Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 30 aprilie 2020.#Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) împotriva John Mills Ltd.#Recurs – Marcă a Uniunii Europene – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Procedură de opoziție – Motiv relativ de refuz – Articolul 8 alineatul (3) – Domeniu de aplicare – Identitate sau similitudine a mărcii solicitate cu marca anterioară – Marca Uniunii Europene verbală MINERAL MAGIC – Cerere de înregistrare formulată de agentul sau reprezentantul titularului mărcii anterioare – Marca națională verbală anterioară MAGIC MINERALS BY JEROME ALEXANDER.#Cauza C-809/18 P.

Prin recursul care face obiectul prezentei cauze, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii din 15 octombrie 2018, John Mills/EUIPO – Jerome Alexander Consulting (MINERAL MAGIC) (T‑7/17, EU:T:2018:679), prin care Tribunalul a admis acțiunea introdusă de societatea John Mills Ltd. împotriva Deciziei Camerei întâi de recurs a EUIPO din 5 octombrie 2016 (cauza R 2087/2015-1) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) privind o procedură de opoziție inițiată de societatea Jerome Alexander Consulting Corp.

Recursul formulat de EUIPO oferă Curții ocazia de a se pronunța pentru prima dată cu privire la interpretarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 ( 2 ) [în prezent articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001 ( 3 )], care enumeră, printre motivele relative de refuz al înregistrării unui semn ca marcă a Uniunii Europene, împrejurarea că cererea de înregistrare a fost depusă în nume propriu de agentul sau de reprezentantul titularului mărcii fără acordul acestuia din urmă ( 4 ).

Uniunea este parte la Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) din 15 aprilie 1994 ( 5 ), care constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) ( 6 ). Articolul 2 alineatul (1) din acest acord prevede că, în ceea ce privește partea II din acordul menționat, în care figurează dispozițiile în materie de mărci, statele contractante trebuie să se conformeze, printre altele, articolelor 1-12 din Convenția pentru protecția proprietății intelectuale, semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 ( 7 ), care este obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii.

Articolul 6 septies din această convenție, cu revizuirile și modificările ulterioare, prevede: „1) Dacă agentul sau reprezentantul celui care este titularul unei mărci într‑una dintre țările uniunii va cere, fără autorizația acestui titular, înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective în una sau mai multe din aceste țări, titularul va avea dreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei sau, dacă legea țării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării în favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale. 2) Titularul mărcii va avea dreptul, sub rezerva alineatului 1) de mai sus, să se opună folosirii mărcii de către agentul sau reprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire. 3) Legislațiile naționale pot să prevadă un termen echitabil în care titularul unei mărci va trebui să valorifice drepturile prevăzute de prezentul articol.”

La articolul 8 din Regulamentul nr. 207/2009, aplicabil ratione temporis situației de fapt din speță, sunt enumerate motivele relative de refuz al înregistrării mărcii. Alineatul (3) al acestui articol are următorul cuprins: „La opoziția titularului mărcii, înregistrarea unei mărci se respinge, atunci când este solicitată de agentul sau reprezentantul titularului mărcii, în numele său și fără acordul titularului, în afară de cazul în care acest reprezentant își justifică acțiunile.” ( 8 )

Articolul 11 din regulamentul menționat, intitulat „Interdicție de a utiliza marca Uniunii Europene înregistrată în numele unui agent sau al unui reprezentant”, prevede că, „[a]tunci când o marcă a Uniunii Europene este înregistrată în numele agentului sau reprezentantului titularului acestei mărci, fără autorizația titularului, acesta are dreptul de a se opune utilizării mărcii sale de către agentul sau reprezentantul său, dacă nu a autorizat această utilizare, în afară de cazul în care agentul sau reprezentantul își justifică acțiunile” ( 9 ).

Potrivit articolului 18 din același regulament, intitulat „Transferul unei mărci înregistrate în numele unui agent”, „[î]n cazul în care o marcă a Uniunii Europene a fost înregistrată în numele agentului sau reprezentantului titularului acestei mărci, fără autorizarea titularului, acesta are dreptul să solicite transferul respectivei înregistrări în favoarea sa, exceptând cazurile în care acest agent sau reprezentant își justifică acțiunile” ( 10 ).

În sfârșit, articolul 53 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede că „[m]arca Uniunii Europene este declarată nulă, ca urmare a unei cereri depuse la Oficiu sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere […] atunci când există o marcă menționată la articolul 8 alineatul (3) și când se îndeplinesc condițiile menționate la acel alineat” ( 11 ).

La 18 septembrie 2013, societatea John Mills Ltd a depus la EUIPO o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii având ca obiect semnul verbal „MINERAL MAGIC”. Produsele pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasa 3 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund următoarei descrieri: „Loțiuni capilare; preparate abrazive; săpunuri; produse de parfumerie; uleiuri eterice; cosmetice; produse pentru curățarea și îngrijirea pielii, a scalpului și a părului; deodorante de uz personal (articole de parfumerie)”.

La 23 aprilie 2014, Jerome Alexander Consulting Corp. a formulat opoziție împotriva înregistrării mărcii solicitate, invocând în susținerea acesteia motivul de refuz prevăzut la articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009. Opoziția se întemeia, printre altele, pe marca verbală MAGIC MINERALS BY JEROME ALEXANDER, înregistrată în Statele Unite la 15 ianuarie 2013 pentru următoarele produse: „pudră pentru față care conține minerale”. Prin decizia din 18 august 2015, divizia de opoziție a respins opoziția. La 15 octombrie 2015, Jerome Alexander a introdus la EUIPO o cale de atac împotriva deciziei menționate.

