Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 12 martie 2020.#Republica Cehă împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Resurse proprii ale Uniunii Europene – Răspunderea financiară a statelor membre – Cerere de scutire de la obligația de punere la dispoziție a resurselor proprii – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Scrisoare a Comisiei Europene – Noțiunea de „act atacabil” – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii.#Cauza C-575/18 P.

Prin recursul formulat, Republica Cehă solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 28 iunie 2018, Republica Cehă/Comisia ( 2 ), prin care acesta a respins acțiunea în anulare pe care Republica Cehă a formulat‑o împotriva pretinsei decizii a Comisiei Europene care ar fi cuprinsă în scrisoarea din 20 ianuarie 2015, emisă de directorul Direcției „Resurse proprii și programare financiară” a Direcției Generale Buget și care poartă referința Ares (2015)217973 (denumită în continuare „scrisoarea în litigiu”), pentru motivul inadmisibilității sale.

Acest recurs ridică numeroase probleme fundamentale în ceea ce privește funcționarea sistemului de resurse proprii tradiționale (RPT) al Uniunii, în ceea ce privește conceptul de plată cu rezerve, dar și, mai general, în ceea ce privește accesul statelor membre la protecție jurisdicțională efectivă în cazul litigiilor privind întinderea răspunderii lor financiare față de Uniune.

Articolul 263 primul paragraf TFUE prevede: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.”

Potrivit articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”): „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.”

Potrivit considerentului (2) al Deciziei 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene ( 3 ), sistemul de resurse proprii trebuie „să asigure resurse adecvate pentru dezvoltarea ordonată a politicilor [Uniunii], fiind supus unei discipline bugetare stricte”.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436, constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii Europene veniturile din, printre altele, taxe din Tariful vamal comun și alte taxe stabilite sau care urmează a fi stabilite de către instituțiile Uniunii în legătură cu comerțul cu țările terțe.

Articolul 8 alineatul (1) mai precizează că resursele proprii menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (a) sunt colectate de statele membre. Acestea pun la dispoziția Comisiei resursele menționate.

Considerentul (21) al Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 ( 4 ) menționează că o colaborare strânsă între statele membre și Comisie este de natură să faciliteze aplicarea corectă a regulilor financiare referitoare la resursele proprii.

În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, dreptul Uniunii asupra resurselor proprii la care se referă articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436 se constată de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului.

Articolul 6 alineatele (1) și (3) prevede: „(1) Contabilitatea resurselor proprii se ține de către trezoreria fiecărui stat membru sau a organismului desemnat de către fiecare stat membru și se structurează în funcție de natura resurselor. […] (3) (a) Drepturile constatate în conformitate cu articolul 2 se înregistrează în contabilitate, conform literei (b) din prezentul alineat, cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 din luna a doua următoare celei în care a fost constatat dreptul respectiv. (b) Drepturile constatate și neînregistrate în contabilitatea la care se referă litera (a), deoarece nu au fost recuperate încă și nu s‑a furnizat nicio cauțiune, se înscriu într‑o contabilitate separată, în termenul prevăzut la litera (a). Statele membre pot proceda în același mod atunci când drepturile constatate și acoperite de garanții fac obiectul contestărilor și sunt susceptibile de a suporta variații în urma diferendelor apărute. […]”

În temeiul articolului 9 alineatul (1): „Conform procedurii definite la articolul 10, fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l‑a desemnat. […]”

În conformitate cu articolul 10 alineatul (1), înregistrarea resurselor proprii prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436 trebuie făcută cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 a celei de a doua luni care urmează lunii în care s‑a constatat dreptul, conform articolului 2 din regulamentul menționat.

Articolul 11 alineatul (1) prevede că orice întârziere în înregistrările în contul prevăzut la articolul 9 alineatul (1) are drept rezultat plata de către statul membru în cauză a unor dobânzi de întârziere.

În sfârșit, potrivit articolului 17 alineatele (1)-(4): „(1) Statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 să fie puse la dispoziția Comisiei în condițiile prevăzute de prezentul regulament. (2) Statele membre sunt eliberate de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate care se dovedesc imposibil de recuperat: (a) fie din motive de forță majoră; (b) fie din alte motive care nu le sunt imputabile. Sumele aferente drepturilor constatate sunt declarate nerecuperabile printr‑o decizie a autorității administrative competente care constată imposibilitatea recuperării. Sumele aferente drepturilor constatate sunt considerate nerecuperabile în termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost constatată suma în conformitate cu articolul 2 sau, în caz de recurs administrativ sau judiciar, de la data adoptării, notificării sau publicării deciziei definitive. În cazul plăților eșalonate, termenul de cel mult cinci ani începe să curgă de la data ultimei plăți efective, în măsura în care aceasta nu stinge datoria. Sumele declarate sau considerate nerecuperabile sunt șterse definitiv din contabilitatea separată prevăzută la articolul 6 alineatul (3) litera (b). Acestea sunt menționate în anexa la extrasul de cont trimestrial prevăzut la articolul 6 alineatul (4) litera (b), precum și, după caz, în extrasul de cont trimestrial prevăzut la articolul 6 alineatul (5). (3) În termen de trei luni de la adoptarea deciziei administrative menționate la alineatul (2) sau în conformitate cu termenele prevăzute la alineatul menționat anterior, statele membre transmit Comisiei informații referitoare la cazurile în care s‑au aplicat dispozițiile alineatului (2), cu condiția ca valoarea drepturilor implicate constatate să depășească 50000 euro. […] Raportul respectiv, întocmit după un formular stabilit de Comisie după consultarea comitetului prevăzut la articolul 20, trebuie să includă toate aspectele necesare pentru o evaluare completă a motivelor menționate la alineatul (2) literele (a) și (b), care au împiedicat statul membru în cauză să pună la dispoziție sumele respective, precum și măsurile care au fost adoptate de statul membru în vederea asigurării recuperării. (4) Comisia dispune de un termen de șase luni de la primirea raportului prevăzut la alineatul (3) pentru a transmite propriile observații statului membru în cauză. Atunci când Comisia consideră necesar să solicite informații suplimentare, termenul de șase luni începe să curgă de la data primirii informațiilor suplimentare solicitate.”

Istoricul litigiului poate fi rezumat după cum urmează.

La 30 mai 2008, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a adoptat un raport final în urma unei investigații care privea verificări referitoare la importul din Laos de brichete de buzunar cu piatră, în perioada cuprinsă între anii 2004 și 2007. Aceste brichete erau în realitate originare din Republica Populară Chineză și ar fi trebuit să fie supuse unei taxe antidumping.

