Concluziile avocatului general G. Hogan prezentate la 2 aprilie 2020.#Profi Credit Polska SA ș.a. împotriva lui QJ ș.a.#Cereri de decizie preliminară formulate de Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie și de Sąd Rejonowy w Opatowie.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Articolul 1 alineatul (2) – Domeniu de aplicare – Dispoziție națională care prevede valoarea maximă a costurilor creditului, fără dobândă – Articolul 3 alineatul (1) – Clauză contractuală care repercutează asupra consumatorului costuri ale activității economice a creditorului – Dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților – Articolul 4 alineatul (2) – Obligația de a exprima clauzele contractuale în mod clar și inteligibil – Clauze contractuale care nu specifică serviciile pe care urmăresc să le remunereze – Directiva 2008/48/CE – Articolul 3 litera (g) – Legislație națională care stabilește un mod de calcul al valorii maxime a costului creditului, fără dobândă, care poate fi facturat consumatorului.#Cauzele conexate C-84/19, C-222/19 și C-252/19.

Cererile de decizie preliminară aduc din nou în discuție interpretarea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE ( 2 ), precum și a articolului 3 litera (g) și a articolului 22 din Directiva 2008/48/CE ( 3 ).

Directiva 93/13 a dat deja naștere la numeroase cauze, atât pe rolul Curții, cât și pe rolul instanțelor naționale. Deși această directivă a condus în mod clar la dezvoltarea unui regim de protecție a consumatorilor prin aceea că permite instanțelor să declare abuzive (și, prin urmare, neexecutorii) clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general de furnizor sau de producător, articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată prevede totuși două excepții importante de la acest regim, și anume atunci când clauza pretins abuzivă privește fie definirea obiectului contractului, fie caracterul adecvat al prețului sau al remunerației față de serviciile sau de bunurile furnizate. Domeniul de aplicare al acestor excepții reprezintă esența acestor trimiteri preliminare, una dintre chestiunile principale (în cauza C‑84/19) fiind aceea dacă costurile creditării, altele decât dobânzile, plătite de un client în temeiul unui contract de împrumut fac parte din domeniul de aplicare al uneia sau al celeilalte dintre aceste excepții.

Chestiunile în discuție au fost adresate de fapt în contextul a trei contracte de credit de consum diferite. În esență, în fiecare cauză, consumatorul a ridicat excepția privind caracterul abuziv al anumitor clauze din contract în cadrul contestației la executare formulate împotriva executării silite a contractului de credit efectuate de o instituție de credit. Fiecare dintre aceste cauze ridică probleme de drept distincte, deși se suprapun cu privire la anumite aspecte, referitoare la aplicarea principiilor cuprinse în Directiva 93/13 în raportul cu contractele de credit. Înainte de a examina aceste chestiuni, trebuie stabilit însă în prealabil cadrul juridic.

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede: „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului.”

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede: „O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 are următorul cuprins: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Articolul 5 din Directiva 93/13 prevede: „În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator […]”

Potrivit articolului 8 din Directiva 93/13: „Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

Potrivit articolului 8a alineatul (1) din această directivă: „În cazul în care un stat membru adoptă dispoziții în conformitate cu articolul 8, acesta informează Comisia în legătură cu aceasta, precum și în legătură cu orice modificare ulterioară […]”

Articolul 3 din Directiva 2008/48, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: […] (g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de comisioane pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii;”

Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive” prevede: „În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

Pentru expunerea legislației naționale, facem trimitere la Concluziile noastre prezentate în cauza Mikrokasa și Revenue Niestandaryzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty w Warszawie ( 4 ). În esență, dreptul polonez stabilește un cuantum maxim al dobânzilor care pot fi solicitate în temeiul unui act juridic, și anume dublul dobânzii legale anuale. Cu toate acestea, unii creditori au eludat acest plafon impus la nivel național, ridicând în mod artificial cuantumul costurilor și comisioanelor practicate. Ca răspuns, legiuitorul polonez a instituit ulterior un mecanism de plafonare a cuantumului costurilor de credit, altele decât dobânzile, care pot fi facturate prin intermediul articolului 5 punctul 6a și al articolului 36a din ustawa z dnia 12 maja 2011 r. o kredycie konsumenckim (Legea din 12 mai 2011 privind creditul pentru consumatori) (Dz. U. din 2011, nr. 126, poziția 715) (denumită în continuare „Legea privind creditul pentru consumatori”).

La 19 septembrie 2016, s‑a încheiat un contract de credit de consum printr‑un intermediar între Profi Credit Polska și un consumator. Ca urmare a contractării unui împrumut în valoare de 9000 de zloți (PLN) (aproximativ 2090 de euro), debitorul s‑a obligat să restituie împrumutul în 36 de rate lunare, contractul prevăzând de asemenea, în primul rând, plata unei dobânzi de 9,83 % pe an din capitalul împrumutat, în al doilea rând, un comision „up‑front” de 129 PLN (aproximativ 30 de euro), în al treilea rând, un așa‑zis comision de 7771 PLN (aproximativ 1804 euro) și, în al patrulea rând, un comision pentru pachetul suplimentar (intitulat „Twój Pakiet – Pakiet Extra” („Pachetul tău – Pachet extra”) de 1100 PLN (aproximativ 255 de euro).

Potrivit instanței de trimitere, costurile creditării, altele decât dobânzile, prevăzute în contract au fost stabilite la plafonul stabilit de legislația națională în temeiul articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori. Contractul nu preciza însă calitatea persoanei cu care pârâta a încheiat contractul, nici nu definea noțiunile de comision „up‑front” și de „comision” și nici nu indica în mod concret prestațiile în contrapartidă ale reclamantei corespunzătoare taxelor și comisioanelor de mai sus. A putut fi stabilită numai contraprestația pentru „Pachetul tău – Pachet extra”, care corespunde dreptului consumatorului de a amâna o singură dată plata a două rate sau reducerea valorii a patru rate, cu prelungirea simultană a duratei contractului (în cazul amânării plății) sau cu impunerea achitării acestora la un termen ulterior (în cazul reducerii).

Înainte de expirarea termenului de plată a ratelor, Profi Credit Polska a solicitat emiterea unei somații de plată. Instanța de trimitere a admis cererea formulată de Profi Credit Polska și a pronunțat o hotărâre în lipsă, împotriva căreia pârâta a formulat opoziție întemeiată pe caracterul abuziv al clauzelor contractului. În cursul procedurii, instituția de credit a explicat că comisionul „up‑front” corespunde costurilor efectiv suportate în legătură cu încheierea contractului, „comisionul” reprezintă o remunerație pentru acordarea împrumutului, iar dobânzile constituie o contraprestație pentru punerea fondurilor la dispoziția consumatorului.

