Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 10 noiembrie 2020.#X împotriva Kuoni Travel Ltd.#Cerere de decizie preliminară formulată de Supreme Court of the United Kingdom.#Trimitere preliminară – Directiva 90/314/CEE – Articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță – Pachete de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite – Contract privind un pachet de servicii pentru călătorii încheiat între un organizator de călătorii și un consumator – Răspunderea organizatorului de călătorii pentru buna executare a obligațiilor care decurg din contract de către alți furnizori de servicii – Prejudicii care rezultă din acțiunile unui angajat al unui furnizor de servicii – Exonerare de răspundere – Eveniment care nu poate fi prevăzut sau evitat de organizatorul de călătorii sau de furnizorul de servicii – Noțiunea de «furnizor de servicii».#Cauza C-578/19.

„A trece de la categoriile juridice care sunt contractul și faptul prejudiciabil la răspunderea contractuală și delictuală echivalează, după cum observase cândva Lord Justice Bramwell, un judecător din epoca victoriană, cu a trece de la noțiuni simple în limba engleză la un vocabular de specialitate. […] Acest judecător avea în vedere, fără îndoială, abordarea empirică a common law, astfel cum este înrădăcinată în toate situațiile de fapt născute din diferite forme de acțiune, care trebuia privită prin opoziție cu sistematizarea puternic raționalizată a raporturilor juridice care stă la baza dreptului roman al obligațiilor. [În cadrul common law], [o] acțiune întemeiată pe un contract sau pe un fapt prejudiciabil este o acțiune întemeiată pe un ansamblu particular de fapte – «fondul cauzei» –, în timp ce o acțiune în răspundere contractuală sau delictuală este o acțiune definită printr‑un sistem formal de raporturi juridice. […] Dreptul englez al obligațiilor […] abordează în mică măsură raporturile juridice formalizate; răspunderea este pur și simplu o chestiune privind «situația de fapt a cărei existență acordă unei persoane dreptul de a obține de la o instanță obligarea unei alte persoane la repararea prejudiciului». […] Dreptul civil, în schimb, consideră răspunderea ca fiind neexecutarea unei obligații preexistente și imperative. Răspunderea este o chestiune de neexecutare a vinculum iuris, raportul juridic. În realitate, situația este însă mai complexă […]. Noțiunea de răspundere contractuală presupune introducerea în contract a noțiunii «fapt cauzator de prejudicii (delict și cvasidelict) din răspunderea civilă», ceea ce a avut ca efect integrarea noțiunii de «neexecutare a unei obligații contractuale» în regimul răspunderii bazate pe culpă.” ( 2 )

Acest fragment permite să se ilustreze și să se înțeleagă mai bine domeniul de aplicare al neconcordanțelor dintre reglementările și practicile diferitor state membre în materie de pachete de servicii pentru călătorii. În vederea remedierii acestor neconcordanțe, legiuitorul Uniunii a stabilit norme comune care au permis nu numai operatorilor unui stat membru să își ofere serviciile în alte state membre, ci și consumatorilor Uniunii să beneficieze de condiții comparabile, indiferent de statul membru din care cumpără pachetul de servicii ( 3 ).

Prezenta cerere de decizie preliminară, adresată Curții de către Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit), privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între X, o turistă cu reședința în Regatul Unit, pe de o parte, și Kuoni Travel Ltd (denumită în continuare „Kuoni”), un operator de turism stabilit în Regatul Unit, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de despăgubire pentru un prejudiciu care a rezultat din executarea defectuoasă a unui contract privind un pachet de servicii pentru călătorii încheiat între X și Kuoni.

Instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă un organizator de pachete de servicii pentru călătorii poate beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 atunci când neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului pe care acest operator l‑a încheiat cu un consumator rezultă din actele unui angajat al unui furnizor de servicii care execută acest contract.

Această cauză oferă, așadar, Curții ocazia de a preciza condițiile de angajare a răspunderii unui operator de turism atunci când un angajat al unui furnizor de servicii al acestui operator săvârșește o agresiune și un viol asupra unei persoane care a încheiat un contract privind un pachet de servicii pentru călătorii cu acest operator.

Articolul 2 punctele 2 și 4 din Directiva 90/314 prevede: „În sensul prezentei directive: […] 2. «organizator» înseamnă persoana care, în mod neocazional, organizează pachete de servicii și le vinde sau le oferă spre vânzare direct sau prin intermediul unui detailist; […] 4. «consumator» înseamnă persoana care cumpără sau se angajează să cumpere pachetul («contractantul principal») sau orice altă persoană în numele căreia contractantul principal se angajează să cumpere pachetul («ceilalți beneficiari») sau căreia contractantul principal sau oricare dintre ceilalți beneficiari îi cedează pachetul («cesionarul»); […]”

Articolul 4 alineatul (6) al doilea paragraf din această directivă prevede: „În [cazul în care consumatorul reziliază contractul în conformitate cu alineatul (5) sau dacă, indiferent de cauză, cu excepția unei greșeli a consumatorului, organizatorul anulează pachetul de servicii înainte de data de plecare convenită], consumatorul are dreptul la o despăgubire pentru neexecutarea contractului, care îi este vărsată fie de către organizator, fie de către detailist, în funcție de ceea ce prevede legislația statului membru respectiv, cu excepția cazului în care: […] (ii) anularea, exceptând cazurile de suprarezervare, se datorează unui caz de forță majoră, adică unor împrejurări neobișnuite și imprevizibile, independente de voința celui care le invocă și ale căror consecințe nu au putut fi evitate în pofida tuturor eforturilor depuse.”

