Hotărârea Curții (Camera a patra) din 9 septembrie 2021.#FN și alții împotriva Übernahmekommission.#Trimitere preliminară – Dreptul societăților – Oferte publice de cumpărare – Directiva 2004/25/CE – Articolul 5 – Ofertă obligatorie – Articolul 4 – Autoritate de control – Decizie definitivă prin care se constată o încălcare a obligației de a prezenta o ofertă publică de cumpărare – Efect obligatoriu al acestei decizii în cadrul unei proceduri de sancționare administrativă ulterioare inițiate de aceeași autoritate – Principiul efectivității dreptului Uniunii – Principiile generale ale dreptului Uniunii – Dreptul la apărare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 47 și 48 – Dreptul la tăcere – Prezumția de nevinovăție – Accesul la o instanță judecătorească independentă și imparțială.#Cauza C-546/18.

Cauza C‑546/18

FN și alții

împotriva

Übernahmekommission

(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht)

Hotărârea Curții (Camera a patra) din 9 septembrie 2021

„Trimitere preliminară – Dreptul societăților – Oferte publice de cumpărare – Directiva 2004/25/CE – Articolul 5 – Ofertă obligatorie – Articolul 4 – Autoritate de control – Decizie definitivă prin care se constată o încălcare a obligației de a prezenta o ofertă publică de cumpărare – Efect obligatoriu al acestei decizii în cadrul unei proceduri de sancționare administrativă ulterioare inițiate de aceeași autoritate – Principiul efectivității dreptului Uniunii – Principiile generale ale dreptului Uniunii – Dreptul la apărare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 47 și 48 – Dreptul la tăcere – Prezumția de nevinovăție – Accesul la o instanță judecătorească independentă și imparțială”

Libertatea de stabilire – Societăți – Directiva 2004/25 – Oferte publice de cumpărare – Autoritate de control – Sancțiuni – Decizie definitivă prin care se constată o încălcare a obligației de a prezenta o ofertă publică de cumpărare – Efect obligatoriu al acestei decizii în cadrul unei proceduri de sancționare administrativă ulterioare inițiate de aceeași autoritate – Părți vizate de această procedură care nu au putut, în cursul procedurii anterioare de constatare, să invoce dreptul la apărare și dreptul la tăcere și nici nu au putut beneficia de prezumția de nevinovăție – Părți care nu pot beneficia de dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă împotriva deciziei respective în cadrul unei proceduri de fond – Inadmisibilitate

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și 48; Directiva 2004/25 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 și 17]

(a se vedea punctele 58-62, 70 și 71 și dispozitivul)

Rezumat

Printr‑o decizie din 22 noiembrie 2016, Übernahmekommission (Comisia pentru Oferte Publice de Cumpărare, Austria) (denumită în continuare „Comisia pentru OPC”) a constatat că GM, o persoană fizică, și patru societăți au acționat în mod concertat pentru a determina o altă societate să încheie o tranzacție care ar fi condus la o consolidare sensibilă a participației acționarului principal al acesteia. Având în vedere că părțile în cauză dețineau o participație de control, în sensul reglementării austriece de transpunere a Directivei 2004/25 ( 1 ), în societatea respectivă, Comisia pentru OPC a considerat că acestea ar fi trebuit să prezinte o ofertă publică de cumpărare.

Întrucât această decizie a rămas definitivă, Comisia pentru OPC a inițiat ulterior o procedură având ca obiect aplicarea unor sancțiuni administrative împotriva lui GM și a altor două persoane fizice, HL și FN, ultimii doi în calitate de membru al consiliului de administrație și, respectiv, director a două dintre societățile vizate de decizia din 22 noiembrie 2016.

Prin decizii din 29 ianuarie 2018, Comisia pentru OPC a le‑a aplicat lui GM, lui HL și lui FN sancțiuni administrative, întemeiate în special pe circumstanțele factuale care figurau în decizia din 22 noiembrie 2016.

Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria), în fața căruia au fost formulate acțiuni împotriva deciziilor din 29 ianuarie 2018, are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a practicii administrative naționale urmate de Comisia pentru OPC. Astfel, potrivit dreptului austriac, o decizie prin care se constată o încălcare, precum cea din 22 noiembrie 2016, odată rămasă definitivă, este obligatorie nu numai pentru autoritatea care a adoptat‑o, ci și pentru celelalte autorități administrative și jurisdicționale chemate să se pronunțe în alte proceduri cu privire la aceeași situație de fapt și de drept, cu condiția să existe o identitate a părților în cauză.