În acest context, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă clauzele care prevăd aceste comisioane trebuie considerate ca fiind excluse de la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de Directiva 93/13. Instanța a ajuns la această concluzie pentru următoarele motive: în primul rând, în măsura în care aceste costuri nu depășesc limita prevăzută de legislația națională, s‑ar putea sugera că respectivele clauze nu fac decât să reflecte această legislație și, prin urmare, conform articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu sunt supuse dispozițiilor directivei menționate. În al doilea rând, aceste clauze privind prețurile ar putea să constituie, pentru Profi Credit Polska, obiectului contractului și, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată, să nu intre în domeniul de aplicare al acesteia. În al treilea rând, în măsura în care examinarea caracterului justificat sau nejustificat al acestor comisioane ar echivala cu aprecierea caracterului adecvat al remunerației față de serviciile furnizate în schimbul acestora, o astfel de apreciere ar putea fi de asemenea exclusă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva respectivă. În sfârșit, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă o clauză poate fi considerată ca fiind redactată în limbaj clar și inteligibil, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, deoarece impune dobânzi, taxe și comisioane fără a explica diferența dintre aceste costuri și fără a preciza natura acestora și nu precizează calitatea persoanei cu care consumatorul a încheiat contractul.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie – III Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Szczecin – Prawobrzeże și Zachód, Secția a treia civilă, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări: „1) Articolul 1 alineatul (2) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că exclude aplicarea dispozițiilor directivei în ceea ce privește aprecierea caracterului licit al anumitor clauze referitoare la costurile creditării, altele decât dobânzile, în situația în care dispozițiile legale în vigoare în statul membru prevăd o limită superioară a acestor costuri, stabilind că costurile creditării, altele decât dobânzile, rezultate dintr‑un contract de credit de consum nu sunt datorate în partea care depășește costurile maxime ale creditării, altele decât dobânzile, calculate în modalitatea prevăzută de lege sau valoarea totală a creditului? 2) Articolul 4 alineatul (2) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că, pe lângă dobânzi, costurile creditării, altele decât dobânzile, legate de încheierea contractului și de acordarea împrumutului (sub formă de taxe, de comisioane și sub altă formă), suportate și achitate de împrumutător împreună cu împrumutul, drept clauză a acestui contract, nu fac obiectul aprecierii menționate în acest alineat în contextul caracterului lor abuziv dacă această clauză este redactată într‑un limbaj clar și inteligibil? 3) Articolul 4 alineatul (2) din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că clauzele contractuale care prevăd diferite tipuri de costuri legate de acordarea împrumutului nu sunt «redactate într‑un limbaj clar și inteligibil» dacă nu explică în mod concret serviciile în a căror contrapartidă sunt percepute acestea și nu permit consumatorului să recunoască diferențele dintre acestea?”

La 8 martie 2018, între BW și un consumator s‑a încheiat un contract de credit de consum pentru o durată de doi ani. Contractul, care nu s‑a negociat individual, prevede acordarea unui împrumut de 4500 PLN (aproximativ 1048 de euro), rambursabil în 24 de rate lunare, garantat cu un bilet la ordin în alb. În schimbul sumelor puse la dispoziția consumatorului, contractul prevede plata unor dobânzi de 10 % pe an, ceea ce reprezintă o sumă totală de 900 PLN (aproximativ 210 euro), un comision de acordare a împrumutului de 1125 PLN (262 de euro), precum și comisioane de administrare în cuantum de 2700 PLN (628 de euro). Potrivit instanței de trimitere, dobânda anuală efectivă a fost stabilită la 119,42 %. Costurile creditării, altele decât dobânzile, în sensul articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, nu depășește însă plafonul stabilit prin această dispoziție.

Consumatorul a primit suma convenită și a început să efectueze plățile. În urma unei întârzieri la plată, creditorul a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune împotriva pârâtului din litigiul principal, în care a solicitat cuantumul soldului restant, majorat cu dobânzile de întârziere legale. În același timp, acesta a formulat o cerere de emitere a unei somații de plată, întemeiată pe biletul la ordin în alb.

Instanța de trimitere are însă îndoieli cu privire la compatibilitatea legislației poloneze cu Directiva 93/13 în ceea ce privește stabilirea cuantumului maxim al costurilor de credit, altele decât dobânda, care poate fi facturat de instituțiile de credit, din moment ce acest cuantum maxim este calculat prin includerea nu numai a costului legat de încheierea sau de prelucrarea contractului de credit, ci și a costurilor generale ale creditorului. Aceasta nu interzice creditorului să repercuteze asupra consumatorului costurile de administrare a bazelor de date, remunerarea personalului sau gestionarea riscului operațional. Totuși, Hotărârea Constructora Principado ( 5 ) ar putea fi interpretată în sensul că o situație în care un vânzător sau un furnizor profesionist repercutează printr‑o clauză standard asupra consumatorului o obligație de plată care îi revine se poate considera că provoacă un dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Opatowie – I Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Opatów, Secția I civilă, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile [Directivei 93/13], în special cele ale articolului 3 alineatul (1) din această directivă, precum și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorului și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că dispozițiile și principiile invocate se opun instituirii în ordinea juridică națională a noțiunii de «costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile» și a unei formule matematice de calcul al valorii acestor costuri, prevăzute la articolul 5 punctul 6a coroborat cu articolul 36a din [Legea privind creditul pentru consumatori], soluții juridice care permit includerea în costurile aferente contractului de credit suportate de consumator (costul total al creditului) și a costurilor activității economice desfășurate de profesionist?”

La 31 august 2016, un consumator a încheiat cu QL un contract de credit care nu s‑a negociat în valoare de 5000 PLN (aproximativ 1149 de euro), creditul urmând a fi rambursat în 36 de rate lunare. Ca remunerație a instituției de credit, contractul prevede plata, în primul rând, a unei dobânzi de 9,81 % pe an, respectiv o dobândă de 796 PLN (aproximativ 182 de euro), în al doilea rând, a unui comision „up‑front” de 129 PLN (aproximativ 29 de euro), în al treilea rând, a unui comision pentru pachetul suplimentar „Twój Pakiet” (Pachetul tău) de 900 PLN (aproximativ 206 euro) și, în al patrulea rând, a unui comision de 3939 PLN (aproximativ 905 euro). În consecință, dobânda anuală totală efectivă este de 77,77 %. În ceea ce privește costurile creditării, altele decât dobânzile, în sensul articolului 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, acestea se situează în limitele stabilite prin dispoziția menționată.

Totuși, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu Directiva 2008/48 a legislației naționale prin care se stabilește cuantumul maxim al comisioanelor care pot fi percepute de instituțiile de credit. Astfel, acest cuantum maxim este calculat prin includerea nu numai a costului legat de încheierea sau de prelucrarea contractului de credit, ci și a costurilor generale ale creditorului. Totuși, din cuprinsul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48 ar rezulta că costurile pot fi facturate consumatorului, dar numai costurile marginale, cu alte cuvinte cele legate de contractul de credit.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Opatowie I Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Opatów, Secția I civilă, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile [Directivei 2008/48], în special articolul 3 litera (g) și articolul 22 alineatul (1) din această directivă, trebuie interpretate în sensul că dispozițiile invocate se opun instituirii în ordinea juridică națională a noțiunii de «costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile» și a unei formule matematice de calcul al valorii acestor costuri prevăzute la articolul 5 punctul 6a coroborat cu articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, soluții juridice care permit includerea în costurile aferente contractului de credit suportate de consumator (costul total al creditului) și a costurilor activității economice desfășurate de profesionist?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere din cauza C‑84/19 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei clauzele unui contract de credit care nu s‑a negociat și care prevede plata de costuri de către consumator, atunci când aceste costuri, privite în ansamblu, nu depășesc un cuantum maxim stabilit de legislația națională.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 1 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 și cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, directiva se aplică clauzelor care figurează într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale. Totuși, cu titlu de excepție, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede că dispozițiile acestei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Deși este de competența instanței menționate să se pronunțe asupra încadrării în excepția menționată a unei clauze contractuale specifice precum cea în discuție, Curtea poate totuși să ofere instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție ( 6 ). Prin urmare, instanța de trimitere poate fi pusă în situația să examineze dacă excepția prevăzută de respectiva dispoziție este susceptibilă să se aplice în situația din cauza principală.

În prezenta cauză, instanța de trimitere ridică problema dacă clauzele care prevăd costuri care nu depășesc un cuantum maxim stabilit printr‑o prevedere națională sunt susceptibile să intre sub incidența excepțiilor prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.

În această privință, trebuie arătat că simpla conformitate a clauzelor contractuale cu o dispoziție legislativă nu implică, în sine, că aceste clauze „reflectă” în mod necesar modul de redactare a acestei dispoziții.

