Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 13 mai 2020 (Extras).#Peek & Cloppenburg KG împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Procedură de opoziție – Cerere de înregistrare a mărcii Uniunii Europene verbale Vogue Peek & Cloppenburg – Denumire comercială națională anterioară Peek & Cloppenburg – Motiv relativ de refuz – Articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2017/1001 – Coexistența denumirii comerciale naționale și a mărcii solicitate – Acord de delimitare – Aplicarea dreptului național de către EUIPO – Suspendarea procedurii administrative – Articolul 70 din Regulamentul 2017/1001 – Norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 [devenită articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul delegat (UE) 2018/625] – Eroare vădită de apreciere.#Cauza T-443/18.

La 17 mai 2002, reclamanta, Peek & Cloppenburg KG (Düsseldorf), a prezentat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare, el însuși înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul verbal Vogue Peek & Cloppenburg.

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte, după limitarea intervenită în cursul procedurii aflate pe rolul EUIPO, din clasele 18, 25 și 35 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și cu modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri: – clasa 18: „Piele și imitații de piele, produse realizate din aceste materiale, incluse în clasa 18, și anume genți, genți de mână, portofele, poșete, portchei, tocuri pentru aparate electronice, truse de voiaj, rucsacuri, săculețe, umbrele, umbrele de soare și bastoane, cravașe, harnașamente și articole de șelărie; cufere și geamantane”; – clasa 25: „articole de îmbrăcăminte, încălțăminte și pentru acoperirea capului”; – clasa 35: „Vânzare cu amănuntul, și prin intermediul site‑urilor web și al teleshoppingului, în materie de îmbrăcăminte, încălțăminte, articole pentru acoperirea capului, produse pentru spălare și produse pentru albire, preparate pentru curățare, lustruire, îndepărtarea grăsimilor și abrazivi, săpunuri, parfumerie, uleiuri esențiale, cosmetice, loțiuni capilare, produse pentru curățarea dinților, ochelari de soare, metale prețioase și aliajele acestora, precum și ceasuri de mână din metale prețioase și din aliajele acestora, opere de artă din metale prețioase și din aliajele acestora, giuvaiere, bijuterii, pietre prețioase, instrumente pentru măsurarea timpului și instrumente cronologice, piele și imitații de piele, piele, cufere și geamantane, genți, genți de mână, portofele, poșete, portchei, tocuri pentru aparate electronice, truse de voiaj, rucsacuri, săculețe, umbrele, umbrele de soare și bastoane, cravașe, cravașe și articole de șelărie; organizare și prezentare de programe publicitare și de programe de fidelizare a clienților”.

Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 10/2003 din 27 ianuarie 2003.

La 28 aprilie 2003, intervenienta, Peek & Cloppenburg KG (Hamburg), a formulat opoziție, în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 40/94 (devenit articolul 46 din Regulamentul 2017/1001), la înregistrarea mărcii solicitate pentru produsele și serviciile menționate la punctul 3 de mai sus.

Opoziția se întemeia pe denumirea comercială Peek & Cloppenburg recunoscută ca atare în Germania și utilizată pentru fabricarea și comercializarea îmbrăcămintei pentru bărbați, femei și copii, precum și a accesoriilor, de exemplu curele și alte articole din piele.

Motivele invocate în susținerea opoziției erau, pe de o parte, cele prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 [devenit articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001] coroborat cu articolul 5 alineatul 2, cu articolul 6 alineatul 3 și cu articolul 15 alineatul 2 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen (Markengesetz) (Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive) din 25 octombrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 3082, denumită în continuare „Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive”) și, pe de altă parte, cele prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 coroborat cu articolul 5 alineatul 2, cu articolul 6 alineatul 3 și cu articolul 15 alineatul 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive.

La 16 septembrie 2005, divizia de opoziție a admis opoziția și a respins cererea de înregistrare a mărcii Uniunii Europene pentru produsele și serviciile menționate la punctul 3 de mai sus, în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 coroborat cu articolul 5 alineatul 2, cu articolul 6 alineatul 3 și cu articolul 15 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive. În plus, aceasta a obligat reclamanta să suporte cheltuielile sale.