Articolul 5 alineatele (1)-(3) din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca organizatorul și/sau detailistul parte contractantă să răspundă față de consumator pentru buna executare a obligațiilor ce decurg din acest contract, indiferent dacă aceste obligații vor fi executate de ei înșiși sau de către alți furnizori de servicii sub rezerva dreptului organizatorului și/sau detailistului de a‑i acționa în instanță pe ceilalți furnizori de servicii. (2) În ceea ce privește daunele care rezultă pentru consumator din neexecutarea sau din executarea defectuoasă a contractului, statele membre iau măsurile necesare pentru ca organizatorul și/sau detailistul să fie trași la răspundere, cu excepția cazului în care această neexecutare sau executare defectuoasă nu le este imputabilă nici lor nici altui furnizor de servicii, deoarece: – lipsurile constatate în executarea contractului sunt imputabile consumatorului; – aceste lipsuri sunt imputabile unui terț care nu are legătură cu furnizarea serviciilor prevăzute în contract și au un caracter imprevizibil și inevitabil; – aceste lipsuri se datorează unui caz de forță majoră, astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (6) al doilea paragraf punctul (ii) sau unui eveniment pe care organizatorul și/sau detailistul sau furnizorul de servicii, cu tot efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita. În cazurile menționate la a doua și a treia liniuță, organizatorul și/sau detailistul parte contractantă sunt obligați să ofere prompt asistență consumatorului aflat în dificultate. În ceea ce privește daunele ce rezultă din neexecutarea sau din executarea defectuoasă a serviciilor care fac obiectul pachetului de servicii, statele membre pot admite ca despăgubirea să fie limitată conform convențiilor internaționale care reglementează aceste servicii. În ceea ce privește daunele, altele decât cele corporale, rezultând din neexecutarea sau executarea defectuoasă a serviciilor care fac obiectul pachetului de servicii, statele membre pot admite ca despăgubirea să fie limitată prin contract. Această limitare trebuie să fie rezonabilă. (3) Fără a aduce atingere alineatului (2) al patrulea paragraf, nu se pot face derogări de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) prin clauză contractuală.”

Directiva 90/314 a fost abrogată de la 1 iulie 2018 prin Directiva (UE) 2015/2302 ( 4 ). Cu toate acestea, Directiva 90/314 este aplicabilă în speță, ținând seama de data faptelor din litigiul principal.

Package Travel, Package Holidays and Package Tours Regulation 1992 (Regulamentul din 1992 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite) din 22 decembrie 1992 ( 5 ) (denumit în continuare „Regulamentul din 1992”) a transpus Directiva 90/314 în Regatul Unit.

Articolul 15 alineatele (1), (2) și (5) din Regulamentul din 1992 prevede: „(1) Cealaltă parte la contract răspunde față de consumator pentru executarea corespunzătoare a obligațiilor care îi revin în temeiul contractului, indiferent dacă aceste obligații trebuie executate de cealaltă parte sau de alți furnizori de servicii, dar acest lucru nu aduce atingere niciunei căi de atac sau dreptului la acțiune pe care cealaltă parte îl poate avea față de respectivii furnizori de servicii. (2) Cealaltă parte la contract răspunde față de consumator pentru orice prejudiciu cauzat acestuia ca urmare a neexecutării sau a executării defectuoase a contractului, cu excepția cazului în care neexecutarea sau executarea defectuoasă nu îi este imputabilă nici celeilalte părți, nici altui furnizor de servicii, deoarece: (a) lipsurile constatate în executarea contractului sunt imputabile consumatorului; (b) lipsurile constatate sunt imputabile unui terț care nu are legătură cu furnizarea serviciilor prevăzute în contract și au un caracter imprevizibil și inevitabil sau (c) aceste lipsuri se datorează: (i) unor circumstanțe neobișnuite și imprevizibile, independente de voința părții care invocă excepția, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate chiar dacă a fi fost depuse toate eforturile cuvenite, sau (ii) unui eveniment pe care cealaltă parte la contract sau furnizorul de servicii, cu tot efortul depus, nu îl putea prevedea sau evita. […] (5) Fără a aduce atingere alineatului (3) și alineatului (4) de mai sus, răspunderea în temeiul alineatelor (1) și (2) de mai sus nu poate fi exclusă prin nicio clauză contractuală.”

În conformitate cu articolul 13 din Supply of Goods and Services Act (Legea din 1982 privind furnizarea de bunuri și servicii) ( 6 ) din 13 iulie 1982, în versiunea aplicabilă situației de fapt în discuție în litigiul principal (denumită în continuare „Legea din 1982”), Kuoni era obligată să execute serviciile prevăzute în contract cu o diligență și o competență rezonabile.

La 1 aprilie 2010, X și soțul acesteia au încheiat un contract cu Kuoni, în temeiul căruia societatea menționată a fost de acord să pună la dispoziție un pachet de servicii de vacanță în Sri Lanka, care includea zborul dus‑întors din Regatul Unit și 15 nopți de cazare cu toate costurile incluse la un hotel în perioada 8-23 iulie 2010.

Clauza 2.2) din acest contract, referitoare la condițiile de rezervare, prevede: „Contractul dumneavoastră este încheiat cu [Kuoni]. Ne vom asigura că veți beneficia de diferitele servicii care fac parte din pachetul de servicii de vacanță pe care îl rezervați prin intermediul nostru.”

Clauza 5.10 litera b) din contractul menționat, referitoare tot la condițiile de rezervare, are următorul cuprins: „[…] ne vom asuma răspunderea în cazul în care, din culpa noastră, a agenților noștri sau a furnizorilor noștri de servicii, orice parte a serviciilor de vacanță pe care le‑ați rezervat înainte de plecarea din Regatul Unit nu este cea descrisă în broșură sau nu este la un standard rezonabil sau în caz de deces sau de prejudiciu suferit de dumneavoastră sau de oricare membru al grupului dumneavoastră ca urmare a unei activități care face parte din aceste servicii de vacanță. Nu ne asumăm răspunderea dacă și în măsura în care orice problemă survenită în cursul vacanței dumneavoastră, decesul sau prejudiciul nu intervine din culpa noastră, a agenților noștri sau a furnizorilor noștri de servicii, ci este cauzată de dumneavoastră; […] sau se datorează unor circumstanțe neprevăzute pe care, cu tot efortul depus, noi, agenții noștri sau furnizorii noștri de servicii nu îl puteam prevedea sau evita.”

