Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 2 aprilie 2020.#Supreme Site Services GmbH ș.a. împotriva Supreme Headquarters Allied Powers Europe.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 1 alineatul (1) – Domeniu de aplicare – Materie civilă și comercială – Competență judiciară – Competențe exclusive – Articolul 24 punctul 5 – Litigii în materie de executare a hotărârilor – Acțiune a unei organizații internaționale întemeiată pe imunitatea de executare prin care se solicită ridicarea unei popriri asigurătorii, precum și interdicția de a o înființa din nou.#Cauza C-186/19.

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) și a articolului 24 punctul 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de măsuri provizorii inițiate de Supreme Headquarters Allied Powers Europe (denumită în continuare „SHAPE”), o organizație internațională, pentru a obține ridicarea unei popriri asigurătorii înființate asupra unui cont de garanție de Supreme Site Services GmbH, de Supreme Fuels GmbH & Co KG și de Supreme Fuels Trading Fze, trei societăți stabilite în Elveția, în Germania și, respectiv, în Emiratele Arabe Unite (denumite în continuare împreună „Supreme”), precum și interdicția pentru Supreme de a efectua noi popriri pe baza acelorași fapte. Poprirea asigurătorie a fost autorizată în urma unei cereri formulate de Supreme tot în fața judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, în așteptarea soluționării litigiului contractual dintre Supreme, pe de o parte, și SHAPE, pe de altă parte, privind plata carburanților furnizați pentru nevoile unei operațiuni de menținere a păcii desfășurate de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în Afganistan.

În acest context, instanța de trimitere a adresat Curții mai multe întrebări. În special, prin intermediul întrebărilor formulate, această instanță urmărește să afle dacă, având în vedere faptul că contul de garanție asupra căruia a fost înființată poprirea este deschis la o bancă din Belgia, instanțele belgiene au competență exclusivă, în temeiul articolului 24 punctul 5 ( 3 ) din Regulamentul nr. 1215/2012, pentru a hotărî ridicarea acestei popriri.

Această problemă implică soluționarea celei, prealabilă, dacă o acțiune privind măsurile provizorii, precum cea în discuție în litigiul principal, se încadrează în „materia civilă sau comercială” și aparține, în acest temei, domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (1) din acesta. Îndoielile pe care le are instanța de trimitere în această privință provin din faptul că, în susținerea acțiunii sale privind măsurile provizorii, SHAPE a invocat imunitatea de executare în temeiul dreptului internațional.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor concentra asupra întrebării adresate de instanța de trimitere privind interpretarea articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

La finalul expunerii noastre, vom propune Curții să statueze că problema dacă o acțiune privind măsurile provizorii, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care se solicită ridicarea unei popriri asigurătorii, se încadrează în „materia civilă și comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament, depinde de natura dreptului pe care această poprire urmărește să îl protejeze, precum și de aspectul dacă acest drept izvorăște dintr‑un comportament de autoritate publică sau dintr‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice, aspect pe care instanța de trimitere trebuie să îl verifice, având în vedere excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”, prevăzută de această dispoziție.

În special, vom expune motivele pentru care, în opinia noastră, faptul că o organizație internațională invocă o imunitate de care pretinde că dispune în temeiul dreptului internațional nu este determinant pentru această analiză și nu poate împiedica instanța națională să își declare competența internațională în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012.

Considerentul (10) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „Domeniul de aplicare al prezentului regulament ar trebui să includă toate principalele aspecte de drept civil și comercial, cu excepția anumitor aspecte bine definite […]”

Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevede: „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).”

Articolul 700 din Nederlandse Wetboek van Burgerlijke Rechtsvordering (Codul de procedură civilă neerlandez, denumit în continuare „Codul de procedură civilă”) prevede: „1) Sechestrul asigurător necesită încuviințarea de către judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii al instanței în raza căreia se află unul sau mai multe dintre bunurile în cauză sau, în cazul în care sechestrul nu privește bunuri, în raza căreia are domiciliul debitorul sau orice persoană împotriva căreia este îndreptat sechestrul. […]”

Potrivit articolului 705 alineatul 1 din Codul de procedură civilă: „Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii care a încuviințat sechestrul poate să anuleze sechestrul, prin intermediul unei proceduri de măsuri provizorii, la cererea oricărei persoane interesate, sub rezerva competenței instanței de drept comun.”

SHAPE este o organizație internațională, instituită prin Protocolul privind statutul cartierelor militare generale internaționale înființate potrivit Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952 (denumit în continuare „Protocolul de la Paris”) ( 4 ). Un cartier general regional, și anume Allied Joint Force Command Brunssum (Comandamentul Forțelor Aliate Întrunite Brunssum, denumit în continuare „JFCB”), plasat sub autoritatea SHAPE, este stabilit la Brunssum (Țările de Jos).

În temeiul a două acorduri generale privind efectuarea unei comenzi (Basic Ordering Agreements, denumite în continuare „BOA”), Supreme a furnizat SHAPE carburanți pentru nevoile misiunii Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (denumită în continuare „FIAS”) a NATO în Afganistan.

În luna noiembrie a anului 2013, JFCB și Supreme au semnat un contract de garanție care prevedea deschiderea unui cont garanție la o bancă din Belgia pentru a acoperi cererile de plată sau alte reajustări care ar putea fi datorate Supreme de către clienții NATO agreați.

