Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 26 noiembrie 2019.#X.#Cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Gent.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Articolul 2 alineatul (2) – Executarea unui mandat european de arestare – Eliminarea verificării dublei incriminări a faptei – Condiții – Infracțiune sancționată de statul membru emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată este de cel puțin trei ani – Modificare a legislației penale a statului membru emitent între data faptelor și data emiterii mandatului european de arestare – Versiune a legii care trebuie luată în considerare pentru a verifica pragul pedepsei maxime de cel puțin trei ani.#Cauza C-717/18.

Persoana căutată care face obiectul mandatului european de arestare (denumit în continuare „MEA”) din prezenta cauză este raper și compozitor. Acesta a fost condamnat în Spania pentru mai multe infracțiuni săvârșite în anii 2012 și 2013. „Glorificarea terorismului și umilirea victimelor terorismului” a fost una dintre aceste infracțiuni. Legea aplicabilă acestei infracțiuni la momentul săvârșirii sale prevedea că era sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de doi ani.

Persoana căutată a părăsit Spania pentru a se stabili în Belgia. Autoritatea judiciară spaniolă competentă a emis un MEA în vederea executării pedepsei privative de libertate. MEA preciza că infracțiunea de glorificare a terorismului și de umilire a victimelor terorismului intră în categoria „terorism”. Mandatul preciza de asemenea că durata maximă a pedepsei privative de libertate pentru infracțiunea de glorificare a terorismului și de umilire a victimelor terorismului era de trei ani, ca urmare a unei modificări aduse Codului penal spaniol în anul 2015.

Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ) prevede că infracțiunile enumerate în cadrul acestui articol, inclusiv cea de „terorism”, nu trebuie să dea naștere la verificarea dublei incriminări, dacă sunt sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani. Dar care este elementul de referință adecvat pentru a evalua dacă această cerință este îndeplinită? Este el maximul pedepsei privative de libertate aplicabile cauzei de față, care este în mod obișnuit reglementat de legea care se aplica la momentul săvârșirii infracțiunii? Sau este maximul pedepsei prevăzut de dreptul național în vigoare la momentul emiterii MEA?

Articolul 2 din decizia‑cadru prevede: „(1) Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni. (2) Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei: […] – terorismul; […] (3) Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, în condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracțiuni la lista inclusă la alineatul (2) din prezentul articol. Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, în temeiul articolului 34 alineatul (3), dacă această listă trebuie extinsă sau modificată. (4) Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.”

În anii 2012 și 2013, persoana căutată a compus, a interpretat și a publicat pe internet mai multe melodii rap.

Prin hotărârea din 21 februarie 2017, Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) a condamnat persoana căutată în legătură cu aceste activități la: (A) pedeapsa cu închisoarea de doi ani pentru infracțiunile de glorificare a terorismului și de umilire a victimele terorismului, pedepsite de articolele 578 și 579 din Codul penal spaniol [denumită în continuare „pedeapsa (A)”], (B) pedeapsa cu închisoarea de un an pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie și insultă gravă la adresa Coroanei, pedepsită de articolul 490.3 din Codul penal spaniol, și (C) pedeapsa cu închisoarea de șase luni pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare necondiționată, pedepsită de articolul 169.2 din Codul penal spaniol.

Condamnarea și pedepsele au fost pronunțate în aplicarea dispozițiilor Codului penal care era în vigoare la momentul faptelor, așadar înainte de modificarea sa din anul 2015.

Recursul formulat împotriva hotărârii din 21 februarie 2017 a fost respins de Curtea Supremă din Spania printr‑o hotărâre din 15 februarie 2018.

Persoana căutată a părăsit Spania pentru a se stabili în Belgia. La 25 mai 2018, Audiencia Nacional (Curtea Națională) a emis un MEA împotriva persoanei căutate în vederea executării pedepsei privative de libertate pentru cele trei infracțiuni menționate mai sus (denumit în continuare „primul MEA”).

Potrivit informațiilor cuprinse în dosarul aflat pe rolul Curții, Rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gand, Belgia), a solicitat informații suplimentare din partea Audiencia Nacional (Curtea Națională) în scopul adoptării unei decizii privind executarea primului MEA. Ca urmare a acestei solicitări, la 27 iunie 2018, aceeași instanță spaniolă a emis un alt MEA (denumit în continuare „al doilea MEA”). Al doilea MEA se referă la aceeași serie de fapte ca și primul MEA.

Ambele mandate de arestare cuprind aceleași informații în secțiunea (c) punctul 2 (informații privind pedepsele aplicate pentru cele trei infracțiuni) și în secțiunea (e) punctul 1, în care a fost bifată căsuța intitulată „terorismul” în ceea ce privește infracțiunile care au dat naștere la pedeapsa (A).

Cu toate acestea, al doilea MEA cuprinde informații suplimentare în secțiunile (e) și (f). În ceea ce privește secțiunea (e) (infracțiunile), în timp ce primul MEA conținea o scurtă prezentare a infracțiunilor, al doilea MEA a adăugat o descriere detaliată a acestor infracțiuni, inclusiv versurile melodiilor rap care au dat naștere infracțiunilor. În ceea ce privește secțiunea (f) (informații facultative privind alte circumstanțe pertinente în speță), deși nu a fost completată în primul MEA, al doilea MEA cuprindea trimiteri detaliate la dispozițiile relevante din Codul penal spaniol cu privire la infracțiunile săvârșite, în versiunea acestei legi în vigoare la momentul emiterii MEA, și anume în versiunea ulterioară modificării din anul 2015.

Rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent) a formulat o nouă cerere în scopul obținerii de informații suplimentare din partea Audiencia Nacional (Curtea Națională). Într‑o scrisoare prin care această instanță spaniolă răspundea la solicitare, au fost furnizate informații suplimentare referitoare la sistemul pedepselor. În această scrisoare se preciza și faptul că trimiterea din cuprinsul celui de al doilea MEA la dispozițiile Codului penal spaniol în versiunea rezultată din modificarea din anul 2015 a fost o greșeală.

Prin ordonanța din 17 septembrie 2018, Rechtbank van eerste aanleg Oost‑Vlaanderen, afdeling Gent (Tribunalul de Primă Instanță din Flandra Orientală, Secția Gent) a refuzat să execute al doilea MEA. Potrivit informațiilor cuprinse în dosarul aflat pe rolul Curții, această instanță a considerat că infracțiunea de glorificare a terorismului și de umilire a victimelor terorismului nu poate fi considerată infracțiune de terorism în sensul listei prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. În plus, cerința dublei incriminări nu a fost îndeplinită în raport cu toate infracțiunile pentru care a fost emis MEA.

La 17 septembrie 2018, parchetul a formulat un recurs împotriva ordonanței menționate mai sus. La 26 septembrie 2018, Procureur‑Generaal (procurorul general) a depus o cerere în care se menționa că comportamentul definit în MEA care a condus la aplicarea pedepsei (A) corespunde infracțiunii de „terorism” care figurează în listă, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) al doilea paragraf din Wet van 19 december 2003 betreffende het Europees aanhoudingsbevel (Legea din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare, denumită în continuare „Legea privind MEA”), care transpune articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru în dreptul belgian.