La 15 noiembrie 2005, reclamanta a introdus la EUIPO o cale de atac împotriva deciziei diviziei de opoziție, în temeiul articolelor 57-63 din Regulamentul nr. 40/94 (devenite articolele 66-71 din Regulamentul 2017/1001).

Prin decizia din 25 octombrie 2011, procedura de opoziție a fost suspendată ca urmare a unor proceduri‑pilot aflate pe rolul EUIPO privind proceduri de opoziție dintre reclamantă și intervenientă (cauzele R 53/2005‑1 și R 262/2005‑1) (denumite în continuare „procedurile‑pilot”). În procedurile‑pilot, prin deciziile Camerei întâi de recurs a EUIPO din 28 februarie 2011, opozițiile întemeiate pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 au fost admise, iar cererile reclamantei de înregistrare a semnului verbal Peek & Cloppenburg au fost respinse.

Prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, Peek & Cloppenburg/OAPI – Peek & Cloppenburg (Peek & Cloppenburg) (T‑506/11, nepublicată, EU:T:2013:197), și prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, Peek & Cloppenburg/OAPI – Peek & Cloppenburg (Peek & Cloppenburg) (T‑507/11, nepublicată, EU:T:2013:198), Tribunalul a respins acțiunile formulate de reclamantă împotriva deciziilor Camerei întâi de recurs a EUIPO din 28 februarie 2011 în procedurile‑pilot. Prin Hotărârea din 10 iulie 2014, Peek & Cloppenburg/OAPI (C‑325/13 P și C‑326/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2059), Curtea a respins recursurile în cadrul cărora reclamanta a solicitat anularea hotărârilor menționate.

După închiderea definitivă a procedurilor‑pilot, prezenta procedură de opoziție a fost reluată.

Într‑o altă procedură între reclamantă și intervenientă privind mărcile germane ale reclamantei (dintre care și trei mărci Peek & Cloppenburg), Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania), după trimitere spre rejudecare de către Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), prin decizia din 7 iulie 2015 (cauza I‑20 U 24/07), a obligat reclamanta să își dea consimțământul la radierea mărcilor menționate (denumită în continuare„hotărârea Oberlandesgericht Düsseldorf”). La 28 aprilie 2016, această hotărâre a rămas definitivă, după respingerea de către Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a acțiunii în autorizarea recursului.

La 12 ianuarie 2017, reclamanta a solicitat EUIPO suspendarea procedurii (denumită în continuare „cererea de suspendare”) până la adoptarea unei decizii definitive în cadrul unei acțiuni reconvenționale în constatarea unui drept, pe care a formulat‑o la 30 noiembrie 2016 împotriva intervenientei (denumită în continuare „acțiunea reconvențională în constatarea unui drept”) în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania). Prin acțiunea reconvențională în constatarea unui drept menționată, aceasta a solicitat Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) să constate că ea are dreptul să înregistreze mărci derivate din denumirea sa comercială și să le utilizeze în regiunile din Germania care i‑au fost atribuite printr‑un acord de delimitare încheiat între părți în anul 1990 și pretins confirmat în anul 1992 (denumit în continuare „acordul de delimitare”). Acordul de delimitare constă numai în hărți geografice care indică siglele părților și linii pe fiecare hartă pentru a indica teritoriile care le sunt atribuite.

Prin Decizia din 20 aprilie 2018 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera întâi de recurs a EUIPO a respins calea de atac din 15 noiembrie 2005 și cererea de suspendare.

În primul rând, camera de recurs a amintit condițiile cumulative stabilite la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001, precum și condițiile prevăzute la articolul 15 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive.

În al doilea rând, camera de recurs s‑a referit la constatările pe care le‑a efectuat în procedurile‑pilot și a făcut trimitere la motivarea care figurează în deciziile corespunzătoare.

În al treilea rând, camera de recurs a apreciat că denumirea comercială Peek & Cloppenburg era utilizată de intervenientă în cadrul comerțului pentru a desemna întreprinderea și magazinele sale din Germania și constituia o denumire comercială protejată în sensul articolului 5 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive. Aceasta a adăugat că denumirea comercială menționată, care avea un caracter distinctiv ridicat, era anterioară datei cererii de înregistrare a mărcii solicitate în sensul articolului 6 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive și că utilizarea sa avea o întindere care nu era doar locală.