La sfârșitul anului 2015, Supreme a chemat în judecată SHAPE și JFCB în fața rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg, Țările de Jos), solicitând să fie retrase diverse sume din fondurile depuse în contul de garanție (în continuare, „procedura pe fond”). Supreme și‑a susținut cererea afirmând că a furnizat carburanți către SHAPE în temeiul BOA pentru nevoile misiunii FIAS în Afganistan și că SHAPE și JFCB nu au respectat obligațiile de plată care le reveneau.

SHAPE și JFCB au ridicat, cu titlu incidental, o excepție de necompetență invocând imunitatea de jurisdicție de care ar beneficia, ca organizații internaționale, în temeiul dreptului internațional. Prin decizia din 8 februarie 2017, rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg) s‑a declarat competent să soluționeze cererile Supreme. La 4 mai 2017, SHAPE a declarat apel împotriva acestei decizii.

Două proceduri au fost inițiate succesiv în fața rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg), în paralel cu procedura pe fond, de către Supreme și ulterior de către SHAPE.

În primul rând, la cererea Supreme, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg) a încuviințat în favoarea acesteia, prin decizia din 14 aprilie 2016, în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă, înființarea unei popriri asigurătorii asupra fondurilor depuse în contul de garanție. Poprirea asigurătorie a fost înființată la 18 aprilie 2016.

În al doilea rând, la 17 martie 2017, SHAPE a sesizat aceeași instanță cu o acțiune privind măsurile provizorii, pentru a obține ridicarea popririi asigurătorii încuviințate asupra contului de garanție și pentru a se interzice Supreme să obțină o nouă astfel de poprire pe baza acelorași fapte. În susținerea cererilor formulate, SHAPE a invocat imunitatea de executare în temeiul articolului XI alineatul 2 din Protocolul de la Paris, care prevede, în esență, că nu poate fi luată nicio măsură de executare împotriva unui cartier general instituit în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord.

Prin decizia din 12 iunie 2017, rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg) a admis cererile formulate de SHAPE.

Această decizie a fost confirmată la 27 iunie 2017 de Gerechtshof ‘s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s‑Hertogenbosch, Țările de Jos).

La 21 august 2017, Supreme a declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care a ridicat din oficiu problema competenței internaționale a instanțelor neerlandeze în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012 de a soluționa acțiunea privind măsurile provizorii formulată de SHAPE.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) a) Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că o cauză precum cea din speță, în care o organizație internațională solicită i) ridicarea unei popriri asigurătorii înființate în favoarea părții adverse în alt stat membru și ii) impunerea unei interdicții părții adverse de înființare a unei noi popriri asigurătorii pentru aceleași fapte și invocă excepția imunității de executare, trebuie considerată, în tot sau în parte, o cauză care se încadrează în materia civilă sau comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) [din acest regulament]? b) Pentru răspunsul la prima întrebare litera a) prezintă importanță – și, în caz afirmativ, care ar fi aceasta – împrejurarea că instanța dintr‑un stat membru a încuviințat poprirea asigurătorie în temeiul unei creanțe pe care partea adversă afirmă că o deține față de organizația internațională, creanță care face obiectul unei proceduri pe fond în acest stat membru în cadrul unui litigiu contractual privind plata carburanților furnizați pentru o misiune de menținere a păcii efectuată de o organizație internațională afiliată organizației internaționale în speță? 2) a) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare litera a): articolul 24 punctul 5 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru a încuviințat înființarea unei popriri asigurătorii, iar această poprire a fost înființată ulterior în alt stat membru, instanțele din statul membru în care a fost înființată poprirea asigurătorie au competență exclusivă privind soluționarea cererii de ridicare a respectivei popriri? b) Pentru răspunsul la a doua întrebare litera a) prezintă importanță – și, în caz afirmativ, care ar fi aceasta – împrejurarea că, în cadrul cererii sale de ridicare a popririi asigurătorii, organizația internațională a ridicat excepția de imunitate? 3) Dacă pentru răspunsul la întrebarea privind existența în speță a unei cauze în materie civilă sau comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, respectiv a unei cereri care intră în domeniul de aplicare al articolului 24 punctul 5 din [acest] regulament […], prezintă importanță împrejurarea că, în cadrul cererilor sale, organizația internațională a invocat excepția imunității de executare, în ce măsură este obligată în această situație instanța sesizată să verifice dacă această excepție a fost ridicată în mod întemeiat și, în acest caz, este valabilă regula potrivit căreia instanța trebuie să aprecieze toate elementele de care dispune, inclusiv, dacă este cazul, obiecțiile formulate de partea adversă, sau este valabilă altă regulă?”

Supreme, SHAPE, guvernele neerlandez, belgian, elen, italian și austriac, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții.

Supreme, SHAPE, guvernele neerlandez, belgian, elen și austriac, precum și Comisia au fost reprezentate în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 12 decembrie 2019.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, care este structurată în două părți, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE se încadrează în „materia civilă și comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, și aparține, în acest temei, domeniului de aplicare al acestui regulament.

Mai precis, această instanță ridică în esență problema dacă aspectul dacă o astfel de acțiune aparține domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012 depinde de faptul că procedura de fond intră ea însăși în acest domeniu de aplicare material [prima întrebare litera b)]. În plus, ea urmărește să se clarifice problema dacă, atunci când o organizație internațională invocă imunitatea de executare de care dispune în temeiul dreptului internațional, această imunitate constituie din oficiu un obstacol pentru ca acțiunea sa să aparțină domeniului de aplicare material al acestui regulament sau trebuie, cel puțin, să aibă drept consecință faptul că aceasta se încadrează în excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din regulamentul menționat [prima întrebare litera a)].