În speță, îndoielile exprimate de instanța de trimitere par să decurgă din comentariile cuprinse în jurisprudența Curții potrivit cărora rațiunea de a fi a excepției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 constă în faptul că este legitim să se prezume că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și al obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenționat în mod explicit să îl prezerve ( 7 ).

În ceea ce ne privește, nu considerăm însă că aceste observații ale Curții ar trebui înțelese în sensul că stabilirea unui cuantum maxim de către legiuitorul național ar implica în mod necesar și existența unui echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților efectuat de legiuitorul național. Împărtășim acest punct de vedere pentru următoarele motive.

În primul rând, astfel cum a statuat Curtea, din moment ce articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excepție de la prevederile directivei care urmărește să protejeze consumatorii, această dispoziție este de strictă interpretare ( 8 ).

În al doilea rând, atunci când un legiuitor stabilește un cuantum maxim, nu rezultă în mod necesar că, sub nivelul acestui cuantum, orice clauză care prevede plata unui comision ar trebui considerată, în orice împrejurare, ca fiind echilibrată. Dacă aceasta ar fi situația, un stat membru ar putea elimina protecția prevăzută de Directiva 93/13 prin stabilirea unui cuantum maxim foarte ridicat.

În al treilea rând, astfel cum arată guvernul polonez, Directiva 93/13 ar fi lipsită de orice efect util dacă clauzele care respectă dispozițiile naționale în materie de contracte ar trebui considerate că reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă, din moment ce se prezumă în orice situație că clauzele contractuale respectă dreptul național.

În opinia noastră, prin faptul că a precizat rațiunea de a fi a excepției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, după cum a procedat în cauze precum RWE Vertrieb și Banco Santander și Escobedo Cortés, ceea ce Curtea a încercat să sublinieze este pur și simplu că Directiva 93/13 urmărește să instituie o reevaluare nu a legislației naționale, ci mai degrabă a oricăror dezavantaje care pot rezulta pentru consumator din orice asimetrii în ceea ce privește nivelul de informare, de specializare și capacitatea de negociere dintre acesta și orice vânzător sau furnizor profesionist ( 9 ).

În aceste condiții, nu vedem niciun motiv să respingem concluzia potrivit căreia articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu se aplică clauzelor care se limitează să respecte un cuantum maxim prevăzut de legislația națională. În consecință, considerăm că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele unui contract care nu s‑a negociat care prevăd costuri ce incumbă consumatorului nu sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei pentru simplul motiv că aceste costuri, privite în ansamblu, nu depășesc un cuantum maxim stabilit de legislația națională ( 10 ).

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere din cauza C‑84/19 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele unui contract de credit care nu s‑a negociat, redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, nu fac obiectul niciunei aprecieri a caracterului lor eventual abuziv ca urmare a faptului că prevăd plata costurilor de credit, altele decât dobânda.

În această privință, trebuie amintit că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede două excepții de la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Aplicarea acestor excepții este supusă însă condiției ca respectivele clauze să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil.

Deși în principiu este de competența exclusivă a instanței naționale să stabilească cu precizie clauzele care, prin faptul că stabilesc prestațiile esențiale ale contractului, trebuie să fie considerate ca având legătură cu obiectul principal al contractului ( 11 ), sau a căror evaluare ar viza caracterul adecvat al prețului raportat la serviciile sau bunurile furnizate în schimb, nu este mai puțin adevărat că această excepție trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă. Rezultă, așadar, că Curtea poate preciza dacă articolul 4 alineatul (2) se poate aplica unei anumite categorii de clauze ( 12 ).

În conformitate cu prima excepție, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului” sunt excluse de la orice apreciere a eventualului lor caracter abuziv. Potrivit jurisprudenței Curții, aceste condiții sunt cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Pentru a stabili dacă aceasta este situația, trebuie să se țină seama de natura, de economia generală și de prevederile contractului de împrumut, precum și de contextul său juridic și factual ( 13 ).

În această privință, obiectul oricărui contract este ceea ce caracterizează natura sa juridică, și anume acele clauze ale unui contract care sunt esențiale pentru constituirea sa. În ceea ce privește contractele de credit, aceste obligații sunt cele prin care un creditor acceptă să împrumute debitorului o sumă de bani supusă obligației debitorului de a rambursa această sumă fie la o anumită dată, fie în rate.

În contractul de împrumut de adeziune, sumele împrumutate sunt acordate în mod obișnuit în cadrul unor raporturi comerciale. Obligațiile esențiale ale debitorului sunt, așadar, cele legate nu numai de rambursarea sumelor puse la dispoziție, ci și de remunerarea acestui serviciu. Astfel, în mod evident, vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii au în mod necesar ca obiect principal obligația cumpărătorului de a plăti prețul sau remunerația convenită ( 14 ).

Ca efect al celei de a doua excepții prevăzute la articolul 4 alineatul (2), aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate avea ca obiect caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciile sau cu bunurile furnizate, bineînțeles în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil ( 15 ).

Întrucât o condiție contractuală poate lua forma mai multor clauze, alineate sau puncte și viceversa, un contract poate stipula de asemenea mai multe clauze care prevăd plata mai multor costuri în schimbul unui singur serviciu ( 16 ). Prin urmare, aceste două excepții se suprapun atunci când o clauză stabilește costuri care fac parte din prețul total al bunurilor sau al serviciului care constituie obiectul principal al contractului în cauză.

În speță, se pare că îndoielile exprimate de instanța de trimitere privesc noțiunea de preț sau de remunerație. Astfel, potrivit instanței de trimitere, în dreptul polonez, o clauză privind prețul nu poate viza obiectul unui contract de credit dacă acest preț este exprimat sub o altă formă decât cea a unei dobânzi.

În ceea ce privește însă dreptul Uniunii, noțiunea de preț sau de remunerație nu este atât de restrictivă, chiar și în cazul unui contract de credit. Într‑adevăr, se pare că nu există nicio prevedere a dreptului Uniunii care să stipuleze că plata care urmează să fie efectuată pentru un contract de credit poate lua doar forma dobânzii ( 17 ). Astfel, instituțiile de credit pot solicita să fie plătite cu dobândă și/sau comision fix ( 18 ).

Această concluzie este confirmată și de textul Directivei 2008/48, care prevede, pentru contractele de credit reglementate de această directivă, obligația instituțiilor de credit de a informa consumatorii cu privire la costul total al acestui credit, care trebuie calculat ținând seama de toate tipurile de costuri pe care consumatorul este obligat să le plătească în legătură cu contractul de credit. Astfel, dacă prin efectul dreptului Uniunii s‑ar interzice creditorilor să primească alte remunerații decât dobânzile, această trimitere la toate tipurile de cheltuieli nu ar fi fost necesară.

În ceea ce privește în special Directiva 93/13, întrucât nu definește noțiunile de „preț” sau „remunerație”, determinarea acestor noțiuni trebuie, așadar, să fie efectuată în conformitate cu înțelesul obișnuit al acestora în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care sunt utilizate și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 19 ).

Astfel, în limbajul curent, cuvântul „preț” corespunde sumei totale de bani necesare pentru remunerarea unei anumite operațiuni contractuale, în timp ce cuvântul „remunerație” corespunde în general sumei plătite pentru anumite lucrări sau pentru prestarea unui serviciu. Aceste două noțiuni sunt, așadar, mai mult sau mai puțin sinonime, cu excepția faptului că noțiunea de preț este probabil utilizată mai frecvent în legătură cu plata unor bunuri, în timp ce termenul „remunerație” este utilizat în general pentru servicii, mai ales în contextul încadrării în muncă ( 20 ).

Prin urmare, orice clauză redactată în mod clar și inteligibil care stabilește prețul global al serviciului sau al bunului care formează obiectul principal al contractului, independent de faptul că aceste clauze prevăd plata unei dobânzi sau a unui comision și indiferent de obligația pe care trebuie să o îndeplinească instituția de credit pentru a acorda creditul, poate intra în domeniul de aplicare al primei excepții prevăzute la articolul 4 alienatul (2).