În dimineața zilei de 17 iulie 2010, deplasându‑se către recepție prin grădinile hotelului, X s‑a întâlnit cu N, angajat la hotel ca electrician, care era de serviciu și purta uniforma specifică unui membru al personalului hotelului. După ce s‑a oferit să o conducă pe X pe o scurtătură către recepție, N a ademenit‑o în camera tehnică unde a violat‑o și a agresat‑o.

În cadrul litigiului principal, doamna X a solicitat daune din partea Kuoni ca urmare a violului și a agresiunii pe care le‑a suferit, pentru motivul că acestea rezultau din executarea defectuoasă a contractului pe care X l‑a încheiat cu Kuoni, precum și dintr‑o încălcare a Regulamentului din 1992. Kuoni a contestat că violul și agresiunile săvârșite de N constituiau o încălcare a obligațiilor care îi reveneau față de X în temeiul contractului sau al Regulamentului din 1992. În susținerea acestui argument, Kuoni a invocat clauza 5.10 litera b) din contract și articolul 15 alineatul (2) litera (c) punctul (ii) din Regulamentul din 1992.

High Court (Înalta Curte, Regatul Unit) a respins acțiunea în despăgubire introdusă de X pentru motivul că „serviciile de călătorie” care figurează în clauza 5.10 litera b) din contract nu vizau un membru al personalului de întreținere care însoțea un client la recepție. În plus, aceasta a statuat, obiter dictum, că Kuoni ar fi putut invoca, în orice caz, cauza de exonerare de răspundere prevăzută la articolul 15 alineatul (2) litera (c) punctul (ii) din Regulamentul din 1992.

În apel, Court of Appeal (England & Wales) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit] a respins de asemenea acțiunea formulată de X. Majoritatea, constituită din Sir Terence Etherton și Lady Justice Asplin, a considerat că un membru al personalului de întreținere al hotelului, recunoscut de client în această calitate și care urma să îl conducă pe clientul respectiv la recepția hotelului, nu intra în domeniul de aplicare al clauzei 5.10 litera b) din contract. Această majoritate a apreciat că scopul Regulamentului din 1992 nu era acela de a facilita o acțiune în justiție împotriva unui operator de turism pentru un comportament culpabil al unui angajat al unui furnizor de servicii, în condițiile în care comportamentul în cauză „nu avea legătură cu funcția pentru care este angajat” și în care furnizorul de servicii nu ar fi răspuns pentru fapta altuia nici în temeiul dreptului intern al consumatorului, nici în temeiul dreptului unui alt stat aplicabil furnizorului de servicii respectiv. Majoritatea amintită s‑a arătat înclinată, sub forma unui obiter dictum, să considere că Kuoni nu răspundea nici în temeiul dispozițiilor clauzei 5.10 litera b) din contract, nici al articolului 15 din Regulamentul din 1992, întrucât N nu era un „furnizor de servicii” în sensul dispozițiilor menționate.

Instanța de trimitere arată că, în cadrul unei opinii separate, Lord Justice Longmore a indicat că are îndoieli în ceea ce privește faptul că nu era angajată răspunderea hotelului, în temeiul legislației engleze, pentru un viol săvârșit de un angajat în uniformă și care dădea impresia unui angajat de încredere. Acesta a arătat că, potrivit dreptului englez, principiul de bază este acela că o persoană care își asumă răspunderea contractuală continuă să răspundă personal pentru executarea contractului, chiar dacă aceasta este asigurată prin intermediul altor persoane. El a precizat că ideea centrală a Directivei 90/314 și a Regulamentului din 1992 a fost aceea de a oferi turistului a cărui vacanță a fost distrusă posibilitatea de a o acționa în instanță pe cealaltă parte la contract. În opinia sa, ar trebui să se lase la latitudinea organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii modul de remediere a consecințelor călătoriei distruse cu cei cu care el însuși a încheiat contractul, care, apoi, pot lua măsuri mai departe, indiferent dacă este vorba despre propriii angajați sau despre subcontractanți. În plus, el a susținut că nu a existat nicio justificare pentru a concluziona că noțiunea de „furnizor de servicii” ar trebui să se limiteze la hotel în cazul unui subcontractant sau al unui angajat. Acesta a adăugat că nu exista nicio îndoială că anumiți angajați ar trebui să fie considerați furnizori de servicii.

În recurs, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a considerat că a fost sesizată cu privire la două aspecte principale prin care se urmărește să se stabilească, în privința primului dintre acestea, dacă violul și agresiunea suferite de doamna X constituie o executare defectuoasă a obligațiilor asumate de Kuoni în temeiul contractului și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ceea ce privește al doilea aspect, dacă răspunderea Kuoni în ceea ce privește comportamentul lui N este exclusă în temeiul clauzei 5.10 litera b) din contract și, dacă este cazul, al articolului 15 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul din 1992.

Pentru a se pronunța cu privire la al doilea aspect al recursului, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a apreciat că trebuia să adreseze Curții de Justiție întrebări preliminare. În scopul prezentei trimiteri, această înaltă instanță solicită Curții să considere că însoțirea doamnei X la recepție de către un membru al personalului hotelului era un serviciu care făcea parte din „serviciile de vacanță” pe care Kuoni se angajase să le furnizeze și că violul și agresiunea care au fost comise constituie o executare defectuoasă a contractului.