Înainte de a analiza, rând pe rând, aceste problematici, vom formula câteva scurte considerații privind admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară.

În observațiile sale scrise, SHAPE arată că prezenta cerere de decizie preliminară și, mai precis, prima și a doua întrebare adresate de instanța de trimitere sunt inadmisibile în măsura în care privesc cererea sa de ridicare a popririi asigurătorii efectuate de Supreme asupra contului de garanție. Aceste întrebări ar fi devenit, în parte, ipotetice întrucât instanța belgiană ar fi autorizat deja executarea hotărârii din 12 iunie 2017 a rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg) și a hotărârii din 27 iunie 2017 a Gerechtshof ‘s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s‑Hertogenbosch), în temeiul unei convenții încheiate între Belgia și Țările de Jos ( 5 ), iar poprirea asigurătorie efectuată de Supreme asupra contului de garanție ar fi fost deja ridicată.

În această privință, trebuie să precizăm că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă, printre altele, este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii solicitate de instanța națională nu au nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema este de natură ipotetică ( 6 ).

În speță, considerăm că situația este diferită. În această privință, este suficient să arătăm că, în cadrul procedurii privind măsurile provizorii cu care este sesizată, instanța de trimitere trebuie să se pronunțe în recurs cu privire la cele două hotărâri sus‑menționate, în executarea cărora a fost ridicată poprirea asigurătorie efectuată de Supreme asupra contului de garanție. În acest context, apreciem că problema dacă instanțele neerlandeze sunt competente internațional în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012 pentru a hotărî cu privire la această ridicare nu este nici ipotetică, nici vădit lipsită de legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal.

În aceste condiții, se ridică de asemenea problema dacă cererea de decizie preliminară ar trebui considerată ca fiind inadmisibilă ținând seama de faptul că litigiul principal a rămas fără obiect, în urma hotărârii din 10 decembrie 2019 pronunțate de Gerechtshof ‘s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s‑Hertogenbosch), semnalată de părți în ședință.

Precizăm că, în această hotărâre, respectiva instanță a confirmat competența rechtbank Limburg (Tribunalul din Limburg), în cadrul procedurii pe fond, constatând în același timp că, în măsura în care imunitatea de jurisdicție invocată de SHAPE și de JFCB privește exercitarea funcțiilor lor oficiale, această imunitate trebuie considerată absolută. Prin urmare, dincolo de faptul că poprirea asigurătorie înființată asupra contului de garanție a fost deja ridicată, se poate pune întrebarea dacă mai este posibil ca instanțele neerlandeze să încuviințeze în viitor noi popriri asupra contului de garanție.

În această privință, este adevărat că uneori Curtea a constatat ea însăși, în anumite cauze, că litigiul în fața instanței naționale a rămas fără obiect și a considerat întrebările preliminare cu care a fost sesizată ca fiind inadmisibile pentru acest motiv ( 7 ).

Cu toate acestea, în speță, din indicațiile furnizate de părți în ședință reiese că hotărârea din 10 decembrie 2019 pronunțată de Gerechtshof ‘s‑Hertogenbosch (Curtea de Apel din ‘s‑Hertogenbosch) face obiectul unei proceduri de apel pendinte în fața Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos). Întrucât, în cadrul acțiunii sale privind măsurile provizorii, SHAPE a solicitat în mod expres instanțelor neerlandeze să impună interdicția ca Supreme să înființeze noi popriri asigurătorii asupra contului de garanție, avem îndoieli că, atât timp cât această instanță nu va fi soluționat în mod definitiv problema dacă SHAPE are motive temeinice pentru a invoca imunitatea sa de jurisdicție în cadrul procedurii pe fond și dacă această imunitate împiedică, în sine, încuviințarea unor noi popriri asupra contului de garanție, se poate considera că litigiul principal a rămas fără obiect.

În aceste condiții, prezenta cerere de decizie preliminară trebuie, în opinia noastră, să fie declarată admisibilă.

Prin intermediul primei întrebări litera b), instanța de trimitere ridică în esență problema dacă, pentru a stabili dacă o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE se încadrează în „materia civilă și comercială” și aparține, în acest temei, domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, ea trebuie să țină seama de aspectul dacă procedura pe fond aparține ea însăși acestui domeniu material.

Amintim că, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, poprirea asigurătorie a cărei ridicare a fost solicitată de SHAPE în cadrul acțiunii sale privind măsurile provizorii a fost efectuată în temeiul unei creanțe pe care Supreme afirmă că o deține față de SHAPE în cadrul litigiului contractual pe fond.

În această privință, Curtea a precizat că prin „măsuri provizorii și de conservare” trebuie să se înțeleagă măsurile care sunt destinate menținerii unei situații de fapt sau de drept pentru a proteja drepturile a căror recunoaștere este, de altfel, solicitată instanței de fond ( 8 ).

Nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că această definiție include o poprire asigurătorie precum cea efectuată, în împrejurările cauzei principale, de Supreme, precum și orice poprire asigurătorie pentru care ar putea solicita încuviințarea în viitor, pe baza acelorași fapte, în fața instanțelor neerlandeze.

Odată adusă această clarificare, trebuie să se considere, în opinia noastră, că o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE, din moment ce urmărește ridicarea popririi asigurătorii efectuate de Supreme și impunerea interdicției ca această parte să înființeze alte popriri pe baza acelorași fapte, privește „măsuri provizorii sau de conservare” ( 9 ).

În ceea ce privește metoda utilizată pentru a stabili dacă o acțiune privind măsurile provizorii, precum cea în discuție în litigiul principal, care privește „măsuri provizorii sau de conservare” intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, constatăm că în ședință au fost propuse trei teze diferite.

