Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 17 septembrie 2020.#Maksu- ja Tolliamet împotriva Heavyinstall OÜ.#Cerere de decizie preliminară formulată de Riigikohus.#Trimitere preliminară – Directiva 2010/24/UE – Articolul 16 – Recuperare a creanțelor legate de taxe, impozite, drepturi și alte măsuri – Asistență reciprocă – Cerere de măsuri asigurătorii – Decizie judiciară din statul membru solicitant în vederea punerii în aplicare a unor măsuri asigurătorii – Competența instanței din statul membru solicitat de a aprecia și a reevalua justificarea acestor măsuri – Principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce.#Cauza C-420/19.

În cadrul asistenței reciproce dintre statele membre în vederea recuperării creanțelor legate de taxe, impozite, drepturi și alte măsuri, prevăzută de Directiva 2010/24/UE ( 2 ), instanța statului membru care a primit o cerere de măsuri asigurătorii este ținută de opinia instanței statului membru solicitant în ceea ce privește necesitatea și posibilitatea aplicării unor astfel de măsuri, în cazul în care un document care conține această opinie este transmis împreună cu cererea?

Aceasta este, în sinteză, problema ridicată prin intermediul cererii de decizie preliminară adresate Curții de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia).

Prezenta întrebare preliminară este formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect o acțiune introdusă de Maksu- ja Tolliamet (Oficiul fiscal și vamal, Estonia, denumit în continuare „autoritatea fiscală estoniană”) împotriva unei decizii a Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia), prin care aceasta din urmă a respins solicitarea sa de autorizare a aplicării unor măsuri asigurătorii împotriva societății Heavyinstall OÜ (denumită în continuare „Heavyinstall”). Această solicitare urma unei cereri de măsuri asigurătorii adresate de autoritățile finlandeze autorităților estoniene în conformitate cu dispozițiile privind asistența reciprocă prevăzute de Directiva 2010/24.

Articolul 14 din Directiva 2010/24, intitulat „Litigii”, prevede următoarele: „(1) Litigiile cu privire la creanță, la titlul inițial care permite executarea în statul membru solicitant sau la titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat și litigiile legate de validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitant sunt de competența organismelor competente ale statului membru solicitant. Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanța, titlul inițial care permite executarea în statul membru solicitant sau titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat este contestat(ă) de o parte interesată, autoritatea solicitată informează respectiva parte interesată că o astfel de acțiune trebuie introdusă de aceasta din urmă în fața organismului competent al statului membru solicitant, în conformitate cu actele cu putere de lege în vigoare în statul respectiv. (2) Litigiile cu privire la măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau cu privire la validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitat sunt introduse în fața organismului competent al statului membru respectiv în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative ale acestuia. […]”

Articolul 16 din Directiva 2010/24, intitulat „Cererea de măsuri asigurătorii”, prevede următoarele: „(1) La cererea autorității solicitante, autoritatea solicitată ia măsurile asigurătorii necesare, dacă acestea sunt permise de legislația sa națională și în conformitate cu practicile sale administrative, pentru a asigura recuperarea în cazul în care creanța sau titlul care permite executarea în statul membru solicitant este contestat(ă) la momentul formulării cererii sau în cazul în care creanța nu face încă obiectul unui titlu care să permită executarea în statul membru solicitant, în măsura în care sunt de asemenea posibile măsuri asigurătorii, într‑o situație similară, în temeiul legislației naționale și al practicilor administrative ale statului membru solicitant. Documentul elaborat pentru a permite aplicarea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitant și referitor la creanța pentru care se solicită asistența reciprocă, dacă este cazul, însoțește cererea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitat. Acest document nu face obiectul niciunui act de recunoaștere, completare sau înlocuire în statul membru solicitat. […]”

Articolul 17 din Directiva 2010/24, intitulat „Normele aplicabile cererilor de măsuri asigurătorii”, prevede următoarele: „Pentru punerea în aplicare a articolului 16, se aplică mutatis mutandis articolul 10 alineatul (2), articolul 13 alineatele (1) și (2) și articolele 14 și 15.”