În situația din acțiunea principală, cu excepția clauzei privind prețul pentru „Pachetul tău – Pachet extra”, orice dispoziții ale contractului care reglementează prețul creditului – fie că sunt denumite comisioane sau dobânzi – ar trebui să se considere că fac parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului și, prin urmare, că intră în domeniul de aplicare al primei excepții prevăzute la articolul 4 alineatul (2).

Clauzele care reglementează prețul creditului sunt, desigur, acoperite și de a doua excepție de la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, dar numai în ceea ce privește prețul ( 21 ). Deoarece clauzele în discuție în cauza C‑84/19 nu sunt pur și simplu legate de obiectul principal al contractului, din moment ce, în fond, stabilesc plata anumitor comisioane și, prin urmare, determină în parte prețul care trebuie plătit pentru acordarea creditului, aceste clauze sunt, de asemenea, acoperite de cea de a doua excepție.

Această concluzie nu este repusă în discuție nici de obiectivele urmărite de articolul 4 alineatul (2) menționat, nici de o interpretare contextuală a acestei dispoziții.

În ceea ce privește obiectivul lor, s‑ar părea că excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) reflectă o alegere de politică legislativă în sensul de a se considera că părțile sunt libere să conceapă principalele obligații contractuale astfel cum cred de cuviință ( 22 ). Într‑o economie de piață liberă, ideea de bază este că se presupune că indivizii sunt raționali și au capacitatea de a‑și proteja propriile interese. Prin urmare, se presupune că consumatorii se documentează în legătură cu produsele pe care le cumpără, și anume obiectul contractului, precum și prețul care trebuie plătit în schimb ( 23 ). Prin urmare, rațiunea legislativă pare a fi aceea că, spre deosebire de celelalte clauze ale unui contract de adeziune pe care consumatorii nu îl citesc întotdeauna ( 24 ), clauzele referitoare la obiectul principal al contractului, la preț sau la remunerație sunt mult mai puțin susceptibile să îi surprindă. Toate acestea presupun însă ca obiectul principal al contractului, precum și prețul sau remunerația să fie redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește contextul, din moment ce articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede excepții de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive astfel cum este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, acestei dispoziții trebuie să i se dea o interpretare strictă ( 25 ). Deoarece din modul de redactare a articolului 4 alineatul (2) nu rezultă nicio distincție cu privire la aspectul dacă prețul sau remunerația pentru serviciul în cauză a fost exprimat fie ca un cost fix, fie ca dobândă, o astfel de interpretare nu ar justifica excluderea clauzelor contractuale care prevăd plata costurilor, altele decât dobânda, din domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

Chiar dacă ar trebui adoptată o interpretare mai restrictivă a articolului 4 alineatul (2) ( 26 ), aceasta nu ar conduce la o concluzie diferită, întrucât, aproape prin definiție, prețul constituie un element esențial al oricărui contract. Desigur, vânzătorii și furnizorii sunt liberi să definească o plată sub formă de comisioane sau de dobânzi. Or, fiindcă aceste costuri fac parte din contraprestația pentru acordarea creditului, iar nu dintr‑o prestație accesorie, clauzele care prevăd astfel de costuri trebuie considerate ca intrând în domeniul de aplicare al celor două excepții prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat.

Prin urmare, este irelevant în această privință dacă prețul sau remunerația unui serviciu sunt exprimate sub forma unei dobânzi sau a unui comision ori dacă contractul precizează sarcinile pe care vânzătorul sau furnizorul trebuie să le îndeplinească în vederea prestării acestui serviciu. Ceea ce contează, astfel cum vom explica ulterior, este posibilitatea consumatorului de a înțelege prețul total pe care va trebui să îl plătească și ceea ce cumpără. Acesta este modul în care consumatorul are posibilitatea de a stabili dacă contractul răspunde nevoilor sale și de a‑l compara cu orice altă ofertă existentă.

Toate acestea înseamnă că, din perspectiva cauzei C‑84/19, pentru a intra sub incidența uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat, o clauză care prevede costuri aferente unui contract de credit trebuie doar să indice în mod clar și inteligibil cuantumul acestui cost. Forma în care este exprimat acest cost este lipsită de relevanță.

În plus, nu considerăm că trebuie să se excludă aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 atunci când litigiul privește existența unei contraprestații din partea creditorului pentru o clauză specifică privind prețul. Astfel, a verifica existența oricărei contraprestații efective a creditorului în schimbul unui cost determinat sau a examina caracterul adecvat al unei părți din prețul unui serviciu și sarcinile necesare îndeplinirii acestui serviciu ar însemna să se repună în discuție echilibrul dintre calitatea serviciului oferit și prețul facturat, cu alte cuvinte ceea ce articolul 4 alineatul (2) din directivă exclude în mod general.

Deși admitem că există anumite observații ale Curții în Hotărârile Matei și Kiss și CIB Bank care dintr‑un anumit punct de vedere ar sugera altă concluzie ( 27 ), considerăm că, în raport cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, caracterul abuziv al fiecărei clauze privind prețul nu depinde de executarea de către creditor a unei obligații specifice ca o contraprestație a fiecăreia dintre respectivele clauze. Astfel, aceasta ar însemna să se eludeze conținutul clar al articolului 4 alineatul (2) menționat și, prin urmare, alegerea efectuată de legiuitorul Uniunii: Directiva 93/13 nu răspunde la întrebarea dacă prețul facturat este sau nu excesiv. Prin urmare, întrucât justificarea prețului este în principiu lipsită de relevanță pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor Directivei 93/13, obligația de transparență prevăzută de această directivă nu poate fi interpretată în sensul că impune instituțiilor de credit să informeze consumatorii cu privire la sarcinile legate de acordarea creditului.

Desigur, statele membre sunt, în principiu, libere să adopte o dispoziție contrară în propriul drept național. Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede că statele pot adopta sau menține dispoziții mai stricte pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție, cu condiția ca aceste norme să fie în conformitate cu toate normele relevante ale dreptului Uniunii și ca statul membru în cauză să fi respectat obligația de informare prevăzută la articolul 8a din Directiva 93/13.

În consecință, faptul că, după cum a subliniat instanța de trimitere, în temeiul legislației naționale, discuția referitoare la echilibrul dintre prețul și serviciul sau bunul furnizat este exclusă din aprecierea caracterului abuziv al unei clauze numai în cazul în care prețul se referă la serviciul principal prevăzut de contract nu contravine în sine Directivei 93/13. În mod similar, această reglementare nu ar putea fi privită ca o încălcare a Directivei 93/13 numai pentru motivul că precizează că o clauză privind prețul nu se poate referi la serviciul principal dacă prețul perceput nu îmbracă forma dobânzii.

Subliniem totuși că, deși instanța de trimitere consideră în mod evident că controlul prețurilor instituit prin această legislație națională nu este suficient de strict, aceasta este o chestiune care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, prin urmare, este în mod evident de competența legiuitorului polonez, iar nu a Curții.

În consecință, considerăm că răspunsul la a doua întrebare adresată în cauza C‑84/19 este că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că exclude clauzele unui contract de credit care nu s‑a negociat care stabilesc prețul sau remunerația corespunzătoare pentru creditul respectiv din sfera aprecierii caracterului abuziv al acestora, prevăzută de directiva în discuție, în măsura în care au fost redactate în limbaj clar și inteligibil, chiar dacă prevăd plata unor costuri, altele decât dobânda. Totuși, statele membre au libertatea să prevadă în propriul drept național un astfel de mecanism de apreciere a caracterului licit al prețurilor, cu condiția ca dispozițiile sale să fie compatibile cu dreptul Uniunii aplicabil și ca statele membre să fi respectat de asemenea cerințele prevăzute la articolul 8a din Directiva 93/13.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere în cauza C‑84/19 solicită să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de credit care nu s‑a negociat care prevede obligația consumatorului de a plăti diferite tipuri de costuri trebuie considerată că nu a fost redactată într‑un limbaj clar și inteligibil dacă nu explică în mod concret serviciile în schimbul cărora sunt percepute acestea și nu permite consumatorului să le identifice din informațiile conținute în contract.