În primul rând, Supreme, urmată cu privire la acest aspect de guvernul elen, a susținut în esență că aplicarea Regulamentului nr. 1215/2012 la o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE depinde de problema dacă procedura pe fond intră ea însăși în domeniul de aplicare al acestui regulament și, prin urmare, de caracteristicile acestei proceduri ( 10 ).

În al doilea rând, SHAPE a arătat că caracterul civil sau comercial al unei acțiuni care, precum cea pe care a formulat‑o, privește măsuri provizorii sau de conservare nu poate fi determinat de caracterul civil sau comercial al procedurii pe fond și trebuie apreciat independent de această din urmă procedură.

În al treilea rând, guvernele neerlandez și belgian, precum și Comisia au apreciat că, deși caracteristicile și calificarea procedurii pe fond nu sunt determinante, trebuie în schimb să se examineze dacă drepturile a căror apărare urmărește să o asigure poprirea asigurătorie în cadrul acestei din urmă proceduri se încadrează în „materia civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

Subscriem la această ultimă teză.

Astfel, amintim că, în ceea ce privește interpretarea textelor anterioare Regulamentului nr. 1215/2012 și în special a Convenției de la Bruxelles ( 11 ), Curtea a statuat că, întrucât măsurile provizorii sau de conservare pot proteja drepturi de natură extrem de variată, apartenența acestora la sfera de aplicare a acestei convenții trebuie determinată nu de natura lor proprie, ci de natura drepturilor a căror protecție o asigură și care fac obiectul procedurii pe fond ( 12 ).

Fără a se abate la această regulă ( 13 ), Curtea a avut ocazia să precizeze că, contrar opiniei exprimate de Supreme și de guvernul elen, obiectivul său nu era de a lega soarta unei cereri de măsuri provizorii sau de conservare de cea a procedurii pe fond ( 14 ).

Astfel, în Hotărârea de Cavel II ( 15 ), Curtea a amintit că a statuat, în Hotărârea de Cavel I ( 16 ), că o cerere de aplicare a sigiliilor, formulată în cadrul unei proceduri de divorț excluse din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles, se află ea însăși în afara acestui domeniu de aplicare nu din cauza caracterului său accesoriu, ci pentru că rezultă că, prin obiectul său, ea ține, în speță, de regimul matrimonial al soților. În plus, Curtea a considerat că o altă măsură provizorie, deși legată de aceeași procedură pe fond, poate avea o soartă diferită, în măsura în care urmărește să asigure întreținerea soțului aflat în nevoie și aparține, în consecință, materiei obligațiilor de întreținere, care este, în ceea ce o privește, inclusă în domeniul de aplicare al acestei convenții ( 17 ).

Ulterior, Curtea a statuat de asemenea că, în măsura în care obiectul unei cereri de măsuri provizorii privește o chestiune care intră în domeniul de aplicare material al Convenției de la Bruxelles, aceasta din urmă se aplică chiar dacă o procedură pe fond poate fi sau a fost deja inițiată și chiar dacă această procedură trebuie să se desfășoare în fața unor arbitri și, în acest temei, trebuie exclusă din domeniul de aplicare al acestei convenții ( 18 ).

În conformitate cu tendința generală care se conturează având în vedere această jurisprudență ( 19 ), considerăm că este determinantă natura drepturilor a căror recunoaștere este solicitată în cadrul procedurii pe fond și pe care măsurile provizorii și de conservare urmăresc să le protejeze. În special, nu se poate considera că orice cerere de „măsuri provizorii sau de conservare” trebuie, după cum procedura pe fond intră sau nu în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, să fie inclusă sau exclusă în mod automat din acest domeniu de aplicare, numai ca urmare a caracterului său accesoriu ( 20 ). Trebuie să se verifice de asemenea dacă obiectul acestor măsuri, și anume drepturile pe care procedura pe fond urmărește să le protejeze, se încadrează sau nu în „materia civilă și comercială” care intră în acest domeniu de aplicare.

Adăugăm că o astfel de abordare este conformă, în opinia noastră, cu jurisprudența potrivit căreia articolul 24 din Convenția de la Bruxelles (devenit articolul 35 din Regulamentul nr. 1215/2012), care permite unei instanțe dintr‑un stat membru contractant să se pronunțe cu privire la o cerere de măsuri provizorii sau de conservare chiar dacă nu este competentă să judece litigiul pe fond, nu poate fi invocat pentru a obține asemenea măsuri decât în materiile care intră în domeniul de aplicare material al acestei convenții, astfel cum este definit la articolul 1 din aceasta ( 21 ).

În împrejurările cauzei principale, din moment ce, în conformitate cu indicațiile furnizate de instanța de trimitere, poprirea asigurătorie a fost încuviințată în temeiul unei creanțe pe care Supreme afirmă că o deține față de SHAPE în cadrul litigiului contractual care face obiectul procedurii pe fond, considerăm că, pentru a stabili dacă o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE, prin care se solicită ridicarea popririi menționate, intră sau nu în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie să se țină seama de natura dreptului de creanță pe care această poprire urmărește să îl protejeze în cadrul respectivei proceduri.

Prin intermediul primei întrebări litera a) instanța de trimitere solicită Curții să stabilească în esență dacă faptul că o organizație internațională invocă imunitatea de executare în susținerea cererilor formulate, în cadrul unei acțiuni privind măsurile provizorii precum cea în discuție în litigiul principal, constituie din oficiu un obstacol în calea aplicării Regulamentului nr. 1215/2012 sau trebuie, cel puțin, să aibă drept consecință faptul că o astfel de acțiune se încadrează în excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament.