Hof van Beroep te Gent, kamer van inbeschludigingstelling (Camera preliminară a Curții de Apel din Gent, Belgia), instanță de trimitere, consideră că, având în vedere pedepsele menționate la punctul 6 de mai sus, în această cauză este îndeplinită condiția privind durata pedepsei aplicate, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru, care impune o pedeapsă cu închisoarea cu o durată de cel puțin patru luni. Această instanță are însă îndoieli cu privire la versiunea legii statului membru emitent care este relevantă pentru a se pronunța în legătură cu îndeplinirea cerinței unei pedepse cu o durată maximă de cel puțin trei ani prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. Acest lucru se datorează faptului că infracțiunile care au dat naștere pedepsei (A) au fost săvârșite în anii 2012 și 2013, când articolul 578 din Codul penal spaniol sancționa infracțiunea de glorificare a terorismului și de umilire a victimelor acestuia cu o pedeapsă cu închisoarea de la unu la doi ani. Abia mai târziu, la 30 martie 2015, articolul 578 din Codul penal spaniol a fost modificat pentru a prevedea că această infracțiune este pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de la unu la trei ani.

În aceste condiții, Hof van Beroep te Gent, kamer van inbeschludigingstelling (Camera preliminară a Curții de Apel din Gent, Belgia) a suspendat procedura și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 2 alineatul (2) din [decizia‑cadru], astfel cum a fost transpus în dreptul belgian prin Legea privind MEA, permite ca, pentru aprecierea de către statul membru de executare a pragului minim de trei ani al pedepsei maxime impus de acest articol, să se recurgă la legea penală aplicabilă în statul membru emitent la momentul emiterii mandatului european de arestare? 2) Articolul 2 alineatul (2) din [decizia‑cadru], astfel cum a fost transpus în dreptul belgian prin Legea privind MEA, permite ca, pentru aprecierea de către statul membru de executare a pragului minim de trei ani al pedepsei maxime impus de acest articol, să se recurgă la o lege penală aplicabilă în statul membru emitent la momentul emiterii mandatului european de arestare, care a înăsprit pedeapsa în comparație cu legea penală în vigoare în statul membru emitent la momentul comiterii faptelor?”

Persoana căutată, guvernele belgian și spaniol, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți interesate, precum și Procureur‑Generaal (procurorul general) au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 16 septembrie 2019.

Articolul 2 alineatul (2) reprezintă o dispoziție esențială a deciziei‑cadru. Această dispoziție elimină cerința dublei incriminări, însă face acest lucru sub rezerva îndeplinirii a două condiții. În primul rând, predarea în temeiul unui MEA trebuie efectuată fără verificarea dublei incriminări numai în ceea ce privește cele 32 de infracțiuni enumerate în acest articol. În al doilea rând, infracțiunea care a stat la baza emiterii MEA trebuie să fie pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani.

Cele două întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere, care, în opinia noastră, trebuie abordate împreună, se referă la cea de a doua cerință. Acestea urmăresc stabilirea momentului (și a legii naționale relevante) la care se referă articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru: legea în vigoare la momentul emiterii MEA sau legea efectiv aplicabilă cazului concret al persoanei căutate?

Pentru a furniza un răspuns la această întrebare, vom proceda mai întâi la interpretarea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. După o examinare a textului acestuia, care într‑adevăr nu este concludent, devine evident, în opinia noastră, că scopul și contextul acestuia, precum și economia de ansamblu a sistemului justifică concluzia că articolul 2 alineatul (2) se referă la legea statului membrului emitent care este efectiv aplicabilă cauzei referitoare la persoana căutată (A). În plus, pentru motive de exhaustivitate și ca urmare a faptului că au fost dezbătute în detaliu de părțile interesate din prezenta procedură, vom examina pe scurt posibilele implicații ale principiului legalității în acest caz (B). Vom încheia cu câteva observații finale referitoare la aspectele la care nu se referă această cauză (C).

Articolul 2 reglementează domeniul de aplicare al deciziei‑cadru. Primul alineat al acestui articol stabilește o condiție preliminară esențială pentru emiterea unui MEA. Această condiție comportă două variante. Pentru cazurile în care un MEA este emis în scopul urmăririi penale, faptele în cauză trebuie să fie pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni. În schimb, atunci când s‑a dispus deja o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță și, prin urmare, MEA este emis în scopul executării, această condamnare trebuie să aibă o durată de cel puțin patru luni.

În prezenta cauză, instanța de trimitere a constatat că cea din urmă condiție a fost îndeplinită. A intervenit condamnarea la o pedeapsă cu o durată mai mare de patru luni.

Odată ce condiția prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru este îndeplinită, alineatele (2) și (4) ale articolului 2 prevăd două „regimuri”. Pe de o parte, articolul 2 alineatul (2) cuprinde lista infracțiunilor pentru care predarea pe baza unui MEA trebuie efectuată fără verificarea dublei incriminări. Pe de altă parte, articolul 2 alineatul (4) prevede că, pentru alte infracțiuni decât cele enumerate la articolul 2 alineatul (2), poate fi necesară verificarea dublei incriminări. Articolul 2 alineatul (3) constituie o clauză „tranzitorie” între cele două regimuri menționate mai sus. Acesta prevede posibilitatea extinderii listei de infracțiuni prevăzute la articolul 2 alineatul (2) prin decizia unanimă a Consiliului, mutând astfel efectiv infracțiunile de la regimul prevăzut la articolul 2 alineatul (4) la regimul prevăzut la articolul 2 alineatul (2).

Articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru prevede două condiții cumulative ( 3 ). În primul rând, infracțiunea în cauză trebuie să intre în una dintre cele 32 de categorii de infracțiuni enumerate în această dispoziție. Articolul 2 alineatul (2) prevede în mod clar că ceea ce este relevant pentru aplicarea acestor categorii este definirea infracțiunii în temeiul dreptului statului membru emitent. În al doilea rând, infracțiunea în cauză trebuie să fie pedepsită în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani.

Persoanele interesate care au prezentat observații în această cauză susțin interpretări opuse ale celei de a doua condiții, pe care o vom denumi „condiția privind durata pedepsei”.

Persoana căutată și Comisia susțin că legea care trebuie luată în considerare pentru evaluarea celei de a doua condiții prevăzute la articolul 2 alineatul (2) este legea aplicabilă persoanei căutate din dosarul penal. În prezenta cauză, această lege reprezintă versiunea Codului penal spaniol anterioară anului 2015, care este aplicabilă faptelor cauzei și care a fost de fapt aplicată de instanțele naționale din statul membru emitent în scopul stabilirii pedepsei persoanei căutate, a cărei executare este urmărită în prezent.

În schimb, guvernele spaniol și belgian, precum și Procureur‑Generaal (procurorul general) susțin că momentul relevant pentru această evaluare este momentul emiterii MEA. În prezenta cauză, aceasta ar însemna legea în vigoare ulterior modificării Codului penal spaniol din anul 2015, care a majorat pedeapsa maximă pentru infracțiunea de glorificare a terorismului și umilire a victimelor terorismului de la doi la trei ani.

Pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, este necesar să se analizeze textul, contextul și obiectivul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru.

Modul de formulare a articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu furnizează un răspuns concludent la întrebările adresate de instanța de trimitere. Astfel, această dispoziție se referă, în termeni mai degrabă generali, doar la „[u]rmătoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent […]” ( 4 ). Prin urmare, momentul precis în care aceste infracțiuni trebuie să fie pedepsite, în aceste condiții, nu este prevăzut în mod explicit.