Astfel cum am arătat deja, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 stabilește două excepții de la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele de credit care nu au fost negociate. Aceste două excepții sunt, la rândul lor, supuse condiției ca dispozițiile contractuale în cauză să fi fost redactate într‑un limbaj clar și inteligibil.

Potrivit jurisprudenței Curții, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește ( 28 ).

Pentru a determina dacă o clauză este redactată într‑un limbaj clar și inteligibil, trebuie să se țină cont în mod normal de natura, de economia generală și de prevederile cadrului contractual din care face parte, precum și de contextul său juridic și de fapt ( 29 ). Pe lângă aceste elemente, alți factori, cum ar fi caracterul cuprinzător al clauzelor individuale, claritatea formulării acestora, specificitatea terminologiei utilizate sau posibila utilizare a tehnicilor de vizualizare ( 30 ), sunt tot atâtea elemente relevante. Amplasarea specifică al clauzei în contract sau faptul că dispozițiile relevante sunt cuprinse în mai multe clauze, alineate sau puncte distincte ar putea constitui de asemenea elemente relevante.

Astfel cum am explicat în Concluziile noastre prezentate în cauza Kiss și CIB Bank, cerințele privind caracterul inteligibil prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 implică, de exemplu, că, în cazul în care contractul este relativ lung și prețul care trebuie plătit în schimbul diferitor servicii furnizate a fost împărțit în mai multe clauze, este necesar ca aceste diferite clauze să fie regrupate în același loc în contract sau cel puțin ca efectul lor combinat să fie adus la cunoștința consumatorului ( 31 ).

În Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, Curtea a dedus atât din articolul 4 alineatul (2), cât și din articolul 5 din directiva în discuție existența unei obligații mai generale de transparență ( 32 ). În consecință, vânzătorii și furnizorii trebuie să pună la dispoziția consumatorilor informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză ( 33 ).

Rezultă că, dacă o clauză prevede că un consumator este obligat să plătească anumite costuri în temeiul unui contract de credit care nu s‑a negociat, caracterul abuziv al cuantumului acestor costuri nu poate fi apreciat din punct de vedere juridic din perspectiva cerinței privind caracterul inteligibil al clauzelor contractuale, prevăzută la articolul 4 alineatul (2). Aceasta implică în esență că, având în vedere toate elementele contractului și informațiile furnizate de instituția de credit, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat ar trebui să fie în măsură să înțeleagă înainte de încheierea contractului că va trebui să achite respectivele costuri și, în consecință, să poată evalua în mod corect consecințele economice ale semnării respectivului contract.

În acest context, instanța de trimitere în cauza C‑84/19 ridică în esență problema dacă cerința de transparență impune vânzătorilor și furnizorilor să precizeze serviciile în schimbul cărora sunt datorate eventualele costuri prevăzute în contract sau, cel puțin, dacă consumatorul ar putea deduce din contract informațiile respective.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că instanța de trimitere pare să utilizeze termenul „serviciu” în sensul special privind sarcinile care revin vânzătorului sau furnizorului pentru a‑și executa obligațiile inerente prestării serviciului care face obiectul contractului.

În această privință, considerăm că cerința din Directiva 93/13 potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată într‑un limbaj clar și inteligibil nu poate fi interpretată în sensul că impune informarea consumatorului cu privire la sarcinile care revin vânzătorului sau furnizorului în temeiul contractului. În acest scop, este lipsit de importanță faptul că consumatorul nu poate deduce această informație concretă din informațiile care i‑au fost aduse la cunoștință, cu condiția ca, bineînțeles, caracterul general al contractului să fi fost de asemenea exprimat în mod clar. Ajungem la această concluzie pentru motivele prezentate în continuare.

În primul rând, potrivit jurisprudenței Curții, condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 impune doar informarea consumatorilor cu privire la consecințele clauzelor contractului, iar nu cu privire la raison d’être al acestora ( 34 ). Cu alte cuvinte, ceea ce contează este să nu se ascundă anumite costuri față de consumator înainte de încheierea contractului. Problema dacă consumatorul a exprimat sau nu un consimțământ valabil din punct de vedere juridic nu intră sub incidența Directivei 93/13, întrucât este vorba despre o chestiune care rămâne de competența statelor membre ( 35 ). Aceeași concluzie este valabilă și în cazul practicilor comerciale neloiale, care sunt reglementate de Directiva 2005/29 ( 36 ). Această directivă abordează mai degrabă efectele sau consecințele clauzelor – în principal clauzele „tipărite cu litere mici”, adică altele decât cele care atrag în general atenția consumatorului.

În al doilea rând, astfel cum a subliniat avocatul general Saugmandsgaard Øe în Concluziile prezentate în cauza Ibercaja Banco ( 37 ), tendința generală în jurisprudența Curții este de a asigura ca, în cadrul cerinței de transparență prevăzute de Directiva 93/13, să nu se depășească ceea ce se poate aștepta în mod rezonabil din partea profesionistului. Este dificil să nu se creeze impresia că vânzătorul sau furnizorul suportă sarcina excesivă și nejustificată care constă în a indica sarcinile concrete și individualizate în schimbul cărora au fost facturate anumite costuri.

În al treilea rând, a impune o astfel de obligație vânzătorului sau furnizorului ar echivala în esență cu a‑l obliga să justifice fiecare clauză privind prețul. Aceasta ar fi în contradicție cu toată rațiunea de a fi a celei de a doua excepții prevăzute la articolul 4 alineatul (2), care constă tocmai în a evita ca vânzătorii sau furnizorii să fie obligați să își justifice comisioanele și, prin aceasta, a evita posibilitatea ca instanțele să intervină în strategiile de prețuri ale unei societăți.

În al patrulea rând, astfel cum am arătat deja, într‑o economie de piață, prețul unui bun sau al unui serviciu nu este în sine direct legat de sarcinile care trebuie executate sau de costurile de producție, ci mai degrabă de cerere și ofertă. În consecință, atunci când un contract prevede un preț global pentru același serviciu, ar fi oarecum nenatural să ne așteptăm ca fiecare dintre aceste clauze să reflecte o sarcină determinată.

Ar fi cu atât mai puțin realist să se aștepte ca vânzătorii și furnizorii să pună la dispoziția consumatorilor informații corecte cu privire la costurile specifice imputabile fiecărei componente a bunurilor sau a serviciilor furnizate. Astfel, atunci când un profesionist desfășoară mai multe activități, alocarea cheltuielilor generale în funcție de diversele sale activități ar implica adesea un exercițiu contabil complex (și deci costisitor) ( 38 ). Acest lucru ar necesita cel puțin ca profesioniștii să realizeze o contabilizare a costurilor, al cărei obiect este tocmai acela de a identifica și de a evalua elementele constitutive ale venitului net din exploatare, deși niciun alt act al Uniunii nu a impus instituțiilor de credit obligația unei astfel de contabilizări a costurilor ( 39 ).

În orice caz, pare evident că prezentul contract de credit intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48. Totuși, este de asemenea necesar să se țină seama de dispozițiile relevante ale acestei directive întrucât, conform celor reținute de Curte în jurisprudența sa, această directivă a armonizat în totalitate obligațiile de informare care pot fi impuse instituțiilor de credit ( 40 ).

În primul rând, deoarece se consideră că statele membre au transpus Directiva 2008/48 în legislația națională, clauzele care reflectă dispozițiile acestei directive, în sensul că menționează informațiile care au devenit obligatorii prin directiva menționată, ar putea fi considerate excluse în mod necesar din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în temeiul articolului 1 alineatul (2) din aceasta ( 41 ).