Concret, considerăm că problema ridicată de instanța de trimitere provine în special din faptul că, astfel cum este formulată la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice” este legată de noțiunea de „acta iure imperii”, noțiune care este utilizată și în dreptul internațional în ceea ce privește principiul imunității statelor.

Etapele analizei noastre vor fi următoarele. În primul rând, vom formula observații generale cu privire la noțiunea de „acta iure imperii” și la distincția dintre imunitățile statelor și imunitățile organizațiilor internaționale în dreptul internațional. În al doilea rând, vom examina dacă această distincție trebuie să aibă drept consecință faptul că litigiile care implică organizații internaționale se situează din oficiu în afara domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. Vom da un răspuns negativ, subliniind în același timp, în al treilea rând, că actele sau omisiunile săvârșite de organizațiile internaționale pot, în opinia noastră, să se încadreze în excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”, în temeiul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament. În sfârșit, vom preciza care sunt criteriile prevăzute de jurisprudență pentru a concluziona că un act sau omisiune rezultă din exercitarea autorității publice, înainte de a explica motivele pentru care considerăm că faptul că o organizație internațională invocă imunitatea de jurisdicție sau de executare nu este determinant pentru aprecierea acestor criterii.

Adăugăm cu titlu introductiv că, în observațiile sale scrise, Supreme arată că imunitatea de executare invocată de SHAPE în susținerea acțiunii privind măsurile provizorii este lipsită de pertinență. Aceasta menționează în schimb aspectul dacă, din moment ce aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012 la o acțiune precum cea formulată de SHAPE depinde de problema dacă procedura pe fond se încadrează ea însăși în domeniul de aplicare material al acestui regulament, imunitatea de jurisdicție invocată în cadrul acestei proceduri poate sau nu să împiedice încadrarea unei acțiuni în „materia civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din regulamentul menționat.

În această privință, precizăm că problema incidenței dreptului internațional privind imunitățile asupra domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012 nu necesită, în opinia noastră, un răspuns diferit după cum această organizație internațională invocă imunitatea de executare sau de jurisdicție. Este ceea ce vom încerca să evidențiem în plus în cadrul analizei noastre asupra acestei problematici.

În observațiile lor scrise, guvernele neerlandez, belgian și austriac consideră că noțiunea de „acta iure imperii”, care permite să se distingă, în dreptul internațional, actele săvârșite în exercitarea autorității publice de actele de gestiune (acta iure gestionis), este relevantă numai atunci când este invocată imunitatea statelor. În special, aceste guverne apreciază că imunitatea organizațiilor internaționale este valabilă pentru toate actele îndeplinite de acestea din urmă, cu condiția să fie strâns legate de obiectivele pe care acestea le urmăresc sau să fie necesare exercitării atribuțiilor lor.

În ceea ce privește imunitatea statelor, amintim că, în Hotărârea Mahamdia ( 22 ), Curtea a considerat că, în starea actuală a practicii internaționale, imunitatea de jurisdicție, care urmărește să împiedice ca un stat să fie acționat în justiție în fața instanțelor unui alt stat, nu are o valoare absolută și poate fi exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte îndeplinite iure gestionis, care nu se încadrează în sfera autorității publice.

După cum a arătat în mod întemeiat avocatul general Szpunar în Concluziile sale prezentate în cauza Rina ( 23 ), Curtea a admis astfel în mod implicit principiul deja consacrat în dreptul internațional cutumiar potrivit căruia statele beneficiază de o imunitate de jurisdicție relativă, întemeiată pe o distincție între actele îndeplinite iure imperii și actele îndeplinite iure gestionis, în prezența cărora imunitatea de jurisdicție nu își produce în general efectele.

Pe de altă parte, observăm că imunitatea de executare a statelor a fost de asemenea nuanțată în doctrină și în dreptul internațional. Astfel, deși bunurile și activele unui stat legate de activitățile aferente suveranității statului sunt protejate împotriva oricărei executări silite de către autoritățile altui stat, situația este diferită în ceea ce privește bunurile și activele utilizate sau destinate să fie utilizate în scopuri comerciale ( 24 ).

În ceea ce privește imunitatea organizațiilor internaționale, distincția dintre actele îndeplinite iure imperii și cele îndeplinite iure gestionis are, în schimb, numai o relevanță limitată ( 25 ).

Astfel, după cum arată în mod întemeiat guvernele neerlandez, belgian și austriac, imunitățile organizațiilor internaționale răspund unei rațiuni diferite de cea a statelor. Spre deosebire de state, ale căror imunități sunt întemeiate pe principiul par in parem non habet imperium ( 26 ), imunitățile organizațiilor internaționale sunt, în general, conferite de tratatele constitutive ale acestor organizații, de convențiile multilaterale sau de acordurile bilaterale încheiate între statele membre ale aceleiași organizații ( 27 ). Aceste imunități au un caracter funcțional, în măsura în care urmăresc să garanteze că aceste organizații își pot îndeplini misiunile pentru care au fost instituite, în deplină independență ( 28 ).