Articolul 18 din Directiva 2010/24, intitulat „Limite ale obligațiilor autorității solicitate”, prevede următoarele: „(1) Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistența prevăzută la articolele 10-16 dacă recuperarea creanței este de natură să genereze, din cauza situației debitorului, grave dificultăți de ordin economic sau social în statul membru solicitat, în măsura în care actele cu putere de lege, actele administrative și practicile administrative în vigoare în respectivul stat membru permit o astfel de excepție în cazul creanțelor naționale. (2) Autoritatea solicitată nu este obligată să acorde asistența prevăzută la articolul 5 și la articolele 7-16 dacă cererea inițială de asistență în conformitate cu articolele 5, 7, 8, 10 sau 16 este efectuată cu privire la creanțe care au o vechime mai mare de cinci ani, acest termen începând de la momentul scadenței creanței în statul membru solicitant și până la momentul cererii inițiale de asistență. […] (3) Un stat membru nu este obligat să acorde asistență dacă valoarea totală a creanțelor reglementate de prezenta directivă, pentru care se solicită asistență, este mai mică de 1500 EUR. (4) Autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă în legătură cu motivele refuzului unei cereri de asistență.”

Articolul 130 din Maksukorralduse seadus (Codul fiscal, denumit în continuare „Codul fiscal estonian”), intitulat „Măsuri de executare ale autorității fiscale”, prevede următoarele: „(1) În cazul în care persoana impozabilă nu și‑a îndeplinit obligația financiară în termenul stabilit în cadrul actului administrativ al autorității fiscale sau într‑o hotărâre menționată la punctele 2 sau 3 din alineatul 4 al articolului 128, autoritatea fiscală începe recuperarea datoriei prin intermediul executării silite. Autoritatea fiscală poate: 1) să solicite înscrierea în cartea funciară sau într‑un alt registru de active a unei mențiuni privind interdicția de a dispune, fără acordul persoanei în cauză; 2) să solicite constituirea unei ipoteci asupra unui bun imobil, asupra unei nave înscrise în registrul naval sau a unei aeronave înscrise în registrul aviației civile, conform dispozițiilor privind regimul ipotecilor legate de o executare silită, din Legea privind proprietatea; 3) să înceapă executarea drepturilor financiare, în conformitate cu prevederile prezentei legi și cu actele juridice care reglementează procedura de executare; 4) să solicite indisponibilizarea altor drepturi patrimoniale, în privința cărora nu este posibilă executarea în sensul punctului 3 din prezentul alineat și înscrierea în registrul corespunzător a unei mențiuni privind interdicția de a dispune cu privire la aceste drepturi; 5) să emită un ordin prin care să fie suspendat accesul la valori mobiliare sau la un cont care conține valori mobiliare, în conformitate cu Legea privind registrul valorilor mobiliare. […]”

Articolul 1361 din Codul fiscal estonian, intitulat „Măsuri asigurătorii înainte de stabilirea creanței sau a obligației financiare”, prevede următoarele: „(1) În cazul în care, la inspecția privind achitarea corectă a impozitelor, ia naștere suspiciunea întemeiată conform căreia, după stabilirea obligației sau a creanței financiare rezultate dintr‑o lege fiscală a cărei executare se poate dovedi, ca urmare a acțiunilor persoanei impozabile, excesiv de dificilă sau imposibil de realizat, șeful biroului fiscal sau un funcționar mandatat de acesta poate să adreseze o cerere Tribunalului Administrativ, pentru ca acesta să autorizeze o măsură executorie prevăzută la articolul 130 alineatul 1 din prezenta lege. […]”

La 13 martie 2018, autoritatea fiscală finlandeză a depus la autoritatea fiscală estoniană, în temeiul articolului 16 din Directiva 2010/24, o cerere de măsuri asigurătorii în privința Heavyinstall (denumită în continuare „cererea de asistență”), pentru a asigura îndeplinirea unei obligații fiscale estimate în sarcina acestei societăți. Această cerere era însoțită de o decizie din 8 februarie 2018 a Keski‑Pohjanmaan käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Keski‑Pohjanmaa, Finlanda), prin care, în urma unei cereri formulate în acest sens de autoritatea fiscală finlandeză, s‑a autorizat indisponibilizarea unor active aparținând societății respective pentru garantarea unei creanțe de 320022 de euro.