La 5 octombrie 2016, Camera întâi de recurs a EUIPO a adoptat decizia în litigiu, prin care a anulat decizia diviziei de opoziție și, în temeiul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, a respins cererea de înregistrare a mărcii solicitate. În această decizie, camera de recurs a menționat mai întâi obiectivul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, și anume „acela de a‑l împiedica pe agentul titularului unei mărci să abuzeze de aceasta” ( 12 ), și a enumerat condițiile care, în opinia sa, trebuiau să fie îndeplinite pentru ca o opoziție să fie admisă în temeiul acestei dispoziții, și anume ca „persoana care a formulat opoziția să fie titularul mărcii anterioare, solicitantul mărcii să fie sau să fi fost agentul sau reprezentantul titularului menționat anterior, cererea să fi fost depusă în numele agentului sau al reprezentantului fără acordul titularului și fără să existe motive legitime care să justifice acțiunile agentului sau ale reprezentantului și ca cererea să se refere la semne și la produse identice sau similare” ( 13 ). În consecință, camera de recurs a stabilit că, „la data depunerii mărcii solicitate, exista o relație comercială reală, efectivă și durabilă, care crea o obligație generală de încredere și de loialitate, și că reclamanta era un agent în sensul articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009” ( 14 ). În sfârșit, camera de recurs a arătat că, în speță, produsele vizate de semnele în conflict erau identice ( 15 ), iar semnele în conflict erau similare ( 16 ).

La 5 ianuarie 2017, John Mills a introdus la Tribunal o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu, invocând un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 și împărțit în trei aspecte. Primul aspect privea calificarea John Mills drept „agent sau reprezentant” în sensul dispoziției menționate. Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect, John Mills a reproșat camerei de recurs că a considerat în mod eronat că această dispoziție se aplică chiar dacă semnele în conflict sunt doar similare, iar nu identice, și în pofida faptului că produsele desemnate de marca anterioară nu sunt identice cu cele acoperite de marca solicitată.

Tribunalul a examinat mai întâi al doilea aspect, pe care l‑a admis. Prin urmare, Tribunalul a anulat decizia camerei de recurs, fără să se pronunțe cu privire la primul și la al treilea aspect, și a obligat EUIPO și Jerome Alexander să plătească, fiecare, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de John Mills.

Prin actul depus la grefa Curții la 20 decembrie 2018, EUIPO a introdus recursul care face obiectul prezentei cauze. EUIPO solicită Curții anularea hotărârii atacate și obligarea John Mills la plata cheltuielilor de judecată. John Mills solicită Curții respingerea recursului formulat de EUIPO și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. EUIPO și John Mills au fost ascultați în ședința din 16 ianuarie 2020.

În susținerea recursului formulat, EUIPO invocă două motive. Prin intermediul primului motiv, acesta reproșează Tribunalului încălcarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, iar prin intermediul celui de al doilea motiv, invocă încălcarea articolului 36 din Statutul Curții.

Primul motiv de recurs privește punctele 25-37 din hotărârea atacată.

La punctul 25 din hotărârea atacată, după ce a arătat că articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 are obiectivul „de a‑l împiedica pe agentul sau pe reprezentantul titularului unei mărci să abuzeze de aceasta, având în vedere că acești agenți și reprezentanți pot exploata cunoștințele și experiența dobândite în cursul relației comerciale cu titularul și, prin urmare, pot obține foloase necuvenite din eforturile și din investiția pe care le‑ar fi realizat însuși titularul mărcii”, Tribunalul a statuat că, prin urmare, această dispoziție „impune în esență existența unui raport direct între marca titularului și cea a cărei înregistrare este solicitată de agent sau de reprezentant în nume propriu” și că „[u]n astfel de raport nu poate fi conceput decât în cazul în care mărcile în cauză corespund”. În continuare, Tribunalul a apreciat că atât lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 40/94 privind marca comunitară ( 17 ) (punctele 26-31 din hotărârea atacată), cât și modul de redactare a articolului 6 septies din Convenția de la Paris (punctele 32-35 din hotărârea atacată) conduc la interpretarea potrivit căreia marca anterioară și marca solicitată trebuie să fie identice – iar nu doar similare – pentru ca articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 să poată fi aplicat.

EUIPO susține că Tribunalul a interpretat greșit articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 prin faptul că a limitat domeniul de aplicare al acestuia la noțiunea de „identitate” a semnelor și a atribuit acestei noțiuni semnificația pe care o are în contextul articolului 8 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. EUIPO reproșează Tribunalului că a privilegiat o interpretare literală a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, care nu ia în considerare obiectivul dispoziției menționate. În această privință, EUIPO subliniază, pe de o parte, că o interpretare literală nu permite să se excludă aplicarea dispoziției menționate și unor mărci similare și, pe de altă parte, că instanța Uniunii a adoptat în mod constant o abordare teleologică în interpretarea dispozițiilor în materie de mărci. Potrivit EUIPO, agentul sau reprezentantul ar putea obține foloasele necuvenite la care se referă Tribunalul la punctul 25 din hotărârea atacată nu numai în cazul în care utilizează o marcă identică cu cea a titularului, ci și în toate cazurile în care aduce modificări care lasă identificabile elementele esențiale ale mărcii în cauză, permițându‑i să și le însușească. În astfel de cazuri, nu numai că agentul sau reprezentantul ar avea posibilitatea să deturneze clienții titularului mărcii și să facă mai puțin avantajoasă extinderea acestuia sau eventuala sa intrare pe piața Uniunii, ci ar putea de asemenea să împiedice însăși înregistrarea mărcii titularului și/sau utilizarea ei în cadrul Uniunii în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (b) sau al articolului 9 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009. EUIPO consideră că criteriul pertinent pentru aplicarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, interpretat în lumina obiectivului său, nu este nici identitatea, nici similitudinea dintre mărcile în conflict, necesară pentru aprecierea existenței riscului de confuzie, ci „echivalența lor de ansamblu pe plan economic și comercial”. O asemenea echivalență ar exista atunci când în marca solicitată de agent sau de reprezentant se poate „recunoaște în mod clar” semnul titularului. Aceasta ar fi situația în cazul în care semnele în conflict coincid „în ceea ce privește elemente în care constă în esență caracterul distinctiv al mărcii anterioare”. În sfârșit, EUIPO consideră că faptul că cereri de înregistrare precum cea în discuție constituie ipoteze de rea‑credință și se încadrează în cauza de nulitate prevăzută la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 nu permite privilegierea unei interpretări restrictive a articolului 8 alineatul (3) din acest regulament. Astfel, constrângerea titularului mărcii să aștepte înregistrarea semnului solicitat de agent sau de reprezentant pentru a acționa în vederea apărării intereselor sale ar fi contrară principiilor economiei procedurale și bunei administrări.