În acest context, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a hotărât, prin decizia din 24 iulie 2019, primită de grefa Curții la 30 iulie 2019, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Situația neexecutării sau a executării defectuoase a obligațiilor care decurg din contractul încheiat între un organizator sau un detailist și un consumator cu privire la furnizarea unui pachet de servicii pentru călătorii care intră sub incidența Directivei [90/314], atunci când această neexecutare sau executare defectuoasă este rezultatul acțiunilor unui angajat al unei societăți hoteliere care este furnizor al serviciilor la care se referă contractul: a) intră în domeniul de aplicare al cauzei de exonerare prevăzute la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei [din Directiva 90/314] și, în caz afirmativ, b) care sunt criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere instanța națională pentru a aprecia dacă se aplică această cauză de exonerare? 2) În cazul în care un organizator sau un detailist încheie un contract cu un consumator pentru un pachet de servicii pentru călătorii care intră sub incidența Directivei [90/314], iar o societate hotelieră prestează servicii la care se referă contractul, un angajat al acestei societăți hoteliere trebuie să fie considerat el însuși un «furnizor de servicii» în sensul cauzei de exonerare prevăzute la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță din [Directiva 90/314]?”

Părțile din litigiul principal ( 7 ), precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să se pronunțe fără organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor. Printr‑o măsură de organizare a procedurii din data de 31 martie 2020, Curtea a adresat întrebări cu solicitare de răspuns scris tuturor părților și persoanelor interesate. Observațiile scrise cu privire la chestiunile care fac obiectul măsurilor de organizare a procedurii menționate au fost depuse de aceleași părți și de Comisie în termenul acordat.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă respectiva cauză de exonerare prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 față de un organizator de pachete de servicii pentru călătorii poate fi aplicată atunci când neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului pe care acest operator l‑a încheiat cu un consumator rezultă din acțiunile unui angajat al unui furnizor de servicii care execută acest contract. În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere dorește să cunoască criteriile de aplicare a cauzei de exonerare prevăzute în dispoziția menționată.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă trebuie să se considere că un angajat al unui furnizor de servicii în cadrul unui contract privind un pachete de servicii turistice este un furnizor de servicii în temeiul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 ( 8 ).

În măsura în care răspunsul la prima întrebare litera a) depinde de domeniul de aplicare al noțiunii de „furnizor de servicii” în sensul articolului 5 din Directiva 90/314, care face obiectul celei de a doua întrebări, vom examina aceste întrebări împreună.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, considerăm util să amintim, cu titlu introductiv, finalitatea Directivei 90/314 înainte de a aborda întinderea regimului răspunderii instituit de ea. În acest cadru, după examinarea domeniului de aplicare al noțiunii de „furnizor de servicii” în sensul articolului 5 din directiva menționată, vom analiza chestiunea dacă respectiva cauză de exonerare prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din directivă este aplicabilă atunci când neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului privind un pachet de servicii pentru călătorii rezultă din acțiunile unui angajat al unui furnizor de servicii care execută contractul menționat. În sfârșit, dat fiind că propunem Curții să răspundă negativ la prima întrebare litera a), considerăm că nu este necesar să se răspundă la prima întrebare litera b), referitoare la criteriile de aplicare a cauzei de exonerare prevăzute la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314.

Pentru a înțelege mai bine cadrul în care se încadrează regimul răspunderii organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii instituit prin Directiva 90/314, ni se pare util să ne începem analiza prin a aminti finalitatea directivei menționate.

În acest scop, dorim să arătăm de la bun început că directiva menționată face parte dintr‑o serie de acte de drept al Uniunii referitoare la armonizarea în domeniul dreptului privat material care au fost adoptate în temeiul articolului 100 A din Tratatul CEE (devenit, după modificări, articolul 114 TFUE). Înscriindu‑se în acest cadru legislativ, directiva menționată ține seama de necesitățile protecției consumatorilor ( 9 ), corelându‑le cu cele care stau în special la baza realizării pieței interne ( 10 ). Din primul‑al treilea considerent ale Directivei 90/314 rezultă că stabilirea unor norme comune privind pachetele de servicii turistice contribuie la eliminarea obstacolelor privind libera prestare a serviciilor și denaturarea concurenței între operatorii din state membre diferite, permițându‑le în același timp consumatorilor „să beneficieze de condiții similare, indiferent de statul membru din care cumpără pachetul” ( 11 ).

În această privință, Curtea a indicat că faptul că Directiva 90/314 urmărește să garanteze alte obiective nu este de natură să excludă că dispozițiile sale privesc de asemenea protecția consumatorilor ( 12 ). Prin urmare, aceasta a afirmat în jurisprudență că directiva menționată urmărește garantarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 13 ).

Acesta este, așadar, contextul în care se situează, în general, regimul răspunderii organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii instituit prin această directivă și, mai precis, cauzele de exonerare de răspundere.

Am dori să amintim de la bun început că regimul răspunderii instituit prin Directiva 90/314 este un regim de răspundere contractuală, al cărui principiu general constă în faptul că debitorul trebuie să răspundă pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului încheiat între părți. În acest context, neexecutarea unei obligații este înțeleasă în sens larg ca orice neîndeplinire a unei obligații contractuale. Această definiție a neexecutării unei obligații reprezintă piatra de temelie a sistemului răspunderii contractuale în temeiul căruia o parte contractantă poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți în cazul în care aceasta nu își îndeplinește toate obligațiile contractuale ( 14 ).

