăd o serie de garanții procedurale pe care statele membre trebuie să le respecte în vederea unei eventuale limitări a dreptului de ședere al unui cetățean al Uniunii.

Prin urmare, în opinia noastră, trebuie să se pornească de la analiza acestor dispoziții, astfel cum au fost interpretate de jurisprudența Curții.

Observăm, astfel cum reiese din jurisprudența menționată, că articolul 31 alineatele (1) și (3) din Directiva 2004/38 are vocația de a se aplica în cadrul articolului 15 din aceasta ( 61 ).

În ceea ce privește articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2004/38, acesta prevede că cetățenii Uniunii au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie care restrânge, din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, dreptul lor de liberă circulație și de ședere liberă în statele membre.

În această privință, amintim că Curtea a arătat, în ceea ce privește în special articolul 31 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și dreptul de acces la căile de atac jurisdicționale care trebuie asigurat în conformitate cu această dispoziție, că, din moment ce astfel de acțiuni intră în domeniul de aplicare al punerii în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, modalitățile procedurale ale acestor acțiuni, care sunt destinate să asigure protecția drepturilor conferite de Directiva 2004/38, trebuie să respecte, printre altele, cerințele care decurg din dreptul la o cale de atac efectivă care figurează la articolul 47 din cartă ( 62 ).

La rândul său, articolul 31 alineatul (3) din Directiva 2004/38 prevede că procedurile privind căile de atac trebuie nu numai să permită o examinare a legalității deciziei în cauză, precum și a faptelor și a împrejurărilor care o justifică, ci și să asigure că decizia în cauză nu este disproporționată ( 63 ).

În această privință, în ceea ce privește controlul jurisdicțional al marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale competente, Curtea a statuat că instanța națională trebuie în special să verifice dacă decizia atacată se întemeiază pe o bază factuală suficient de solidă. Acest control trebuie să privească respectarea garanțiilor procedurale care prezintă o importanță fundamentală ce permite instanței să verifice dacă erau întrunite elementele de fapt și de drept de care depinde exercitarea puterii de apreciere ( 64 ).

Ce înseamnă acest lucru în practică pentru controlul pe care trebuie să îl exercite instanța de trimitere în cadrul litigiului principal? Această instanță pare să considere că ar trebui să poată examina schimbările împrejurărilor intervenite ulterior deciziei luate de autoritățile competente atunci când acestea pot efectua o modificare a situației cetățeanului Uniunii în cauză care nu ar mai permite o limitare a drepturilor de ședere ale acestuia în statul membru gazdă.

Pentru a răspunde la această întrebare, precum și pentru soluționarea litigiului principal, considerăm util să analizăm Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri ( 65 ), la care fac trimitere părțile.

Vom începe analiza indicând că, în opinia noastră, soluția stabilită în Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri ( 66 ) se aplică mutatis mutandis situației lui G. M. A. în cadrul litigiului principal.

În această hotărâre, Curtea a interpretat articolul 3 din Directiva 64/221/CEE ( 67 ), care a precedat Directiva 2004/38 ( 68 ). După ce a amintit că controlul jurisdicțional, care este în principiu reglementat, în cadrul autonomiei procedurale, de dreptul procedural național, trebuie să fie efectiv ( 69 ), Curtea a statuat, la punctul 82, că se opune unei practici naționale potrivit căreia nu se consideră că instanțele naționale țin seama, atunci când verifică legalitatea expulzării dispuse împotriva unui resortisant al unui alt stat membru, de elementele de fapt intervenite după ultima decizie a autorităților competente care pot presupune dispariția sau diminuarea importantă a amenințării efective pe care ar constitui‑o, pentru ordinea publică, conduita persoanei în cauză ( 70 ).

Curtea și‑a întemeiat această abordare pe constatarea potrivit căreia nici modul de redactare a articolului 3 din Directiva 64/221, nici jurisprudența Curții nu furnizează indicații mai precise în ceea ce privește data care trebuie reținută pentru a stabili caracterul „actual” al amenințării ( 71 ). În această privință, considerăm de asemenea, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor precedente, că nici articolul 31 alineatele (1) și (3) din Directiva 2004/38, nici jurisprudența Curții nu oferă indicații precise și specifice privind luarea în considerare de către instanța care exercită controlul jurisdicțional a unor schimbări ale împrejurărilor survenite după adoptarea deciziei unei autorități naționale care restrânge dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, suntem de acord cu observația Comisiei din răspunsul la întrebările adresate de Curte, potrivit căreia, deși constatarea formulată în Hotărârea Orfanopoulos și Oliveri ( 72 ) nu a fost preluată în mod expres la articolul 31 alineatul (3) din Directiva 2004/38, este neîndoielnic că interpretarea acestuia nu o poate ignora ( 73 ).