Potrivit John Mills, din modul de redactare atât a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, cât și a articolului 6 septies din Convenția de la Paris reiese în mod clar că aceste dispoziții se referă la mărci identice, iar nu doar similare. În plus, conținutul acestor dispoziții ar fi confirmat de lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 40/94, astfel cum corect a statuat Tribunalul. John Mills subliniază de asemenea caracterul vag și imprecis al criteriului propus de EUIPO pentru aplicarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, întemeiat pe însușirea de către agent sau reprezentant a caracterului distinctiv al mărcii titularului. Această societate arată că aprecierea caracterului distinctiv nu trebuie efectuată în abstract, ci din punctul de vedere al consumatorului relevant. Un astfel de consumator ar fi cel din statul în care marca titularului a fost înregistrată (sau este protejată în alt mod), iar nu cel din Uniune, așa cum a considerat în mod eronat camera de recurs. În aceste condiții, aprecierea caracterului distinctiv s‑ar putea dovedi complexă. În speță, nu ar fi fost adusă nicio dovadă cu privire la caracterul distinctiv al termenilor MAGIC MINERALS pentru produsele „pudră pentru față care conține minerale” din punctul de vedere al consumatorului din Statele Unite. John Mills arată de asemenea că criteriul propus de EUIPO este mai larg decât cele prevăzute de Regulamentul nr. 207/2009, în special la articolul 8 alineatele (1) și (5) din acest regulament. Or, ar fi ilogic să se considere că legiuitorul Uniunii a intenționat să acorde unor mărci străine, chiar și în cazul în care acestea nu au fost niciodată utilizate în Uniune, o protecție mai extinsă decât cea acordată mărcilor naționale sau ale Uniunii. În sfârșit, John Mills susține că interpretarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 sugerată de EUIPO ar determina, pe lângă dificultăți de aplicare semnificative, și o evidentă insecuritate juridică în ceea ce privește domeniul de aplicare real al acestei dispoziții, în condițiile în care există deja un instrument eficient de sancționare a comportamentului la care se referă EUIPO în recursul formulat, și anume articolul 52 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, referitor la înregistrările cu rea‑credință.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, determinarea semnificației și a sferei de aplicare a termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată conform sensului lor obișnuit în limbajul curent, ținând în același timp seama de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 18 ). Interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii implică, în plus, o comparare a versiunilor sale lingvistice ( 19 ). În caz de divergență între acestea, dispoziția în cauză trebuie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte ( 20 ).

În speță, nu este vorba despre a determina semnificația unui termen sau a unei expresii care figurează în dispoziția a cărei analiză textuală trebuie efectuată, ci despre a aprecia dacă expresiile și sintaxa utilizate în dispoziția în cauză permit identificarea în mod univoc a legăturii care trebuie să existe, în temeiul dispoziției respective, între marca a cărei înregistrare este solicitată de agent sau de reprezentant și marca titularului.

Dat fiind că cerința unei astfel de legături poate fi dedusă fără echivoc din modul de redactare a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, care altfel ar fi lipsit de orice logică, trebuie să se arate că, la o primă lectură, această dispoziție pare să stabilească, în cea mai mare parte a versiunilor lingvistice, o suprapunere sau o „corespondență”, pentru a folosi termenul utilizat de Tribunal, între mărcile menționate mai sus ( 21 ). Acest lucru se datorează în special utilizării articolului hotărât în expresia „titularul mărcii”, în cele două ocurențe diferite ale sale, care lasă să se înțeleagă că marca solicitată și marca anterioară sunt în realitate constituite din același semn. Această corespondență este deosebit de explicită în unele versiuni lingvistice, cum este în special versiunea spaniolă în care refuzul înregistrării se referă la „aceeași” marcă („misma”), iar expresia „titularul mărcii” („titular de la marca”) devine, la a doua ocurență, „titularul mărcii menționate” („titular de dicha marca”) ( 22 ).

Cu toate acestea, nu considerăm că din modul de redactare reiese fără echivoc că numai o marcă identică cu cea a titularului, iar nu și o marcă ce prezintă unele diferențe în raport cu aceasta din urmă poate face obiectul motivului relativ de refuz prevăzut la articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009. În plus, deși este adevărat că o marcă se definește și în raport cu produsele sau serviciile pentru care este protejată, modul de redactare a dispoziției în discuție nu oferă nicio indicație explicită cu privire la raportul care trebuie să existe între produsele sau serviciile desemnate în cererea de înregistrare și cele acoperite de marca titularului și nu permite, așadar, să se excludă cu certitudine din domeniul său de aplicare semne, chiar identice, destinate utilizării pentru produse sau servicii care nu sunt identice.