În al patrulea rând, pe de o parte, camera de recurs a constatat o similitudine ridicată între denumirea comercială a intervenientei și marca solicitată, precum și, pentru o parte din produsele și serviciile în cauză, o proximitate a sectoarelor, care implică un risc de confuzie în sensul articolului 15 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive. Pe de altă parte, în măsura în care o proximitate a sectoarelor nu a fost dovedită, camera de recurs a concluzionat că utilizarea mărcii solicitate ar dilua denumirea comercială a intervenientei sau ar exploata‑o în mod ilicit în sensul articolului 15 alineatul 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive.

În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul care nu fusese încă invocat de reclamantă în procedurile‑pilot și potrivit căruia aceasta dispunea, în temeiul acordului de delimitare, de un drept contractual de a utiliza și de a înregistra marca solicitată, primo, camera de recurs a arătat că acordul de delimitare nu avea caracter obligatoriu pentru EUIPO, ci trebuia să fie aplicat părților la contract de instanța competentă a statului membru. Secundo, ea a apreciat că reclamanta nu a dovedit că acordul menționat îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci ale Uniunii Europene. În această privință, ea a observat că, pe de o parte, astfel de drepturi nu ar rezulta din hotărârea Oberlandesgericht Düsseldorf și, pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care acordul de delimitare ar include și înregistrarea de mărci, nu s‑a stabilit că acesta acoperea și mărci ale Uniunii Europene.

În al șaselea rând, camera de recurs a apreciat în esență că reclamanta nu a dovedit nici că hotărârea declarativă urmărită în cadrul acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) ar produce efecte procedurale asupra prezentei proceduri în măsura în care o astfel de hotărâre nu ar obliga intervenienta să își retragă opoziția formulată în fața EUIPO. În plus, camera de recurs a observat că conținutul acțiunii menționate nu avea consecințe asupra procedurii în speță, dat fiind că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare (pretins încheiat în anul 1990 și pretins confirmat în anul 1992) îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci ale Uniunii Europene și că, chiar și în ipoteza în care acordul de delimitare ar include și înregistrarea de mărci, nu ar fi stabilit că acesta ar include teritorii de vânzare situate în afara Germaniei și mărci ale Uniunii Europene care fuseseră reglementate doar prin Regulamentul nr. 40/94.

În concluzie, camera de recurs a respins calea de atac și, prin urmare, a admis opoziția în temeiul denumirii comerciale a intervenientei.

Reclamanta solicită Tribunalului: – anularea deciziei atacate; – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

EUIPO solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Intervenienta solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate de intervenientă.

Reclamanta invocă patru motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, în al doilea rând, pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatul 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, în al treilea rând, pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 și, în al patrulea rând, în esență, pe încălcarea articolului 70 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95 [devenită articolul 71 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2018/625].

Reclamanta arată prin intermediul primelor trei motive că articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive a fost interpretat în mod eronat de camera de recurs, în măsura în care nu a luat în considerare decât în mod incomplet condițiile materiale prevăzute de dreptul german. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că, în măsura în care a săvârșit erori vădite de apreciere în cadrul evaluării cererii sale de suspendare, săvârșind astfel un abuz de putere, camera de recurs a încălcat articolul 70 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95.

Primele trei motive, în cadrul cărora reclamanta dezvoltă argumente similare, trebuie analizate împreună.

Din tot ceea ce precedă reiese că, atunci când a constatat că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a înregistra mărci ale Uniunii Europene, camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare, fără să fie necesară pronunțarea cu privire la motivul neesențial din decizia atacată potrivit căruia, chiar presupunând că acordul de delimitare include înregistrarea de mărci, nu ar fi stabilit că acesta acoperă mărci ale Uniunii Europene.

Rezultă că primele trei motive, întemeiate pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, trebuie respinse.

Reclamanta arată în esență că, atunci când a decis să respingă cererea sa de suspendare a procedurii, camera de recurs a încălcat articolul 70 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95.