Pe de altă parte, există o normă interpretativă clară potrivit căreia, atunci când dispozițiile mai multor acte ale Uniunii se aplică aceleiași situații, ele trebuie interpretate, în măsura posibilului, în mod armonios ( 42 ).

Cerințele Directivei 93/13 în ceea ce privește transparența și caracterul inteligibil sunt în mod clar dispoziții cu un nivel mai ridicat de generalitate în comparație cu cerințele mai precise ale Directivei 2008/48. Prin urmare, rezultă că aceste exprimări generale din Directiva 93/13 nu ar trebui interpretate în raport cu divulgarea unor informații precise consumatorilor, care ar deroga de la cerințele mai specifice ale Directivei 2008/48 ( 43 ).

În opinia noastră, trebuie să se considere că Directiva 2008/48 precizează conținutul exact al obligației de transparență cu privire la contractele de credit reglementate de această directivă. Cu excepția cazului în care se prevede altfel, acesta este modul în care trebuie interpretată relația dintre Directiva 93/13 și orice alte instrumente juridice ale Uniunii care prevăd obligația de a furniza informații mai detaliate pentru a preveni apariția situației în care o aplicare diferită a Directivei 93/13 de către instanțele naționale creează dezechilibre pe piața internă și astfel pune în pericol armonizarea pe care alte instrumente juridice încearcă să o realizeze respectând în același timp protecția consumatorilor.

Ținând seama de faptul că articolul 10 din Directiva 2008/48, care menționează informațiile ce trebuie incluse în contractele de credit, nu impune instituțiilor de credit să furnizeze informații detaliate cu privire la costurile lor, dispozițiile unui contract de credit nu trebuie considerate ca fiind redactate într‑un mod neinteligibil în sensul articolului 4 alineatul (2) și al articolului 5 din Directiva 93/13 pentru simplul motiv că nu precizează serviciile specifice în schimbul cărora sunt datorate asemenea costuri.

Dacă întrebarea adresată trebuie interpretată în sensul că se raportează la necesitatea de a menționa serviciile – în sensul obișnuit al termenului – care sunt prestate în schimbul fiecărei clauze privind prețul și la sarcinile pe care prestatorul trebuie să le îndeplinească pentru a furniza serviciul în cauză, se poate spune atunci, cu riscul de a ne repeta, că cerința privind transparența prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 privește, potrivit jurisprudenței Curții, consecințele economice ale contractului și ale obiectului său principal, iar nu valoarea monetară a fiecărei clauze contractuale. Astfel, atunci când un consumator cumpără o serie de bunuri sau de servicii strâns legate între ele, ceea ce contează este prețul total pe care va trebui să îl plătească ( 44 ), precum și domeniul de aplicare al serviciilor prestate în schimb, pentru a putea compara, dacă este cazul, diferitele oferte disponibile pentru același ansamblu de bunuri sau servicii. Totuși, nu este necesar ca prețul global al acestui ansamblu să fie defalcat în costuri individuale.

Astfel, deoarece noțiunea de serviciu este destul de vagă ( 45 ) și, prin urmare, dat fiind că un serviciu poate fi eventual defalcat în numeroase servicii distincte, a impune instituțiilor de credit să indice un preț pentru fiecare „serviciu” se poate dovedi, în practică, imposibil.

În consecință, considerăm că principiul transparenței prevăzut la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu impune, în principiu, defalcarea costurilor specifice aferente unor servicii specifice în modul sugerat de întrebarea adresată de instanțele de trimitere. Numai în anumite împrejurări specifice o astfel de informație ar putea fi necesară pentru a îndeplini cerința transparenței.

În opinia noastră, această situație se regăsește în mod evident atunci când contractul privește mai multe prestații care pot fi disociate cu ușurință ( 46 ), în sensul că fiecare serviciu enumerat ar putea fi furnizat consumatorilor independent de celelalte.

Aceasta este situația și în cazul în care consumatorul are dreptul să pună capăt unuia dintre aceste servicii înaintea celorlalte, caz în care trebuie să fie în măsură să evalueze impactul comercial pe care îl are exercitarea acestei posibilități. Situația este aceeași atunci când contractul menționează servicii facultative pentru care stabilește prețul în avans. În această din urmă ipoteză, pentru a permite consumatorului să aprecieze consecințele economice ale contractului, este esențial ca prețul acestor servicii să poată fi determinat cu precizie, dând astfel posibilitatea consumatorului să poată recunoaște cuantumul comisionului care trebuie plătit dacă alege să utilizeze fiecare serviciu în parte.

Acest tip de informații poate fi din nou necesar atunci când contractul însuși menționează existența mai multor servicii – unele principale, altele accesorii – și când clauza sau clauzele în litigiu nu stabilesc prețul uneia dintre aceste prestații ca atare, dar pot influența prețul respectiv. Întrucât a doua excepție prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu se aplică, poate fi necesar să se stabilească cărui serviciu vizat de clauză îi corespunde pentru a se stabili dacă aceasta face parte, cu toate acestea, din obiectul principal al contractului, deoarece această clauză poate încă să intre sub incidența primei excepții prevăzute la articolul 4 alineatul (2) ( 47 ).

În litigiul principal în cauza C‑84/19, este adevărat că contractul de credit menționează un serviciu descris ca accesoriu, și anume „Pachetul tău – Pachet extra”. Deși, în ceea ce ne privește, nu considerăm că Profi Credit Polska a fost obligată să îl trateze ca pe un serviciu distinct, nu este necesar să se exprime o concluzie definitivă în acest sens, deoarece, astfel cum rezultă din descrierea situației de fapt de către instanța de trimitere, în orice caz, contractul de credit în discuție a inclus un preț separat pentru acest serviciu ( 48 ).

Singura chestiune în discuție rămâne aceea dacă contractul ar fi trebuit să precizeze mai clar dacă prețul total facturat includea remunerația intermediarului. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă respectivul contract era sau nu echivoc în această privință sau dacă, în lipsa unei menționări a intermediarului în această clauză, nu rezulta în mod clar că acest comision făcea parte din prețul creditului. Totuși, chiar dacă s‑ar constata existența unei astfel de ambiguități în ceea ce privește remunerarea intermediarului, nu suntem siguri că această împrejurare ar face în mod necesar contractul dintre instituția de credit și consumator neinteligibil în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Astfel, acest articol stabilește domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată, care prevede la rândul său că nu orice clauză abuzivă conținută într‑un contract care nu s‑a negociat este obligatorie pentru consumator. Prin urmare, caracterul inteligibil menționat la articolul 4 alineatul (2) trebuie să fie atribuit unei clauze specifice a contractului. În speță, nu ne este clar care sunt clauzele care ar putea fi considerate abuzive. Fie comisionul intermediarului este inclus în prețul global, fie nu. Dacă nu este inclus, aspectul care ar putea fi considerat în final abuziv nu este prețul menționat în contract, ci un comision suplimentar care ar putea fi solicitat consumatorului pe lângă prețul menționat în contract.

În opinia noastră, această problemă ar putea fi soluționată prin simpla aplicare a principiilor generale prevăzute de dreptul național polonez în materia contractelor. Astfel, în cazul în care remunerația intermediarului nu este inclusă în prețul total, acesta are dreptul să solicite plata unor comisioane numai dacă un contract care prevede o astfel de remunerație a fost încheiat cu acest consumator (stabilind astfel un „vinculum iuris”). Dacă aceasta este situația, consumatorul știe totuși cu siguranță că va trebui să plătească un comision suplimentar.