Prin urmare, trebuie să se recurgă la alte mijloace de interpretare pentru a defini domeniul de aplicare al dispoziției în cauză. Pe de altă parte, contrar celor afirmate de EUIPO, Tribunalul nu s‑a întemeiat pe o interpretare literală a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, ci, la punctul 25 din hotărârea atacată, a dedus din obiectivul urmărit de această dispoziție cerința unui „raport direct” între marca titularului și marca agentului sau a reprezentantului, care trebuie înțeles în sensul existenței unei „corespondențe” între acestea ( 23 ).

Unele elemente întemeiate pe economia internă a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 pledează, în opinia noastră, în favoarea unei „corespondențe” între marca agentului sau a reprezentantului și marca titularului. Este vorba despre condiția pozitivă, impusă de această dispoziție, potrivit căreia înregistrarea trebuie să fie solicitată de agent sau de reprezentant „în numele său”, și despre cea negativă a lipsei acordului titularului. Astfel, ambele condiții militează pentru a considera că marca pentru care înregistrarea a fost solicitată în numele agentului sau al reprezentantului este în realitate proprietatea titularului legitim, în numele căruia sau cu acordul căruia trebuia formulată o astfel de cerere. Această concluzie este, pe de altă parte, confirmată de articolul 18 din Regulamentul nr. 207/2009, cuprins în secțiunea 4 din acest regulament, intitulată „Marca comunitară ca obiect al dreptului de proprietate”, care prevede dreptul titularului de a solicita transferul în favoarea sa al înregistrării efectuate de agent sau de reprezentant fără autorizare.

Dacă articolul 8 din Regulamentul nr. 207/2009 se ia în considerare în ansamblul său, reiese, în schimb, autonomia alineatului (3) în raport cu alineatul (1) al acestui articol. Ambele dispoziții reglementează motive de refuz referitoare la ipoteze de conflict al mărcii solicitate cu o marcă anterioară, fiecare prevăzând condițiile de aplicare proprii fiecăruia dintre aceste motive. Astfel, alineatul (1) prevede la literele (a) și (b) cele două ipoteze de dublă identitate și de asemănare care generează confuzie între mărcile în cauză, în timp ce alineatul (3) impune existența unei relații speciale (de agenție sau de reprezentare) între deponent și titularul mărcii anterioare, lipsa acordului acestuia din urmă, precum și lipsa unui motiv care să justifice acțiunile agentului sau ale reprezentantului. În schimb, nu se precizează, cu atât mai puțin prin referire la noțiunile de „identitate” și de „asemănare” utilizate la alineatul (1) menționat mai sus, raportul care trebuie să existe între marca solicitată și marca anterioară. Situația este aceeași în ceea ce privește comparația între alineatul (3) și alineatul (5) ale articolului 8 din Regulamentul nr. 207/2009, în cuprinsul acestui din urmă alineat făcându‑se, în schimb, referire în mod expres la noțiunile de „identitate” și de „asemănare”.

Astfel cum se arată la punctul 27 din hotărârea atacată, proiectul preliminar de regulament privind marca comunitară din luna aprilie 1977 ( 24 ) prevedea, la articolul 12 alineatul (3), că motivul relativ de refuz în discuție se aplică „mărcilor identice sau similare” cu marca anterioară pentru „produse identice sau similare” cu cele desemnate de această din urmă marcă.

Menționarea expresă a dublei ipoteze de identitate și de asemănare a semnelor și a produselor sau serviciilor a fost însă eliminată din dispoziția corespunzătoare din propunerea de regulament ( 25 ) prezentată Consiliului de Comisie în luna noiembrie 1980 și care s‑a aflat la originea adoptării Regulamentului nr. 40/94. Nici proiectul preliminar, nici propunerea Comisiei nu prevedeau dispoziții analoge cu articolul 11 și cu articolul 18 din Regulamentul nr. 207/2009 ( 26 ). În plus, aceste texte nu prevedeau o cauză generală de nulitate a mărcii comunitare întemeiată pe reaua‑credință la momentul înregistrării ( 27 ). Problema înregistrărilor abuzive a fost ridicată în anul 1982 de delegația italiană, iar recomandarea de a introduce o dispoziție în acest sens a fost inclusă în raportul grupului de lucru al Consiliului însărcinat cu examinarea Propunerii de regulament privind marca comunitară. Aceste discuții și cele ulterioare care au contribuit la definirea conținutului normelor referitoare la înregistrările de rea‑credință au avut loc pe lângă cele cu privire la articolul 7 alineatul (3) din propunerea de regulament, care reglementa ipoteza unei cereri depuse de agentul sau de reprezentantul titularului mărcii fără autorizația acestuia ( 28 ).

În ceea ce privește această din urmă dispoziție, astfel cum se amintește la punctul 28 din hotărârea atacată, într‑un document elaborat în contextul discuțiilor din cadrul grupului de lucru referitor la Propunerea de regulament privind marca comunitară, Consiliul a precizat că a respins o propunere a delegației germane în favoarea extinderii aplicării dispoziției menționate „la mărci similare pentru produse similare” ( 29 ). În același document se arată că propunerea delegației daneze privind extinderea domeniului de aplicare al aceleiași dispoziții la orice persoană care acționează cu rea‑credință a fost respinsă, întrucât ar fi introdus un criteriu subiectiv, incompatibil cu criteriul obiectiv privilegiat de articolul 7 alineatul (3) din propunerea de regulament, și pentru că ar fi permis titularului unui drept anterior să se opună creării unei mărci comunitare în lipsa reciprocității.