Ținând seama de faptul că imunitățile organizațiilor internaționale diferă de cele ale statelor și au un caracter funcțional – ceea ce implică faptul că pot, în teorie, să se extindă la toate actele pe care aceste organizații le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor lor –, trebuie să se ridice problema dacă, astfel cum susține guvernul austriac, participarea unei organizații internaționale la un litigiu ar trebui să însemne invariabil că acesta se situează în afara domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

Recunoaștem că este dificil de conceput în temeiul căror principii sau obligații litigiile care implică organizații internaționale ar trebui, astfel cum propune acest guvern, să fie excluse din oficiu din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. În special, considerăm că posibilitatea ca acest regulament să se aplice unor astfel de litigii nu pune în pericol obligația Uniunii prevăzută la articolul 3 alineatul (5) TUE de a respecta dreptul internațional în ansamblul său atunci când adoptă un act ( 29 ).

Astfel, în ceea ce privește, precum în cauza principală, un litigiu între o organizație internațională și persoane de drept privat, apreciem că simplul fapt că instanța națională se declară competentă internațional pentru motivul că un asemenea litigiu intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012 nu este de natură să aducă atingere protecției imunității invocate, în temeiul dreptului internațional, de organizația internațională parte la acest litigiu.

Pentru a asigura respectarea imunității de jurisdicție, instanța națională trebuie, în schimb, să refuze exercitarea competenței întemeiate pe acest regulament atunci când o astfel de imunitate impune acest lucru ( 30 ). Pe de altă parte, la finalul analizei sale privind litigiul pe fond sau cu titlu provizoriu, aceasta trebuie să refuze să supună organizația internațională unor măsuri de executare silită atunci când acest lucru este necesar, având în vedere imunitatea de executare de care beneficiază această organizație ( 31 ).

Cu privire la acest aspect, adăugăm că, astfel cum au arătat Supreme, guvernul neerlandez și Comisia, în observațiile lor scrise și în ședință, problema dacă imunitatea invocată de o organizație internațională trebuie sau nu să împiedice exercitarea jurisdicției sau adoptarea unor măsuri de executare împotriva unei astfel de organizații nu intervine, în opinia noastră, în stadiul determinării competenței în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012 și nu are incidență decât după ce instanța și‑a declarat competența internațională ( 32 ).

Astfel, această problemă impune definirea limitelor imunității de jurisdicție sau de executare de care dispune organizația internațională și aprecierea temeiniciei pretențiilor părților în această privință. Concret, ea necesită să se verifice dacă imunitatea invocată există. Prin urmare, această problemă se distinge de problema dacă litigiul se încadrează în materia civilă sau comercială și intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, care trebuie soluționată înainte, fără ca instanța națională să fie constrânsă să efectueze o examinare pe fond a cauzei ( 33 ).

În împrejurările cauzei principale, considerăm, pentru a răspunde la preocupările exprimate de guvernul austriac, că simpla aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012 nu ar împiedica astfel printre altele instanțele neerlandeze sesizate cu acțiunea privind măsurile provizorii formulată de SHAPE să interzică adoptarea unor măsuri provizorii sau de conservare susceptibile să interfereze, dacă este cazul, cu imunitatea sa de executare.

Considerațiile care precedă ne conduc la concluzia că imunitatea invocată de o organizație internațională în temeiul dreptului internațional nu constituie din oficiu un obstacol în calea aplicării Regulamentului nr. 1215/2012. Pentru a stabili dacă un litigiu care implică organizații internaționale poate sau nu poate aparține domeniului de aplicare material al acestui regulament, trebuie în schimb să se verifice dacă acest litigiu se încadrează în una dintre excepțiile prevăzute la articolul 1 din regulamentul menționat.

Amintim că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, acesta se aplică în materie civilă și comercială. În schimb, nu se aplică printre altele „răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii)”.

Astfel cum arată instanța de trimitere, se ridică problema dacă această excepție se aplică numai statelor sau se poate aplica și actelor sau omisiunilor săvârșite de organizații internaționale precum SHAPE.

În această privință, considerăm că este util să amintim că noțiunea de „autoritate publică” dezvoltată de jurisprudența Curții se aplica deja, sub egida Convenției de la Bruxelles, situațiilor în care o organizație internațională acționează în exercitarea autorității publice ( 34 ).

Semnalăm totodată că, astfel cum a fost formulată inițial în jurisprudență, noțiunea de „putere publică” nu făcea trimitere numai la cadrul „răspunderii statului”, astfel cum este acum cazul la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, ci mai general la situațiile în care „autoritatea publică” acționează în exercitarea puterii publice ( 35 ).

În această privință, subliniem că adăugarea trimiterii la „răspunderea statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice”, la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament, singura modificare adusă de regulamentul menționat la textul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, nu urmărea decât să clarifice noțiunea de „materie civilă și comercială” ( 36 ).

În plus, enumerarea care figurează la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 este precedată de termenul „în special”. În opinia noastră, referirea la „răspunderea statului” în această dispoziție poate, în consecință, să fie înțeleasă ca ilustrând, în mod neexhaustiv, tipul de situații care se pot caracteriza prin exercitarea autorității publice ( 37 ).

Cu privire la acest aspect, precizăm că, în opinia noastră, considerentul (10) al acestui regulament, care menționează că intenția legiuitorului era de a include în domeniul de aplicare al regulamentului menționat „toate principalele aspecte de drept civil și comercial, cu excepția anumitor aspecte bine definite”, face trimitere mai mult la excepțiile prevăzute la alineatul (2) al articolului 1 din același regulament, decât la materiile enumerate la alineatul (1), care se află, în orice caz, în afara domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât nu se încadrează în „materia civilă și comercială”.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că noțiunea de „autoritate publică”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, poate acoperi actele sau omisiunile săvârșite de organizații internaționale. Atunci când se întâlnește această situație, asemenea acte sau omisiuni nu se încadrează în „materia civilă și comercială” și sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestui regulament.