Am dori de asemenea să arătăm că din cuprinsul articolului 1 și al articolului 2 punctele 1 și 2 din Directiva 90/314 rezultă că contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii este constituit din mai multe elemente, și anume transportul, cazarea și alte servicii turistice vândute sau oferite spre vânzare la un preț total ( 15 ), dar care, în schimb, sunt furnizate de mai mulți furnizori de servicii în alt stat membru sau într‑o țară terță ( 16 ). Această complexitate a contractului privind un pachet de servicii pentru călătorii este, în opinia noastră, unul dintre factorii care explică atenția acordată de legiuitorul Uniunii nivelului ridicat de protecție a consumatorilor în această directivă și, în consecință, instituirea la articolul 5 din aceasta a unui regim de răspundere a organizatorului (și/sau a detailistului). Astfel, prevăzând un ansamblu de norme în ceea ce privește obligația de a repara prejudiciile cauzate consumatorilor, acest articol urmărește să faciliteze punerea în aplicare a răspunderii organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii de către consumatori ( 17 ).

În temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 90/314, organizatorul (și/sau detailistul) parte la contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii răspunde față de consumator pentru buna executare a obligațiilor ce decurg din acest contract, indiferent dacă aceste obligații vor fi executate de el însuși sau de alți furnizori de servicii sub rezerva dreptului organizatorului (și/sau al detailistului) de a‑i acționa în instanță pe ceilalți furnizori de servicii ( 18 ).

În opinia noastră, reiese în mod clar din modul de redactare a acestei dispoziții că organizatorul continuă să răspundă personal față de consumator pentru buna executare a contractului, indiferent dacă contractul este executat de un „alt furnizor de servicii” ( 19 ). Astfel cum a considerat avocatul general Tizzano, „în ceea ce privește în special aspectul referitor la răspunderea contractuală, conținutul relației triunghiulare dintre organizator și/sau vânzător, consumator și furnizorul de servicii este definit în așa fel încât numai primii (organizatorul sau detailistul vânzător) răspund, ca regulă generală, față de consumator pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului” ( 20 ).

În esență, aceasta înseamnă că consumatorul are posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție împotriva organizatorului parte contractantă ( 21 ). Pe de altă parte, din articolul 5 alineatul (3) din Directiva 90/314 reiese că ar fi declarate nule și neavenite clauzele contractuale care exonerează organizatorul de răspundere pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului de către alți furnizori de servicii ( 22 ).

În plus, considerăm că este important să se arate că, în cadrul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 90/314, alegerea legiuitorului Uniunii de a permite organizatorului să îi acționeze în instanță, dacă este cazul, pe „ceilalți furnizori de servicii” corespunde voinței sale de a stabili un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, urmărind să evite ca aceștia din urmă, dată fiind aderarea lor la condițiile generale ale contractului privind un pachet de servicii pentru călătorii, să fie descurajați să introducă o acțiune în răspundere sau obligați să introducă mai multe acțiuni distincte întemeiate pe prejudiciile care rezultă pentru ei din neexecutarea sau din executarea defectuoasă a contractului.

După cum indică Comisia în răspunsul său la o întrebare adresată de Curte, obiectivul regimului răspunderii contractuale instituit prin această directivă este de a concentra răspunderea față de organizator pentru toate cazurile de neexecutare sau de executare defectuoasă a contractului, pentru ca un consumator să dispună cel puțin de un presupus pârât căruia să îi solicite repararea prejudiciilor, ceea ce permite asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului. Astfel, răspunderea organizatorului în sensul Directivei 90/314 se întemeiază pe legătura dintre, pe de o parte, acțiunea sau omisiunea care se află la originea pierderii și a prejudiciului cauzat consumatorului și, pe de altă parte, obligațiile ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 1 din această directivă ( 23 ).

Prin urmare, se ridică problema fundamentală dacă obligațiile ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 90/314 au făcut obiectul unei bune executări în sensul articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată ( 24 ).

Observăm, în această privință, că trebuie să se stabilească, pe de o parte, ce obligații contractuale rezultă din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii și, pe de altă parte, cum trebuie executate aceste obligații. Astfel, potrivit normelor generale privind răspunderea contractuală, este irelevant dacă persoana aflată la originea neexecutării sau a executării defectuoase a acestor obligații este organizatorul sau un alt furnizor de servicii: organizatorul continuă să răspundă față de consumator. Prin urmare, este vorba despre o răspundere obiectivă a organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii față de consumator ( 25 ).

Cu toate acestea, trebuie amintit că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 90/314 prevede printre altele că „[s]tatele membre iau măsurile necesare pentru ca organizatorul […] parte contractantă să răspundă față de consumator pentru buna executare a obligațiilor ce decurg din acest contract”. Astfel, după cum a indicat în mod întemeiat Comisia, întinderea răspunderii organizatorului este determinată de legea aplicabilă contractului privind un pachet de servicii pentru călătorii ( 26 ).

În această privință, trebuie să precizăm că răspunderea contractuală a unui debitor nu este, în principiu, o răspundere absolută: acesta din urmă se poate exonera de răspundere în cazul în care îndeplinește anumite condiții. Astfel, în cadrul regimului de răspundere a organizatorului instituit prin Directiva 90/314, conform articolului 5 alineatul (2) din aceasta, organizatorul nu răspunde pentru neexecutarea sau pentru executarea defectuoasă a contractului în cazul în care aceasta nu îi poate fi imputată. Această răspundere este de asemenea supusă condițiilor referitoare la limitarea răspunderii enunțată la articolul 5 alineatul (2) al treilea și al patrulea paragraf din Directiva 90/314 ( 27 ). Dispozițiile menționate au în vedere limitele pe care statele membre le pot admite în ceea ce privește repararea prejudiciilor ce rezultă din neexecutarea sau din executarea defectuoasă a contractului ( 28 ). Pe de altă parte, amintim de asemenea că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din această directivă, „nu se pot face derogări de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) [din acest articol] prin clauză contractuală” ( 29 ).