În ceea îi privește pe HL și pe FN, Tribunalul Administrativ Federal are îndoieli legate de existența unei astfel de identități, având în vedere că ei nu erau prezenți în calitate de „părți” în cadrul procedurii de constatare a încălcării, ci au acționat numai în calitate de reprezentanți a două dintre societățile părți în procedura respectivă. Totuși, în cursul acestei proceduri, Comisia pentru OPC ar fi recunoscut unele efecte obligatorii ale deciziei din 22 noiembrie 2016 față de HL și de FN. Întrucât aceștia nu au beneficiat de statutul de „parte” în procedura de constatare a încălcării, ei nu ar fi putut beneficia de toate drepturile procedurale recunoscute unei „părți”, inclusiv de dreptul la tăcere.

Prin intermediul întrebărilor formulate, Tribunalul Administrativ Federal solicită în esență să se stabilească dacă articolele 4 și 17 din Directiva 2004/25, privite în lumina dreptului la apărare garantat de dreptul Uniunii, în special a dreptului de a fi ascultat, precum și a articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opun unei practici naționale precum cea urmată în speță de Comisia pentru OPC.

Aprecierea Curții

Întrucât Directiva 2004/25 nu prevede norme care să reglementeze efectele pe care deciziile administrative definitive adoptate în aplicarea acestei directive le produc în proceduri ulterioare, normele în discuție în litigiul principal țin de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Astfel, Directiva 2004/25 nu se opune, în principiu, stabilirii unei proceduri administrative împărțite în două faze distincte, precum în speță, și nici unei practici care conferă un efect obligatoriu unor decizii administrative, rămase definitive, în proceduri ulterioare. Astfel, o asemenea practică poate contribui la asigurarea eficacității procedurilor administrative având ca obiect stabilirea, precum și sancționarea nerespectării normelor Directivei 2004/25 și, prin urmare, asigurarea efectului util al acesteia. Cu toate acestea, drepturile garantate părților vizate de dreptul Uniunii și în special de Carta drepturilor fundamentale trebuie să fie respectate în ambele faze procedurale citate anterior.

În privința persoanelor care, precum GM, erau părți în procedura care a condus la adoptarea unei decizii de constatare a săvârșirii unei încălcări, statelor membre le este permis să recunoască unei astfel de decizii un efect obligatoriu care se desfășoară cu ocazia unei proceduri ulterioare având ca obiect aplicarea unei sancțiuni administrative acestor persoane ca urmare a săvârșirii acestei încălcări, în măsura în care aceste persoane au putut să își valorifice drepturile fundamentale, cum sunt dreptul la apărare, dreptul la tăcere și prezumția de nevinovăție, în cursul procedurii de constatare.

În schimb, având în vedere caracterul subiectiv al dreptului la apărare, situația este diferită în ceea ce privește persoanele care, precum HL și FN, nu erau părți în procedura de constatare, chiar dacă aceste persoane au acționat în calitate de titulari ai unui organ de reprezentare al unei persoane juridice parte în procedura menționată. Rezultă că autoritatea administrativă trebuie să excludă, în cadrul unei proceduri de sancționare administrativă care vizează o persoană fizică, efectul obligatoriu al aprecierilor care figurează într‑o decizie prin care se constată încălcarea imputată acestei persoane, rămasă definitivă, fără ca persoana respectivă să fi putut contesta personal aceste aprecieri în exercitarea propriului drept la apărare. De asemenea, dreptul la tăcere se opune ca o astfel de persoană să fie privată de aceasta în privința elementelor de fapt care vor fi utilizate ulterior în susținerea acuzației și vor avea astfel o incidență asupra condamnării sau a sancțiunii aplicate. În plus, prezumția de nevinovăție se opune ca o persoană fizică să fie considerată răspunzătoare, în cadrul unei proceduri de sancționare administrativă, pentru săvârșirea unei încălcări constatate printr‑o decizie care a rămas definitivă fără ca persoana respectivă să fi putut să o conteste și care nu mai poate fi contestată de persoana respectivă, în exercitarea dreptului său la o cale de atac efectivă, în fața unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și având competența de a soluționa atât chestiuni de fapt, cât și de drept. De acest drept la o cale de atac jurisdicțională efectivă trebuie să beneficieze toate părțile vizate de procedura de sancționare administrativă, indiferent dacă au fost sau nu părți în procedura anterioară de constatare.

( 1 ) Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare (JO 2004, L 142, p. 12, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 44).