Ordonanța Tribunalului (Camera a treia) din 14 mai 2019.#Régie autonome des transports parisiens (RATP) împotriva Comisiei Europene.#Acțiune în anulare – Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Documente referitoare la o procedură inițiată de Comisie împotriva unui stat membru – Documente provenite de la reclamantă – Cerere de acces a unui terț – Decizie inițială de a admite parțial cererea de acces – Lipsa obiectului – Inadmisibilitate.#Cauza T-422/18.

La data de 19 decembrie 2017, Comisia Europeană a primit, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76), o cerere de acces la mai multe documente, care a fost înregistrată cu numărul GESTDEM 2017/7530 (denumită în continuare „cererea inițială de acces”), privind în special trei documente (denumite în continuare „documentele în litigiu”) redactate de reclamantă, Régie autonome des transports parisiens (RATP).

Documentele în litigiu sunt: – o scrisoare din 21 mai 2012 a președintelui‑director general al reclamantei adresată președintelui Comisiei; – o scrisoare din 22 mai 2012 a președintelui‑director general al reclamantei adresată directorului general al Direcției Generale (DG) „Mobilitate și Transporturi” a Comisiei (denumită în continuare „DG Move”); – o scrisoare din 28 martie 2013 a președintelui‑director general al reclamantei adresată vicepreședintelui Comisiei.

La data de 5 martie 2018, DG Move a adoptat și a comunicat autorului cererii inițiale de acces (denumit în continuare „solicitantul dreptului de acces”), prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și prin e‑mail, o decizie prin care i s‑a admis parțial cererea de acces la documentele în litigiu (denumită în continuare „decizia atacată”). În plus, aceasta a anexat la decizia atacată o versiune cenzurată a documentelor în litigiu.

La data de 19 martie 2018, solicitantul dreptului de acces a adresat Secretariatului general al Comisiei, în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1049/2001, o cerere de confirmare a dreptului de acces integral la documentele în litigiu (denumită în continuare „cererea de confirmare a dreptului de acces”).

La data de 20 aprilie 2018, DG Move a informat solicitantul dreptului de acces că fusese săvârșită o eroare la trimiterea deciziei atacate și că documentele în litigiu nu ar fi trebuit să îi fie comunicate. DG Move a cerut solicitantului de acces să nu imprime, salveze sau utilizeze documentele în litigiu și să distrugă mesajele care i‑au fost adresate anterior.

La data de 25 aprilie 2018, DG Move a cerut solicitantului dreptului de acces să semneze o declarație conform căreia acesta se angaja, în primul rând, să nu utilizeze, să nu comunice, să nu partajeze, să nu fotocopieze și să nu prelucreze versiunile cenzurate ale documentelor în litigiu comunicate la 5 martie 2018 sau conținutul lor, în al doilea rând, să nu facă public conținutul acestora și, în al treilea rând, să distrugă orice versiune electronică sau pe suport de hârtie a documentelor în litigiu. În aceeași zi, solicitantul dreptului de acces a returnat declarația semnată olograf.

La data de 27 aprilie 2018, la lecturarea răspunsului Comisiei la întrebările adresate de președintele Tribunalului în cadrul procedurii privind măsurile provizorii pe care a introdus‑o la 23 aprilie 2018, înregistrată cu numărul T‑250/18 R și care privea tot problema divulgării documentelor în litigiu ca urmare a unei cereri de acces anterioare, reclamanta a luat cunoștință de cererea inițială de acces, precum și de comunicarea de către Comisie din eroare a unei versiuni cenzurate a documentelor în litigiu către solicitantul dreptului de acces.

La data de 4 mai 2018, a avut loc o reuniune între reclamantă și Comisie, în cadrul căreia reclamanta i‑a solicitat comunicarea e‑mailului din 5 martie 2018 adresat solicitantului dreptului de acces, precum și documentele transmise acestuia în aceeași zi.

La data de 23 mai 2018, reclamanta a reiterat în scris cererea de a primi o copie a e‑mailului din 5 martie 2018, precum și toate documentele, inclusiv documentele în litigiu, trimise solicitantului dreptului de acces.