Astfel cum tocmai am arătat în considerațiile care precedă, nu numai modul de redactare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 90/314 este clar și lipsit de ambiguitate în ceea ce privește răspunderea organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii, dar interpretarea sa literală este confirmată de asemenea de economia și de finalitatea acestei directive, precum și de obiectivul dispoziției menționate ( 30 ).

Din ceea ce precedă rezultă că organizatorul trebuie să răspundă față de consumator și, în consecință, cauzele de exonerare prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 90/314 pot fi în principiu reținute ( 31 ).

În speță, în ceea ce privește aspectul dacă obligațiile ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii încheiat între Kuoni și X au fost executate în mod corect în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 90/314, considerăm relevant să amintim, în acest stadiu al analizei, că instanța de trimitere solicită Curții să considere că însoțirea doamnei X la recepție de către un membru al personalului hotelului era un serviciu care făcea parte din „serviciile de călătorie” pe care societatea Kuoni se angajase să le furnizeze și că violul și agresiunea comise în cadrul prestării acestui serviciu constituiau o executare defectuoasă a contractului ( 32 ).

Prin urmare, trebuie analizat dacă, având în vedere regimul răspunderii instituit prin Directiva 90/314, un angajat al unui furnizor de servicii în cadrul unui contract privind un pachet de servicii turistice poate fi considerat furnizor de servicii în temeiul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din directiva menționată.

În acest scop, vom examina, în rândurile care urmează, domeniul de aplicare al noțiunii „furnizor de servicii” în sensul Directivei 90/314.

Subliniem de la bun început că X, Kuoni, ABTA și Comisia consideră că angajatul hotelului însuși nu poate fi considerat furnizor de servicii. X obiectează însă că, în anumite împrejurări speciale, angajatul care furnizează serviciul defectuos poate fi considerat furnizor de servicii în cazul în care o altă calificare ar echivala cu privarea consumatorului de protecția acordată prin articolul 5 din Directiva 90/314.

Observăm că noțiunea de „furnizor de servicii” nu este definită de Directiva 90/314 și că această directivă nu conține nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al noțiunii respective.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de contextul acelei dispoziții și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză ( 33 ).

Trebuie amintit mai întâi că, spre deosebire de furnizorul de servicii care prestează servicii în schimbul unei remunerații, un angajat al unui furnizor de servicii prestează serviciile prevăzute în contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii în condițiile în care se află cu angajatorul său într‑o legătură de subordonare pe care nu o are cu un furnizor de servicii, precum un hotel, un restaurant, un ghid de excursii sau un profesor de sport, indiferent dacă este vorba despre o persoană fizică sau juridică.

În opinia noastră, echivalentul termenului „furnizor de servicii”, utilizat de diferitele versiuni lingvistice ale articolului 5 din Directiva 90/314, evocă o persoană fizică sau juridică care furnizează servicii în schimbul unei remunerații ( 34 ).

În continuare, considerăm util să arătăm că doar articolul 5 din Directiva 90/314 utilizează termenii „furnizori de servicii” ( 35 ). În consecință, această noțiune este utilizată numai în contextul răspunderii organizatorilor (și/sau detailiștilor) pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii încheiat cu consumatorii. După cum reiese din definiția noțiunii „pachet de servicii turistice”, care figurează la articolul 2 punctul 1 din directiva menționată, aceste obligații privesc serviciile prevăzute în contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii, și anume serviciile de transport, de cazare sau alte servicii turistice (excursii, cursuri, restaurant etc.). Totuși, nicio dispoziție a acestei directive nu face referire la angajații furnizorilor de servicii. În plus, amintim că, deși legiuitorul Uniunii a intenționat să permită organizatorului să se îndrepte împotriva unui furnizor de servicii, o asemenea posibilitate de a se îndrepta împotriva angajaților furnizorilor de servicii nu pare să existe pentru respectivul organizator.

Prin urmare, considerăm că, în sensul Directivei 90/314, nu este posibil să se considere că un angajat al unui furnizor de servicii este el însuși„furnizorul de servicii”.

Totuși, în speță trebuie să se stabilească nu dacă un angajat al unui furnizor de servicii poate fi considerat el însuși un furnizor de servicii, ci dacă, în cadrul regimului răspunderii instituit prin articolul 5 din Directiva 90/314, acțiunile sau omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii care execută contractul pot fi asimilate celor ale acestui furnizor de servicii.

Din această perspectivă propunem să se examineze aplicabilitatea cauzei de exonerare prevăzute la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314.

Ni se pare important să amintim că fiecare furnizor de servicii execută obligațiile contractuale utilizând propria structură organizatorică (repartizarea sarcinilor între angajați, stagiari etc.). Această structură poate fi foarte diferită de la un prestator la altul, cum este cazul unui hotel de cinci stele față de un mic hotel de familie. În consecință, pentru a stabili răspunderea organizatorului sau a furnizorului său de servicii, nu este necesar să se stabilească cine a executat în mod concret obligațiile contractuale.

Rezultă că, pentru a stabili dacă respectiva cauză de exonerare prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 se aplică într‑o situație precum cea din litigiul principal, se ridică următoarea problemă: în ce împrejurări acțiunile sau omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii, inclusiv actele culpabile săvârșite cu intenție, pot fi imputate angajatorului său/furnizorului său de servicii în raport cu regimul răspunderii instituit prin Directiva 90/314?

Vom răspunde la această întrebare în următoarele rânduri.