În pofida acestui caracter vag, guvernele spaniol și belgian, precum și Procureur‑Generaal se întemeiază pe argumente textuale pentru a‑și susține afirmația potrivit căreia cadrul juridic de referință pentru evaluarea celei de a doua condiții stabilite la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este legea statului membru emitent în vigoare la momentul emiterii MEA.

Aceste persoane interesate susțin că utilizarea timpului prezent în expresia „sunt pedepsite” care figurează la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru indică faptul că momentul relevant îl constituie momentul emiterii MEA.

Acest argument nu este convingător. Utilizarea timpului prezent în sine și într‑o formă mai degrabă generică și neutră poate fi cu greu considerată ca determinantă pentru interpretarea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. Limbajul juridic utilizează în mod obișnuit timpul prezent în stabilirea drepturilor sau a obligațiilor generale, fără a face vreo precizare referitoare la aplicabilitatea în timp a unor astfel de dispoziții sau fără a limita în vreun fel această aplicabilitate.

În plus, acest argument este imediat infirmat atunci când sunt analizate alte dispoziții ale deciziei‑cadru. Astfel cum a recunoscut guvernul spaniol în cadrul ședinței, articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru, care se referă în mod similar la „fapte pedepsite de legea statului membru emitent”, trebuie interpretat ca referindu‑se la legea aplicabilă efectiv cauzei penale în contextul căreia este emis MEA, iar nu la legea aplicabilă la o dată ulterioară emiterii mandatului.

În acest sens, guvernul belgian a susținut în cadrul ședinței că, în pofida faptului că atât articolul 2 alineatul (1), cât și articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru se referă la aceeași noțiune, „pedepsite”, aceste dispoziții trebuie să fie interpretate în mod diferit, deoarece articolul 2 alineatul (1) se referă la fapte, iar articolul 2 alineatul (2) se referă la infracțiuni.

Acest argument pare să însemne că referirea din cuprinsul articolului 2 alineatul (1) din decizia‑cadru la fapte pedepsite asociază interpretarea acestei dispoziții cu faptele pedepsite concrete, în discuție în cauza de față, ceea ce ar însemna că legea corespunzătoare este cea aplicabilă acestor fapte. În schimb, faptul că articolul 2 alineatul (2) se referă în mod abstract la infracțiuni pedepsite ar însemna că momentul care ar trebui luat în considerare este data emiterii MEA. Cu alte cuvinte, dispozițiile trebuie să fie interpretate ca referindu‑se la momente diferite, întrucât articolul 2 alineatul (1) se referă la „fapte”, iar nu la „infracțiuni”, ca în cazul articolului 2 alineatul (2).

În opinia noastră, acest argument nu poate fi susținut. Utilizarea aceleiași noțiuni, „pedepsite”, atât la alineatul (1), cât și la alineatul (2) al articolului 2 din decizia‑cadru ar sugera în mod normal că aceste alineate ar trebui să fie interpretate în același mod. Argumentul invocat împotriva acestei interpretări pe care tocmai l‑am subliniat are la bază un raționament per a contrario mai degrabă neobișnuit, care se bazează pe faptul că noțiunea „pedepsite” este utilizată pentru a califica două substantive diferite („fapte” și „infracțiuni”). Din logica aflată la baza aplicării deciziei‑cadru ( 5 ), care este explicată în secțiunea următoare ( 6 ), rezultă însă că utilizarea diferitelor substantive decurge în schimb din interacțiunea sistemică dintre articolul 2 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru.

Astfel, o interpretare pur textuală a articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu este concludentă. Pentru acest motiv, este necesar să revenim la argumentele sistemice și teleologice.

Trei tipuri de considerații susțin interpretarea potrivit căreia legea relevantă pentru evaluarea condițiilor stabilite la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este cea aplicabilă cauzei de față: sistemul intern al articolului 2 însuși (i), sistemul mai larg al deciziei‑cadru, atunci când articolul 2 este analizat coroborat cu articolul 8 alineatul (1) și cu formularul din anexa la decizia‑cadru (ii), și logica și funcționalitatea generală a sistemului MEA în ansamblul său (iii).

Articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru stabilește drept condiție esențială că un MEA poate fi emis numai (a) pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau (b) atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni. Astfel cum au recunoscut guvernele belgian și spaniol, este greu de imaginat modul în care s‑ar putea efectua evaluarea duratei pedepselor prevăzute în acest articol fără a lua în considerare legea care este efectiv aplicabilă cauzei. Acest lucru este cu atât mai evident în ceea ce privește situația prezentată la litera (b), atunci când s‑a pronunțat deja o condamnare la o pedeapsă, la fel ca în prezenta cauză.

Odată ce s‑a stabilit că, în prezenta cauză, momentul de referință pentru evaluarea condițiilor stabilite la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru este legea statului membru emitent aplicată în sentința care stabilește pedeapsa, este evident că adoptarea unei abordări diferite în scopul evaluării articolului 2 alineatul (2) ar conduce la interpretări surprinzător de diferite ale legii relevante din statul membru emitent în cadrul aceleiași dispoziții a Uniunii și, posibil, în cadrul aceleiași proceduri la nivel național.

Argumentul textual bazat pe faptul că articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru se referă la noțiunea de „fapte”, în timp ce articolul 2 alineatul (2) se referă la noțiunea de „infracțiuni” nu este suficient pentru a susține punctul de vedere potrivit căruia aceste dispoziții se referă la momente diferite, necesare pentru evaluarea cadrului juridic relevant al statului membru emitent ( 7 ). O interpretare sistematică a articolului 2 demonstrează că există alte motive pentru utilizarea noțiunilor diferite de „fapte” și de „infracțiuni” care figurează la alineatul (1) și, respectiv, la alineatul (2) al acestei dispoziții. Referirea la noțiunea de „fapte” care figurează la articolul 2 alineatul (1) corespunde perfect structurii generale a articolului 2, care vizează MEA emise cu două scopuri: urmărirea penală și executarea hotărârilor judecătorești. Atunci când se referă la o urmărire penală, articolul 2 alineatul (1) menționează în mod logic noțiunea de „faptă pedepsită”, în timp ce, atunci când vine vorba despre executare, acesta se referă la noțiunea de „condamnare”. Articolul 2 alineatul (2) utilizează terminologia diferită și mai neutră de „infracțiuni pedepsite”, deoarece vizează ambele tipuri de situații în care poate fi emis un MEA (în scop de urmărire penală și în scop de executare).

Astfel, motivul pentru care articolul 2 alineatul (2) se referă la „infracțiuni”, iar nu la „fapte” nu are nicio legătură cu intenția legiuitorului de a stabili diferite cadre temporale pentru evaluarea condițiilor prevăzute în diferite alineate ale uneia și aceleiași dispoziții. Faptul că articolul 2 alineatul (2) se axează pe noțiunea de „infracțiuni” este mai bine explicat prin împrejurarea că scopul acestei dispoziții este acela de a furniza o listă de infracțiuni pentru care cerința dublei incriminări este eliminată, indiferent dacă este vorba despre situația urmăririi penale sau despre cea a executării. În acest context, este deci logic ca modul de formulare a acestui articol să se refere la „infracțiuni pedepsite”.