Raportul menționat arăta că „elementele de probă privind originea chineză stabilite în cursul misiunii de inspecție sunt suficiente pentru ca statele membre să deschidă o procedură administrativă de rectificare fiscală”. Potrivit raportului, era necesar „ca statele membre să efectueze audituri de monitorizare și, eventual, anchete privind importatorii în cauză și să deschidă, de urgență, o procedură de recuperare […]”.

În ceea ce privește Republica Cehă, concluziile raportului OLAF au evidențiat 28 de cazuri de import de mărfuri, care erau de competența a trei birouri vamale diferite.

Birourile vamale în cauză au luat măsuri pentru efectuarea rectificării și a recuperării fiscale în aceste 28 de cazuri.

Republica Cehă nu a fost însă în măsură să asigure rectificarea în termenul stabilit în niciunul dintre toate aceste 28 de cazuri.

Între luna noiembrie 2013 și luna noiembrie 2014, Republica Cehă a consemnat în sistemul WOMIS ( 5 ) 28 de cazuri de imposibilitate de colectare a resurselor proprii.

În lunile iulie și decembrie ale anului 2014, acest stat membru a comunicat Comisiei informații suplimentare, la cererea acesteia din urmă, prin intermediul sistemului WOMIS.

Prin scrisoarea în litigiu, directorul Direcției „Resurse proprii și programare financiară” a Direcției Generale Buget a Comisiei a informat autoritățile cehe că nu erau îndeplinite în niciunul dintre cazurile sus‑menționate condițiile de scutire de la obligația de punere la dispoziție a resurselor proprii, prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000. Acesta a invitat autoritățile cehe menționate să ia măsurile necesare pentru a credita contul Comisiei cu suma de 53976340 de coroane cehe (CZK) (aproximativ 2112708 euro), cel târziu până în prima zi lucrătoare care urmează celei de a nouăsprezecea zile a celei de a doua luni ulterioare lunii în care a fost trimisă scrisoarea menționată. Directorul sus‑menționat a adăugat că orice întârziere ar avea drept rezultat plata unor dobânzi de întârziere în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.

La 17 martie 2015, Republica Cehă a plătit suma în litigiu în contul Comisiei, reiterând în același timp rezervele sale cu privire la teza susținută de aceasta în scrisoarea în litigiu.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 martie 2015, Republica Cehă a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei despre care se pretinde că este cuprinsă în scrisoarea în litigiu.

Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 11 iunie 2015, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate pentru motivul că scrisoarea în litigiu nu constituie o decizie supusă acțiunilor în anulare. Republica Cehă și‑a prezentat observațiile cu privire la această excepție.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 20 iulie 2015, Republica Slovacă a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor Republicii Cehe.

Prin Decizia din 22 decembrie 2015, după ce a primit observațiile părților principale, Tribunalul a suspendat procedura în fața sa până la pronunțarea Hotărârilor Slovacia/Comisia ( 6 ) și România/Comisia ( 7 ). Procedura și‑a reluat cursul în urma pronunțării acestor hotărâri, iar părțile principale au fost invitate să se pronunțe cu privire la consecințele care trebuiau deduse din acestea.

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie pentru motivul, prezentat la punctele 64 și 87 din ordonanța menționată, că scrisoarea în litigiu nu constituie decât o simplă exprimare scrisă a unei opinii cu scop informativ, completată cu o invitație de a pune la dispoziție resurse proprii, astfel încât nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare.

Această calificare decurge dintr‑o analiză, pe de o parte, a contextului adoptării scrisorii în litigiu și a competențelor Comisiei în domeniul resurselor proprii ale Uniunii și, pe de altă parte, din conținutul acestei scrisori.

În primul rând, Tribunalul a statuat în esență că, în temeiul Deciziei 2007/436, precum și al Regulamentului nr. 1150/2000, revine direct statelor membre sarcina de a constata și de a pune la dispoziție resursele proprii (punctele 37-43 din ordonanța atacată), fără ca aceste acte să prevadă o procedură specifică la finalul căreia Comisia ar fi obligată să adopte o decizie referitoare la obligația de punere la dispoziție (punctul 47 din ordonanța menționată). În special, în ceea ce privește scutirea excepțională de la această obligație prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, Comisia ar putea numai să emită, în temeiul alineatului (4) al acestui articol, observații cu privire la motivele care au împiedicat un stat membru să pună la dispoziție o sumă declarată nerecuperabilă printr‑o decizie a autorității administrative naționale competente și cu privire la măsurile care au fost adoptate de acest stat membru în vederea asigurării recuperării. Aceste observații ar fi lipsite de valoare obligatorie și, prin urmare, de efecte juridice obligatorii (punctele 44-49 din ordonanța menționată).

În plus, la punctele 51-55 din ordonanța atacată, Tribunalul a adăugat în esență că eventualele diferende dintre un stat membru și Comisie cu privire la constatarea și la punerea la dispoziție a resurselor proprii intră sub incidența procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

În al doilea rând, Tribunalul a apreciat, la punctul 59 din ordonanța atacată, că din conținutul scrisorii în litigiu reiese că, în esență, Comisia a prezentat Republicii Cehe observațiile sale, în conformitate cu articolul 17 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1150/2000, cu privire la cererea acesteia din urmă de a fi scutită de la obligația de punere la dispoziție a sumei în litigiu și că această instituție a invitat acest stat membru să pună la dispoziție această sumă. În măsura în care această scrisoare menționa un termen pentru punerea la dispoziție a sumei respective, Tribunalul a arătat, la punctele 62 și 63 din această ordonanță, că, având în vedere conținutul global al scrisorii respective, menționarea unui asemenea termen nu permitea să se considere că Comisia intenționa să adopte un act care să producă efecte juridice obligatorii și că, prin această mențiune, scrisoarea în litigiu relua textul articolelor 10 și 11 din acest regulament.