În acest context și ținând seama de faptul că ne aflăm în cadrul liberei circulații a lucrătorilor și al cetățeniei Uniunii, considerăm că este pertinent să analizăm a doua întrebare mai degrabă din perspectiva principiului efectivității decât din cea a articolului 47 din cartă.

În primul rând, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, orice procedură națională de control jurisdicțional trebuie să permită instanței sesizate cu o acțiune în anularea unei astfel de decizii să aplice efectiv, în cadrul controlului legalității acesteia, principiile și normele relevante de drept al Uniunii ( 74 ).

În al doilea rând, în opinia noastră, principiul efectivității impune ca instanțele naționale care exercită controlul jurisdicțional al marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale competente să dispună de posibilitatea de a lua în considerare schimbările împrejurărilor survenite după adoptarea unei decizii administrative cu privire la situația unui cetățean al Uniunii. Astfel, situația unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă poate, prin natura sa, să evolueze după luarea unei asemenea decizii. Prin urmare, orice schimbare a împrejurărilor în situația cetățeanului în cauză survenită după ce autoritățile competente au luat decizia prin care se limitează dreptul său de ședere trebuie de asemenea să fie luată în considerare cu ocazia controlului jurisdicțional ( 75 ).

În special, instanța care exercită acest control trebuie să poată lua în considerare o asemenea schimbare atunci când privește aplicarea condițiilor prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. În această privință, amintim că dispoziția menționată prevede că cetățeanul Uniunii nu poate fi îndepărtat atât timp cât îndeplinește următoarele două condiții cumulative: să poată dovedi că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat.

În speță, este cert că schimbarea împrejurărilor intervenită ulterior deciziei adoptate de autoritățile naționale care limitează drepturile de ședere ale lui G. M. A. este strâns legată de condițiile de aplicare prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, și anume faptul că, după luarea deciziei în litigiu, acesta a fost angajat de Parlament.

Considerăm că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care nu permite să se țină seama de evoluția situației unui cetățean al Uniunii, contravine principiului efectivității, întrucât împiedică instanța națională să asigure aplicarea efectivă a articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, interpretat în lumina articolului 45 TFUE. Cu alte cuvinte, în cazul în care controlul pe care trebuie să îl exercite instanțele competente nu ar putea privi condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată, eficacitatea acelui control ar fi considerabil redusă. În aceste condiții, revine instanței care exercită controlul jurisdicțional sarcina de a asigura o protecție efectivă a drepturilor care decurg din tratat și din Directiva 2004/38, înlăturând norma de drept național în cauză.

În măsura în care din propunerea noastră rezultă că instanța de trimitere este obligată să înlăture aplicarea normelor naționale în cauză, considerăm că nu este necesar să se examineze compatibilitatea acestor norme cu articolul 47 din cartă.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că orice schimbare a împrejurărilor în situația unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă, intervenită după ce autoritățile competente au luat decizia de limitare a dreptului său de ședere, trebuie luată în considerare cu ocazia controlului jurisdicțional al acestei situații, în special atunci când schimbarea respectivă privește condițiile de menținere a dreptului de ședere al unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. În aceste condiții, revine instanței care exercită controlul jurisdicțional sarcina de a asigura o protecție efectivă a drepturilor care decurg din tratat și din Directiva 2004/38, înlăturând norma de drept național în cauză.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) după cum urmează: 1) Articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011, trebuie interpretate în sensul că statul membru gazdă are obligația, pe de o parte, de a acorda un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă de la sfârșitul perioadei inițiale de trei luni de ședere legală pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată și, pe de altă parte, de a permite prezența pe teritoriul său a unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pe toată durata termenului respectiv, fără a impune acesteia să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată. Numai după expirarea acestui termen, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă în cauză trebuie să dovedească, în conformitate cu articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, nu numai că este în continuare în căutarea unui loc de muncă, ci și că are șanse reale de a fi angajată. 2) Articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și principiul efectivității trebuie interpretate în sensul că instanțele statului membru gazdă, atunci când examinează legalitatea unei decizii prin care se refuză dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni unui cetățean al Uniunii aflat în căutarea unui loc de muncă, trebuie să ia în considerare orice schimbare a împrejurărilor în situația persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă, intervenită după ce autoritățile competente au luat decizia care limitează dreptul său de ședere, înlăturând, dacă este necesar, dispozițiile procedurale naționale, în cazul în care această schimbare demonstrează că persoana aflată în căutarea unui loc de muncă dispunea de un asemenea drept de ședere.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 17 septembrie 2020 ( 1 ) ( i )