Astfel cum corect a concluzionat Tribunalul la punctul 30 din hotărârea atacată, din lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 40/94 reiese voința legiuitorului comunitar de a menține domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (3) din acest regulament [devenit ulterior articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009] în limite bine definite. Mai precis, aplicarea acestei dispoziții unor mărci similare pentru produse similare a fost respinsă în mod expres. În acest context, contrar celor susținute de EUIPO, faptul că articolul menționat nu prevede expres aplicabilitatea sa în cazul unor semne similare nu poate fi plasat, prin interpretare, pe același plan cu lipsa unei trimiteri explicite la noțiunea de identitate. Astfel, pe de o parte, însușirea de către agent sau de către reprezentant a unui semn identic cu cel al titularului constituie ipoteza tipică acoperită de dispoziția în discuție, reflectată fără echivoc în textul acestei dispoziții, iar pe de altă parte, după cum s‑a văzut, omiterea oricărei referiri la noțiunea de asemănare este rezultatul unei voințe precise a legiuitorului comunitar, exprimată în două ocazii distincte în cursul procesului legislativ care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 40/94, prima dată, în mod implicit și, a doua oară, în mod explicit.

Adăugăm că, în sensul de a considera că legiuitorul comunitar a intenționat să limiteze domeniul de aplicare al motivului relativ de refuz în discuție la ipoteza în care există o corespondență obiectivă între semnele în conflict, pledează faptul că aplicarea acestuia nu a fost condiționată de dovada altor elemente, fie obiective (de exemplu, existența unui avantaj necuvenit în beneficiul agentului sau al reprezentantului neautorizat sau a unui prejudiciu în dauna titularului legitim), fie subiective (de exemplu, reaua‑credință a agentului sau a reprezentantului neautorizat). În prezența unei astfel de corespondențe și cu condiția ca agentul sau reprezentantul neautorizat să nu își poată justifica acțiunile, protecția titularului este automată, deși este lăsată la inițiativa sa.

Astfel cum s‑a recunoscut de multă vreme în jurisprudența Tribunalului, motivul relativ de refuz prevăzut la articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 are ca obiectiv să îl împiedice pe agentul sau pe reprezentantul titularului legitim al mărcii în cauză să abuzeze de aceasta, având în vedere că, prin exploatarea cunoștințelor și a experienței dobândite în cursul relației comerciale cu titularul respectiv, acesta ar obține foloase necuvenite din eforturile și din investiția pe care le‑ar fi realizat titularul ( 30 ). Acest motiv relativ de refuz are vocația de a se aplica în principal în situațiile în care titularul unei mărci protejate exclusiv în afara Uniunii își distribuie produsele sau serviciile pe piața Uniunii prin intermediul unui agent sau al unui reprezentant. În astfel de situații, titularul mărcii se expune riscului unui comportament neloial al agentului sau al reprezentantului. Acesta ar putea, după ce a înregistrat marca în nume propriu în Uniune, să intre în concurență cu titularul în cauză și, întemeindu‑se pe prioritatea dobândită, să împiedice utilizarea mărcii de către titular sau, în cazul în care acesta din urmă nu este încă prezent pe piața Uniunii, să îi împiedice accesul pe această piață. Nimic nu îl împiedică pe titular să se opună înregistrării mărcii în temeiul motivului relativ de refuz în discuție, chiar în cazul în care marca beneficiază de o formă de protecție în Uniune sau într‑un stat membru. Totuși, într‑o asemenea situație, el dispune, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestora, și de celelalte mijloace de protecție prevăzute la articolul 8.

Nu există nicio îndoială că o interpretare extensivă a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, precum cea preconizată de EUIPO, care să includă cazul unei simple asemănări între semnul a cărui înregistrare se solicită și semnul persoanei care a formulat opoziția, ar contribui la realizarea obiectivului de protecție urmărit de această dispoziție. Cu toate acestea, contrar celor susținute de EUIPO, o interpretare restrictivă, și anume una care limitează domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 numai la cazurile de identitate între mărcile în conflict, nu ar lipsi‑o de orice efect util, ci ar limita obiectivul de protecție la ipoteze bine definite.

Or, în măsura în care o asemenea delimitare este coerentă atât cu modul de redactare a dispoziției în cauză, cât și cu intenția clară a legiuitorului Uniunii, ne întrebăm dacă pot fi ignorate astfel de elemente pentru a privilegia o interpretare a dispoziției în discuție care, în opinia noastră, pare să depășească limitele unei simple interpretări teleologice și să conducă mai degrabă la o aplicare prin analogie a normei pe care aceasta o conține ( 31 ). În această privință, amintim, pe de o parte, că Curtea a avut deja ocazia să precizeze că recurgerea la interpretarea teleologică nu poate conduce la o interpretare a dispoziției în cauză care să fie contrară modului său de redactare ( 32 ) și, pe de altă parte, că, independent de orice alt considerent, articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 constituie o excepție de la principiul priorității ce caracterizează dreptul mărcilor ( 33 ) și, ca atare, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte și nu se pretează, așadar, unei interpretări prin analogie ( 34 ).

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea poate interpreta dispozițiile cuprinse în acorduri internaționale în cazul în care dreptul Uniunii face trimitere la acestea sau în cazul în care dreptul Uniunii a fost adoptat în scopul de a le transpune în cadrul Uniunii ( 35 ).

Introdus în textul Convenției de la Paris în urma Conferinței de revizuire de la Lisabona din anul 1958 ( 36 ), articolul 6 septies are menirea de a apăra titularul unei mărci protejate în unul dintre statele părți la convenție împotriva abuzurilor săvârșite de agentul sau de reprezentantul titularului respectiv în alt stat parte ( 37 ). Acest articol prevede trei forme diferite de protecție care vizează împiedicarea înregistrării mărcii titularului de către agent sau reprezentant ori reclamarea radierii ei, interzicerea folosirii neautorizate a mărcii de către acesta din urmă și, respectiv, permiterea transferului, în favoarea titularului, al mărcii care face obiectul unei înregistrări nelegale de către agent sau de către reprezentant. După cum s‑a văzut, Regulamentul nr. 207/2009 (iar în prezent și Directiva 2015/2436) integrează toate cele trei forme de protecție.