În această privință, în primul rând, camera de recurs a constatat, la punctele 38 și 39 din decizia atacată, că o suspendare suplimentară nu era justificată, în măsura în care acțiunea reconvențională în constatarea unui drept în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) nu viza decât o constatare și nu ar putea conduce la obligarea intervenientei să își retragă opoziția.

În al doilea rând, camera de recurs a arătat că conținutul acțiunii nu ar avea nicio incidență asupra prezentei proceduri. În această privință, ea a precizat că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci și că, chiar în ipoteza în care acordul de delimitare ar include și înregistrarea de mărci, nu ar fi stabilit că acesta acoperea și teritorii de vânzare situate în afara Germaniei (punctele 34-37, 40 și 41 din decizia atacată). Camera de recurs a adăugat că reclamanta nici nu a invocat, nici nu a dovedit faptul că acordul de delimitare includea și mărci ale Uniunii Europene (punctul 42 din decizia atacată). În plus, camera de recurs a observat că alte motive care ar indica faptul că o suspendare suplimentară a procedurii era adecvată nu ar fi fost invocate în mod întemeiat și, în consecință, a respins cererea de suspendare.

Reclamanta critică toate aceste considerații arătând că ele se întemeiază pe o luare în considerare doar parțială a faptelor care trebuie reținute, pe o ignorare a unor aspecte importante ale dreptului material german, precum și pe o ignorare a efectului acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept pe care a introdus‑o. Raționamentul camerei de recurs ar fi eronat în ansamblu întrucât nu ar aborda aspectele dreptului întreprinderilor cu aceeași denumire și nici comportamentul contradictoriu al intervenientei și nu ar cuprinde nicio evaluare comparativă a intereselor reciproce ale părților. În consecință, camera de recurs ar fi săvârșit erori vădite de apreciere în cadrul evaluării cererii sale de suspendare, săvârșind astfel un abuz de putere.

În special, în primul rând, reclamanta precizează că constatarea camerei de recurs potrivit căreia acțiunea reconvențională în constatarea unui drept formulată în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) nu vizează obligația de retragere a actului de opoziție este eronată. Astfel, în opinia sa, constatarea pe care urmărea să o obțină, și anume faptul că ea este autorizată să solicite înregistrarea mărcii solicitate, are un domeniu de aplicare mult mai larg decât o acțiune care vizează retragerea actului de opoziție. Ar rezulta că protecția împotriva riscului de confuzie și protecția renumelui, pe care intervenienta le invocă împotriva mărcii solicitate întemeindu‑se pe denumirea sa comercială, nu ar exista potrivit dreptului german relevant în această privință, iar hotărârea în constatare urmărită ar decide, în consecință, direct cu privire la temeinicia cererii intervenientei de a‑i interzice în speță utilizarea mărcii solicitate.

În al doilea rând, reclamanta apreciază că considerația camerei de recurs potrivit căreia nici nu s‑a invocat, nici nu s‑a dovedit faptul că acordul de delimitare includea și mărci ale Uniunii Europene este eronată, în măsura în care ea a precizat în mod expres, în susținerea cererii sale de suspendare din 12 ianuarie 2017, că acțiunea sa reconvențională în constatarea unui drept privea și mărci ale Uniunii Europene. Or, ea ar fi dovedit acest lucru, dat fiind că concluziile acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept includeau în formularea lor, și anume „mărci”, mărcile Uniunii Europene. În plus, aprecierea camerei de recurs potrivit căreia acordul de delimitare nu soluționa în mod clar problema dacă acesta includea întreg teritoriul Uniunii Europene ar fi lipsită de pertinență, dat fiind că un acord al cărui obiectiv este de a exclude un risc de confuzie în Germania, prin atribuirea în acest stat membru a unor spații geografice în care este autorizată o utilizare a unor mărci nominative, ar fi de asemenea relevant în ceea ce privește mărcile Uniunii Europene.