Procureur‑Generaal (procurorul general) a susținut un argument sistematic suplimentar în cadrul ședinței, și anume că articolul 2 alineatul (4) din decizia‑cadru determină statul membru de executare să efectueze verificarea cerinței dublei incriminări în conformitate cu ceea ce este prevăzut în ordinea sa juridică la momentul executării MEA.

Acest argument este cu siguranță valabil în cadrul evaluării impuse la articolul 2 alineatul (4) în raport cu statul membru de executare. Nu vedem însă nicio analogie care să poată fi făcută cu cerințele stabilite la articolul 2 alineatul (2) în raport cu statul membru emitent.

Articolul 2 alineatul (4) din decizia‑cadru prevede posibilitatea de a refuza executarea unui MEA pentru comportamente pe care statul membru de executare nu le consideră a fi reprobabile din punct de vedere moral și care, așadar, nu constituie infracțiune în ordinea sa juridică ( 8 ). Prin urmare, chestiunea legii relevante din statul membru de executare se referă la logica evaluării criteriilor de recunoaștere din punctul de vedere al statului membru de executare. Aceasta nu afectează în niciun fel cerințele contextului juridic de referință din statul membru emitent. Cu alte cuvinte, evaluarea cadrului juridic relevant pentru aplicarea articolului 2 alineatul (4) se referă la normele statului membru de executare care, prin definiție, nu sunt aplicabile cauzei, dar care sunt utilizate drept etalon pentru dubla incriminare ca o condiție a recunoașterii. În schimb, la fel ca articolul 2 alineatul (1), articolul 2 alineatul (2) se întemeiază pe cadrul juridic al statului membru emitent, care constituie baza hotărârii judecătorești care va fi recunoscută prin executarea MEA.

Verificarea de către un stat membru de executare a dublei incriminări pe baza unei evaluări a standardelor morale prevăzute de legislația sa penală la momentul executării unui MEA și emiterea de către un stat membru emitent a unui MEA în cadrul unui regim simplificat specific prin raportare la o legislație care nu este aplicabilă infracțiunilor în cauză și care cuprinde o apreciere diferită a gravității infracțiunii sub forma unei pedepse mai aspre decât cea aplicată prin sentința care a stat la baza MEA sunt două lucruri cu totul diferite.

În sfârșit, guvernul spaniol invocă un alt argument. Acesta susține că orice interpretare contrară celei pe care o sprijină ar însemna că, în cazul în care legiuitorul european ar adăuga mai multe infracțiuni pe lista prevăzută la articolul 2 alineatul (2), în conformitate cu articolul 2 alineatul (3), nu ar fi posibilă executarea unui MEA în legătură cu fapte și pedepse care preced această nouă dispoziție.

Nu reușim să înțelegem relevanța unui argument atât de speculativ. Adăugarea în viitor a unor noi infracțiuni la lista prevăzută la articolul 2 alineatul (2) ar putea într‑adevăr genera probleme în ceea ce privește aplicabilitatea în timp. Însă aceste aspecte ar trebui să fie abordate în această etapă într‑un mod cuprinzător și transversal, având în vedere că ar fi în joc o serie de dispoziții și de condiții generale ale deciziei‑cadru ( 9 ). Astfel de aspecte nu pot fi abordate de sine stătător, prin raportare doar la una dintre categoriile de probleme potențial vizate. De asemenea, astfel de posibile probleme nu ar trebui să permită nici denaturarea interpretării unei condiții generale a deciziei‑cadru într‑un caz complet independent, precum cazul de față.

Comisia susține în esență că formularul anexat la decizia‑cadru coroborat cu articolul 8 alineatul (1) din acest instrument susține punctul de vedere potrivit căruia legea relevantă necesară pentru evaluarea condiției privind durata pedepsei prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este legea efectiv aplicabilă cauzei pentru care se solicită predarea.

Articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede conținutul MEA, cuprinzând principalele cerințe de legalitate a căror respectare constituie o condiție pentru validitatea MEA ( 10 ). Acest articol prevede că MEA trebuie să conțină, în conformitate cu formularul din anexă, diferite tipuri de informații, precum (a) identitatea și cetățenia persoanei căutate, (b) datele de contact ale autorității judiciare emitente, (c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2, (d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2, (e) descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, (f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent și, (g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

Formularul anexat la decizia‑cadru cuprinde secțiuni care trebuie completate. Secțiunile nu corespund exact literelor propriu‑zise ale articolului 8 alineatul (1), însă acoperă aceleași informații.

Secțiunile (b), (c) și (e) din formularul din anexă demonstrează că informațiile solicitate se referă la o anumită cauză. Potrivit secțiunii (b), autoritatea judiciară emitentă trebuie să furnizeze anumite informații în legătură cu decizia pe care se întemeiază mandatul. În secțiunea (c), autoritatea indică durata pedepsei, inclusiv (1) „[d]urata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care poate fi aplicată pentru infracțiunea (infracțiunile) săvârșită (săvârșite)” și (2) durata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate aplicate și pedeapsa care rămâne de executat.

Faptul că respectarea condițiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este în mod necesar legată de legea aplicabilă cauzei devine încă și mai explicit în lumina secțiunii (e). În această secțiune, autoritatea judiciară emitentă trebuie să furnizeze informații referitoare la infracțiuni, inclusiv „[d]escrierea circumstanțelor în care s‑a/s‑au săvârșit infracțiunea/infracțiunile, inclusiv momentul (data și ora), locul și gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei căutate”, precum și „[n]atura și încadrarea juridică a infracțiunii sau infracțiunilor și dispoziția legală sau codul aplicabil”. Imediat după aceasta, secțiunea (e) a formularului reproduce lista celor 32 de infracțiuni prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru și precizează: „Să se marcheze căsuțele corespunzătoare, după caz, dacă este vorba despre una sau mai multe dintre următoarele infracțiuni pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate de cel puțin 3 ani, astfel cum sunt definite în dreptul statului membru emitent”.

Ar contrazice orice logică să se solicite unei autorități judiciare emitente să completeze secțiunea (e) cu dispoziția legală aplicabilă cauzei și, imediat după aceea, să completeze punctul 1 al secțiunii (e) utilizând o dispoziție legală diferită, care nu este aplicabilă cauzei.

Pornind de la aceste considerații, Comisia ajunge la concluzia că, atunci când furnizează informații, autoritatea judiciară emitentă nu se poate referi la sancțiuni mai severe decât cele aplicabile cauzei penale respective.

Suntem de acord cu Comisia.

Atât articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru, cât și informațiile solicitate în mod expres în formularul din anexa la aceasta în scopul de a îndeplini cerințele prevăzute în acest articol conduc la aceeași concluzie: toate informațiile care trebuie furnizate în MEA se referă în mod explicit la faptele în sine, la infracțiunile, la deciziile judiciare și la sentințele cauzei penale concrete.

Așa stau lucrurile în special în cazul secțiunii (e) din formularul din anexă. În conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (d) din decizia‑cadru, secțiunea (e) trebuie completată pentru a furniza detalii despre infracțiune, în scopul respectării articolului 2. Secțiunea (e) impune în mod explicit furnizarea unor informații cu privire la infracțiunile la care „se referă” mandatul și a unei descrieri a circumstanțelor în care s‑a/s‑au săvârșit infracțiunea/infracțiunile, precum și a unor informații referitoare la „natura și încadrarea juridică a infracțiunii sau infracțiunilor și la dispoziția legală sau codul aplicabil” ( 11 ).