În orice caz, precizăm că articolul 21 din Directiva 2008/48 prevede obligații specifice în materie de informare în cazul în care un contract de credit este încheiat prin intermediar. Astfel, ca urmare a armonizării complete realizate de directivă, dacă aceste obligații sunt respectate, nu se poate constata nicio lipsă de transparență în relația dintre instituția de credit și consumator.

Având în vedere cele de mai sus, propunem să se răspundă la a treia întrebare în cauza C‑84/19 după cum urmează: articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele din contractele de credit care nu s‑au negociat care prevăd plata unor costuri nu trebuie în principiu să fie considerate ca nefiind redactate într‑un limbaj clar și inteligibil pentru simplul fapt că nu precizează sarcinile pe care comerciantul trebuie să le îndeplinească și nici costurile pe care trebuie să le suporte pentru a furniza serviciul convenit. Numai în cazul în care consecințele financiare ale contractului, considerate în ansamblu sau în ceea ce privește obiectul contractului, nu reies cu claritate din contract, în special din cauza existenței unui număr excesiv de clauze privind prețul, se poate considera că astfel de clauze nu îndeplinesc această condiție.

Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere în cauza C‑222/19 solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 93/13 în general și cele ale articolului 3 alineatul (1) din aceasta în special trebuie interpretate în sensul că această directivă se opune instituirii noțiunii de „costuri maxime ale creditării” în măsura în care, pentru a calcula aceste costuri, trebuie luate în considerare costurile generale ale creditorului.

Astfel, după cum reiese în mod clar din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, dispozițiile acestei directive nu urmăresc să reglementeze dispoziții de drept intern, ci mai curând să remedieze eventualele dezechilibre și abuzuri ce rezultă din clauzele contractelor încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator atunci când aceste contracte nu au făcut obiectul unei negocieri individuale.

În aceste condiții, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, considerăm că această întrebare trebuie reformulată în sensul că urmărește să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑un contract de credit care nu s‑a negociat, o clauză creează un „dezechilibru semnificativ” în măsura în care prevede plata, în plus față de dobânzi, a unor comisioane și în care acestea pot fi utilizate astfel încât un vânzător sau furnizor să își repercuteze costurile generale asupra consumatorului.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, orice contract de credit care nu s‑a negociat și care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie considerat abuziv ( 49 ).

Deși considerăm că expresia „în contradicție cu cerința de bună- credință” se limitează la a descrie situația care ar fi prevalat în lipsa unui dezechilibru semnificativ și, prin urmare, nu constituie, ca atare, o condiție cu adevărat autonomă, trebuie menționat faptul că Curtea a statuat că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede două criterii pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă, și anume, pe de o parte, ca clauzele să fie „în contradicție cu cerința de bună‑credință” și, pe de altă parte, existența unui „dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului” ( 50 ).

Cu toate că, în opinia noastră, cu tot respectul cuvenit, această distincție nu este în mod necesar convingătoare ( 51 ), acest lucru are probabil, în practică, o importanță redusă. Având în vedere interpretarea acestor două criterii dată de Curte în practică, atunci când al doilea criteriu este îndeplinit, primul este și el în mod necesar îndeplinit ( 52 ).

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, primul criteriu constă în a examina dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, s‑ar putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză. Conform celui de al doilea criteriu, trebuie să se examineze dacă obligațiile instituite prin clauza respectivă l‑au plasat pe consumator într‑o situație sensibil mai puțin favorabilă decât cea care ar fi prevalat, în temeiul dreptului național, în lipsa acestei clauze, în cazul în care acest dezavantaj nu ar fi fost compensat ( 53 ).

Un vânzător sau furnizor trebuie să se aștepte în mod logic că, dacă sunt tratați în mod corect și echitabil, consumatorii vor refuza să accepte orice clauză care îi pune într‑o situație fundamental diferită față de cea determinată de aplicarea dreptului național în absența clauzei respective, cu excepția cazului în care diferența respectivă este compensată în principal prin diferențe corespunzătoare de preț ( 54 ). În consecință, în cazul în care o clauză prevede taxe sau obligații care depășesc în mod vizibil așteptările legitime ale consumatorului mediu, normal informat și suficient de atent cu privire la conținutul unui contract, respectiva clauză ar putea fi declarată abuzivă ( 55 ).

Cu toate acestea, nu considerăm că o clauză a unui contract de credit poate fi considerată abuzivă pentru simplul motiv că prevede plata unor comisioane, pe lângă dobânzi, sau că aceste comisioane pot servi vânzătorului sau furnizorului pentru a repercuta costurile sale generale asupra consumatorului.

De la bun început, întrucât o asemenea clauză se referă însă la prețul creditului, amintim că, în temeiul articolului 4 alineatul (2), valoarea comisioanelor care trebuie achitate de consumator ar putea fi supusă aprecierii prevăzute de Directiva 93/13 numai în cazul în care nu este redactată în mod clar și inteligibil sau nu este suficient de explicită în ceea ce privește consecințele sale economice.

Sub rezerva acestei excepții, ni se pare greu de acceptat că o clauză creează un „dezechilibru semnificativ”doar pentru că prevede plata unor comisioane, altele decât dobânda. Astfel, după cum am explicat anterior, instituțiile de credit sunt libere să stabilească condițiile remunerării lor, în măsura în care prețul total este clar pentru consumator. În cazul unui contract de credit care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, această situație se regăsește în mod necesar atunci când obligațiile prevăzute de această directivă, transpuse în dreptul național, au fost îndeplinite.

De asemenea, un dezechilibru semnificativ nu poate rezulta, în opinia noastră, din simplul fapt că prețul unei prestații ar putea servi, pentru furnizorul său, drept metodă convenabilă de repercutare a cheltuielilor sale generale. Astfel, după cum am explicat în Concluziile noastre prezentate în cauza Kiss și CIB Bank ( 56 ), faptul că întreprinderile transferă toate costurile la consumatori, inclusiv costurile generale, nu reprezintă decât o realitate economică. Prin urmare, prețul oricărui serviciu sau bun servește în mod necesar, în parte, la compensarea cheltuielilor legate de activitatea generală a creditorului.

Desigur, în Hotărârea Constructora Principado ( 57 ), Curtea nu a exclus posibilitatea ca o clauză care a repercutat asupra cumpărătorului unui apartament o taxă locală pentru imobile și anumite costuri legate de conectarea individuală la utilități, precum apă, gaz, energie electrică și canalizare, să poată fi declarată abuzivă.

Considerăm însă că acest principiu nu este aplicabil contractului de credit în discuție în procedura principală aferentă cauzei C‑222/19, deoarece problematica abordată în Hotărârea Constructora Principado nu privea repercutarea anumitor costuri asupra clienților, ci transparența clauzei în litigiu. Astfel, cuantumul costurilor prevăzute de această clauză nu era determinat, iar taxa locală pentru imobile nici măcar nu putea fi determinată la momentul încheierii contractului. Aceasta trebuia calculată ulterior de autoritățile fiscale. În consecință, clauza menționată nu se limita la a transfera asupra consumatorului anumite costuri suportate de vânzător, ci transfera de asemenea consumatorului incertitudinea cuantumului total al acestor costuri, incertitudine care constituia un risc pe care în principiu vânzătorul trebuia să îl suporte în calitate de întreprinzător ( 58 ).

În opinia noastră, în ceea ce privește clauzele care prevăd plata unor costuri, având în vedere articolul 4 alineatul (2) și articolul 3 alienatul (1) din Directiva 93/13, astfel de clauze, indiferent de forma lor, pot fi declarate abuzive numai dacă îndeplinesc două condiții, și anume, în primul rând, dacă acest cost a fost efectiv ascuns consumatorului, deschizând astfel posibilitatea aprecierii caracterului său adecvat, și, pe de altă parte, dacă prețul total al serviciului sau al bunului în cauză este vădit excesiv.

