Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 14 mai 2019.#Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO) împotriva Deutsche Bank SAE.#Trimitere preliminară – Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Directiva 2003/88/CE – Articolele 3 și 5 – Repaus zilnic și săptămânal – Articolul 6 – Timp de lucru maxim săptămânal – Directiva 89/391/CEE – Securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă – Obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.#Cauza C-55/18.

Cauza C‑55/18

Federación de Servicios de Comisiones Obreras (CCOO)

împotriva

Deutsche Bank SAE

(cerere de decizie preliminarăformulată de Audiencia Nacional)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 14 mai 2019

„Trimitere preliminară – Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Directiva 2003/88/CE – Articolele 3 și 5 – Repaus zilnic și săptămânal – Articolul 6 – Timp de lucru maxim săptămânal – Directiva 89/391/CEE – Securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă – Obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător”

Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la o limitare a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și săptămânal – Drept fundamental consacrat la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Obligația de a interpreta Directiva 2003/88 în lumina dreptului menționat

[art. 6 alin. (1) TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 31 alin. (2); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, 5 și 6]

(a se vedea punctele 30 și 31)

Politica socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Organizarea timpului de lucru – Dreptul la o limitare a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și săptămânal – Reglementare națională care, potrivit jurisprudenței naționale, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător – Inadmisibilitate – Obligațiile instanțelor naționale – Obligația de a interpreta reglementarea națională în conformitate cu dreptul Uniunii

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 31 alin. (2); Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3, 5 și 6; Directiva 89/391 a Consiliului, art. 4 alin. (1), art. 11 alin. (3) și art. 16 alin. (3)]

(a se vedea punctele 47-50, 53-60 și 69-71 și dispozitivul)

Rezumat

Statele membre trebuie să oblige angajatorii să instituie un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic

În Hotărârea CCOO (C‑55/18) din 14 mai 2019, Marea Cameră a Curții s‑a pronunțat asupra măsurilor care trebuie luate de statele membre pentru a asigura respectarea dreptului lucrătorilor la o limitare a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, și în particular asupra chestiunii dacă respectarea acestui drept impune instituirea unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător. Această hotărâre se înscrie în cadrul unui litigiu între un sindicat al lucrătorilor, pe de o parte, și un angajator, pe de altă parte, având în vedere pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate obligația acestuia din urmă de a institui un sistem de evidență a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului său, care să permită verificarea respectării, pe de o parte, a programelor de lucru prevăzute și, pe de altă parte, a obligației de a transmite reprezentanților sindicali informațiile privind orele suplimentare efectuate lunar.

În acest context, Curtea a statuat că articolele 3, 5 și 6 din Directiva 2003/88 ( 1 ), citite în lumina articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a articolului 4 alineatul (1), a articolului 11 alineatul (3) și a articolului 16 alineatul (3) din Directiva 89/391 ( 2 ), se opun unei reglementări care, potrivit interpretării care este dată acesteia de către jurisprudența națională, nu impune angajatorilor obligația de a institui un sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător.

În această privință, Curtea a amintit, în primul rând, că dispozițiile Directivei 2003/88 precizează dreptul fundamental al fiecărui lucrător la o limitare a timpului de lucru maxim și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale și, în consecință, trebuie interpretate în lumina acestuia din urmă.

Apoi, în ceea ce privește, în mod mai specific, instituirea unui sistem care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător, Curtea a arătat că, în lipsa unui astfel de sistem, nu se poate stabili în mod obiectiv și fiabil nici numărul de ore de lucru astfel efectuate de lucrător, precum și repartiția lor în timp, nici numărul orelor efectuate peste timpul de lucru normal, ca ore suplimentare. În aceste condiții, în opinia Curții, pare excesiv de dificil, dacă nu imposibil în practică, pentru lucrători să obțină respectarea drepturilor care le sunt conferite de dreptul Uniunii pentru a beneficia efectiv de limitarea duratei săptămânale de lucru, precum și de perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal prevăzute de această directivă.

Astfel, stabilirea obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal este esențială pentru a determina, pe de o parte, dacă timpul de lucru maxim săptămânal definit la articolul 6 din Directiva 2003/88 și care include, în conformitate cu această dispoziție, orele suplimentare a fost respectat în perioada de referință prevăzută la articolul 16 litera (b) sau la articolul 19 din această directivă și, pe de altă parte, dacă perioadele minime de repaus zilnic și săptămânal, definite la articolul 3 și, respectiv, la articolul 5 din directiva menționată, au fost respectate în fiecare perioadă de 24 de ore, în ceea ce privește repausul zilnic, sau în perioada de referință prevăzută la articolul 16 litera (a) din aceeași directivă, în ceea ce privește repausul săptămânal.

Curtea a concluzionat că, ținând seama de faptul că statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea perioadelor minime de repaus și pentru a împiedica orice depășire a timpului de lucru maxim săptămânal în vederea asigurării deplinei efectivități a Directivei 2003/88, o reglementare națională care nu prevede obligația de a recurge la un instrument care să permită o stabilire obiectivă și fiabilă a numărului de ore de lucru zilnic și săptămânal nu este aptă să garanteze efectul util al drepturilor conferite de articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale și de această directivă, în măsura în care privează atât angajatorii, cât și lucrătorii de posibilitatea de a verifica dacă aceste drepturi sunt respectate, și ar putea astfel compromite obiectivul directivei menționate care constă în asigurarea îmbunătățirii protecției securității și a sănătății lucrătorilor.

În sfârșit, Curtea a adăugat că faptul că un lucrător poate, potrivit normelor procedurale naționale, să recurgă la alte mijloace de probă, precum mărturii, prezentarea de emailuri sau consultarea unor telefoane mobile sau a unor calculatoare, pentru a furniza indiciul unei încălcări a acestor drepturi și a determina astfel o răsturnare a sarcinii probei, nu are efecte în această privință. Astfel, potrivit Curții, asemenea mijloace de probă nu permit să se stabilească în mod obiectiv și fiabil numărul de ore de lucru zilnic și săptămânal efectuate de lucrător. În particular, în ceea ce privește proba testimonială, Curtea a subliniat situația de vulnerabilitate a lucrătorului în cadrul raportului de muncă. Pe de altă parte, Curtea a statuat de asemenea că nu pot constitui o alternativă la sistemul menționat, care să permită măsurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrător, competențele de investigare și de sancționare conferite de legislația națională organelor de control, precum Inspecția Muncii, în măsura în care, în lipsa unui astfel de sistem, aceste autorități sunt ele însele lipsite de un mijloc eficient de a obține accesul la date obiective și fiabile privind durata timpului de lucru efectuat de lucrători în fiecare întreprindere, care s‑ar dovedi necesar pentru a‑și exercita misiunea de control și, dacă este cazul, pentru a aplica o sancțiune.

Curtea a mai precizat că statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru definirea modalităților de punere în aplicare a unui astfel de sistem, în particular forma pe care acesta trebuie să o aibă, și aceasta ținând seama eventual de particularitățile proprii fiecărui sector de activitate în cauză sau de specificitățile anumitor întreprinderi, în special de mărimea lor.

( 1 ) Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).

( 2 ) Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO 1989, L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88).