La data de 7 iunie 2018, secretarul general al Comisiei a adoptat o decizie în urma cererii de confirmare a dreptului de acces (denumită în continuare „decizia din 7 iunie 2018”) (a se vedea punctul 4 de mai sus). În această decizie, el a refuzat orice divulgare a documentelor în litigiu pentru motivul că divulgarea lor ar aduce atingere procedurilor jurisdicționale în curs în cauzele T‑250/18, RATP/Comisia, și T‑250/18 R, RATP/Comisia.

La data de 12 iunie 2018, Comisia a comunicat reclamantei decizia atacată, indexul celor 27 de documente identificate de Comisie ca fiind vizate de cererea inițială de acces, precum și documentele în litigiu astfel cum au fost trimise solicitantului dreptului de acces.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 iulie 2018, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Printr‑un înscris separat depus la grefa Tribunalului la 11 octombrie 2018, Comisia a invocat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamanta a depus observații cu privire la această excepție la 24 noiembrie 2018.

În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate în măsura în care conferă acces la documentele în litigiu; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin excepția de inadmisibilitate, Comisia solicită Tribunalului: – cu titlu principal, declararea inadmisibilității acțiunii în anulare pentru lipsa obiectului; – cu titlu subsidiar, declararea inadmisibilității acțiunii în anulare pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În observațiile formulate cu privire la excepția de inadmisibilitate, reclamanta solicită Tribunalului: – respingerea excepției de inadmisibilitate; – admiterea acțiunii; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul articolului 130 alineatele (1) și (7) din Regulamentul de procedură, la cererea pârâtului, Tribunalul se poate pronunța asupra inadmisibilității sau asupra necompetenței fără a intra în dezbaterea fondului. În speță, întrucât Comisia a solicitat pronunțarea asupra inadmisibilității, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile din dosar, decide să se pronunțe asupra acestei cereri fără continuarea procedurii.

Potrivit reclamantei, o excepție de inadmisibilitate pentru lipsa obiectului s‑ar putea întemeia doar pe articolul 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Întrucât articolul 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură nu a fost menționat de Comisie în cadrul excepției de inadmisibilitate, reclamanta apreciază că aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă.

În această privință, trebuie să se observe că, în susținerea excepției de inadmisibilitate, Comisia nu invocă faptul că acțiunea a rămas fără obiect în cursul procedurii, ci că acțiunea era lipsită de obiect la data introducerii ei. Or, potrivit articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pârâta poate solicita Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității fără a intra în dezbaterea fondului, iar lipsa obiectului unei acțiuni la data introducerii ei este o cauză de inadmisibilitate.

În plus și în orice caz, în temeiul articolului 129 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților, să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată asupra cauzelor de inadmisibilitate de ordine publică. Întrucât inadmisibilitatea unei acțiuni pentru lipsa obiectului la data introducerii ei este o cauză de inadmisibilitate de ordine publică, Tribunalul se poate pronunța din oficiu asupra acestei chestiuni.

În consecință, reclamanta invocă în mod greșit inadmisibilitatea excepției de inadmisibilitate ridicate de Comisie.

Cu titlu principal, Comisia consideră că acțiunea trebuie declarată inadmisibilă întrucât se referă la un act care nu mai exista la data introducerii ei. Potrivit Comisiei, decizia atacată a fost înlocuită în totalitate prin decizia din 7 iunie 2018, adoptată în urma cererii de confirmare a dreptului de acces. Această din urmă decizie ar stabili definitiv poziția instituției.

Acțiunea formulată de reclamantă la 6 iulie 2018 ar fi lipsită de obiect, întrucât ar viza anularea unui act juridic care nu mai exista de la 7 iunie 2018, dată la care ar fi fost înlocuit prin decizia Comisiei din aceeași zi ca răspuns la cererea de confirmare a dreptului de acces. Astfel, dincolo de problema interesului de a exercita acțiunea, însăși cauza litigiului inițiat de reclamantă nu exista la data actului de sesizare a instanței. Comisia mai consideră că decizia din 7 iunie 2018 privează de orice valoare argumentele reclamantei întrucât, pe fond, Comisia a hotărât în decizia menționată să respingă în totalitate cererea de acces la documentele în litigiu.