Nu există nicio îndoială că aceste cerințe se referă la dispozițiile legale specifice, aplicabile infracțiunilor la care se referă mandatul și care corespund circumstanțelor reale, care trebuie de asemenea descrise în secțiunea (e). Ar fi de asemenea cel puțin contraintuitiv ca, atunci când vine vorba în special de punctul 1 al secțiunii (e), să ne îndepărtăm radical de această logică, astfel încât să interpretăm trimiterea la „infracțiuni pedepsite […] cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate de cel puțin 3 ani, astfel cum sunt definite în dreptul statului membru emitent” ca referindu‑se de fapt la o dispoziție ulterioară, care nu este aplicabilă infracțiunilor la care se referă MEA.

În cadrul ședinței, au existat unele discuții în legătură cu valoarea interpretativă a formularului din anexă. În opinia noastră, nu este loc de discuții cu privire la acest aspect. Atunci când anexele fac parte integrantă din actele juridice la care sunt atașate, ele sunt relevante pentru interpretarea dispozițiilor cărora acestea le corespund ( 12 ). Jurisprudența Curții confirmă în mod clar această valoare interpretativă chiar în legătură cu formularul anexat la decizia‑cadru ( 13 ). Anexa prevede un formular specific pe care autoritățile judiciare emitente trebuie să îl completeze, furnizând informațiile solicitate în mod expres ( 14 ).

În plus, nu există nicio contradicție în acest sens între dispozițiile anexei care cuprinde formularul privind MEA și dispozițiile legale ale deciziei‑cadru. Dimpotrivă, natura specifică a informațiilor solicitate prin intermediul formularului din anexă, în special a celor solicitate în secțiunea (e), acordă și mai mult sprijin concluziei (în opinia noastră, foarte clară) care poate fi dedusă din articolul 8 alineatul (1) și din articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, astfel cum s‑a subliniat deja.

Procureur‑Generaal (procurorul general) și guvernul belgian au susținut în cadrul ședinței că secțiunea (c) punctul 1 din formular, care se referă la „durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care poate fi aplicată pentru infracțiunea (infracțiunile) săvârșită (săvârșite)”, nu trebuie completată în cazul în care MEA este emis în scop de executare, ci numai dacă acesta este emis în scop de urmărire penală.

Desigur, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, această secțiune a anexei coroborată cu articolul 8 alineatul (1) litera (f) impune autorității judiciare emitente să furnizeze numai informații referitoare la pedeapsa pronunțată ( 15 ). Prin urmare, informațiile referitoare la seria de pedepse la care se referă secțiunea (c) punctul 1 din formular par a fi necesare numai în absența unei astfel de hotărâri, atunci când MEA este emis în scopul urmăririi penale ( 16 ).

Vom lăsa deoparte pentru moment secțiunea (e) ( 17 ), care, din nou, în cazul în care este coroborată cu secțiunea (c), risipește îndoielile exprimate de Procureur‑Generaal (procurorul general) și de guvernul belgian. Chiar dacă atenția se concentrează însă doar pe punctul 1 al secțiunii (c), din faptul că informațiile referitoare la seria de pedepse prevăzute nu trebuie inserate în această secțiune în cazul în care s‑a pronunțat o pedeapsă nu se poate deduce că legea relevantă pentru evaluarea cerințelor stabilite la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este diferită de legea efectiv aplicabilă cauzei.

Este adevărat că, în Hotărârea Piotrowski, Curtea a atribuit consecințe interpretative faptului că anumite informații nu sunt solicitate de articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru sau de formularul din anexă ( 18 ). Însă motivele pentru care astfel de consecințe interpretative au fost atribuite acestui fapt în respectiva cauză nu se regăsesc în cazul de față.

Elementul în discuție în cauza Piotrowski era evaluarea unuia dintre motivele obligatorii de refuz al executării unui MEA ( 19 ). În acel context, era absolut logic ca refuzul să se întemeieze numai pe informațiile puse efectiv la dispoziția autorității judiciare de executare prin intermediul formularului. În schimb, prezenta cauză nu se referă la un motiv de refuz. Aceasta vizează una dintre cerințele care trebuie îndeplinite pentru aplicarea regimului de eliminare a verificării dublei incriminări în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. În cazul în care această cerință nu este îndeplinită, MEA poate fi totuși executat, dar numai conform regimului prevăzut la articolul 2 alineatul (4).

În plus, faptul că informațiile privind durata maximă a pedepsei care poate fi aplicată pentru infracțiune nu sunt în mod explicit solicitate prin formularul anexat la decizia‑cadru în acest caz, deoarece a intervenit deja condamnarea la o pedeapsă, nu conduce la concluzia că momentul de referință în scopul aplicării articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru trebuie să fie, așadar, legea aplicabilă la momentul emiterii MEA. Concluzia logică a unei interpretări care atribuie o astfel de importanță acestui fapt este mai degrabă aceea că, dat fiind că informațiile nu sunt solicitate în formular în acest caz, condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) nu sunt în sine aplicabile. Această interpretare ar atrage însă nulitatea condiției referitoare la durata pedepsei prevăzute la articolul 2 alineatul (2).

Aici se află problema generală și structurală a acestui argument. Acesta interpretează conținutul unui criteriu care trebuie aplicat de către autoritatea judiciară emitentă în ceea ce privește articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru ca o indicație a faptului că un astfel de criteriu nu trebuie verificat de către autoritatea judiciară de executare. Totuși, încrederea reciprocă se întemeiază pe presupunerea contrară: modul de funcționare a deciziei‑cadru urmărește atingerea unui echilibru între, pe de o parte, încrederea reciprocă și, pe de altă parte, controlul rezidual minim. Încrederea este acordată autorităților emitente plecând de la ipoteza că acestea respectă cu strictețe cerințele materiale care stau la baza sistemului MEA. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în contextul articolului 2 alineatul (2), în care încrederea reciprocă funcționează la cel mai înalt nivel al său, împiedicând verificarea dublei incriminări în raport cu infracțiuni deosebit de grave. În plus, încrederea nu poate merge atât de departe încât să împiedice autoritatea judiciară de executare să verifice respectarea condițiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2), atunci când elementele cu care este sesizată determină o astfel de autoritate judiciară să aibă îndoieli.

Cu alte cuvinte, faptul că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru se întemeiază pe un sistem de autodeclarare, în care este prevăzut doar un control minim și prima facie efectuat de autoritatea judiciară de executare ( 20 ), nu înseamnă că criteriile de bază care trebuie utilizate de autoritatea judiciară emitentă nu fac obiectul niciunor norme. Și contrariul este adevărat: există numai două condiții, însă aceste două condiții trebuie respectate cu strictețe de către statul membru emitent ( 21 ).

Analiza anterioară demonstrează că există motive întemeiate, atât de natură logică, cât și de natură sistematică ce decurg din decizia‑cadru pentru a respinge interpretarea care ar disocia legea efectiv aplicabilă cauzei penale pentru care se solicită predarea de legea de referință în sensul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru.

Există cel puțin două argumente suplimentare referitoare la aplicarea și la funcționarea mai amplă a sistemului MEA, care merită să fie menționate.

În primul rând, virtutea incontestabilă a interpretării articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru ca referindu‑se la legea efectiv aplicabilă cauzei este aceea că această interpretare oferă un cadru de referință previzibil și stabil.