În sfârșit, Tribunalul a respins diferitele argumente invocate de Republica Cehă. În special, în ceea ce privește un argument întemeiat pe dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, acesta a arătat, la punctele 81-84 din ordonanța atacată, următoarele: „81. […] pe de o parte, deși condiția privind efectele juridice obligatorii trebuie interpretată în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă așa cum este garantat la articolul 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este suficient să se amintească faptul că acest drept nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii, astfel cum rezultă și din explicațiile referitoare la respectivul articol 47, care trebuie luate în considerare, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din această cartă, în vederea interpretării sale. Prin urmare, interpretarea noțiunii «act atacabil» în lumina articolului 47 menționat nu poate conduce la înlăturarea acestei condiții fără a depăși competențele atribuite instanțelor Uniunii prin tratat (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Slovacia/Comisia, C‑593/15 P și C‑594/15 P, EU:C:2017:800, punctul 66 și Hotărârea din 25 octombrie 2017, România/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 68). 82. În plus, la primirea scrisorii [în litigiu], Republica Cehă avea posibilitatea să nu dea curs scrisorii [în litigiu], în așteptarea introducerii eventuale de către Comisie a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. 83. Desigur, din economia articolului 258 TFUE rezultă că Comisia nu este obligată să formuleze o asemenea acțiune, puterea de apreciere de care dispune în ceea ce privește oportunitatea de a sesiza Curtea cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor excluzând dreptul oricărei persoane de a‑i impune să ia poziție într‑un anumit sens (a se vedea Ordonanța din 14 septembrie 2015, România/Comisia, T‑784/14, nepublicată, EU:T:2015:659, punctul 55 și jurisprudența citată). 84. Cu toate acestea, Republica Cehă ar fi avut de asemenea posibilitatea să procedeze la o punere la dispoziție condiționată [a sumei] în cauză, formulând în același timp rezerve cu privire la temeinicia tezei susținute de această instituție, Curtea menționând în mai multe rânduri această posibilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 mai 1991, Comisia/Țările de Jos, C‑96/89, EU:C:1991:213, punctul 17, Hotărârea din 12 septembrie 2000, Comisia/Regatul Unit, C‑359/97, EU:C:2000:426, punctul 31, și Ordonanța din 4 octombrie 2007, Finlanda/Comisia, C‑457/06 P, nepublicată, EU:C:2007:582, punctul 39).”

În consecință, Tribunalul a respins acțiunea în anulare introdusă de Republica Cehă ca inadmisibilă, fără să se pronunțe cu privire la cererea de intervenție formulată de Republica Slovacă.

Potrivit recursului introdus la data de 13 septembrie 2018, Republica Cehă solicită Curții: – anularea ordonanței atacate; – respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Comisie; – trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la temeinicia acțiunii; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce o privește, Comisia solicită Curții: – respingerea recursului; – obligarea Republicii Cehe la plata cheltuielilor de judecată.

Regatul Țărilor de Jos a intervenit în susținerea concluziilor Republicii Cehe.

Părțile din recurs și‑au prezentat argumentele în cursul ședinței din 11 noiembrie 2019.

În susținerea recursului, recurenta invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolul 263 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă. Înainte de a examina argumentația părților, considerăm că este util să amintim principiile legale și jurisprudențiale care guvernează RPT și, în special, punerea lor la dispoziție.

RPT (inclusiv taxele vamale) au vocația de a finanța politicile Uniunii. Întrucât Uniunea nu dispune de un corp de agenți abilitați să perceapă aceste resurse, colectarea și gestionarea acestora revine statelor membre, cărora le sunt impuse mai multe obligații în această privință (în conformitate cu Regulamentul nr. 1150/2000, în ceea ce privește perioada relevantă în speță) ( 8 ).

Resursele proprii sunt datorate din momentul în care sunt constatate. Trebuie să se menționeze că statele membre sunt obligate să constate un drept asupra resurselor proprii „de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului” [a se vedea articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000] ( 9 ).

Statele membre nu dispun de nicio marjă de apreciere în această privință. Astfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, statele membre nu se pot exonera de obligația de a constata creanțele, chiar dacă le contestă, „cu riscul de a se admite ca echilibrul financiar al Uniunii să fie bulversat” prin comportamentul unui stat membru ( 10 ). Rezultă că orice contestație (eventuală) nu va putea fi formulată decât a posteriori.

Odată efectuată această constatare, fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria publică sau la organismul pe care acest stat l‑a desemnat. Fiecare stat membru acționează oarecum în calitate de bancher și de depozitar al resurselor în cauză, cu obligația de a le pune integral la dispoziția Comisiei, indiferent dacă acestea au făcut (sau nu au făcut) obiectul unei recuperări ( 11 ). Astfel, statele membre nu pot fi scutite de obligația de punere la dispoziție decât în cazurile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 – și anume atunci când sumele corespunzătoare drepturilor constatate se dovedesc imposibil de recuperat, fie din motive de forță majoră, fie din alte motive care nu sunt imputabile statelor în cauză.

Acest mecanism strict se justifică prin necesitatea de a asigura punerea la dispoziție „rapidă și eficace” a resurselor proprii ale Uniunii ( 12 ). Acesta urmărește în special să responsabilizeze statele membre.

Tot pentru acest motiv încălcarea obligațiilor evidențiate mai sus determină impunerea unor dobânzi de întârziere ridicate, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 1150/2000. În această privință, potrivit Curții, există „o legătură indisociabilă” între obligația de constatare a resurselor proprii, cea de a le înscrie în contul Comisiei în termenele stabilite și cea de plată a dobânzilor de întârziere ( 13 ).

În acest context, Comisia are sarcina să se asigure că statele membre își îndeplinesc obligațiile. Aceasta este abilitată să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în conformitate cu articolul 258 TFUE atunci când un stat membru încalcă obligațiile menționate.

În cazul unei contestații cu privire la existența RPT sau la suma datorată de un stat membru, acesta poate evita sancțiunea dobânzilor de întârziere „punând la dispoziția Comisiei sumele solicitate, formulând în același timp rezerve cu privire la temeinicia tezei susținute de această instituție” ( 14 ).

Cu toate acestea, Curtea nu a definit modalitățile unei asemenea plăți cu rezerve. Aceasta nu s‑a pronunțat nici cu privire la aspectul dacă o asemenea plată poate – în definitiv – să fie considerată „perfectă” din punct de vedere juridic sau dacă statul membru în cauză rămâne în stare de neîndeplinire a obligațiilor.

Curtea a menționat doar că, deși unui stat membru nu i se poate refuza de către Comisie beneficiul unei plăți cu rezerve, regimul RPT se opune posibilității (Comisiei) de a negocia condițiile și modalitățile unei asemenea plăți ( 15 ).

Această situație rezultă dintr‑o particularitate a regimului RPT: Comisia nu dispune de nicio putere decizională în temeiul Regulamentului nr. 1150/2000.