Cu titlu subsidiar, Comisia consideră că prezenta acțiune trebuie declarată inadmisibilă dat fiind că reclamanta nu avea niciun interes de a exercita acțiunea împotriva deciziei atacate la momentul inițierii prezentei proceduri, întrucât această decizie încetase de mult timp să mai producă efecte în privința sa.

Comisia nu neagă faptul că, în urma unei erori, a transmis solicitantului dreptului de acces documentele în litigiu, în versiunile lor cenzurate, prin e‑mailul din 5 martie 2018 și că nu ar fi trebuit să procedeze astfel. Cu toate acestea, Comisia apreciază că a pus în aplicare tot ce era necesar de îndată ce această eroare a fost constatată pentru ca ea să nu aibă niciun efect în privința reclamantei. Potrivit Comisiei, această acțiune s‑a dovedit eficientă deoarece solicitantul dreptului de acces s‑a angajat în scris să nu facă uz de documentele în litigiu și să șteargă în totalitate orice urmă, scrisă sau electronică, a acestora. Comisia apreciază că reclamanta era pe deplin la curent cu conținutul acestor angajamente scrise deoarece era în posesia documentului care le conținea de la sfârșitul lunii aprilie a anului 2018.

Prin urmare, Comisia apreciază că reclamanta susține în mod greșit, pe de o parte, că documentele în litigiu, în versiunile lor cenzurate, sunt accesibile tuturor și, pe de altă parte, că avea încă interesul de a exercita acțiunea la data introducerii prezentei acțiuni în condițiile în care, cu peste două luni înainte, decizia atacată încetase să mai producă efecte în privința sa. Potrivit Comisiei, reclamanta afirmă, însă nu demonstrează, că documentele în litigiu ar fi „potențial” în mâinile concurenților săi.

Reclamanta apreciază că noțiunile de obiect al litigiului și de interes de a exercita acțiunea se suprapun din moment ce interesul de a exercita acțiunea al unui reclamant, în raport cu obiectul acțiunii, trebuie să existe, sub sancțiunea inadmisibilității, la momentul introducerii acesteia. În consecință, reclamanta examinează împreună cele două excepții de inadmisibilitate invocate de Comisie.

În primul rând, reclamanta apreciază că decizia atacată produce efecte juridice autonome și specifice. În această privință, reclamanta subliniază că ea este autoarea documentelor în litigiu și că, în acest temei, actul material de transmitere a acestor documente ca urmare a deciziei atacate a produs efecte în privința sa. Reclamanta observă că, abia după șapte săptămâni de la comunicarea documentelor în litigiu, la 5 martie 2018, Comisia s‑a adresat în scris solicitantului dreptului de acces pentru a‑i cere să nu imprime, salveze sau prelucreze aceste documente care i‑au fost trimise din eroare. Această cerere din 20 aprilie 2018 a fost completată la 25 aprilie 2018 și a dat naștere în aceeași zi angajamentului solicitantului dreptului de acces de a nu utiliza sau disemina informațiile conținute în documentele în litigiu. Reclamanta deduce din aceste împrejurări că, timp de șapte săptămâni, diseminarea informațiilor conținute în documentele în litigiu a avut efect erga omnes și trebuie să fie asimilată unei „căi de fapt”, astfel încât această situație are consecințe prejudiciabile care vor continua să afecteze în mod incontestabil interesele sale.