În al treilea rând, reclamanta arată că considerația camerei de recurs potrivit căreia nici conținutul acțiunii nu are incidență asupra prezentei proceduri este eronată. Dacă decizia adoptată în temeiul acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept ar stabili că ea avea dreptul de a solicita înregistrarea mărcii solicitate, utilizarea mărcii menționate nu ar fi nici „neautorizată” potrivit articolului 15 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, nici „fără motive legitime”, nici exercitată „în mod nejustificat” potrivit articolului 15 alineatul 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive. Astfel, acțiunea reconvențională în constatarea unui drept, dacă ar fi admisă, ar avea drept consecință faptul că se decide, în ultimă instanță, luându‑se în considerare faptele noi, cu privire la temeinicia cererii intervenientei de a‑i interzice utilizarea mărcii solicitate, în temeiul articolului 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive. În schimb, deciziile anterioare pronunțate în litigii comparabile între părți ar fi lipsite de relevanță pentru acțiunea reconvențională în constatarea unui drept, dat fiind că faptele noi prezentate în speță nu puteau fi încă luate în considerare în deciziile menționate.

EUIPO și intervenienta contestă această argumentație.

Trebuie amintit de la bun început că, pentru a suspenda sau nu o procedură, camera de recurs dispune de o putere de apreciere extinsă. Norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95, aplicabilă în procedurile în fața camerei de recurs în conformitate cu norma 50 alineatul (1) din regulamentul menționat, ilustrează această putere de apreciere extinsă, prevăzând că EUIPO poate suspenda procedura de opoziție în cazul în care o suspendare este adecvată în condițiile date. Suspendarea rămâne astfel o facultate pentru camera de recurs, care nu o pronunță decât atunci când o consideră justificată. Procedura în fața camerei de recurs nu este, așadar, suspendată în mod automat la cererea unei părți formulată în acest sens în fața camerei respective [a se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2015, Petco Animal Supplies Stores/OAPI – Gutiérrez Ariza (PETCO), T‑664/13, EU:T:2015:791, punctul 31 și jurisprudența citată].

În plus, trebuie amintit că împrejurarea că, pentru a suspenda o procedură în curs de soluționare, camera de recurs dispune de o putere de apreciere extinsă nu exclude aprecierea sa din sfera controlului instanței Uniunii. Această împrejurare restrânge totuși controlul respectiv cu privire la fond la verificarea lipsei unei erori vădite de apreciere sau a unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2015, PETCO,T‑664/13, EU:T:2015:791, punctul 32 și jurisprudența citată).

În această privință, reiese din jurisprudență că, în cadrul exercitării puterii sale de apreciere în privința suspendării procedurii, camera de recurs trebuie să respecte principiile generale care guvernează o procedură echitabilă în cadrul unei uniuni de drept. În consecință, în cadrul exercitării respective, aceasta trebuie să țină seama nu numai de interesul părții a cărei marcă a Uniunii Europene este contestată, ci și de interesul celorlalte părți. Decizia de a suspenda sau nu procedura trebuie să fie rezultatul unei evaluări comparative a intereselor în cauză (a se vedea Hotărârea din 21 octombrie 2015, PETCO,T‑664/13, EU:T:2015:791, punctul 33 și jurisprudența citată).

În lumina acestor principii trebuie să se analizeze dacă factorii pe care camera de recurs i‑a luat în considerare îi permiteau să concluzioneze fără să săvârșească o eroare vădită de apreciere și nici un abuz de putere că în speță nu trebuia să se suspende procedura.

În această privință, în primul rând, camera de recurs a apreciat în esență că acțiunea reconvențională în constatarea unui drept nu viza decât o constatare și nu ar putea, în consecință, să conducă la obligarea intervenientei să își retragă opoziția. Deși această constatare nu este eronată, trebuie totuși să se arate că ea nu este suficientă în sine pentru a justifica respingerea cererii de suspendare. Astfel, după cum arată reclamanta în mod întemeiat, dacă decizia adoptată în temeiul cererii de constatare stabilește că aceasta avea dreptul de a solicita înregistrarea mărcilor derivate din denumirea sa comercială, în special din semnul verbal Peek & Cloppenburg, camera de recurs ar trebui atunci să ia în considerare acest rezultat și ar putea astfel să considere că reclamanta a dovedit că înregistrarea mărcii solicitate nu era nici „neautorizată” potrivit articolului 15 alineatul 2 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, nici „fără motive legitime”, nici efectuată „în mod nejustificat” potrivit articolului 15 alineatul 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive, ceea ce, potrivit dreptului german, ar exclude protecția împotriva riscului de confuzie invocată. Rezultă că, chiar dacă constatarea urmărită de reclamantă nu are drept consecință obligarea intervenientei să își retragă actul de opoziție și chiar dacă decizia Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) nu are caracter obligatoriu pentru EUIPO, această constatare trebuie totuși să fie luată în considerare în cadrul aplicării articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive și, în consecință, de asemenea în cadrul evaluării comparative a intereselor în cauză în privința cererii de suspendare. Astfel, în mod întemeiat camera de recurs nu s‑a limitat să constate că acțiunea reconvențională în constatarea unui drept nu putea conduce la obligarea intervenientei să își retragă actul de opoziție, ci și‑a precizat ulterior poziția cu privire la consecințele care trebuie deduse din conținutul acțiunii în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) pentru procedura în speță.