Potrivit instanței menționate, dat fiind că sediul permanent și centrul de interes al Heavyinstall se află în Finlanda, această societate este obligată să își îndeplinească obligațiile fiscale în statul membru menționat. Totuși, pe de o parte, deși Heavyinstall dispunea de un sediu permanent în Finlanda, aceasta nu a efectuat declarații fiscale în această țară și nu a plătit vreun impozit; pe de altă parte, asociatul său unic ar fi furnizat informații false atât în ceea ce privește activitatea economică a societății, cât și în ceea ce privește domiciliul propriu. Prin urmare, ar exista un risc ca societatea să adopte un comportament similar și în ceea ce privește obligațiile fiscale care urmează să fie stabilite la finalul procedurii fiscale în curs, și anume să ascundă, să sustragă sau, în orice mod, să transfere, să transmită sau să încredințeze unor terți patrimoniul propriu sau să acționeze într‑un alt mod care să afecteze recuperarea creanței autorității fiscale finlandeze.

În urma cererii de asistență, la 29 martie 2018, autoritatea fiscală estoniană a depus la Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ din Tallinn, Estonia) o cerere de autorizare a unor măsuri asigurătorii, și anume înscrierea în Estonia a interdicției de a dispune în legătură cu vehiculele aflate în proprietatea Heavyinstall (două remorci, în valoare de aproximativ 7500 de euro fiecare, și un camion, în valoare de aproximativ 9500 de euro), precum și poprirea asigurătorie asupra conturilor curente bancare ale întreprinderii de la toate instituțiile de credit estoniene, pentru suma de 297304 euro (denumită în continuare „cererea de autorizare a unor măsuri asigurătorii”).

Prin decizia din 3 aprilie 2018, instanța menționată a respins cererea de autorizare a unor măsuri asigurătorii.

În urma deciziei menționate mai sus, autoritatea fiscală estoniană a declarat apel la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel din Tallinn, Estonia), care l‑a respins, considerând că nu este convinsă că îndeplinirea obligațiilor fiscale ale Heavyinstall s‑ar putea dovedi mai dificilă sau imposibilă ca urmare a acțiunilor acesteia și, așadar, nici că era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 1361 alineatul (1) din Codul fiscal estonian.

Împotriva deciziei instanței de apel, autoritatea fiscală estoniană a introdus recurs la Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia, denumită în continuare „instanța de trimitere”), solicitând anularea acestei decizii și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se admită cererea de aplicare a unor măsuri asigurătorii în privința Heavyinstall. În cadrul acestui recurs, instanța de trimitere ridică problema interpretării Directivei 2010/24, în special a articolului 16 din aceasta, referitor la cererea de măsuri asigurătorii.

Potrivit instanței de trimitere, pentru soluționarea litigiului principal este decisivă clarificarea aspectului dacă o instanță a unui stat membru, atunci când se pronunță cu privire la o cerere de măsuri asigurătorii formulată de autoritatea fiscală a unui alt stat membru în temeiul articolului 16 din Directiva 2010/24, poate să aprecieze ea însăși probele invocate în susținerea acestei cereri și să decidă conform propriei convingeri dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a unor măsuri asigurătorii sau dacă instanța menționată trebuie să se întemeieze pe aprecierea efectuată de instanța statului solicitant.

În aceste condiții, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și, prin ordonanța depusă la 29 mai 2019, să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 16 din Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de taxe, impozite, drepturi și alte măsuri trebuie să fie interpretat în sensul că instanța statului membru care a primit cererea de măsuri asigurătorii, în cadrul soluționării acestei cereri pe baza dreptului național [ceea ce instanța solicitată poate face potrivit articolului 16 alineatul (1)], este ținută de opinia instanței statului membru de reședință al reclamantului în ceea ce privește necesitatea și posibilitatea măsurilor asigurătorii, în cazul în care instanței i‑a fost prezentat un document care conține această opinie [articolul 16 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză, conform căruia acest document nu face obiectul niciunui act de recunoaștere, completare sau înlocuire în statul membru solicitat]?”

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă articolul 16 din Directiva 2010/24 trebuie interpretat în sensul că instanța statului membru care primește o cerere de măsuri asigurătorii, atunci când se pronunță cu privire la această cerere în temeiul dreptului național, este ținută de opinia instanței statului membru solicitant în ceea ce privește necesitatea și posibilitatea aplicării unor măsuri asigurătorii, în cazul în care la aceeași instanță a fost depus un document care conține opinia respectivă.

Prezenta întrebare preliminară presupune stabilirea întinderii competenței instanței statului membru solicitat, sesizată cu o cerere de aplicare a unor măsuri asigurătorii în cadrul sistemului de asistență reciprocă între statele membre instituit prin Directiva 2010/24, cu privire în special la două elemente distincte: necesitatea aplicării măsurilor asigurătorii solicitate și posibilitatea aplicării acestora.