Potrivit reclamantei, decizia atacată a produs efecte juridice în privința sa întrucât, pe de o parte, declarația solicitantului dreptului de acces din 25 aprilie 2018 nu a putut anula efectul erga omnes al divulgării documentelor în litigiu în cele șapte săptămâni care au precedat angajamentul conținut în această declarație și, pe de altă parte, declarația respectivă, la fel ca decizia din 7 iunie 2018, a putut avea un efect obligatoriu numai față de Comisie și de solicitantul dreptului de acces. Potrivit reclamantei, în perioada de șapte săptămâni menționată mai sus, documentele în litigiu au putut ajunge la operatori concurenți și au putut fi folosite în procedurile jurisdicționale naționale care au dat naștere unor întrebări preliminare identice cu cele adresate în cauzele conexate Mobit și Autolinee Toscane (C‑350/17 și C‑351/17). Chiar dacă reclamanta nu poate evalua amploarea unei asemenea transmiteri, ea apreciază că principiul bunei administrări impunea Comisiei să se informeze cu privire la modul în care solicitantul dreptului de acces a utilizat documentele în litigiu pentru a anula, dacă este cazul și presupunând că acest lucru ar fi posibil, efectul de facto erga omnes al deciziei atacate. Potrivit reclamantei, măsurile luate de Comisie pentru repararea erorii sale nu erau în mod evident în măsură să remedieze o comunicare al cărei efect erga omnes era dobândit și definitiv. Reclamanta consideră că faptul că, în decizia din 7 iunie 2018, Comisia a decis să nu divulge documentele în litigiu întrucât această divulgare ar aduce atingere procedurilor jurisdicționale inițiate împotriva Comisiei în cauzele T‑250/18 R și T‑250/18 nu numai că nu ar răspunde efectului erga omnes al divulgării, ci ar confirma că divulgarea, care a cauzat deja interferențe cu procedurile jurisdicționale respective, trebuia analizată ca având alte interferențe viitoare. În consecință, reclamanta apreciază că are în continuare un interes în anularea deciziei atacate.

În al doilea rând, reclamanta apreciază că decizia din 7 iunie 2018 nu a fost în măsură să anuleze și să înlocuiască decizia atacată mai întâi din cauză că aceasta din urmă a autorizat divulgarea erga omnes a documentelor în litigiu între 5 martie și 25 aprilie 2018. Decizia atacată ar continua să producă efecte juridice în măsura în care documentele în litigiu, care au fost transmise unor terți de către solicitantul dreptului de acces, pot în continuare să fie transmise altor terți de către primii terți care au intrat în mod legal în posesia documentelor respective, fără ca decizia din 7 iunie 2018 să poată schimba ceva în acest sens. În plus, reclamanta apreciază că decizia din 7 iunie 2018 nu a fost în măsură să anuleze și să înlocuiască decizia atacată și pentru că decizia din 7 iunie 2018 ar urmări să cristalizeze abordarea Comisiei cu privire la cererile inițiale și de confirmare a dreptului de acces în privința solicitantului dreptului de acces. Schimbul de comunicări din 20 și 25 aprilie 2018 dintre Comisie și solicitantul dreptului de acces ar fi avut doar un impact limitat asupra viitoarelor transmiteri ale documentelor în litigiu de către solicitantul dreptului de acces către terți, neavând niciun efect în ceea ce privește utilizarea anterioară a acestor documente de către solicitantul dreptului de acces sau de către terți care le‑ar mai putea utiliza în prezent.

În al treilea rând, reclamanta apreciază că, și în cazul în care ar trebui să se considere că decizia atacată a fost înlocuită prin decizia din 7 iunie 2018, aceasta ar păstra un interes de a exercita acțiunea împotriva deciziei atacate. Reclamanta amintește în această privință că, în mod excepțional, un litigiu nu poate rămâne fără obiect, în pofida retragerii sau înlocuirii actului a cărui anulare se solicită, atunci când reclamantul păstrează un interes suficient în obținerea unei hotărâri care să anuleze oficial acest act.

Reclamanta consideră că are interesul de a exercita acțiunea și de a obține anularea deciziei atacate pentru următoarele motive: – în primul rând, pentru a preveni producerea oricărei alte nelegalități în viitor care ar fi contrară intereselor sale prin utilizarea legală din prezent a documentelor în litigiu în cadrul procedurilor preliminare. O abordare care ar consta în aprobarea acțiunilor Comisiei în prezenta cauză ar conduce la acceptarea faptului că serviciile sale transmit documente strict confidențiale, din eroare sau nu, unor solicitanți ai dreptului de acces și că aceste transmiteri sunt ulterior „corectate” câteva săptămâni mai târziu prin semnarea unor declarații care angajează doar Comisia și solicitantul dreptului de acces în cauză și nicidecum terții; – în al doilea rând, decizia atacată ar fi în continuare în vigoare erga omnes în privința tuturor celor care au avut acces la documentele în litigiu ca urmare a erorii Comisiei, cu excepția solicitantului dreptului de acces, destinatarul deciziei din 7 iunie 2018. În special, reclamanta apreciază că aceste documente există încă și pot fi invocate împotriva sa cu orice ocazie relevantă în procedurile jurisdicționale naționale sau ale Uniunii Europene. Ar fi clar în interesul său să poată susține că orice act material de difuzare care permite în acest moment continuarea in aeternum a utilizării erga omnes a documentelor în litigiu trebuie să fie declarat nul de instanța Uniunii, stabilind astfel un final legal, imperativ și care poate fi invocat în justiție față de orice utilizare posibilă în viitor a documentelor respective.