În ceea ce privește, în al doilea rând, domeniul de aplicare al acordului de delimitare, trebuie să se constate, cu titlu introductiv, că decizia atacată este afectată de inexactități materiale, în măsura în care camera de recurs a afirmat, la punctele 41 și 42 din decizia atacată, că reclamanta nici nu a invocat, nici nu a dovedit faptul că acordul de delimitare includea și mărci ale Uniunii Europene și că nu ar fi stabilit că acesta acoperă și teritorii de vânzare situate în afara Germaniei. Astfel, pe de o parte, contrar celor indicate la punctul 42 din decizia atacată, reclamanta arată în mod întemeiat că a invocat în susținerea cererii sale de suspendare din 12 ianuarie 2017 faptul că acordul de delimitare privea și mărci ale Uniunii Europene. În consecință, în mod eronat camera de recurs a constatat că reclamanta nu a formulat o astfel de afirmație. În plus, reclamanta subliniază în mod întemeiat că ea a dovedit această afirmație, dat fiind că concluziile acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept includeau în formularea lor mărcile Uniunii Europene. Pe de altă parte, și de asemenea în acord cu argumentația reclamantei, trebuie să se arate că considerația camerei de recurs potrivit căreia nu s‑a dovedit faptul că acordul de delimitare acoperă și teritorii de vânzare situate în afara Germaniei este lipsită de pertinență, în măsura în care această constatare nu permite neapărat să se concluzioneze că acordul menționat nu include mărci ale Uniunii Europene. Astfel, nu poate fi exclus a priori faptul că părțile la un acord de coexistență urmăresc să găsească o soluție pentru situația vizată de acțiunea reconvențională în constatarea unui drept formulată de reclamantă în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf), și anume dreptul de a înregistra mărci, printre care mărci ale Uniunii Europene, în vederea unei utilizări în regiuni care sunt atribuite reclamantei în acest contract, chiar dacă aceste regiuni se limitează la un singur stat membru. Astfel, în măsura în care din jurisprudența Curții reiese că dovada utilizării serioase a unei mărci a Uniunii Europene nu trebuie să aibă în mod necesar o întindere transfrontalieră (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctul 50), nu poate fi exclus, a priori, faptul că părțile la acordul menționat urmăresc să înregistreze mărci ale Uniunii Europene, chiar dacă, potrivit acordului și la momentul înregistrării, utilizarea acestor mărci ale Uniunii Europene nu este prevăzută decât într‑un singur stat membru. Totuși, această apreciere eronată a camerei de recurs nu ar conduce la anularea deciziei atacate decât în ipoteza în care examinarea pe care aceasta a efectuat‑o cu privire la probabilitatea succesului acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) și constatarea sa în sensul că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci ale Uniunii Europene s‑ar dovedi ele însele eronate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2016, PALLADIUM PALACE IBIZA RESORT & SPA, T‑217/15, nepublicată, EU:T:2016:691, punctele 36 și 50).