În schimb, interpretarea contrară susținută de guvernele spaniol și belgian, precum și de Procureur‑Generaal (procurorul general) ar risca să transforme într‑o țintă mișcătoare cadrul juridic care stă la baza MEA în scopul aplicării articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru. În acest fel, cadrul juridic luat în considerare în temeiul articolului 2 alineatul (2) ar putea fi supus unor modificări repetate. Acest lucru ar putea da naștere situației în care MEA ulterioare să fie emise prin raportare la dispoziții diferite ale dreptului național sau prin raportare la versiuni diferite ale aceleiași dispoziții, în funcție de contextul juridic schimbător al statului membru emitent, care ar putea diferi treptat de contextul juridic efectiv aplicabil cauzei penale. Cu excepția normelor (naționale) referitoare la termenele de prescripție, nu ar exista limitări ale posibilității de a emite din nou MEA referitoare la aceleași infracțiuni în temeiul unor cadre juridice diferite. Astfel, ne putem imagina cu ușurință MEA succesive emise de‑a lungul anilor, referitoare la aceleași fapte care sunt pedepsite în temeiul acelorași dispoziții, dar care indică un regim juridic diferit în decizia‑cadru, ori de câte ori se modifică dreptul național.

Instabilitatea inerentă unui astfel de cadru de referință ar fi amplificată în plus de faptul că momentul emiterii MEA poate depinde de diferiți factori conjuncturali și nu este uniform în practica statelor membre ( 22 ).

Combinarea acestor două variabile temporale ar transforma funcționalitatea sistemului într‑un joc imprevizibil de biliard, în care ar fi dificil, dacă nu imposibil, să se stabilească dacă condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru sunt (sau vor fi) îndeplinite.

Lipsa unui reper fix și obiectiv de stabilire a legii care reglementează îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) în statul membru emitent ar putea chiar să conducă la alegeri tactice, inclusiv la întârzierea emiterii unui MEA în așteptarea unor modificări juridice iminente care ar putea face posibilă aplicarea articolului 2 alineatul (2) în locul celei a articolului 2 alineatul (4). Însă o normă concepută în mod corect ar trebui mai degrabă să urmărească stimularea comportamentului opus al autorităților judiciare naționale, și anume ca acestea să solicite predarea unei persoane în mod rapid și în timp util. În plus, într‑un scenariu pur ipotetic, nu se poate exclude în întregime posibilitatea utilizării greșite a normelor de aplicare în timp definite în acest mod, întrucât aceasta ar permite modificări ex post ale pragurilor pedepselor prevăzute în dreptul național în vederea obținerii sau a facilitării predării anumitor persoane căutate.

Ținând cont de toate aceste considerații, doar interpretarea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru ca referindu‑se la legea aplicabilă faptelor cauzei oferă un cadru juridic simplu, clar și previzibil, care este stabilit de legea efectiv aplicabilă cauzei aflate la originea MEA. Cu posibila (și singura) excepție a modificărilor ulterioare ale dreptului penal național care ar fi mai favorabile acuzatului, determinând astfel aplicarea principiului lex mitior, acest cadru de referință ar rămâne neschimbat și stabil.

În al doilea rând, interpretarea susținută de guvernele spaniol și belgian și de Procureur‑Generaal (procurorul general) ar conduce la o situație mai degrabă paradoxală, care ar împiedica buna funcționare a sistemului MEA într‑o altă privință.

Articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru se aplică MEA emise atât în scopul executării unei pedepse, cât și în scopul urmăririi penale. Autoritățile judiciare de executare s‑ar putea astfel confrunta cu situații în care dispozițiile legale invocate de autoritatea judiciară emitentă în scopul completării secțiunii (e) ar putea fi în contradicție cu informațiile furnizate la punctul 1 din secțiunea (c) sau cu informațiile suplimentare furnizate în secțiunea (f) ( 23 ). Ar putea exista chiar și riscul ca dispoziții diferite să poată fi invocate chiar în diversele câmpuri ale secțiunii (e). În această situație, autoritățile judiciare de executare, confruntate cu cadre juridice diferite menționate în unul și același MEA, ar putea avea în mod justificat îndoieli în legătură cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru și ar putea considera că este necesar să solicite informații suplimentare din partea autorității judiciare emitente ( 24 ). Acest lucru ar pune în pericol buna funcționare a sistemului MEA, în care solicitările de informații suplimentare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru ar trebui să constituie, așa cum observă în mod justificat guvernul spaniol, mai degrabă excepția decât regula ( 25 ).

Analiza precedentă poate fi sintetizată prin următoarea întrebare directă: de ce să urmărim o interpretare lipsită de logică a articolului 2 alineatul (2), care creează probleme sistemice, atunci când utilizarea ca punct de referință a duratei maxime a pedepsei aplicabile efectiv cauzei oferă o soluție mult mai logică, mai rezonabilă, mai previzibilă și mai practică? Singurul argument rămas în acest sens îl constituie apelul la eficacitate, invocat atât de guvernul spaniol, cât și de guvernul belgian, pe care îl vom analiza în cele ce urmează.

Decizia‑cadru reprezintă elementul de referință al încrederii reciproce în cooperarea judiciară în materie penală din cadrul Uniunii. Aceasta a fost concepută pentru a înlocui sistemul multilateral al procedurilor de extrădare și pentru a facilita predarea persoanelor căutate între statele membre prin instituirea unui nou sistem simplificat și mai eficient de cooperare judiciară bazat pe încredere reciprocă. Obiectivul său clar îl constituie facilitarea și accelerarea cooperării judiciare. În condițiile în care principiul recunoașterii reciproce constituie piatra de temelie a acestui instrument, autoritățile judiciare de executare trebuie să execute MEA ca regulă generală și să refuze să facă acest lucru numai pentru motivele de neexecutare enumerate în decizia‑cadru, care sunt exhaustive și trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 26 ).

Argumentul teleologic invocat de guvernele belgian și spaniol se întemeiază pe această jurisprudență consacrată pentru a susține interpretarea dată de ele articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, potrivit căreia întemeierea pe dreptul în vigoare din statul membru emitent la momentul emiterii MEA ar servi cel mai bine obiectivele deciziei‑cadru.

Considerăm că se impun trei clarificări importante în această privință.

În primul rând, eficacitatea deciziei‑cadru, înțeleasă ca facilitând predarea cât mai repede posibil, nu este singura valoare urmărită prin acest instrument. Acest lucru reiese nu doar din considerentul (12) și din articolul 1 alineatul (3), care subliniază obligația de a respecta drepturile fundamentale în materie de MEA, ci și din faptul că decizia‑cadru stabilește diferite norme și garanții procedurale care trebuie respectate în implementarea și în aplicarea sistemului MEA. Dacă eficacitatea ar fi singura valoare atotcuprinzătoare, căreia ar trebui să i se permită să devanseze toate celelalte valori și considerații, care ar fi atunci motivul pentru care am avea regimuri de predare diferite supuse unor norme diferite și pentru care am prevedea motive de refuz diferite?