Trebuie amintit că nu constituie acte sau decizii susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare, în sensul articolului 263 TFUE, decât măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Portugalia/Comisia, C‑249/02, EU:C:2004:7044, punctul 35, și Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 51).

Pentru a stabili dacă un act atacat constituie o decizie susceptibilă să facă obiectul unei acțiuni în anulare, este necesar să aibă legătură cu conținutul actului în cauză [a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 mai 2012, Sepracor Pharmaceuticals (Ireland)/Comisia, C‑477/11 P, nepublicată, EU:C:2012:292, punctul 50 și jurisprudența citată].

Pe de altă parte, trebuie amintit că un act care este retras și înlocuit dispare complet din ordinea juridică a Uniunii. Prin urmare, retragerea unui act are în mod normal efect ex tunc (a se vedea în acest sens Ordonanța din 28 mai 1997, Proderec/Comisia, T‑145/95, EU:T:1997:74, punctul 26, Ordonanța din 14 septembrie 2011, Italia/Comisia, T‑239/10, nepublicată, EU:T:2011:471, punctul 22, și Ordonanța din 8 iunie 2017, Elevolution – Engenharia/Comisia, T‑691/16, nepublicată, EU:T:2017:395, punctul 28 și jurisprudența citată).

În speță, decizia atacată a fost urmată de o cerere de confirmare, în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, formulată de solicitantul de acces prin care s‑a urmărit revizuirea poziției Comisiei. În urma acestei cereri, secretarul general al Comisiei a adoptat, în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 1049/2001, decizia din 7 iunie 2018 privind respingerea în totalitate a cererii de acces la documentele în litigiu.

Prin urmare, decizia din 7 iunie 2018 a retras și înlocuit decizia atacată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, EU:C:2014:2250, punctul 89, și Hotărârea din 24 mai 2011, NLG/Comisia, T‑109/05 și T‑444/05, EU:T:2011:235, punctul 102 și jurisprudența citată). Întrucât decizia atacată a constituit numai o primă luare de poziție a Comisiei care a fost înlocuită integral prin decizia din 7 iunie 2018, această din urmă decizie a închis procedura și are, prin urmare, natura unei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 octombrie 2003, Co‑Frutta/Comisia, T‑47/01, EU:T:2003:272, punctele 30-32).

Astfel, la momentul introducerii acțiunii, decizia din 7 iunie 2018 înlocuise deja decizia atacată și o eliminase din ordinea juridică a Uniunii, astfel încât aceasta nu mai producea efecte nici în privința reclamantei.

În consecință, prezenta acțiune era fără obiect la data introducerii acesteia și trebuie să fie declarată inadmisibilă.

Această concluzie nu este repusă în discuție de diferitele argumente invocate de reclamantă.

S‑a statuat, desigur, că o acțiune în anulare poate să nu rămână fără obiect atunci când retragerea actului a cărui anulare este solicitată are loc în cursul procedurii și că reclamantul își păstrează totuși un interes suficient de a obține o hotărâre de anulare a acestui act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 47 și 50-52, Hotărârea din 27 septembrie 2002, Tideland Signal/Comisia, T‑211/02, EU:T:2002:232, punctele 48 și 49, și Ordonanța din 14 septembrie 2011, Italia/Comisia, T‑239/10, nepublicată, EU:T:2011:471, punctul 23).

Cu toate acestea, în speță, acțiunea reclamantei era deja lipsită de obiect la momentul introducerii sale (a se vedea punctul 38 de mai sus).