Cu titlu preliminar, arătăm că din articolul 16 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2010/24 reiese că o cerere de asistență privind aplicarea unor măsuri asigurătorii poate să fie sau să nu fie însoțită de un document elaborat pentru a permite aplicarea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitant și referitor la creanța pentru care se solicită asistența reciprocă ( 3 ). Un astfel de document poate să constea într‑o decizie administrativă sau într‑o decizie judiciară pronunțată de o instanță a statului membru solicitant ( 4 ).

Din decizia de trimitere reiese că, în litigiul principal pendinte în fața instanței de trimitere, cererea de asistență privind aplicarea unor măsuri asigurătorii transmisă de autoritățile finlandeze autorităților estoniene era însoțită de o decizie judiciară care conținea o analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de dreptul finlandez pentru aplicarea unor măsuri asigurătorii în privința Heavyinstall. Atât Tribunalul Administrativ, cât și Curtea de Apel au reevaluat, pe baza unor criterii proprii dreptului estonian, îndeplinirea acestor condiții.

Acesta este, așadar, contextul în care instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze articolul 16 din Directiva 2010/24 pentru a verifica dacă și în ce măsură, în cadrul sistemului de asistență reciprocă între statele membre instituit de directiva citată mai sus, dispoziția menționată permite instanței statului membru solicitat să evalueze documentul anexat constând într‑o decizie judiciară pronunțată de o instanță a statului membru solicitant și să aprecieze, pe baza propriei convingeri, dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la necesitatea și la posibilitatea aplicării unor măsuri asigurătorii, astfel cum solicită autoritatea solicitantă.

În decizia de trimitere, instanța menționată afirmă că preferă interpretarea articolului 16 din Directiva 2010/24 conform căreia decizia instanței statului membru solicitant care însoțește cererea de asistență este, în ceea ce privește procedura de validare a măsurilor asigurătorii în fața instanței statului membru solicitat, doar un element de probă, care va trebui să fie examinat de instanța statului membru solicitat pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a măsurilor asigurătorii în conformitate cu dreptul acelui stat.

Părțile care au prezentat observații în fața Curții sunt în dezacord asupra interpretării care trebuie dată dispoziției în discuție. Guvernul suedez achiesează la opinia instanței de trimitere și consideră de asemenea că hotărârea unei instanțe a statului membru solicitant care autorizează aplicarea unor măsuri asigurătorii este doar un element de probă în fața instanței statului membru solicitat. Guvernele estonian și maghiar consideră, în schimb, că instanța statului membru solicitat este ținută de opinia instanței statului solicitant cu privire la necesitatea și la posibilitatea aplicării unor măsuri provizorii, atunci când un document care conține o astfel de opinie este prezentat acestei instanțe.

Comisia Europeană susține că revine autorității solicitante, în afara unor cazuri excepționale, sarcina de a verifica necesitatea măsurilor asigurătorii. În ceea ce privește, în schimb, posibilitatea de a încuviința astfel de măsuri, documentul anexat la cererea de asistență ar furniza doar un indiciu cu privire la posibilitatea de a le aplica în statul membru solicitant.

Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, trebuie să se procedeze la interpretarea articolului 16 din Directiva 2010/24.

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cele ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză ( 5 ).

În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 16 din Directiva 2010/24, această dispoziție prevede, la alineatul (1) primul paragraf, că, la cererea autorității solicitante, autoritatea statului solicitat ia măsuri asigurătorii pentru recuperarea unei creanțe în două situații: pe de o parte, în cazul în care creanța sau titlul care permite executarea în statul membru solicitant este contestat(ă) la momentul formulării cererii și, pe de altă parte, în cazul în care creanța nu face încă obiectul unui titlu care să permită executarea în statul membru solicitant.

În plus, aplicarea unor măsuri asigurătorii de către autoritatea solicitată este supusă îndeplinirii a două condiții, una cu privire la statul membru solicitat, iar cealaltă cu privire la statul membru solicitant.

Astfel, măsurile asigurătorii pot fi aplicate, pe de o parte, „dacă acestea sunt permise de legislația […] națională [a statului solicitat] și în conformitate cu practicile sale administrative” și, pe de altă parte, „în măsura în care sunt de asemenea posibile măsuri asigurătorii, într‑o situație similară, în temeiul legislației naționale și al practicilor administrative ale statului membru solicitant”.