În continuarea analizei noastre, vom preciza mai întâi care sunt criteriile care au fost stabilite de jurisprudența Curții pentru a determina dacă un act sau o omisiune a fost săvârșită în exercitarea autorității publice. Apoi, vom prezenta motivele pentru care apreciem că imunitatea invocată de o organizație internațională precum SHAPE nu este determinantă pentru a stabili dacă se aplică excepția referitoare la „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”.

Amintim că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, problema dacă o acțiune este exclusă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 trebuie apreciată având în vedere elementele care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia ( 38 ).

Astfel, Curtea a considerat că, deși anumite litigii dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situația este diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice ( 39 ). Astfel, manifestarea unor prerogative de putere publică de către una dintre părțile din litigiu ca urmare a exercitării de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari exclude un asemenea litigiu din materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din acest regulament ( 40 ).

Pentru a determina dacă aceasta este situația, Curtea a statuat că trebuie să se identifice raportul juridic existent între părțile din litigiu și să se examineze temeiul și modalitățile de exercitare a acțiunii formulate ( 41 ). Având în vedere această jurisprudență, s‑ar părea că ar trebui examinate în mod cumulativ aceste trei criterii – „raportul juridic existent între părți”, „temeiul acțiunii” și „modalitățile acțiunii”. Cu toate acestea, unele hotărâri nu menționează criteriul raportului juridic dintre părțile din litigiu ( 42 ). Pe de altă parte, în alte hotărâri, Curtea a tratat criteriile referitoare la temeiul juridic al acțiunii formulate și la raportul juridic dintre părți ca fiind criterii care coincid ( 43 ). Astfel, apreciem că Curtea nu distinge în mod sistematic „raportul juridic dintre părți” de „temeiul acțiunii formulate” și de „obiectul litigiului” ( 44 ).

Dincolo de motivările detaliate ale Curții în aceste hotărâri, considerăm, în definitiv, că ceea ce este determinant este faptul că acțiunea se întemeiază pe un drept care își are izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice ( 45 ).

Astfel, Curtea a statuat că „[f]aptul că gestionarul, atunci când urmărește recuperarea [unor] cheltuieli, acționează în temeiul unui drept de creanță care izvorăște dintr‑un act de putere publică este suficient pentru a se considera că acțiunea sa, oricare ar fi natura procedurii recunoscute în acest sens de dreptul național, este exclusă din domeniul de aplicare al Convenției de la Bruxelles” ( 46 ).

În opinia noastră, această jurisprudență evidențiază de asemenea faptul că criteriul referitor la modalitățile de exercitare a acțiunii nu este pertinent în toate cazurile ( 47 ).

Astfel, considerăm că faptul că acțiunea împrumută formele clasice ale dreptului civil nu poate împiedica excluderea acesteia din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, atunci când se poate stabili, având în vedere alte elemente, că acțiunea se întemeiază pe un drept care își are izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice ( 48 ).

În această privință, apreciem că este necesar să subliniem că criteriul referitor la modalitățile de exercitare a acțiunii a fost introdus prin Hotărârea Baten ( 49 ) și a fost preluat printre altele în Hotărârile Sapir ( 50 ), Sunico ( 51 ), Pula Parking ( 52 ) și Gradbeništvo Korana ( 53 ), în contextul particular al litigiilor în care nu reieșea, având în vedere alte caracteristici, că acțiunea se întemeia pe un drept care își avea izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice, pentru a se evita ca situații în care organismul public ar avea posibilitatea să adopte un act de drept public cu forță executorie proprie și ar beneficia astfel de prerogative care permit să nu i se aplice normele de drept comun să fie totuși incluse în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

Ținând seama de cele ce precedă, concluzionăm că, în general, pentru a stabili dacă un litigiu trebuie exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 pentru motivul că acesta privește „acte sau omisiuni în exercitarea autorității publice”, este necesar să se examineze dacă acțiunea se întemeiază pe un drept care își are izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice. În această privință, poate constitui un indiciu, printre altele, faptul că autoritatea publică dispune de facultatea de a adopta un act de drept public cu forță executorie proprie, astfel încât aceasta se află într‑o poziție juridică derogatorie de la normele de drept comun care reglementează modalitățile de exercitare a acțiunii formulate. În schimb, faptul că acțiunea împrumută căile legale ordinare nu este decisiv.

În acest stadiu al analizei, considerăm că este util să răspundem la argumentele guvernului elen și ale SHAPE potrivit cărora imunitatea de jurisdicție sau de executare de care dispun organizațiile internaționale face parte din privilegiile care derogă de la normele obișnuite care reglementează raporturile dintre persoanele de drept privat și le plasează indiscutabil într‑o poziție dominantă în raport cu cocontractanții lor. Un litigiu precum cel în discuție în litigiul principal, în care o organizație internațională invocă imunitatea sa de jurisdicție sau de executare, s‑ar încadra, astfel, în opinia acestora, în excepția privind „exercitarea autorității publice”.

Cu privire la acest aspect, amintim că, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 90 de mai sus, problema dacă un organism public se află într‑o poziție juridică derogatorie în raport cu normele de drept comun care reglementează modalitățile de exercitare a acțiunii formulate depinde de facultatea sa de a adopta un act de drept public cu forță executorie proprie. Cu alte cuvinte, trebuie să se examineze dacă acest organism dispune de prerogative care să îi permită să adopte decizii obligatorii față de particulari, în afară de căile legale ordinare.

Or, nici imunitatea de executare, nici imunitatea de jurisdicție nu urmăresc să confere astfel de prerogative. Astfel, după cum am constatat la punctul 68 din prezentele concluzii, imunitatea de jurisdicție impune numai instanței naționale ca aceasta să refuze să își exercite competența întemeiată pe Regulamentul nr. 1215/2012 sau pe alte instrumente. Într‑un mod mai concret și figurativ, aceasta servește beneficiarului său drept „scut” pentru a împiedica acționarea sa în justiție, dar nu îi conferă nicio putere decizională proprie. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește imunitatea de executare, care impune numai instanței să refuze supunerea beneficiarului acestei imunități unor măsuri de executare silită.

În consecință, dacă nu greșim, simplul fapt că una dintre părțile litigiului invocă imunitatea de jurisdicție sau de executare nu înseamnă că raportul juridic dintre acestea este în mod necesar marcat de o manifestare a autorității publice. În împrejurările cauzei principale, din simplul fapt că SHAPE invocă imunitatea de jurisdicție sau de executare în fața instanțelor neerlandeze nu se poate deduce că obligațiile contractuale dintre aceasta și Supreme nu ar fi fost consimțite în mod liber și s‑ar caracteriza prin exercitarea unei puteri decizionale unilaterale ( 54 ) sau a unor puteri exorbitante ( 55 ).

Prin urmare, nu împărtășim punctul de vedere al guvernului elen și al SHAPE. În opinia noastră, simplul fapt că o organizație internațională invocă o imunitate nu înseamnă că aceasta dispune de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

Pe de altă parte, presupunând că imunitatea invocată de un stat poate indica faptul că acesta din urmă a acționat în exercitarea autorității publice ( 56 ), situația este diferită, în orice caz, atunci când o organizație internațională se prevalează de imunitatea sa de jurisdicție sau de executare. Întrucât nu sunt limitate la acta iure imperii, aceste imunități nu sunt, în opinia noastră, de niciun ajutor în ceea ce privește problema dacă această organizație a acționat sau nu a acționat în exercitarea autorității publice.

Amintim, pe de o parte, că, astfel cum am arătat la punctul 90 din prezentele concluzii, pentru a stabili dacă un litigiu trebuie exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 pentru motivul că acesta privește „actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice”, este necesar să se examineze dacă acțiunea este întemeiată pe un drept care își are izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice. Pe de altă parte, apartenența la domeniul de aplicare al acestui regulament a unei acțiuni privind „măsuri provizorii sau de conservare” depinde, astfel cum am precizat la punctul 47 din prezentele concluzii, de natura drepturilor pe care aceste măsuri urmăresc să le protejeze.

Considerate împreună, aceste două criterii impun, în împrejurările cauzei principale, să se verifice dacă poprirea asigurătorie care face obiectul acțiunii privind măsurile provizorii formulate de SHAPE urmărea să asigure protejarea unui drept care își avea izvorul într‑un comportament de autoritate publică sau într‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice.

În această privință, amintim că instanța de trimitere a arătat ea însăși că această poprire asigurătorie urmărea să asigure protejarea dreptului de creanță, de natură contractuală, pe care Supreme pretinde că îl are în temeiul BOA încheiate cu SHAPE.

Cu excepția cazului în care s‑ar demonstra că clauzele contractuale în litigiu ar reflecta exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice, suntem de părere că acest raport contractual nu se caracterizează printr‑o manifestare a autorității publice.

Astfel, Supreme recunoaște ea însăși că obligațiile dintre părți au fost consimțite în mod liber. În plus, nu se contestă între părți faptul că BOA sunt convenții care reflectă condițiile pieței și care au fost încheiate după o procedură de cerere de ofertă.

Apreciem că aceste constatări nu sunt repuse în discuție de faptul că Supreme a furnizat, în temeiul acestor convenții, carburanți către SHAPE pentru nevoile unei operațiuni militare conduse de NATO pentru menținerea păcii și securității în Afganistan.

Astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, utilizarea ulterioară de către SHAPE a carburanților furnizați nu are nicio influență asupra raportului juridic contractual dintre părți. Acest fundal permite să se înțeleagă contextul în care s‑a născut acest raport, iar nu să se stabilească, prin el însuși, că este caracterizat prin exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

Având în vedere aceste elemente, în opinia noastă, trebuie să se considere că o acțiune privind măsurile provizorii precum cea formulată de SHAPE, prin care se solicită ridicarea unei popriri asigurătorii, se încadrează în „materia civilă și comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, cu condiția ca această poprire să fi urmărit să asigure protejarea unui drept care își are izvorul într‑un raport juridic contractual care nu este marcat de o manifestare a autorității publice, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează: „1) Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că problema dacă o acțiune privind măsurile provizorii, prin care se solicită ridicarea unei popriri asigurătorii, se încadrează în «materia civilă și comercială», în sensul acestei dispoziții, depinde de natura dreptului pe care această poprire urmărește să îl protejeze, precum și de aspectul dacă acest drept izvorăște dintr‑un comportament de autoritate publică sau dintr‑un raport juridic marcat de o manifestare a autorității publice, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice, având în vedere excepția referitoare la «actele sau omisiunile în exercitarea autorității publice», prevăzută de dispoziția menționată. 2) Faptul că organizația internațională invocă o imunitate de care pretinde că dispune în temeiul dreptului internațional nu este determinant pentru această analiză și nu poate împiedica instanța națională să își declare competența internațională în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 2 aprilie 2020 ( 1 )