Astfel, deși Comisia este obligată să formuleze observații în temeiul articolului 17 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1150/2000 cu privire la aspectul dacă un stat membru poate fi scutit de obligația sa de punere la dispoziție, ea nu este chemată să adopte o decizie în această privință. De asemenea, statele membre păstrează controlul conturilor pe care le țin în numele Comisiei și pot chiar să retragă din acestea sumele în litigiu ( 16 ), cu riscul de a trebui să facă față, dacă este cazul, unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și plății dobânzilor de întârziere menționate mai sus.

Nu este vorba despre o omisiune a legiuitorului: acesta a ales în mod deliberat să nu confere o asemenea putere Comisiei. Astfel, într‑o propunere de modificare a Regulamentului nr. 1150/2000 din anul 2003, noul articol 17 alineatul (4) prevedea adoptarea unei „decizii motivate a Comisiei” în cazul unui dezacord cu privire la aspectul dacă o nerecuperare definitivă rezulta din motive de forță majoră sau din alte motive neimputabile statului membru în cauză ( 17 ). Consiliul a respins această propunere. Statele membre au preferat să își păstreze prerogativele și au refuzat Comisiei orice putere decizională în ceea ce privește sumele care trebuie plătite.

Totuși, această lipsă a puterii decizionale nu repune în discuție rolul Comisiei în calitate de gardian al tratatelor și nici abilitarea sa de a formula avize juridice cu privire la obligațiile ce revin statelor membre în temeiul Regulamentului nr. 1150/2000.

În acest cadru, astfel cum s‑a arătat în doctrină, Comisia trebuie (uneori) să adreseze statelor membre recalcitrante scrisori cu conținut cominatoriu ( 18 ).

Curtea a constatat deja că asemenea scrisori nu constituie „acte atacabile” în temeiul articolului 263 TFUE ( 19 ), astfel încât statele membre care doresc să conteste analiza Comisiei se confruntă cu o dilemă corneliană: fie refuză să pună la dispoziția Comisiei sumele solicitate, expunându‑se astfel riscului de a trebui să plătească dobânzi de întârziere foarte ridicate; fie, pentru a se proteja de acest risc, efectuează o plată cu rezerve, fără a avea însă certitudinea că Comisia va iniția procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor care permite soluționarea litigiului pe fond de către Curte ( 20 ).

Recursul cu care este sesizată Curtea în speță este simptomatic pentru această situație juridică aproape kafkiană. Republica Cehă a dorit să repună în discuție analiza formulată de Comisie în scrisoarea în litigiu. În acest scop, ea a efectuat o plată cu rezerve și a introdus o acțiune în anulare întemeiată pe articolul 263 TFUE. Tribunalul a refuzat să admită această acțiune, pentru motivul că scrisoarea în litigiu nu constituie un act atacabil. În ceea ce o privește, Comisia a apreciat că nu există o neîndeplinire a obligațiilor în măsura în care plata solicitată a fost efectuată – rezervele formulate fiind, se pare, lipsite de efect juridic în opinia sa ( 21 ).

În lumina acestui context juridic special, vom analiza în continuare motivul unic invocat de recurentă în susținerea recursului său și argumentele invocate de celelalte părți din recurs.

Prin intermediul motivului unic, întemeiat pe încălcarea articolului 263 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă, Republica Cehă susține – în esență – că nu dispune de nicio cale de atac efectivă pentru a deduce judecății instanței Uniunii litigiul dintre aceasta, pe de o parte, și Comisie, pe de altă parte, cu privire la existența (sau inexistența) unei obligații de punere la dispoziție a RPT, contrar celor indicate de Tribunal la punctul 81 și următoarele din ordonanța atacată.

Cu titlu introductiv, Republica Cehă subliniază că, atunci când Comisia invită un stat membru să pună la dispoziția sa un cuantum al resurselor proprii prin intermediul unui document precum scrisoarea în litigiu, acest stat membru este – de facto – obligat să plătească în termenul stabilit cuantumul solicitat, în pofida rezervelor pe care le formulează în privința tezei Comisiei. Astfel, în lipsa unei asemenea plăți, acest stat membru ar risca să fie obligat să plătească dobânzi de întârziere ridicate în cazul constatării neîndeplinirii obligației sale de punere la dispoziție. Cuantumul acestor dobânzi ar depinde, în practică, de data la care Comisia inițiază procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și de durata acestei proceduri și ar fi, prin urmare, în afara controlului statului membru în cauză.

Or, în primul rând, având în vedere puterea discreționară de care dispune Comisia în ceea ce privește inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor ( 22 ) și inexistența unei condiții privind termenul în acest scop, un stat membru nu ar avea nicio certitudine cu privire la examinarea pe fond a diferendului de către Curte. În măsura în care accesul la instanță ar depinde, în acest sens, de bunăvoința Comisiei, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă nu ar fi garantat ( 23 ).

Situația ar fi diferită numai dacă, în urma unei plăți cu rezerve efectuate de statul membru în cauză, Comisia ar fi obligată să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în privința statului membru menționat. În prezent ( 24 ), o asemenea obligație nu ar reieși însă nici din ordonanța atacată, nici din jurisprudența Curții în materie de plată cu rezerve. În plus, această jurisprudență ar fi lipsită de precizie în ceea ce privește condițiile, precum și efectele unei asemenea plăți, ar genera o stare de insecuritate juridică și ar compromite dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.

În al doilea rând, Republica Cehă susține că practica actuală a Comisiei arată că aceasta nu se consideră obligată să introducă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în cazul unei plăți cu rezerve ( 25 ).

În al treilea rând, Republica Cehă consideră că insuficiențele protecției jurisdicționale a unui stat membru (în cazul unei plăți cu rezerve), astfel cum reies din argumentele prezentate mai sus, constituie un element al „contextului de fapt și de drept” al emiterii scrisorii în litigiu, care constituie un criteriu pertinent pentru aprecierea naturii atacabile a acestei scrisori ( 26 ). Or, având în vedere acest context, noțiunile de „efecte juridice obligatorii” și de „act atacabil” ar trebui interpretate într‑un mod diferit de cel reținut de Tribunal în ordonanța atacată, în scopul garantării dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

Republica Cehă precizează că a reformulat rezervele (în ceea ce privește obligația sa de a pune la dispoziție suma în litigiu) și a solicitat Comisiei să îi restituie suma respectivă sau să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, fără succes.

Regatul Țărilor de Jos, care a intervenit în susținerea concluziilor Republicii Cehe, afirmă că scrisoarea în litigiu era menită să producă efecte juridice, în special în măsura în care a stabilit, în mod autonom, data de la care sunt datorate dobânzile de întârziere.

Comisia contestă temeinicia motivului unic.