Modul de redactare a articolului 6 septies din Convenția de la Paris, în versiunea franceză, care este cea autentică ( 38 ), indică în mod și mai clar decât versiunea corespunzătoare a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 că obiectul cererii de înregistrare depuse de agent sau de reprezentant este marca titularului ( 39 ). Desigur, astfel cum a arătat EUIPO, atât în lucrările pregătitoare ale Convenției de la Lisabona ( 40 ), cât și în Ghidul de aplicare a Convenției de la Paris ( 41 ), se afirmă că în domeniul de aplicare al dispoziției menționate intră atât mărcile „identice”, cât și cele „similare” ( 42 ). Cu toate acestea, dat fiind că formularea literală a articolului 6 septies nu confirmă o astfel de interpretare, considerăm că este corectă concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 35 din hotărârea atacată, potrivit căreia dispoziția menționată presupune ca între mărcile în conflict să existe o corespondență.

Această concluzie nu este în niciun caz decisivă pentru interpretarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009. Astfel, deși este adevărat că dispoziția menționată trebuie interpretată în acord cu articolul 6 septies din Convenția de la Paris, aceasta din urmă lasă o amplă marjă de apreciere statelor contractante, care rămân libere în special să prevadă în legislațiile lor naționale o protecție a proprietății industriale mai extinsă decât cea prevăzută de ea ( 43 ).

Articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede posibilitatea titularului unei mărci, chiar în cazul în care aceasta din urmă este protejată numai în afara teritoriului Uniunii, de a se opune înregistrării abuzive a mărcii sale de către agentul sau de către reprezentantul său. Este vorba despre singurul caz în care este permisă opoziția formulată împotriva unei cereri a cărei depunere trebuie considerată ca fiind efectuată cu încălcarea principiului general al bunei‑credințe ( 44 ). În celelalte cazuri, persoanele prejudiciate nu au posibilitatea să împiedice înregistrarea mărcii și nu au la dispoziție decât acțiunea în declararea nulității prevăzută la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat.

Motivele acestei reglementări diferite sunt multiple, de la cerința de a introduce în sistemul mărcii Uniunii o dispoziție care să transpună articolul 6 septies din Convenția de la Paris până la voința de a nu îngreuna procedura de înregistrare prin opoziții împotriva unor depuneri pretins abuzive în care, spre deosebire de cazurile reglementate la articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, reaua‑credință a solicitantului nu poate fi prezumată (sub rezerva unei justificări), ci trebuie să fie dovedită. Cu toate acestea, considerăm că dispoziția în discuție, la fel ca articolul 6 septies din Convenția de la Paris, se întemeiază și pe ideea că dreptul de a depune sau de a autoriza depunerea mărcii sale pe un alt teritoriu decât cel pe care este protejată revine exclusiv titularului și că, așadar, independent de reaua‑credință, această dispoziție sancționează înainte de toate lipsa calității agentului sau a reprezentantului neautorizat de a efectua depunerea. În opinia noastră, corespondența necesară între mărci care reiese din modul de redactare a dispoziției în discuție trebuie înțeleasă și din această perspectivă.

Odată făcute aceste precizări, din toate cele arătate mai sus reiese că o interpretare a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căreia motivul relativ de refuz prevăzut la acest alineat se aplică și în cazul unor semne similare, cel puțin în măsura în care se face referire la asemănarea care generează confuzie vizată la alineatul (1) litera (b) al acestui articol, nu ar fi compatibilă nici cu modul de redactare a dispoziției în discuție, nici cu intenția vădită a legiuitorului comunitar la momentul introducerii acestei dispoziții în sistemul mărcii Uniunii. Cu alte cuvinte, criteriul care stă la baza comparării semnelor în scopul aplicării dispoziției menționate nu poate fi același cu cel care se aplică în cazul unor opoziții la înregistrare întemeiate pe drepturi protejate pe teritoriul Uniunii.

Totuși, din cele arătate mai sus nu reiese în mod automat că articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că opoziția este posibilă numai în cazul în care există o dublă identitate între semnele în conflict și între produsele sau serviciile pe care ele le desemnează, în sensul alineatului (1) litera (a) al acestui articol. Astfel, după cum corect susține EUIPO, o interpretare a dispoziției în discuție care face ca domeniul de aplicare al acesteia să depindă de o utilizare strictă a criteriului identității între semnele în conflict și, a fortiori, a criteriului dublei identități ar permite agentului sau reprezentantului să evite sancțiunea neînregistrării mărcii pur și simplu prin mici modificări aduse semnului sau descrierii produselor sau serviciilor pe care el le desemnează. Ampla posibilitate de eludare a normei ar face ca aceasta să fie în mare măsură lipsită de efecte.

După cum s‑a arătat de altfel mai sus, în economia articolului 8 din Regulamentul nr. 207/2009, motivul relativ de refuz prevăzut la alineatul (3) al acestui articol beneficiază de o autonomie proprie. În lipsa unor trimiteri explicite la noțiunile preluate la alineatul (1) literele (a) și (b) al articolului menționat, legătura dintre mărcile în conflict necesară pentru a beneficia de protecția oferită de dispoziția în discuție poate fi definită independent de domeniul de aplicare recunoscut acestor noțiuni în contextul motivelor relative de refuz prevăzute la alineatul (1) al articolului 8 menționat mai sus.

Prin urmare, deși este adevărat, după cum s‑a arătat anterior, că, potrivit modului de redactare a articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, o astfel de legătură presupune o corespondență între semnele în conflict, nu considerăm totuși că o asemenea corespondență trebuie să fie exclusă în mod automat în cazul în care nu există o identitate absolută între acestea. De asemenea, protecția oferită de dispoziția menționată nu trebuie, în opinia noastră, să fie refuzată titularului mărcii doar pentru că nu există o identitate strictă între produsele sau serviciile desemnate de mărcile în conflict.

Este necesar, așadar, să se identifice criteriul potrivit căruia trebuie să se considere că, în pofida faptului că cele două mărci în conflict, precum și produsele și serviciile respective nu sunt identice, există totuși corespondența necesară pentru aplicarea motivului relativ de refuz în cauză.

Considerăm că, în cursul prezentei proceduri, EUIPO a păstrat o poziție excesiv de flexibilă cu privire la necesitatea de a defini un astfel de criteriu, ajungând, în opinia noastră, la a afirma că distincția dintre cazurile în care motivul relativ de refuz în discuție se aplică și cele în care nu se aplică constă, dincolo de raportul dintre semnele în conflict, în existența, care trebuie apreciată de la caz la caz, a unui folos necuvenit în beneficiul agentului sau al reprezentantului neautorizat ca urmare a depunerii și a utilizării mărcii. Or, în opinia noastră, această poziție trebuie respinsă. Astfel, după cum am arătat deja mai sus, deși nu există nicio îndoială că articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 urmărește să îl împiedice pe agent sau pe reprezentant să abuzeze de relația existentă între el și titularul mărcii, acest articol presupune o corespondență între semnele în conflict. O astfel de corespondență trebuie evaluată pe baza unui criteriu prestabilit, inclusiv și mai ales pentru motive de securitate juridică.

Acestea fiind spuse, arătăm că un criteriu privind „echivalența substanțială” între semnele în conflict, care se situează la jumătatea distanței dintre „identitate” și „asemănare” care generează confuzie, este preluat în ghidul EUIPO, în care se menționează că dispoziția în discuție trebuie aplicată nu numai în caz de identitate între mărci și de identitate între respectivele produse și servicii, ci și „în cazul în care semnul solicitat de mandatar sau de agent reproduce în esență marca anterioară, cu mici modificări, adăugări sau eliminări, care nu afectează în mod substanțial caracterul său distinctiv” și în cazul în care „produsele și serviciile aflate în conflict sunt strâns înrudite sau echivalente din punct de vedere comercial” ( 45 ). Deși acest ghid se referă și la un criteriu privind riscul de confuzie între mărci ( 46 ), considerăm că, cel puțin în formularea sa, criteriul a cărui urmare este propusă de acesta impune o legătură între mărci și între respectivele produse și servicii mai strânsă decât cea care poate genera un risc de confuzie.

Or, considerăm că acest criteriu trebuie admis, cu condiția să nu conducă la o apreciere a existenței unui risc de confuzie între semnele în conflict. În opinia noastră, articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie aplicat, pe lângă cazul unor semne identice, și atunci când marca solicitată de agent sau de reprezentant implică mici modificări, adăugări sau eliminări, care nu afectează în mod substanțial caracterul distinctiv al mărcii anterioare. Aceasta este situația, după cum se arată în ghidul EUIPO, atunci când marca solicitată reproduce fără modificări semnificative „esența” mărcii anterioare, și anume elementul sau elementele care stau la baza caracterului său distinctiv. Această apreciere trebuie efectuată prin compararea celor două semne în mod obiectiv. În cazul în care o astfel de comparație nu permite să se concluzioneze în sensul unei echivalențe substanțiale între semne, chiar în prezența unui anumit grad de asemănare între acestea, dispoziția în discuție nu se aplică, iar titularul legitim al mărcii va putea eventual să introducă o acțiune în declararea nulității în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 [în prezent articolul 59 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001]. De asemenea, articolul 8 alineatul (3) din acest regulament nu este aplicabil în cazul în care nu există o înrudire sau o echivalență între produsele și serviciile desemnate de mărcile în conflict. Interesele titularului legitim care ar fi preconizat, de exemplu, o extindere a produselor desemnate de marca sa vor putea, așadar, să fie protejate numai ex post, prin intermediul unei acțiuni în declararea nulității.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, apreciem că, prin interpretarea articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 în sensul că nu se aplică decât în caz de identitate între mărcile în conflict, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și că, pentru acest motiv, primul motiv de recurs trebuie admis.

Al doilea motiv de recurs este îndreptat împotriva punctelor 39-42 din hotărârea atacată.

După ce a concluzionat, la punctul 37 din hotărârea atacată, că articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 nu se aplică decât în cazul în care mărcile în conflict sunt identice, Tribunalul a apreciat că este aplicabilă, întrucât privește „în mod indirect” problema identității, jurisprudența referitoare la articolul 15 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 18 din Regulamentul 2017/1001), privind dovada utilizării mărcii ( 47 ), și a declarat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că dorește să determine dacă semnele în conflict erau „identice”, în special în lumina jurisprudenței menționate. La punctul 41 din hotărârea atacată, Tribunalul a confirmat concluzia camerei de recurs potrivit căreia semnele în conflict trebuiau considerate similare și a calificat ca fiind „vădită” și „evidentă” lipsa unei identități între mărcile respective. La punctul 42 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat, așadar, că, întrucât semnele în cauză nu erau identice, camera de recurs a apreciat în mod eronat că articolul 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 era aplicabil.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, EUIPO formulează două critici distincte împotriva hotărârii atacate. În primul rând, acesta reproșează Tribunalului că a adoptat o motivare contradictorie, aplicând noțiunea de „identitate” în două situații diferite în drept și în fapt. Potrivit EUIPO, criteriul prevăzut la articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 nu are legătură cu noțiunea de „identitate”, iar utilizarea acestui criteriu este incompatibilă cu interpretarea restrictivă dată de Tribunal articolului 8 alineatul (3) din acest regulament. În al doilea rând, EUIPO susține că, contrar celor declarate la punctul 40 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a aplicat criteriul menționat mai sus, ci s‑a limitat la a constata că semnele în conflict nu erau vădit identice.

În replică, John Mills susține că Tribunalul s‑a limitat la a invoca articolul 15 din Regulamentul nr. 207/2009 pentru a preciza că noțiunea de „identitate” a fost atenuată în contextul acestei dispoziții și că, de asemenea, articolul 8 alineatul (3) din regulamentul menționat nu impune aplicarea unui criteriu de identitate strictă. La punctul 41 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi constatat că semnele în conflict nu puteau fi considerate identice nici în lumina noțiunii atenuate de identitate, prevăzută la articolul 15 din Regulamentul nr. 207/2009.

Considerăm că cele două critici formulate de EUIPO în cadrul celui de al doilea motiv de recurs trebuie de asemenea admise.

În primul rând, suntem de acord cu recurentul în ceea ce privește aprecierea că articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 nu prevede un criteriu de „identitate”, ci de „echivalență substanțială”, în anumite privințe similar cu cel propus la punctul 48 din prezentele concluzii, care impune identificarea elementului sau a elementelor distinctive ale semnului și verificarea aspectului dacă respectivele elemente au fost alterate în mod substanțial în cursul utilizării comerciale a mărcii înregistrate ( 48 ). Astfel cum corect a arătat EUIPO, un asemenea criteriu presupune chiar o lipsă de identitate între cele două semne luate în considerare ( 49 ). În plus, este important să se sublinieze că comparația între versiunea înregistrată a unei mărci și versiunea sa utilizată în comerț, care stă la baza aplicării articolului 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, urmărește un obiectiv diferit și răspunde unei logici diferite față de cele ale unei comparații între marca depusă și marca anterioară, necesară în scopul aplicării articolului 8 din acest regulament. Astfel, în primul caz, o astfel de comparație este necesară pentru a permite dovada utilizării mărcii de către titularul său chiar și atunci când acesta a adus semnului, în vederea exploatării sale comerciale, variații care, fără să îi modifice caracterul distinctiv, au permis adaptarea mai bună a acesteia la cerințele de comercializare și de promovare a produselor sau serviciilor pe care le desemnează ( 50 ). În conformitate cu acest obiectiv, verificarea echivalenței substanțiale prevăzute la articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se efectuează cu privire la o serie de elemente care impun luarea în considerare a cerințelor și a uzanțelor comerciale din sectorul în cauză ( 51 ), precum și a menținerii funcției distinctive îndeplinite de semn, astfel cum este utilizat în mod concret de titularul mărcii ( 52 ).

În al doilea rând, astfel cum corect susține EUIPO, contrar intenției exprimate la punctul 40 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a intrat pe fondul comparației între semnele în conflict efectuate de camera de recurs, pentru a verifica dacă rezultatele acestei comparații erau compatibile cu aplicarea criteriului prevăzut la articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. În schimb, acesta s‑a limitat, printr‑o argumentare formalistă și în esență circulară, la a afirma că, întrucât camera de recurs a apreciat că mărcile în conflict erau doar similare, acestea nu puteau, prin definiție, să fie considerate identice, sugerând astfel, fără însă a afirma în mod explicit acest lucru, că criteriul menționat mai sus, pe care Tribunalul însuși l‑a calificat ca fiind unul de „identitate”, nu ar fi putut în niciun caz să fie considerat îndeplinit.

Având în vedere cele ce precedă, apreciem că și al doilea motiv de recurs trebuie admis.

Ambele motive de recurs sunt, în opinia noastră, fondate. Prin urmare, considerăm că hotărârea atacată trebuie anulată. Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea de Justiție anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Întrucât litigiul este în stare de judecată, Curtea poate să se pronunțe cu privire la al doilea aspect al motivului unic al acțiunii formulate de John Mills.

Din lectura punctelor 33 și 34 din decizia în litigiu reiese în mod clar că camera de recurs a comparat mărcile în conflict pentru a aprecia dacă exista, din punctul de vedere al consumatorului Uniunii, un risc de confuzie între ele. Rezultă, așadar, că aceasta a aplicat un criteriu diferit de cel care stă la baza aplicării articolului 8 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, prezentat la punctul 48 din prezentele concluzii. Al doilea aspect al motivului unic al acțiunii formulate de John Mills trebuie, așadar, să fie admis, iar decizia în litigiu trebuie anulată.

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Întrucât propunem admiterea recursului, iar EUIPO a solicitat obligarea John Mills la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acesteia din urmă la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs. În plus, întrucât propunem admiterea acțiunii formulate în primă instanță de John Mills și anularea deciziei în litigiu, sugerăm Curții să mențină repartizarea cheltuielilor de judecată care figurează la punctele 2 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții: – să anuleze Hotărârea din 15 octombrie 2018, John Mills/EUIPO – Jerome Alexander Consulting (MINERAL MAGIC) (T‑7/17, EU:T:2018:679); – să anuleze Decizia Camerei întâi de recurs a EUIPO din 5 octombrie 2016 (cauza R 2087/2015-1); – să oblige John Mills la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața Curții; – să mențină repartizarea cheltuielilor de judecată aferente procedurii în fața Tribunalului care figurează la punctele 2 și 3 din dispozitivul Hotărârii din 15 octombrie 2018, John Mills/EUIPO – Jerome Alexander Consulting (MINERAL MAGIC) (T‑7/17, EU:T:2018:679).

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 30 aprilie 2020 ( 1 )