În continuare, din al doilea paragraf al alineatului (1) al articolului în discuție reiese că documentul elaborat pentru a permite aplicarea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitant în legătură cu creanța care face obiectul cererii de asistența reciprocă, în cazul în care există un astfel de document, trebuie să fie anexat la cererea de măsuri asigurătorii în statul membru solicitat ( 6 ).

Ultima teză a celui de al doilea paragraf menționat prevede, în plus, că acest document nu face obiectul niciunui act de recunoaștere, de completare sau de înlocuire în statul membru solicitat.

În sfârșit, potrivit alineatului (2) al articolului 16 din directiva în cauză, cererea de măsuri asigurătorii poate fi însoțită de alte documente emise în statul membru solicitant, altele decât documentul menționat la al doilea paragraf al alineatului (1).

Din analiza textului articolului 16 din Directiva 2010/24 reiese că, deși această dispoziție nu specifică în mod explicit întinderea competenței instanței statului membru solicitat în cazul formulării unei cereri de măsuri asigurătorii în cadrul sistemului de asistență reciprocă, ea furnizează totuși câteva indicații în această privință.

Pe de o parte, în ceea ce privește analiza care trebuie efectuată, în cazul formulării unei asemenea cereri, de instanța statului membru solicitat în temeiul dreptului său național, dispoziția menționată prevede că aceasta se limitează să verifice dacă aplicarea măsurilor asigurătorii solicitate este „permisă” de legislația națională și în conformitate cu practicile sale administrative. De aici se deduce că analiza pe care instanța în cauză trebuie să o efectueze în temeiul dreptului său este limitată la posibilitatea de a aplica în ordinea sa juridică măsuri asigurătorii precum cele solicitate prin cererea de asistență reciprocă ( 7 ).

Pe de altă parte, din dispoziția în discuție reiese că documentul autorității solicitante, care însoțește (eventual) cererea și care permite aplicarea măsurilor asigurătorii în statul membru solicitant, nu necesită nicio recunoaștere în statul membru solicitat și nu poate fi completat sau înlocuit în acesta. Rezultă că analiza conținută într‑un asemenea eventual document însoțitor, care, în general, va privi îndeplinirea condițiilor de aplicare a unor măsuri asigurătorii în lumina dreptului național al statului membru solicitant, nu trebuie și nu poate să fie completată și nici înlocuită în statul membru solicitat, ceea ce pare să indice că, după cum susțin guvernele estonian și maghiar, considerațiile cuprinse în acesta în ceea ce privește necesitatea aplicării măsurilor asigurătorii solicitate și posibilitatea de a aplica astfel de măsuri în statul membru solicitant sunt obligatorii pentru instanța din statul membru solicitat ( 8 ).

Interpretarea articolului 16 din Directiva 2010/24 ce rezultă din analiza literală a acestei dispoziții este, de altfel, confirmată atât de analiza sistematică, cât și de analiza obiectivelor directivei menționate.

Astfel, în ceea ce privește, în al doilea rând, analiza contextului în care se înscrie articolul 16 din Directiva 2010/24, trebuie să se arate că această dispoziție este cuprinsă în capitolul IV din directiva menționată, ce reglementează „[m]ăsurile asigurătorii sau de recuperare”.

În cadrul capitolului IV menționat, articolele 10-15 reglementează diverse aspecte ale cererilor de recuperare formulate în temeiul Directivei 2010/24, articolele 16 și 17 privesc cererile de asistență reciprocă în materie de măsuri asigurătorii, iar articolele 18-20 privesc aspecte comune celor două tipuri de cereri. Potrivit articolului 17 din directiva menționată anterior, unele dintre dispozițiile referitoare la cererile de recuperare, printre care în special articolul 14, intitulat „Litigii”, se aplică mutatis mutandis pentru punerea în aplicare a articolului 16 din aceasta.

În ceea ce privește în mod specific articolul 14 din Directiva 2010/24, Curtea a avut deja ocazia să precizeze întinderea și finalitatea repartizării competențelor între instanțele statului membru solicitant și, respectiv, cele ale statului membru solicitat.

Astfel, din această jurisprudență reiese că articolul 14 din Directiva 2010/24 prevede o repartizare a competențelor între organismele statului membru solicitant și cele ale statului membru solicitat pentru soluționarea litigiilor privind, pe de o parte, creanța, titlul inițial care permite executarea în statul membru solicitant, titlul uniform care permite executarea în statul membru solicitat sau validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a statului membru solicitant, precum și, pe de altă parte, măsurile de executare luate în statul membru solicitat sau validitatea unei notificări efectuate de o autoritate competentă a acestuia din urmă ( 9 ).

Curtea a arătat că această repartizare a competențelor reprezintă corolarul faptului că creanța și titlurile care permit executarea recuperării ei sunt stabilite în temeiul normelor de drept în vigoare în statul membru solicitant, în timp ce măsurile de executare sunt adoptate în statul membru solicitat, în conformitate cu dispozițiile de drept aplicabile în acesta din urmă ( 10 ).

Finalitatea evidențiată de jurisprudență cu privire la articolul 14 din Directiva 2010/24 în materie de asistență reciprocă în vederea recuperării, aplicabilă mutatis mutandis în cadrul unei cereri de asistență reciprocă referitoare la aplicarea unor măsuri asigurătorii formulate în temeiul articolului 16 din aceeași directivă, pare să fie transpozabilă, prin analogie, pentru a defini repartizarea competențelor între instanța statului membru solicitant și instanța statului membru solicitat, în cazul în care cererea de asistență reciprocă cu privire la aplicarea unor măsuri asigurătorii este, precum în cauza pendinte în fața instanței de trimitere, însoțită de o decizie judiciară pronunțată de instanța statului solicitant prin care se constată, în conformitate cu dreptul său național, îndeplinirea condițiilor de aplicare a unor măsuri asigurătorii.

În conformitate cu această finalitate, se deduce o repartizare a competențelor între instanța statului membru solicitant și instanța statului membru solicitat potrivit căreia cea dintâi este competentă să soluționeze litigiile privind creanța și condițiile care permit aplicarea măsurilor asigurătorii stabilite în temeiul legislației în vigoare în statul membru solicitant, iar cea de a doua este competentă cu privire la procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii în statul membru solicitat, în conformitate cu legislația și cu practicile administrative ale acelui stat.

Din aceste considerații rezultă că o analiză contextuală a dispoziției de la articolul 16 din Directiva 2010/24 conduce la concluzia că instanța statului membru solicitat, precum instanța estoniană în litigiul principal, este competentă în ceea ce privește conformitatea procedurii de aplicare a unor măsuri asigurătorii pe teritoriul statului membru respectiv cu legislația și cu practicile administrative ale acelui stat, însă nu și în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de fond pentru aplicarea măsurilor asigurătorii, în cazul în care există în această privință o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță a statului membru solicitant.

De altfel, din jurisprudență reiese că Directiva 2010/24, care se întemeiază pe principiul încrederii reciproce între statele membre, nu conferă instanțelor din statul membru solicitat o putere de a controla actele statului membru solicitant ( 11 ). În plus, autoritățile competente ale statului membru solicitant sau solicitat sunt mai bine plasate pentru a interpreta dreptul lor național sau pentru a statua cu privire la legalitatea unui act în funcție de acesta ( 12 ).

Pe de altă parte, Directiva 2010/24 permite autorităților statului membru solicitat să refuze asistența reciprocă numai în cazuri excepționale, care trebuie interpretate restrictiv ( 13 ).

Astfel, articolul 18 din Directiva 2010/24, intitulat „Limite ale obligațiilor autorității solicitate”, prevede trei cazuri specifice în care statul membru solicitat poate refuza să acorde asistența reciprocă – atât pentru cererile de recuperare a creanțelor, cât și pentru aplicarea unor măsuri asigurătorii –, și anume, primo, atunci când executarea sau aplicarea unor măsuri asigurătorii ar fi de natură să genereze, din cauza situației debitorului, grave dificultăți de ordin economic sau social în statul membru solicitat, secundo, atunci când au trecut mai mult de cinci ani de la adoptarea actului care ar permite executarea creanței sau aplicarea unor măsuri asigurătorii și, tertio, atunci când creanța a cărei executare se solicită sau pentru care se solicită măsuri asigurătorii este mai mică de 1500 de euro.

În plus, Curtea a arătat că o cerere de asistență reciprocă poate fi refuzată, cu titlu excepțional, și dacă se dovedește că s‑ar putea aduce atingere ordinii publice a statului membru de care ține autoritatea solicitată ( 14 ).

În continuare, în al treilea rând, considerăm că analiza obiectivelor Directivei 2010/24 confirmă considerațiile care precedă.

Mai întâi, după cum s‑a arătat deja, Directiva 2010/24 se întemeiază pe principiul încrederii reciproce. Punerea în aplicare a regimului de asistență reciprocă instituit prin această directivă depinde de existența unei asemenea încrederi între autoritățile naționale interesate ( 15 ).

În plus, astfel cum reiese din considerentul (4) al directivei menționate, adoptarea acesteia urmărea obiectivul, pe de o parte, de a extinde domeniul de aplicare al asistenței reciproce în materie de recuperare la creanțele legate de taxe, de impozite și de drepturi și, pe de altă parte, de a putea răspunde creșterii numărului cererilor de asistență și de a face ca asistența să fie mai eficientă și mai eficace. Cerința garantării unei bune funcționări a sistemului de asistență reciprocă prevăzut de Directiva 2010/24 este de asemenea menționată în considerentul (6) al acesteia.

În special în ceea ce privește măsurile asigurătorii, în cuprinsul considerentului (10) se subliniază apoi că, ținând seama de mobilitatea din ce în ce mai mare din cadrul pieței interne și de restricțiile impuse prin tratat sau prin alte acte legislative cu privire la garanțiile care pot fi solicitate contribuabililor care nu sunt stabiliți pe teritoriul național, trebuia ca posibilitățile de a solicita aplicarea de măsuri asigurătorii sau de recuperare într‑un alt stat membru să fie extinse.

O reexaminare de către instanța statului membru solicitat a îndeplinirii condițiilor de aplicare a măsurilor asigurătorii în lumina împrejurărilor cauzei, atunci când acestea au fost deja constatate de o instanță a statului membru solicitant, iar decizia referitoare la acest aspect este anexată la cerere, ar fi contrară obiectivelor menționate mai sus și în special principiului încrederii reciproce pe care se întemeiază Directiva 2010/24. Întrucât riscă să facă imposibilă sau excesiv de dificilă executarea unei cereri de asistență, aceasta ar fi de asemenea contrară bunei funcționări și eficacității și eficienței sistemului de asistență reciprocă prevăzut de directiva în discuție.

În plus, o asemenea reexaminare ar fi contrară atât cerințelor speciale de celeritate care caracterizează procedura de aplicare a unor măsuri asigurătorii, cât și necesității de a evita, în cadrul aceleiași proceduri de asistență, aprecieri contradictorii cu privire la aceleași împrejurări de fapt efectuate de instanțele judecătorești ale celor două state membre implicate.

Obiectivele Directivei 2010/24 se opun, așadar, unei interpretări a articolului 16 din aceasta potrivit căreia instanța statului membru sesizat poate, în afara împrejurărilor excepționale menționate la punctele 47-49 de mai sus, să respingă o cerere de măsuri asigurătorii pe baza unei reexaminări a condițiilor care justifică aplicarea lor, în cazul în care îndeplinirea unor asemenea condiții a fost constatată, precum în litigiul principal, de o instanță judecătorească, iar decizia referitoare la acest aspect este anexată la cererea de măsuri asigurătorii.

Din considerațiile care precedă rezultă că articolul 16 din Directiva 2010/24 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se depune o cerere de asistență reciprocă referitoare la aplicarea unor măsuri asigurătorii însoțită de un document potrivit alineatului (1) al doilea paragraf al acestei dispoziții, constând într‑o decizie pronunțată de o instanță a statului membru solicitant, instanța statului membru solicitat este ținută de opinia adoptată de instanța respectivă în ceea ce privește necesitatea, și anume îndeplinirea condițiilor de aplicare a măsurilor asigurătorii a căror aplicare se solicită, precum și în ceea ce privește posibilitatea aplicării lor în statul membru solicitant.

Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Riigikohus (Curtea Supremă, Estonia) după cum urmează: Articolul 16 din Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de taxe, impozite, drepturi și alte măsuri trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se depune o cerere de asistență reciprocă referitoare la aplicarea unor măsuri asigurătorii însoțită de un document potrivit alineatului (1) al doilea paragraf al acestei dispoziții, constând într‑o decizie pronunțată de o instanță a statului membru solicitant, instanța statului membru solicitat este ținută de opinia adoptată de instanța respectivă în ceea ce privește necesitatea, și anume îndeplinirea condițiilor de aplicare a măsurilor asigurătorii a căror aplicare se solicită, precum și în ceea ce privește posibilitatea aplicării lor în statul membru solicitant.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 17 septembrie 2020 ( 1 )