Amintim de la bun început că răspunderea organizatorului, în sensul Directivei 90/314, nu poate fi angajată decât în cadrul executării obligațiilor contractuale. După cum am arătat deja, această răspundere se întemeiază pe legătura dintre, pe de o parte, acțiunile sau omisiunile care se află la originea pierderii și a prejudiciului cauzat consumatorului și, pe de altă parte, obligațiile ce rezultă din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii ( 36 ). Prin urmare, neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului ce decurg din acțiunile sau din omisiunile legate de prejudiciul suferit de consumator și care au fost săvârșite de un angajat în timpul executării obligațiilor contractuale trebuie să fie imputate organizatorului și angajatorului/furnizorului de servicii. Dacă situația ar fi diferită, organizatorul ar putea fi exonerat cu ușurință de orice răspundere pentru buna executare a contractului privind serviciile de călătorie, delegând executarea acestui contract unui furnizor de servicii, ai cărui angajați execută în mod concret obligațiile ce decurg din contractul menționat.

Observăm în continuare că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 90/314, organizatorul trebuie să răspundă, pe de o parte, pentru acțiunile și omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii în executarea obligațiilor contractuale care sunt specificate în contract, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 5 din această directivă, și, pe de altă parte, pentru acțiunile și omisiunile acestui angajat în executarea obligațiilor care sunt considerate accesorii în raport cu serviciile prevăzute la articolul 2 punctul 1 litera (b) din aceasta ( 37 ).

Mai exact, în conformitate cu definiția „pachetului de servicii turistice” de la articolul 2 punctul 1 litera (b) din Directiva 90/314, serviciul de cazare este unul dintre cele trei elemente care pot fi vândute sau oferite spre vânzare de către organizator. Acest serviciu, furnizat în mod normal de un hotel, este asigurat prin intermediul angajaților săi, care, la rândul lor, îndeplinesc obligațiile contractuale față de hotel în executarea contractelor lor de muncă. Aceste obligații pot include printre altele transportul bagajelor, restaurantul, serviciul de parcare, serviciul de concierge, serviciile de servire a mesei, serviciile de etaj, împrumutul de biciclete, serviciile de curățenie sau serviciile de întreținere. Prin urmare, aceste servicii sunt servicii accesorii în raport cu serviciul de cazare furnizat de hotel în cadrul contractului privind un pachet de servicii pentru călătorii.

În acest context, este clar în opinia noastră că se poate considera în principiu că un angajat al unui hotel execută obligațiile contractuale ce decurg dintr‑un contract privind un pachet de servicii pentru călătorii atunci când este de serviciu, poartă uniforma de membru al personalului hotelului și este astfel perceput de oaspeți/consumatori ca o persoană de încredere, independent de faptul că obligațiile sunt executate în incinta hotelului sau în afara facilităților sale, în măsura în care este vorba despre obligații ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii sau despre obligații considerate accesorii în raport cu serviciile vândute sau oferite spre vânzare de către organizator în cadrul acestui contract ( 38 ).

Astfel, dacă transportul bagajelor, întreținerea instalațiilor sau însoțirea oaspeților la recepție sunt fie servicii accesorii în raport cu serviciul de cazare, fie servicii direct prevăzute în contract, organizatorul trebuie să răspundă atunci când un angajat al hotelului deteriorează sau pierde bagajele, agresează oaspetele în executarea obligației de însoțire a acestuia în camera sa sau la recepție, opărește un oaspete atunci când varsă supa pe el sau agresează oaspetele în momentul servirii mesei.

În toate aceste situații, trebuie să se considere că a avut loc o executare defectuoasă a contractului și, în consecință, faptele ilicite ale angajatului hotelului trebuie să fie imputate furnizorului de servicii în cadrul regimului răspunderii organizatorului de pachete de servicii pentru călătorii prevăzut la articolul 5 din Directiva 90/314.

În schimb, organizatorul nu poate fi considerat răspunzător pentru prejudiciile cauzate consumatorului, în sensul articolului 5 alineatul (2) din această directivă, în cazul în care angajatul unui hotel agresează un oaspete al hotelului în afara programului de lucru sau într‑o zi în care acest angajat se află în concediu. În acest caz, nu este vorba, așadar, despre prejudicii cauzate în cadrul executării obligațiilor contractuale de către prestator.

În consecință, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 90/314, organizatorul trebuie să răspundă, pe de o parte, pentru acțiunile și omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii în executarea obligațiilor contractuale care sunt specificate în contract, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 5 din această directivă, și, pe de altă parte, pentru acțiunile și omisiunile acestui angajat în executarea obligațiilor care sunt considerate accesorii în raport cu serviciile prevăzute la articolul 2 punctul 1 litera (b) din aceasta.

Întrucât împrejurările în care acțiunile sau omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii pot fi imputate angajatorului său/furnizorului său de servicii având în vedere regimul răspunderii instituit prin Directiva 90/314 sunt astfel clarificate, rămâne să se examineze o ultimă întrebare: care este distincția dintre un „caz de forță majoră” și un „eveniment pe care organizatorul sau furnizorul, cu tot efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita”?

Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 90/314 prevede că organizatorul (și/sau detailistul) răspunde pentru daunele care rezultă pentru consumator din neexecutarea sau din executarea defectuoasă a contractului, cu excepția cazului în care această neexecutare sau executare defectuoasă nu le este imputabilă nici lor, nici altui furnizor de servicii, deoarece i se aplică una dintre cauzele de exonerare de răspundere prevăzute de această dispoziție. Cea prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță din această directivă se referă la situațiile în care lipsurile constatate în executarea contractului se datorează unui caz de forță majoră sau unui eveniment pe care organizatorul sau furnizorul, cu tot efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita ( 39 ).

X susține, în observațiile scrise, că cele două situații prevăzute la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță din Directiva 90/314 trebuie interpretate împreună.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

Astfel, în primul rând, din formularea articolului 5 alineatul (2) din Directiva 90/314 și din utilizarea conjuncției disjunctive „sau” reiese în mod clar că legiuitorul Uniunii a intenționat să diferențieze, pe de o parte, cazul de forță majoră și, pe de altă parte, evenimentul pe care organizatorul sau furnizorul, cu tot efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita.