Înainte de toate, aceasta subliniază că Republica Cehă nu repune nicidecum în discuție interpretarea (prezentată în special la punctele 42 și 47 din ordonanța atacată) a Deciziei 2007/436 și a Regulamentului nr. 1150/2000 și potrivit căreia revine statelor membre sarcina de a constata resursele proprii ale Uniunii, și potrivit căreia aceste instrumente nu prevăd nicio procedură specifică care să permită Comisiei să adopte o decizie cu privire la obligația de punere la dispoziție a RPT. În acest sens, Comisia se consideră lipsită de orice putere decizională.

În lipsa, de altfel necontestată de Republica Cehă, a unei asemenea competențe recunoscute Comisiei, aceasta este abilitată să comunice statului membru în cauză avizul său cu privire la calificarea anumitor sume drept RPT care aparțin Uniunii. Cu toate acestea, întrucât un asemenea aviz este lipsit de efecte juridice, el nu poate fi supus acțiunilor în anulare.

Potrivit Comisiei, argumentele Republicii Cehe întemeiate pe dreptul la protecție jurisdicțională efectivă ca urmare a riscului financiar asociat dobânzilor de întârziere nu ar trebui să conducă la o concluzie diferită. Astfel, Comisia consideră că argumente analoge au fost deja respinse în Hotărârea Slovacia/Comisia.

În această privință, Comisia adaugă, în observațiile formulate cu privire la memoriul în intervenție al Regatului Țărilor de Jos, că acest din urmă stat membru nu a prezentat niciun argument care să justifice diferențierea prezentei cauze de cele în care s‑a pronunțat Hotărârea Slovacia/Comisia. De altfel, obligația de a plăti dobânzi de întârziere ar fi simpla consecință necesară a neîndeplinirii de către statul membru în cauză a obligației sale, care i‑ar reveni în temeiul reglementării referitoare la sistemul RPT, de a pune resursele menționate la dispoziția Comisiei în timp util (chiar dacă acesta ar contesta obligația sa de a plăti sumele în cauză).

Pe de altă parte, Comisia arată că, având în vedere stadiul actual al sistemului RPT, un diferend dintre aceasta, pe de o parte, și un stat membru, pe de altă parte, în legătură cu obligația acestuia de a constata și de a pune la dispoziție resursele menționate nu ar putea fi soluționat decât printr‑un singur mijloc: procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. În această privință, ea face trimitere la punctele 51 și 53-55 din ordonanța atacată, la care Tribunalul a subliniat competența exclusivă a Curții în ceea ce privește stabilirea obligațiilor statelor membre în materie.

În răspunsurile sale la întrebările Curții, Comisia a precizat de asemenea că, în pofida rezervelor formulate, plata efectuată de Republica Cehă este perfectă din punct de vedere juridic și că aceste rezerve nu constituie o încălcare a legislației privind RPT ( 27 ). Potrivit Comisiei, formularea unilaterală de rezerve de către statul membru în cauză nu poate modifica statutul juridic al fondurilor care trebuie puse în mod necondiționat la dispoziția sa, în temeiul legislației privind RPT. A contrario, stabilitatea financiară și ratingul Uniunii ar risca să fie grav perturbate.

În plus, Comisia mai menționează că, în cazul în care un stat membru este convins de temeinicia poziției sale și dorește să recupereze fondurile puse la dispoziție, acesta are posibilitatea de a efectua (în mod unilateral) o corecție în contabilitatea pe care o ține, fără să fie necesar să prevadă mecanisme de protecție judiciară în acest scop. Procedând astfel, statul membru s‑ar expune totuși unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, cu riscul de a trebui să achite in fine dobânzile de întârziere prevăzute de legislația privind RPT. Aceste dobânzi de întârziere ar fi, într‑o oarecare măsură, prețul care trebuie plătit de statul membru care ar acționa împotriva avizului Comisiei, „pe riscul său” ( 28 ). În cazul în care Comisia ar întârzia să introducă o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, majorând astfel cuantumul dobânzilor datorate, instanța Uniunii ar fi abilitată să reducă sarcina ce revine statului membru în cauză în acest sens.

În opinia noastră, trebuie efectuată o apreciere în două etape succesive.

Într‑o primă etapă, vom examina chestiunea dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat inadmisibilitatea acțiunii în anulare introduse de recurentă împotriva scrisorii în litigiu, în lipsa unui act atacabil. Astfel cum vom explica în continuare, considerăm că poziția reținută de Tribunal este exactă din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, este de asemenea incontestabil faptul că, în această stare, regimul RPT cuprinde o lacună, în sensul că nu permite unui stat membru să conteste în mod util poziția reținută de Comisie fără să își asume riscul de a se pune „în afara legii” și de a i se impune plata unor dobânzi de întârziere foarte ridicate.

Pentru acest motiv, vom examina, într‑o a doua etapă, soluții alternative care permit să se ofere statelor membre o cale de atac jurisdicțională efectivă în cazul unui litigiu privind obligația de punere la dispoziție a RPT.

Potrivit unei jurisprudențe constante, sunt considerate „acte atacabile” în sensul articolului 263 TFUE „orice dispoziții adoptate de instituțiile Uniunii, indiferent de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice obligatorii” ( 29 ).

Pentru a stabili dacă un act atacat produce asemenea efecte, trebuie examinat conținutul acestuia ( 30 ). Aceste efecte trebuie apreciate în funcție de criterii obiective, precum conținutul său, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției autoare a actului ( 31 ).

Observăm, în această privință, că Tribunalul a efectuat o analiză detaliată și riguroasă a contextului trimiterii scrisorii în litigiu, precum și a competențelor Comisiei în materie de RPT, la punctele 36-56 din ordonanța atacată. Tribunalul a apreciat că Comisia nu este abilitată să adopte o decizie susceptibilă să producă efecte juridice obligatorii și că scrisoarea în litigiu trebuie considerată ca având o valoare informativă și ca o simplă invitație.

Având în vedere cadrul legal și jurisprudențial expus anterior (ne referim la punctele 41-58 din prezentele concluzii), analiza Tribunalului se dovedește a fi exactă.

Această constatare pare să fie împărtășită de părțile din recurs. Observăm în orice caz că, în ședință, Republica Cehă nu a fost în măsură să stabilească exact temeiul juridic al deciziei pretins adoptate de Comisie în speță: astfel, după cum am amintit, niciun articol din Regulamentul nr. 1150/2000 nu conferă Comisiei vreo putere decizională.

În ceea ce privește conținutul scrisorii în litigiu, recurenta nu reușește să stabilească nici de ce analiza efectuată de Tribunal la punctele 57-64 din ordonanța atacată ar fi eronată ( 32 ).