În această privință este util să se amintească faptul că, în ceea ce privește o procedură inițiată împotriva unei mărci anterioare, pe care se întemeiază opoziția, s‑a statuat deja că o analiză prima facie a probabilității succesului unei asemenea proceduri se înscrie în cadrul puterii de apreciere extinse recunoscute camerei de recurs, amintită la punctul 109 de mai sus, și se dovedește justificată în raport cu obiectivul care constă în evitarea posibilității ca instrumentul suspendării să poată fi utilizat în scopuri dilatorii [Hotărârea din 21 octombrie 2015, PETCO,T‑664/13, EU:T:2015:791, punctul 34; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2019, Beko/EUIPO – Acer (ALTUS), T‑162/18, nepublicată, EU:T:2019:87, punctul 44]. Prin urmare, atunci când se consideră că probabilitatea succesului unei cereri de declarare a nulității este slabă prima facie, aspect a cărui verificare revine camerei de recurs, evaluarea intereselor părților înclină în mod necesar în favoarea interesului legitim al persoanei care a formulat opoziția de a obține fără întârziere o decizie cu privire la opoziție (Hotărârea din 21 octombrie 2015, PETCO, T‑664/13, EU:T:2015:791, punctul 35).

Or, în speță, din elementele din dosar și din observațiile reclamantei nu reiese că camera de recurs a săvârșit vreo eroare atunci când a considerat, la punctele 34-41 din decizia atacată, în urma unei analize prima facie a probabilității succesului acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept, că conținutul acțiunii reconvenționale menționate nu avea consecințe asupra procedurii în speță în măsura în care reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci ale Uniunii Europene.

Astfel, contrar susținerilor reclamantei, deciziile anterioare menționate la punctul 13 de mai sus, referitoare la mărcile germane ale reclamantei, nu sunt lipsite de relevanță, ci pot servi drept bază pentru o analiză prima facie a probabilității succesului acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept. Așadar, după cum arată în mod întemeiat EUIPO, acțiunea reconvențională în constatarea unui drept inițiată în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) urmărește să clarifice în esență aceleași chestiuni de drept ca cele care fuseseră deja soluționate în mod definitiv în procedura în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf), Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) și Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), și anume problema dacă acordul de delimitare conferea reclamantei dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci ale Uniunii Europene.

Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 99 de mai sus, întrucât a luat în considerare jurisprudența din procedurile‑pilot în fața Tribunalului și a Curții, precum și jurisprudența din cauzele paralele în fața instanței germane [Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) și Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție)], camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a înregistra mărci ale Uniunii Europene.

Astfel, întrucât a luat în considerare criteriul material care rezultă din expresiile „fără autorizație”, „fără motive legitime” și „în mod nejustificat” în sensul articolului 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive și faptele noi invocate de reclamantă în această privință, în special privind pretinsele drepturi care rezultă din acordul de delimitare, precum și aspectele dreptului întreprinderilor cu aceeași denumire și comportamentul pretins contradictoriu al intervenientei, camera de recurs nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a înregistra mărci ale Uniunii Europene, ceea ce permitea să încheie analiza prima facie a probabilității succesului acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept prin afirmația că aceasta nu era stabilită.

În consecință, deși a considerat în mod eronat, la punctele 41 și 42 din decizia atacată, că reclamanta nici nu a invocat, nici nu a dovedit faptul că acordul de delimitare includea și mărci ale Uniunii Europene și că nu ar fi stabilit că acesta acoperea și teritorii de vânzare situate în afara Germaniei, camera de recurs a apreciat fără să săvârșească o eroare vădită de apreciere și nici un abuz de putere, în cadrul observațiilor privind acordul de delimitare și cererile de suspendare (punctele 34-43 din decizia atacată), că conținutul acțiunii reconvenționale în constatarea unui drept în fața Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf) nu avea nicio incidență asupra prezentei proceduri și că reclamanta nu a dovedit că acordul de delimitare îi conferea dreptul de a utiliza și de a înregistra mărci, inclusiv mărci ale Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2016, PALLADIUM PALACE IBIZA RESORT & SPA, T‑217/15, nepublicată, EU:T:2016:691, punctele 36 și 50).

Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că se impune respingerea celui de al patrulea motiv și, prin urmare, a acțiunii în întregime. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

13 mai 2020 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Cu privire la fond

Cu privire la primul, la al doilea și la al treilea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu articolul 15 alineatele 2 și 3 din Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 70 din Regulamentul 2017/1001 coroborat cu norma 20 alineatul (7) litera (c) din Regulamentul nr. 2868/95