În al doilea rând, și poate chiar mai important în contextul prezentei cauze, eficacitatea unui anumit MEA într‑un caz particular (eficacitatea individuală) nu trebuie confundată cu eficacitatea deciziei‑cadru (eficacitatea structurală). Din câte înțelegem, jurisprudența Curții menționată de ambele guverne privește eficacitatea structurală, și anume buna funcționare și aplicare a sistemului MEA ca atare. Pentru motivele explicate mai sus ( 27 ), interpretarea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru în sensul că acesta se referă la legea aplicabilă la momentul emiterii MEA ar facilita probabil predarea în prezentul caz particular, însă cu siguranță nu ar întări buna funcționare și eficacitatea structurală a sistemului MEA în ansamblu ( 28 ).

În al treilea rând și în sfârșit, interpretarea propusă de guvernele belgian și spaniol, precum și de Procureur‑General (procuror general) demonstrează de asemenea motivul pentru care eficacitatea ad‑hoc într‑un anumit caz este dificil de tradus în norme eficiente și funcționale în mod general. Astfel, în afară de legea aplicabilă cauzei penale și de legea aplicabilă la momentul emiterii MEA, pe care se întemeiază argumentele formulate în acest caz, ar putea fi considerate relevante și alte opțiuni, precum legea aplicabilă la momentul faptelor (care s‑ar putea să nu coincidă cu legea aplicabilă cauzei penale, ca urmare a aplicării principiului lex mitior), legea aplicabilă la momentul primirii MEA de către statul membru de executare sau legea aplicabilă la momentul emiterii deciziei cu privire la MEA.

Oricare dintre aceste cadre juridice diferite ar putea fi considerat, într‑un anumit caz, cel mai eficient cadru pentru a asigura cu succes predarea unei persoane căutate, în funcție de clasificarea și de seria de pedepse pe care acestea le adoptă și în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Astfel, cu excepția cazului în care previzibilitatea trebuie să se reducă la cunoașterea faptului că autoritatea judiciară emitentă este autorizată să identifice și să aleagă pur și simplu orice cadru juridic de referință pe care îl dorește în scopul respectării articolului 2 alineatul (2), argumentul întemeiat pe eficacitatea existentă în fiecare caz în parte nu furnizează pur și simplu un cadru de referință previzibil.

Argumentele analizate mai sus, referitoare la textul, la contextul și la obiectivul deciziei‑cadru, ne conduc la concluzia că legea la care se face referire la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru este legea care este efectiv aplicabilă cauzei în discuție.

S‑ar putea adăuga că această concluzie se întâmplă să fie conformă și cu instinctele esențiale ale oricărui avocat (în materie penală). Argumentele mai degrabă tehnice abordate în acest caz nu trebuie să se transforme în proverbialii copaci care ne împiedică să vedem pădurea. Limitele acestei păduri sunt foarte simple: atunci când se solicită predarea unei anumite persoane ca urmare a unei anumite infracțiuni, durata maximă a pedepsei ar trebui să fie, în mod logic, cea aplicabilă cauzei concrete, iar nu cea care ar putea deveni aplicabilă în temeiul dreptului național peste mai mulți sau mai puțini ani.

Prin urmare, răspunsul la întrebările adresate de Hof van Beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent) trebuie să fie în sensul că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru trebuie interpretat, în scopul evaluării pragului duratei maxime de cel puțin trei ani cuprinse în acest articol, ca referindu‑se la dreptul penal care este aplicabil în statul membru emitent infracțiunii (infracțiunilor) concrete la care se referă MEA.

În opinia noastră, analiza logicii, a funcționalității și a structurii articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru efectuată în prima parte a prezentelor concluzii oferă un răspuns autonom, suficient și concludent la întrebarea ridicată de instanța de trimitere. Nu considerăm că principiul legalității ar avea vreo influență asupra acestei concluzii. Având însă în vedere că acest principiu a fost invocat de părți și analizat în detaliu, vom prezenta, pentru motive de claritate și de exhaustivitate, câteva observații finale referitoare la implicațiile principiului legalității în prezenta cauză.

În observațiile sale scrise, persoana căutată invocă argumente întemeiate pe principiul legalității. În opinia sa, principiul legalității se aplică în ceea ce privește executarea unui MEA. Guvernele belgian și spaniol și Procureur‑Generaal (procurorul general) nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Potrivit definiției principiului legalității regăsite în jurisprudența Curții, luând în același timp în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), principiul legalității nu se aplică în acest caz. Chiar dacă observațiile scrise ale Comisiei se întemeiază pe considerente legate de principiul legalității, aceasta și‑a schimbat poziția în cadrul ședinței și a afirmat că principiul legalității nu este relevant în scopul interpretării articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru.

Potrivit jurisprudenței Curții, „principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), astfel cum este consacrat în special la articolul 49 alineatul (1) prima teză din [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], care constituie o expresie specifică a principiului general al securității juridice, prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, la data săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional” ( 29 ). Prin urmare, principiul legalității impune legislației Uniunii să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile. Această condiție este îndeplinită „atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală” ( 30 ). Principiul neretroactivității legii penale „se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri” ( 31 ).

Guvernul spaniol și cel belgian, precum și Procureur‑Generaal (procurorul general) arată că, în acest caz, interpretarea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru pe care aceștia o susțin nu ar însemna că principiul legalității este încălcat. Și aceasta, deoarece nici stabilirea comportamentului care constituie infracțiunea, nici pedeapsa aplicabilă nu sunt afectate în niciun fel. Referirea la legea aplicabilă la momentul emiterii MEA nu ar modifica legea aplicabilă cauzei penale. Aceasta ar fi utilizată doar în scopul aplicării unui instrument de cooperare judiciară. Aceste guverne susțin că, în conformitate cu jurisprudența Curții EDO, principiul legalității nu este aplicabil cazurilor de cooperare internațională în scopul aplicării sancțiunilor penale.

Suntem de acord cu această afirmație. Potrivit jurisprudenței Curții EDO, circumstanțele din prezenta cauză nu ar intra în sfera protecției conferite de articolul 7 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”). Desigur, această jurisprudență recunoaște că distincția dintre o „pedeapsă” [„fondul” care trebuie să facă obiectul articolului 7 paragraful 1 CEDO] și o măsură care se referă la executarea sau la aplicarea unei sancțiuni (bazându‑se mai mult pe elementele de „procedură”) nu este clară ( 32 ). Cu toate acestea, jurisprudența Curții EDO a menționat în mod constant că aplicarea diferitelor instrumente de cooperare internațională în scopul aplicării sancțiunilor penale nu se referă la pedeapsa în sine, ci la executarea acesteia, rămânând astfel în afara domeniului de aplicare al articolului 7 CEDO.

De exemplu, în Hotărârea Szabó împotriva Suediei, Curtea EDO a hotărât că nu a avut loc nicio procedură în temeiul articolului 7 CEDO, chiar dacă, la momentul în care reclamantul a săvârșit infracțiunea, Protocolul adițional la Convenția privind transferul persoanelor condamnate nu fusese încă ratificat de Suedia ( 33 ), iar transferul avea consecințe negative pentru eliberarea sa condiționată. Curtea EDO a hotărât că transferul reclamantului sau, mai precis, dispozițiile referitoare la eliberarea condiționată – care erau mai severe în Ungaria decât în Suedia – nu pot fi considerate ca echivalând cu o „pedeapsă” în sensul articolului 7 din CEDO, întrucât aspectele legate de eliberarea condiționată se refereau la executarea unei pedepse ( 34 ). Curtea EDO a confirmat aceeași abordare în ceea ce privește decizia‑cadru, considerând că „predarea […] [nu] reprezintă o pedeapsă aplicată […] pentru săvârșirea unei infracțiuni, ci o procedură destinată să permită executarea unei hotărâri pronunțate într‑un [alt stat membru]” ( 35 ).