În plus, în măsura în care reclamanta susține că o anulare a deciziei atacate ar permite să se evite posibilitatea ca nelegalitatea de care pretinde că este afectată să se repete în viitor, este necesar să se arate că fiecare dintre nelegalitățile invocate de reclamantă este strâns legată de împrejurările specifice ale prezentei cauze și că reclamanta nu a dovedit corespunzător cerințelor legale riscul ca ele să se repete în viitor. Dimpotrivă, comportamentul Comisiei, astfel cum a fost descris la punctele 5 și 6 de mai sus, în urma divulgării eronate a documentelor în litigiu, demonstrează că riscul ca o asemenea divulgare să se repete în viitor nu este dovedit.

Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta apreciază că are în continuare interesul de a exercita acțiunea întrucât decizia atacată, dacă nu este anulată, ar continua să fie în vigoare erga omnes, cu excepția solicitantului dreptului de acces, destinatarul deciziei din 7 iunie 2018, se impune constatarea faptului că această apreciere este eronată. Astfel cum s‑a arătat la punctul 37 de mai sus, decizia atacată a fost înlocuită prin decizia din 7 iunie 2018. Prin urmare, nu se poate susține că decizia atacată a continuat, după adoptarea deciziei din 7 iunie 2018, să fie în vigoare pentru alte persoane decât solicitantul dreptului de acces.

În sfârșit, în măsura în care reclamanta își motivează interesul de a exercita acțiunea prin faptul că documentele în litigiu au fost divulgate parțial după adoptarea deciziei atacate, trebuie subliniat că anularea deciziei atacate nu va permite repunerea în situația anterioară. Astfel, deși o hotărâre a Tribunalului de anulare a deciziei atacate are efecte erga omnes prin autoritatea absolută de lucru judecat și o elimină astfel retroactiv din ordinea juridică față de toți justițiabilii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C‑442/03 P și C‑471/03 P, EU:C:2006:356, punctul 43 și jurisprudența citată], o asemenea anulare nu remediază efectele dobândite ale divulgării documentelor în litigiu în urma adoptării deciziei respective. Astfel, anularea deciziei atacate nu ar inversa efectele divulgării documentelor în litigiu din moment ce luarea la cunoștință a acestor informații de către toate persoanele care le‑au citit este imediată și ireversibilă. Anularea deciziei atacate nu ar aduce, așadar, un beneficiu reclamantei.

Decizia Tribunalului de a respinge ca inadmisibilă acțiunea în anulare a deciziei atacate din lipsă de obiect nu afectează totuși posibilitatea reclamantei de a introduce o acțiune în despăgubire, în măsura în care consideră că executarea deciziei atacate i‑a cauzat un prejudiciu. Astfel, în temeiul principiului autonomiei căilor de atac, o parte poate interveni prin intermediul unei acțiuni în răspundere fără a fi constrânsă de nicio dispoziție să solicite anularea actului nelegal care i‑a cauzat prejudiciul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, C‑310/97 P, EU:C:1999:407, punctul 59, și Hotărârea din 28 februarie 2018, Vakakis kai Synergates/Comisia, T‑292/15, EU:T:2018:103, punctul 30).

Din toate considerațiile care precedă rezultă că acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Comisia apreciază că reclamanta trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât, pe de o parte, acțiunea este inadmisibilă și, pe de altă parte, la momentul depunerii acțiunii, aceasta trebuia să știe că transmiterea documentelor în litigiu ca urmare a unei erori era lipsită de orice efect, că fusese formulată o cerere de confirmare a dreptului de acces și că Comisia urma să adopte o decizie ca urmare a acestei cereri luând în mod corespunzător în considerare interesele sale.

Reclamanta apreciază că Comisia trebuie obligată la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată întrucât excepția sa de inadmisibilitate trebuie respinsă și întrucât Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauzele conexate Mobit și Autolinee Toscane (C‑350/17 și C‑351/17, EU:C:2018:869) resping interpretarea Comisiei cu privire la domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători și de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1191/69 și (CEE) nr. 1107/70 ale Consiliului (JO 2007, L 315, p. 1).

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Comisiei.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

14 mai 2019 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitatea excepției de inadmisibilitate

Cu privire la temeinicia excepției de inadmisibilitate

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată