Ordonanța Tribunalului (Camera întâi) din 8 aprilie 2019.#Electroquimica Onubense, SL împotriva Agenţiei Europene pentru Produse Chimice.#REACH – Reprezentare de către un avocat care nu are calitate de terț – Inadmisibilitate vădită.#Cauza T-481/18.

Cauza T‑481/18

Electroquica Onubense, SL

împotriva

Agenției Europene pentru Produse Chimice

Ordonanța Tribunalului (Camera întâi) din 8 aprilie 2019

„REACH – Reprezentare de către un avocat care nu are calitate de terț – Inadmisibilitate vădită”

Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Condiții privind semnatarul – Calitatea de terț în raport cu părțile – Societate reprezentată de un avocat angajat ca salariat al reclamantei – Nerespectarea cerinței de independență

(Statutul Curții de Justiție, art. 19 al treilea și al patrulea paragraf și art. 53 primul paragraf)

(a se vedea punctele 10-12, 14 și 15)

Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Semnare de către un avocat – Noțiunea de avocat – Interpretare autonomă

(Statutul Curții de Justiție, art. 19 al patrulea paragraf)

(a se vedea punctele 20 și 21)

Rezumat

În cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța din 8 aprilie 2019, Electroquimica Onubense/ECHA (T‑481/18), Tribunalul era sesizat cu o acțiune formulată împotriva Deciziei SME D(2018)2931 DC a Agenției Europene pentru Produse Chimice (denumită în continuare „ECHA”) din 31 mai 2018, prin care se constată că reclamanta nu îndeplinește condițiile pentru a beneficia de reducerea redevenței prevăzute pentru întreprinderile mici și prin care i se impune plata unei taxe administrative.

ECHA a invocat o cauză de inadmisibilitate întemeiată pe faptul că avocatul care o reprezenta pe reclamantă nu părea să îndeplinească condiția independenței impusă de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și de Regulamentul de procedură al Tribunalului. ECHA se întemeia pe împrejurarea potrivit căreia, în cererea introductivă, avocatul reclamantei furnizase, pentru a fi contactat, o adresă electronică care conținea numele de domeniu al reclamantei.

Mai întâi, Tribunalul amintește jurisprudența potrivit căreia reiese în special din utilizarea termenului „reprezentate” la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, că, pentru introducerea unei acțiuni în fața Tribunalului, o parte, în sensul acestui articol, este obligată să recurgă la serviciile unui „terț” care trebuie să fie autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui stat parte la Acordul privind SEE.

Această cerință de a recurge la un terț corespunde concepției privind rolul avocatului potrivit căreia acesta este considerat colaborator al justiției și este chemat să acorde, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența legală de care clientul are nevoie. Noțiunea de independență a avocatului în fața instanțelor Uniunii este definită nu numai în mod pozitiv, și anume prin referire la obligațiile de etică profesională, ci și în mod negativ, și anume prin absența unui raport de muncă între avocat și clientul său.

Având în vedere atribuțiile avocatului reclamantei, angajat ca salariat al acesteia pe postul de responsabil cu resursele umane, Tribunalul a statuat că acesta din urmă nu poate fi considerat un terț independent față de reclamantă. Astfel, există riscul ca, din cauza acestor atribuții, opinia profesională a avocatului reclamantei să fie, cel puțin în parte, influențată de mediul său profesional, așa încât are în mod necesar, în raport cu reclamanta, un grad de independență mai scăzut decât un avocat extern în raport cu clientul său.

În plus, Tribunalul a considerat că din autorizarea sa de a practica în fața instanțelor naționale nu se poate deduce că González Blanco este în mod automat admis să reprezinte reclamanta în fața Tribunalului.

Subliniind că dispozițiile privind reprezentarea părților, altele decât statele membre și instituțiile, în fața instanțelor Uniunii trebuie interpretate, în măsura posibilului, în mod autonom, fără referire la dreptul național, Tribunalul a concluzionat că compatibilitatea în Spania cu profesia liberală de avocat a atribuțiilor exercitate în speță de avocatul reclamantei în calitate de salariat al acesteia din urmă nu este astfel de natură, în sine, să demonstreze că este îndeplinită cerința independenței.