În ceea ce privește argumentul Regatului Țărilor de Jos potrivit căruia scrisoarea în litigiu ar produce efecte juridice întrucât ar determina curgerea dobânzilor de întârziere la o dată diferită de cea prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, arătăm că un asemenea argument a fost deja respins de Curte ca fiind insuficient pentru a conferi asemenea efecte unei scrisori de această natură ( 33 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, se ridică numai chestiunea accesului la o protecție jurisdicțională efectivă, în temeiul articolului 47 din cartă.

Republica Cehă invită într‑o oarecare măsură Curtea să redefinească noțiunea de act atacabil pentru a o extinde la documente precum scrisoarea în litigiu, cu unicul scop de a deschide o cale de atac statelor membre în cazul unui litigiu în materie de punere la dispoziție a RPT.

Tribunalul a amintit, în mod întemeiat, că dreptul la o cale de atac efectivă consacrat de articolul menționat 47 din cartă nu are „ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate” ( 34 ). În acest sens, reinterpretarea (propusă de Republica Cehă) a noțiunii de act atacabil în lumina acestui articol nu poate fi admisă, întrucât ar conduce la înlăturarea unei condiții de admisibilitate, într‑un mod care ar depăși competențele atribuite de tratate instanței Uniunii.

În plus, deși imperfecțiunea sistemului RPT poate fi negată cu dificultate, astfel cum am arătat deja ( 35 ), avem totuși îndoieli că acțiunea în anulare ar fi soluția cea mai adecvată în vederea remedierii lacunelor pe care le‑am identificat.

Astfel, teza susținută de recurentă ar implica faptul că Comisia își arogă o putere decizională pentru a stabili obligațiile statelor membre în materie de RPT. Astfel cum am arătat în mai multe rânduri, având în vedere repartizarea competențelor în materie de RPT, este incontestabil faptul că Comisia nu dispune de o asemenea putere și, de altfel, aceasta nu a pretins niciodată că exercită o asemenea putere.

Dacă Comisia și‑ar fi arogat o asemenea putere și ar fi adoptat efectiv un act care produce efecte juridice (quod non), atunci acesta ar putea fi anulat, din lipsă de temei juridic.

Cu toate acestea – presupunând că s‑ar admite această teză – nu este mai puțin adevărat că contenciosul anulării nu ar permite să se ajungă la o modificare a pretinsei decizii a Comisiei. Tribunalul ar trebui să o anuleze pentru lipsă de competență – fără a putea însă să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, prin urmare, fără a fi în măsură să soluționeze adevărata problemă, și anume determinarea obligațiilor statului membru în cauză privind RPT.

În opinia noastră, este vorba, așadar, în orice caz, despre o cale fără ieșire.

În acest sens, motivul unic invocat de Republica Cehă este inoperant, iar recursul trebuie respins ca nefondat, întrucât Tribunalul a constatat în mod întemeiat inadmisibilitatea acțiunii în anulare, în lipsa unui act atacabil.

Ce alte soluții trebuie avute în vedere, în lipsa posibilității Republicii Cehe de a introduce o acțiune în anulare?

Comisia susține statu quo. Potrivit acesteia, nu este deloc anormal ca un stat membru care nu este de acord cu analiza sa să nu aibă altă opțiune decât să se pună „în afara legii” și să își asume riscul de a i se impune dobânzi de întârziere considerabile, în schimbul speranței (iar nu al certitudinii) de a ajunge la o examinare a situației de către Curte, prin intermediul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor. De asemenea, potrivit Comisiei, rezervele formulate de un stat membru atunci când acesta procedează la punerea la dispoziție a unei sume în litigiu aferente RPT ar fi (de facto) lipsite de orice consecință juridică: plata ar fi perfectă din punct de vedere juridic, astfel încât o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu se poate justifica în asemenea împrejurări. Aceasta admite cel mult că formularea rezervelor ar putea justifica, în temeiul principiului cooperării loiale, o obligație (în sarcina sa) de a iniția un „dialog constructiv” cu statul membru în cauză, care să urmărească apropierea punctelor de vedere: în urma unui asemenea dialog, după ce a fost lămurit în mod corespunzător de aprecierea Comisiei, acest stat membru s‑ar putea hotărî să admită temeinicia analizei acesteia din urmă sau să retragă fondurile puse în prealabil la dispoziția acesteia – expunându‑se astfel (din nou) riscului de a trebui să plătească dobânzi de întârziere ridicate în cazul unei hotărâri a Curții prin care se constată neîndeplinirea obligației de punere la dispoziție a RPT.

Nu suntem de acord cu această analiză, pe care o considerăm circulară și inaptă să dea un răspuns satisfăcător la problematica accesului la protecție jurisdicțională efectivă ( 36 ).

În opinia noastră, cu titlu introductiv, trebuie clarificat conceptul de plată cu rezerve. Până în prezent, astfel cum am arătat mai sus, la punctele 48-50 din prezentele concluzii, Curtea nu a dezvoltat conceptul menționat și nu a definit conturul juridic al acestuia.

Interpretarea susținută de Comisie lipsește rezervele menționate de orice semnificație și de orice conținut concret. În opinia noastră, trebuie, dimpotrivă, să se considere că o plată cu rezerve nu poate fi considerată perfectă din punct de vedere juridic și implică, așadar, o neîndeplinire a obligațiilor. Curtea a admis acest procedeu pentru a permite statelor membre să evite consecințe financiare prejudiciabile (legate de dobânzile de întârziere impuse de legislația privind RPT), exprimând totodată în mod formal un dezacord cu privire la statutul juridic al fondurilor în cauză ( 37 ). O plată cu rezerve implică faptul că creanța subiacentă rămâne în litigiu. Comisia nu poate considera o asemenea plată ca fiind obținută (definitiv).

Deși fondurile în cauză au fost puse efectiv la dispoziția Comisiei și aceasta le poate utiliza, nu este mai puțin adevărat că rezervele exprimate de statul membru nu pot fi ignorate și necesită o clarificare definitivă. Considerăm că procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, care permite un schimb constructiv de opinii între Comisie și statul membru în cauză (cel puțin în cursul fazei precontencioase), poate constitui un forum adecvat în acest scop.

Se ridică următoarea întrebare: într‑un asemenea caz, Comisia poate fi obligată să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor?

Ar trebui depășite două obstacole jurisprudențiale înainte de a ajunge la o asemenea concluzie.

Pe de o parte, astfel cum a amintit Curtea în mai multe rânduri, Comisia, având în vedere rolul său de gardian al tratatului, este singura competentă să decidă dacă este oportun să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Aceasta este de asemenea singura competentă să decidă dacă este oportun să continue procedura precontencioasă prin trimiterea unui aviz motivat, la fel cum are posibilitatea, dar nu obligația, la finalul acestei proceduri, de a sesiza Curtea în vederea constatării de către aceasta din urmă a pretinsei neîndepliniri a obligațiilor ( 38 ). Această putere total discreționară nu suportă (a priori) nicio excepție ( 39 ). În materie de RPT, Tribunalul a apreciat deja că puterea de apreciere de care dispune Comisia în ceea ce privește oportunitatea de a sesiza Curtea cu o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor exclude dreptul oricărei persoane de a‑i impune să ia poziție într‑un anumit sens ( 40 ).

Pe de altă parte, astfel cum am menționat la punctul 50 de mai sus, Curtea a statuat deja că regimul RPT „se opune posibilității de a negocia condițiile și modalitățile de plată” ( 41 ). Curtea a precizat, cu aceeași ocazie, că principiile cooperării loiale și securității juridice nu sunt de natură a conferi statului membru în cauză dreptul la deschiderea unor negocieri, în special în vederea introducerii unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor îndreptate împotriva sa ( 42 ).

Pe scurt, potrivit acestei jurisprudențe, Comisia dispune, așadar, de o putere de natură discreționară, iar statul membru în cauză poate, desigur, să exprime rezerve, dar nu are dreptul de a impune Comisiei să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor și nici de a condiționa plata sa de inițierea unei asemenea proceduri ( 43 ).

Pentru a depăși aceste două obstacole jurisprudențiale, Curtea va trebui, așadar, să constate – cu titlu pur excepțional – o obligație a Comisiei de a iniția o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cazul unei plăți cu rezerve. Această obligație va fi strict limitată la materia resurselor proprii ( 44 ).

Această obligație de a acționa se justifică din două motive.

În primul rând, în temeiul articolului 17 alineatul (1) TUE, Comisia „asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora”. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții. În acest temei, Comisia este obligată să asigure buna aplicare a Regulamentului nr. 1150/2000 ( 45 ). În acest cadru, Comisia trebuie să monitorizeze și să controleze punerea corectă la dispoziție a RPT de către statele membre. Astfel cum am arătat mai sus, o plată cu rezerve nu poate fi nicidecum considerată perfectă și necesită o clarificare a cărei efectuare va reveni, în definitiv, Curții ( 46 ).

În al doilea rând, o asemenea obligație se justifică și în lumina principiului cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE și reflectat în considerentul (21) al Regulamentului nr. 1150/2000 ( 47 ) coroborat cu articolul 47 din cartă, care consacră dreptul la o cale de atac efectivă. Astfel, în lipsa unei asemenea obligații care să revină Comisiei și ținând seama de practica actuală a acesteia, care constă în a considera o plată cu rezerve ca fiind „perfectă”, litigiul dintre Comisie și statul membru în cauză cu privire la temeinicia obligației de punere la dispoziție a RPT ar persista ( 48 ) și nu ar fi niciodată soluționat de instanță. Statul membru în cauză nu ar fi în măsură să deducă judecății organului competent în acest scop, și anume Curtea, conformitatea comportamentului său cu prevederile legislației în materie de RPT ( 49 ).

Presupunând că Curtea refuză să constate existența unei asemenea obligații ce revine Comisiei, ce altă soluție ar putea fi avută în vedere pentru a permite Republicii Cehe să supună acest litigiu aprecierii instanței Uniunii și să obțină, dacă este cazul, restituirea sumei în litigiu?

În opinia noastră, o acțiune în despăgubire ar putea permite de asemenea să se deducă judecății Tribunalului litigiul menționat ( 50 ), astfel încât statul membru în cauză să poată recupera suma în litigiu în mod legal și reglementat.

Astfel, sistemul RPT se întemeiază pe ideea că aceste resurse aparțin în mod exclusiv Uniunii din momentul constatării lor. În principiu, statele membre sunt chemate să joace numai rolul de colectori ai resurselor menționate și nu au vocația de a se sărăci cu ocazia colectării și gestionării acestora. Situația este diferită în cazul în care asemenea resurse se dovedesc imposibil de recuperat, fără ca statul membru în cauză să poată invoca forța majoră sau alte motive care nu îi sunt imputabile: într‑o asemenea situație, statul membru va trebui să procedeze la punerea la dispoziție a acestor resurse din propriile fonduri.

În cazul unui litigiu în această privință și în măsura în care efectuează plata formulând rezerve, acest stat membru nu va putea recupera suma în litigiu fără să se expună riscurilor financiare evidențiate anterior.

În acest context, trebuie examinate două piste de natură compensatorie, în conformitate cu articolul 268 și cu articolul 340 al doilea paragraf TFUE ( 51 ). Este vorba despre acțiunea în răspundere extracontractuală pentru culpă și despre acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză (acțiunea „de in rem verso”), a căror existență a fost constatată de Curte în Hotărârea Masdar ( 52 ).

Considerăm că prima pistă (răspunderea extracontractuală pentru culpă) trebuie înlăturată.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit depind de îndeplinirea unui ansamblu de condiții referitoare la ilegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, la existența prejudiciului și la existența unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat ( 53 ).

În ceea ce privește nelegalitatea actului sau a omisiunii în cauză, instanța trebuie să poată stabili existența unei încălcări suficient de grave a unei reguli de drept care are ca obiect să confere drepturi persoanelor de drept privat ( 54 ), care rezultă dintr‑o alegere deliberată sau din neglijența instituției în cauză.

În speță, trebuie amintit că Comisia este lipsită de orice putere decizională în ceea ce privește obligațiile de punere la dispoziție a RPT; în plus, un stat membru nu poate fi considerat o persoană de drept privat; și, în sfârșit, existența unei simple diferențe de interpretare a legislației între Comisie și statul membru menționat nu este suficientă pentru a stabili o „încălcare gravă” a unei reguli de drept, care să constituie o culpă imputabilă Comisiei ( 55 ).

În lipsa unei asemenea încălcări, nu este necesar să se aprecieze respectarea celorlalte două condiții menționate la punctul 115 (de mai sus) ( 56 ).

Prin urmare, această primă pistă compensatorie trebuie abandonată.

Trebuie examinată a doua pistă compensatorie evocată mai sus: acțiunea pentru îmbogățire fără justă cauză.

Curtea a stabilit în Hotărârea Masdar că „potrivit principiilor comune sistemelor de drept ale statelor membre, o persoană care a suferit o pierdere care sporește patrimoniul unei alte persoane fără să existe vreun temei juridic pentru această îmbogățire are, ca regulă generală, dreptul la o restituire, până la concurența acestei pierderi, din partea persoanei îmbogățite” ( 57 ). În această privință, „o acțiune în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii impune, pentru a fi admisă, dovada îmbogățirii fără temei juridic legitim a Uniunii și a unei sărăciri a reclamantului legate de îmbogățirea menționată” ( 58 ).

Acțiunea întemeiată pe o îmbogățire fără justă cauză nu face parte din regimul răspunderii extracontractuale în sens strict ( 59 ), pentru angajarea căreia este necesară întrunirea condițiilor enumerate la punctul 115 din prezentele concluzii.

Se admite în general în tradiția țărilor de drept civil că reclamantul care acționează în temeiul îmbogățirii fără justă cauză trebuie să dovedească: (i) o îmbogățire, (ii) o sărăcire, (iii) o legătură de cauzalitate între această îmbogățire și această sărăcire, (iv) caracterul subsidiar al acestei acțiuni, și (v) inexistența unei cauze de îmbogățire și de sărăcire ( 60 ).

Această acțiune este subsidiară întrucât „nu poate servi, printr‑o deviere, la acordarea a ceea ce legea nu permite să se acorde” ( 61 ). Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză se opune admiterii acesteia atunci când reclamantul a dispus de o altă acțiune pe care a lăsat‑o să se piardă ( 62 ), în special prin expirarea termenului de prescripție.

Îmbogățirea trebuie să fie lipsită de orice cauză juridică, în sensul că transferul patrimonial efectuat nu își poate găsi rațiunea de a fi într‑o obligație legală sau contractuală ori într‑o liberalitate (cum ar fi, de exemplu, o donație).

În speță, în cazul unei plăți cu rezerve, considerăm că cele cinci elemente menționate la punctul 123 din prezentele concluzii sunt întrunite.

Astfel, după cum am arătat la punctul 111 (de mai sus), atunci când trebuie să se hotărască să plătească, din propriile fonduri, RPT pe care nu a fost în măsură să le recupereze de la debitor (care ar fi trebuit să onoreze datoria vamală), statul membru se sărăcește și, în consecință, Uniunea se îmbogățește în mod corelativ. Legătura de cauzalitate este clară. Este de asemenea incontestabil faptul că, în asemenea împrejurări, acțiunea de in rem verso ar avea un caracter subsidiar, întrucât nu există o cale de atac care să permită statului membru în cauză să conteste analiza realizată de Comisie și să recupereze suma în litigiu. În sfârșit, în opinia noastră, din moment ce Tribunalul constată, cu titlu declarativ, că statul membru în cauză nu era efectiv obligat să pună suma în litigiu la dispoziția Comisiei, plata (cu sau fără rezerve) devine ipso facto lipsită de orice temei juridic. Întrucât această constatare este retroactivă, a cincea condiție (și anume inexistența cauzei) este îndeplinită.

Tribunalul, atunci când se va pronunța cu privire la această acțiune, va trebui să stabilească suma exactă care va trebui restituită statului membru în cauză. În opinia noastră, pentru a nu perturba echilibrul financiar al instituțiilor Uniunii, restituirea ar trebui să privească exclusiv capitalul care a fost pus efectiv la dispoziția Uniunii de acest stat membru. Acest capital nu are vocația de a produce dobânzi în beneficiul aceluiași stat membru.

În sfârșit, Tribunalul va trebui de asemenea să verifice respectarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii, în special în lumina normelor referitoare la prescripție ( 63 ).

În opinia noastră, motivul invocat de Republica Cehă trebuie respins ca nefondat și, prin urmare, recursul trebuie respins.

Cu toate acestea, ar fi oportun ca Curtea să ofere un răspuns la problematica evidențiată prin acest recurs constatând, astfel cum am explicat la punctele 100-108 din prezentele concluzii, că o plată cu rezerve nu poate fi considerată perfectă din punct de vedere juridic și că, în asemenea împrejurări, Comisia este obligată să formuleze o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în vederea stabilirii încălcării, de către statul membru în cauză, a obligațiilor sale de punere la dispoziție a RPT.

În lipsa unei asemenea acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, singura altă pistă care permite supunerea unui asemenea litigiu aprecierii instanței Uniunii ar fi o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

În opinia noastră, pista acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor obligatorie este cea mai adecvată, în sensul că aceasta ar permite Curții să se pronunțe cu privire la fondul problemei, și anume respectarea de către statul membru în cauză a obligațiilor sale în materie de RPT, și să constate, dacă este cazul, o neîndeplinire a acestora. Inconvenientul major, a cărui importanță nu trebuie subestimată, este că această pistă ar implica stabilirea unei excepții de la regula jurisprudențială în temeiul căreia Comisia dispune de o libertate de apreciere completă în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. Acest obstacol nu este insurmontabil, cu condiția ca această excepție să fie în mod clar limitată la materia RPT.

Considerăm că pista acțiunii în despăgubire (întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză) este mai puțin adaptată, întrucât ar determina Tribunalul să trebuiască (indirect) să se pronunțe cu privire la respectarea de către un stat membru a obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii: nu acesta este rolul său, având în vedere arhitectura jurisdicțională care prevalează la ora actuală. O asemenea pistă rămâne totuși acceptabilă, ca soluție implicită.

În viitor, ar fi evident de dorit ca legiuitorul să se sesizeze el însuși cu această problematică și să îmbunătățească funcționarea sistemului RPT, prevăzând un mecanism de control jurisdicțional adecvat. În așteptarea acestei inițiative, revine totuși Curții sarcina de a rezolva problema care îi este prezentată întemeindu‑se pe instrumentele procedurale existente în dreptul Uniunii.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Cehe la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune ca recurenta să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisie.

Articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care este de asemenea aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

Prin urmare, Regatul Țărilor de Jos suportă propriile cheltuieli de judecată.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: – Respinge recursul. – Republica Cehă suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisia Europeană. – Regatul Țărilor de Jos suportă propriile cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 12 martie 2020 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Tratatul FUE

Carta

Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului

Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului

Istoricul litigiului

Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

Concluziile părților din recurs și procedura în fața Curții

Analiză

Regimul RPT

Argumentele părților

Apreciere

Prima etapă: inexistența unui act atacabil în speță

A doua etapă: examinarea soluțiilor alternative

Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată

Concluzie