Astfel, Directiva 93/13 stabilește un singur criteriu pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, și anume cel prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din aceasta, care impune, cel puțin, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ( 59 ). În consecință, în cazul în care condiția privind caracterul inteligibil și transparența, care decurge din articolul 4 alineatul (2) și din articolul 5 din Directiva 93/13, trebuie să fie luată în considerare pentru a evalua dacă o anumită clauză dintr‑un contract este abuzivă ( 60 ), lipsa de claritate sau de transparență nu este suficientă în sine pentru a se declara că o clauză contractuală este abuzivă ( 61 ). În pofida cerinței de bună‑credință, această clauză trebuie să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ( 62 ). Orice altă interpretare ar priva criteriul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) de efectul său util.

În ipoteza unei clauze neinteligibile privind prețul, îndeplinirea acestui criteriu ar putea fi cu ușurință stabilită, deoarece un astfel de dezechilibru semnificativ poate fi dedus din caracterul excesiv al costurilor facturate ( 63 ). Astfel, un vânzător sau furnizor trebuie să se aștepte în mod logic că consumatorul, dacă ar fi fost tratat în mod corect și echitabil, ar fi refuzat, poate, să accepte un astfel de preț.

În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată în cauza C‑222/19 după cum urmează: articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑un contract de credit care nu s‑a negociat, o clauză nu creează un „dezechilibru semnificativ” pentru simplul motiv că prevede plata, pe lângă dobânzi, a unor comisioane și că aceste comisioane pot fi utilizate astfel încât un vânzător sau furnizor să își repercuteze costurile generale asupra consumatorului. Dimpotrivă, un astfel de caracter abuziv în sensul Directivei 93/13 este stabilit numai dacă, în primul rând, prețul total care trebuie plătit este lipsit de transparență, în special din cauza existenței unui număr excesiv de clauze privind prețul, deschizând astfel posibilitatea aprecierii caracterului său licit în modul în care, cu titlu excepțional, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 permite acest lucru, și, în al doilea rând, în această ipoteză, dacă prețul global este vădit excesiv.

Prin întrebarea adresată, instanța de trimitere în cauza C‑252/19 solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2008/48, în special articolul 3 litera (g) și articolul 22 alineatul (1), trebuie interpretate în sensul că se opun instituirii în legislația națională a noțiunii de „costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile”, precum cea de la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, în măsura în care noțiunea include, pentru calculul costurilor respective, costurile întregii activități economice desfășurate de creditor.

În această privință, trebuie precizat că articolul 10 din Directiva 2008/48 armonizează dispozițiile naționale privind informațiile care trebuie incluse în contractele de credit. Deoarece, în temeiul articolului 22 din Directiva 2008/48, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în acea directivă, armonizarea respectivă trebuie considerată completă și imperativă ( 64 ).

După cum am explicat în Concluziile noastre prezentate în cauza Mikrokasa și Revenue Niestandaryzowany Sekurytyzacyjny Fundusz Inwestycyjny Zamknięty w Warszawie ( 65 ) și după cum Curtea a statuat în esență în această hotărâre ( 66 ), aceasta nu înseamnă însă că statele membre nu pot utiliza pentru credite reglementate de Directiva 2008/48 alte noțiuni decât cele prevăzute de această directivă, precum „costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile”, la care face trimitere articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori. Astfel, deși Directiva 2008/48 a realizat o armonizare completă, această armonizare este însă limitată la chestiunile care privesc contractele avute în vedere de aceasta, și anume obligațiile de informare, evaluarea bonității, accesul la bazele de date, dreptul de retragere și dreptul de rambursare anticipată a creditului.

Din moment ce, așadar, armonizarea realizată prin Directiva 2008/48 nu include dispozițiile naționale care prevăd un control al prețului sau al remunerației facturate în schimbul acordării unui credit, acest aspect rămâne de competența statelor membre. Prin urmare, statele membre pot utiliza, pentru un astfel de control normativ, alte noțiuni decât cele menționate la articolul 3 din Directiva 2008/48, cu condiția ca utilizarea acestor noțiuni să nu încalce dreptul Uniunii.

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, în litigiul principal aferent cauzei C‑252/19, dacă noțiunea „costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile”, care figurează la articolul 36a din Legea privind creditul pentru consumatori, conduce la impunerea în sarcina unui vânzător sau furnizor a unor obligații care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48.

În lumina celor ce precedă, considerăm că la întrebarea adresată în cauza C‑252/19 ar trebui să se răspundă astfel: dispozițiile Directivei 2008/48 și în special articolul 3 litera (g) și articolul 22 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că nu se opun instituirii în legislația națională a noțiunii de „costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile”, chiar dacă aceste costuri includ cheltuielile generale ale creditorului, în măsura în care această noțiune nu este utilizată pentru aplicarea unei dispoziții naționale care ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48.

În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Sąd Rejonowy Szczecin – Prawobrzeże i Zachód w Szczecinie (Tribunalul Districtual Szczecin – Prawobrzeże și Zachód, Szczecin, Polonia) și de Sąd Rejonowy w Opatowie (Tribunalul Districtual din Opatów, Polonia) după cum urmează: 1) Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că clauzele dintr‑un contract care nu s‑a negociat care prevăd costuri ce incumbă consumatorului nu sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei pentru simplul motiv că aceste costuri, privite în ansamblu, nu depășesc un cuantum maxim stabilit de legislația națională. 2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că exclude clauzele unui contract de credit care nu s‑a negociat care stabilesc prețul sau remunerația corespunzătoare pentru creditul respectiv din sfera aprecierii caracterului abuziv al acestora prevăzută de directiva în discuție în măsura în care au fost redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, chiar dacă prevede plata unor costuri, altele decât dobânda. Totuși, statele membre au libertatea să prevadă în propriul drept național un astfel de mecanism de apreciere a caracterului licit al prețurilor, cu condiția ca dispozițiile sale să fie compatibile cu dreptul Uniunii aplicabil și ca statele membre să fi respectat de asemenea cerințele prevăzute la articolul 8a din Directiva 93/13. 3) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele din contractele de credit care nu s‑au negociat care prevăd plata unor costuri nu trebuie în principiu să fie considerate ca nefiind redactate într‑un limbaj clar și inteligibil pentru simplul fapt că nu precizează sarcinile pe care comerciantul trebuie să le îndeplinească și nici costurile pe care trebuie să le suporte pentru a furniza serviciul convenit. Numai în cazul în care consecințele financiare ale contractului, considerate în ansamblu sau în ceea ce privește obiectul contractului, nu reies cu claritate din contract, în special din cauza existenței unui număr excesiv de clauze privind prețul, se poate considera că astfel de clauze nu îndeplinesc această condiție. 4) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑un contract de credit care nu s‑a negociat, o clauză nu creează un „dezechilibru semnificativ” pentru simplul motiv că prevede plata, pe lângă dobânzi, a unor comisioane și că aceste comisioane pot fi utilizate astfel încât un vânzător sau furnizor să își repercuteze costurile generale asupra consumatorului. Dimpotrivă, un astfel de caracter abuziv în sensul Directivei 93/13 este stabilit numai dacă, în primul rând, prețul total care trebuie plătit este lipsit de transparență, în special din cauza existenței unui număr excesiv de clauze privind prețul, deschizând astfel posibilitatea aprecierii caracterului său licit în modul în care, cu titlu excepțional, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 permite acest lucru, și, în al doilea rând, în această ipoteză, dacă prețul global este vădit excesiv. 5) Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului și în special articolul 3 litera (g) și articolul 22 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că nu se opun instituirii în legislația națională a noțiunii de „costuri maxime ale creditării, altele decât dobânzile”, chiar dacă aceste costuri includ cheltuielile generale ale creditorului, în măsura în care această noțiune nu este utilizată pentru aplicarea unei dispoziții naționale care ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GERARD HOGAN

prezentate la 2 aprilie 2020 ( 1 )