În al doilea rând, observăm că „forța majoră” [articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță prima teză) este definită la articolul 4 alineatul (6) al doilea paragraf punctul (ii) din Directiva 90/314 ca fiind „împrejurări neobișnuite și imprevizibile, independente de voința celui care le invocă, și ale căror consecințe nu au putut fi evitate în pofida tuturor eforturilor depuse” ( 40 ). Această definiție cuprinde trei condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca organizatorul să fie exonerat de răspundere.

În schimb, situația este diferită în ceea ce privește evenimentul prevăzut la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din această directivă. Astfel, legiuitorul Uniunii a utilizat aici conjuncția disjunctivă „sau”, ceea ce înseamnă că organizatorul poate fi exonerat de răspundere în cazul în care se poate demonstra că nici el, nici furnizorul său de servicii nu puteau prevedea sau (nu în mod cumulativ, ci alternativ) nu puteau evita evenimentul, luând toate măsurile necesare pentru a‑l evita. Cu alte cuvinte, organizatorul nu se poate exonera de răspundere decât dacă se dovedește că evenimentul respectiv era pentru el sau pentru furnizorul de servicii imprevizibil sau inevitabil.

Prin urmare, este evident că cele două situații care figurează la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță din Directiva 90/314 sunt diferite și că în speță trebuie să se înlăture cazul de forță majoră.

Articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 prevede situațiile în care lipsurile constatate în executarea contractului sunt cauzate „de un eveniment pe care organizatorul […] sau furnizorul, cu tot efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita”.

În speță, considerăm că violul și agresiunile săvârșite de N, angajat al hotelului, asupra doamnei X, clientă a hotelului, în cadrul executării de către acest angajat a obligației contractuale de a însoți această clientă la recepție, nu constituie un „eveniment” în sensul dispoziției menționate.

Astfel, termenul „eveniment” care figurează în această dispoziție nu poate acoperi acțiunile sau omisiunile unui angajat, inclusiv actele culpabile săvârșite cu intenție, al furnizorului de servicii în executarea obligațiilor ce decurg din contractul privind un pachet de servicii pentru călătorii. Pentru ca aceste acțiuni sau omisiuni să fie considerate un „eveniment” în sensul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314, ar trebui să fie vorba fie despre un eveniment exterior structurii organizatorice a furnizorului de servicii, fie despre un element obiectiv. Această noțiune de „eveniment” nu poate în niciun caz să includă actele culpabile săvârșite cu intenție care constituie, prin ele însele, neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale. Ar fi chiar ilogic să se dorească să se analizeze caracterul previzibil sau evitabil al faptelor ilicite săvârșite cu intenție de către un furnizor de servicii, inclusiv când acestea sunt comise de angajații săi.

Astfel, chiar dacă, după cum am arătat deja la punctul 56 din prezentele concluzii, nu este posibil, în sensul Directivei 90/314, să se considere că un angajat al unui furnizor de servicii este el însuși furnizor de servicii, faptele ilicite săvârșite de acest angajat trebuie să fie imputate angajatorului său/furnizorului și organizatorului de servicii în măsura în care au avut loc în cadrul executării obligațiilor ce decurg din contractul privind pachetul de servicii pentru călătorii. În aceste împrejurări, respectivele fapte ilicite nu intră în sfera noțiunii de „eveniment” în sensul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314. Cu alte cuvinte, culpa unui angajat al unui furnizor de servicii care determină neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului trebuie să fie asimilată unei culpe a furnizorului de servicii. Prin urmare, nu este necesar să se rețină cauza de exonerare prevăzută în dispoziția menționată.

În aceste condiții, trebuie să se considere că violul și agresiunile pe care N le‑a săvârșit asupra doamnei X reprezintă un act care trebuie să fie imputat hotelului, astfel încât Kuoni nu se poate exonera de răspundere în calitate de organizator al unui pachet de servicii de călătorie.

Această interpretare este singura susceptibilă să garanteze un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și să împiedice reducerea considerabilă a acestui nivel de protecție în cazul unor abateri grave din partea angajaților furnizorilor de servicii. Astfel, în cazul în care s‑ar accepta o interpretare diferită, asemenea abateri grave ar putea fi, așadar, considerate un eveniment „imprevizibil sau inevitabil”, în sensul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314.

Ținând seama de răspunsul pe care îl propunem la prima întrebare litera a), nu este necesar să se răspundă la întrebarea referitoare la criteriile de apreciere a caracterului imprevizibil sau inevitabil al evenimentului prevăzut la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) după cum urmează: 1) Un angajat al unui furnizor de servicii în cadrul unui contract privind un pachet de servicii turistice nu poate fi considerat el însuși un furnizor de servicii în temeiul articolului 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite. 2) Organizatorul trebuie să răspundă pentru acțiunile și omisiunile unui angajat al unui furnizor de servicii în executarea obligațiilor contractuale care sunt specificate în contract, astfel cum este definit la articolul 2 punctul 5 din această directivă, precum și pentru acțiunile și omisiunile acestui angajat în executarea obligațiilor considerate accesorii în raport cu serviciile prevăzute la articolul 2 punctul 1 litera (b) din directiva menționată. În consecință, cauza de exonerare prevăzută la articolul 5 alineatul (2) a treia liniuță a doua parte a tezei din Directiva 90/314 în privința unui organizator de pachete de servicii pentru călătorii nu poate fi aplicată atunci când neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului pe care acest organizator l‑a încheiat cu un consumator rezultă din acțiunile unui angajat al unui furnizor de servicii care execută acest contract.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 10 noiembrie 2020 ( 1 )