În conformitate cu această abordare, Curtea EDO nu consideră că este problematic că diferite instrumente referitoare la cooperarea internațională sunt aplicate infracțiunilor săvârșite sau hotărârilor pronunțate înainte de intrarea lor în vigoare într‑un anumit stat ( 36 ). Această poziție a fost confirmată și în ceea ce privește MEA ( 37 ).

Această concepție a principiului legalității a inspirat și jurisprudența Curții în materie de MEA. În Hotărârea Advocaten voor de Wereld, Curtea a afirmat că faptul că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru elimină verificarea dublei incriminări nu determină încălcarea principiului legalității, dat fiind că definirea infracțiunilor și a pedepselor aplicabile continuă să fie reglementată de dreptul statului membru emitent ( 38 ). Această hotărâre a pus accentul pe încrederea reciprocă și pe faptul că respectarea principiului legalității trebuie să fie asigurată de statul membru emitent.

Se pare așadar că, potrivit atât jurisprudenței Curții, cât celei a Curții EDO, luarea în considerare a dreptului statului membru emitent la momentul emiterii MEA, în scopul evaluării condiției referitoare la durata pedepsei prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru, nu ar încălca principiul legalității consacrat la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interpretat în conformitate cu domeniul de aplicare al articolului 7 CEDO. Acest lucru se datorează faptului că o astfel de interpretare nu ar conduce la aplicarea în cauza penală a unei pedepse care nu a fost prevăzută de statul membru emitent la momentul săvârșirii infracțiunilor.

Totuși, trebuie avute în vedere trei considerații suplimentare.

În primul rând, dincolo de concepția strictă a domeniului de aplicare al principiului legalității, analiza principiului securității juridice acordă un sprijin suplimentar interpretării articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru propuse la punctul 91 din prezentele concluzii. Astfel, acest principiu înseamnă că, dincolo de domeniul restrâns al definirii infracțiunilor și a pedepselor din dreptul penal, dreptul Uniunii și legislația națională de transpunere trebuie să fie certe, iar aplicarea lor trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, în special în domeniul dreptului penal. Aplicarea acestui principiu se impune cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe asupra justițiabililor ( 39 ). Acest lucru este valabil nu numai în ceea ce privește normele materiale de drept penal, ci și în ceea ce privește dispozițiile procedurale de drept penal, precum decizia‑cadru, care pot conduce la privarea de libertate a persoanei căutate ( 40 ).

Acesta este contextul mai amplu în care jurisprudența referitoare la securitatea juridică impune ca normele juridice naționale să fie formulate fără echivoc, nu doar pentru a oferi persoanelor interesate o clară și precisă înțelegere a drepturilor și a obligațiilor lor, ci și pentru a permite instanțelor naționale să asigure aplicarea lor. Situația imprevizibilă care s‑ar crea prin interpretarea textului neconcludent al articolului 2 alineatul (2) astfel încât legea relevantă pentru evaluarea condiției referitoare la durata pedepsei s‑ar putea modifica ulterior în orice moment, ar fi dificil de conciliat cu cerințele de claritate și de previzibilitate impuse de principiul securității juridice.

În al doilea rând, deși este adevărat că în Hotărârea Advocaten voor de Wereld Curtea a susținut că articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu este contrar principiului legalității, ea a făcut acest lucru pe baza faptului că definirea infracțiunilor și a pedepselor aplicabile „continuă să fie reglementată de dreptul statului membru emitent, care, cum se prevede, de altfel, la articolul 1 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru, trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 UE, și, în consecință, principiul legalității incriminării și a pedepsei” ( 41 ). Cerințele impuse în această dispoziție referitoare la calificarea infracțiunilor, precum și la gravitatea acestor infracțiuni, prin referire la seria de pedepse prevăzute în statul membrul emitent, trebuie să fie aplicate în conformitate cu cel mai înalt nivel de securitate juridică. Acestea constituie baza încrederii care este solicitată din partea statului membru de executare și de care depinde în întregime succesul deciziei‑cadru ca sistem.

În sfârșit, din jurisprudența recentă a Curții rezultă că statele membre au abordări diferite în raport cu sfera de aplicare a principiului legalității ( 42 ). Aceste abordări diferite pot de asemenea rezona în analiza pe care aceste state o efectuează privind condițiile diferite de aplicare a instrumentelor de cooperare judiciară în spațiul de libertate, securitate și justiție, în special a deciziei‑cadru. O interpretare a dispoziției în litigiu precum cea susținută de guvernele spaniol și belgian, precum și de Procureur‑Generaal (procurorul general) ar risca să intre în conflict cu unele concepții naționale în legătură cu principiul legalității, într‑un domeniu în care decizia‑cadru, ea însăși, nu furnizează un răspuns lipsit de echivoc ( 43 ).

Odată ce am sugerat un răspuns la întrebarea concretă adresată de instanța de trimitere, considerăm că ar putea fi util ca, în loc de concluzie, să reamintim la ce anume nu se referă această cauză, astfel cum este aceasta prezentată Curții.

În primul rând, dintr‑o anumită perspectivă, faptele și contextul juridic care stau la baza cauzei penale din statul membru emitent ar putea fi interpretate ca intrând în conflict cu dreptul fundamental la libertatea de exprimare. Cauza cu care este sesizată Curtea nu se referă însă la astfel de chestiuni și nici nu privește în vreun fel temeinicia deciziilor de condamnare a căror executare se urmărește prin MEA în cauză.

În al doilea rând, prezenta cauză nu se referă nici la evaluarea primei condiții necesare pentru a declanșa aplicabilitatea articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru: infracțiunea de glorificare a terorismului și de umilire a victimelor terorismului, astfel cum este definită de Codul penal spaniol, poate fi automat subsumată infracțiunii de terorism, care este menționată drept una dintre cele 32 de infracțiuni cuprinse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (2)?

În al treilea rând, răspunsul furnizat la întrebările din prezenta cauză nu are de asemenea niciun impact asupra altor aspecte care ar putea afecta posibilul succes al MEA în litigiu, cum ar fi analiza predării pentru celelalte două infracțiuni pentru care a fost solicitată predarea sau aprecierea efectuată de autoritatea judiciară de executare a criteriului dublei incriminări prevăzut la articolul 2 alineatul (4) din decizia‑cadru cu privire la cele trei infracțiuni în litigiu.

În al patrulea rând, s‑ar putea de asemenea aminti că, din punctul de vedere al posibilelor consecințe practice și sistemice, analiza privind stabilirea (versiunii aplicabile în timp a) legii aplicabile relevante în raport cu statul membru emitent în temeiul articolului 2 alineatul (2) din decizia‑cadru nu poate fi automat transpusă interpretării articolului 2 alineatul (4) ( 44 ).

Pe baza considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Hof van Beroep te Gent (Curtea de Apel din Gent, Belgia) după cum urmează: – „Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre trebuie interpretat, în scopul evaluării pragului duratei maxime de cel puțin trei ani impuse în acesta, ca referindu‑se la legislația penală care este aplicabilă în statul membru emitent infracțiunii (infracțiunilor) concrete la care se referă MEA.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MICHAL BOBEK

prezentate la 26 noiembrie 2019 ( 1 )