Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 31 octombrie 2019.#Bondora AS împotriva lui Carlos V. C. și a lui XY.#Cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia n° 11 de Vigo și Juzgado de Primera Instancia n° 20 de Barcelona.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Procedura europeană de somație de plată – Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 – Furnizare de documente suplimentare în sprijinul creanței – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13/CEE – Control exercitat de instanța sesizată în cadrul unei cereri de somație europeană de plată.#Cauzele conexate C-453/18 și C-494/18.

O instanță sesizată cu o cerere de somație europeană de plată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 ( 2 ), referitoare la un contract încheiat între un profesionist și un consumator, este obligată să controleze din oficiu eventuala existență a unor clauze abuzive, în sensul Directivei 93/13/CEE ( 3 )? În acest context, instanța respectivă este abilitată să solicite reclamantului să îi comunice o copie a contractului care justifică cererea sa, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din regulamentul menționat? În caz contrar, ce concluzii ar trebui deduse de aici în ceea ce privește validitatea Regulamentului nr. 1896/2006, în special în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)?

Acestea sunt în esență întrebările fundamentale adresate Curții de instanțele de trimitere în speță. În acest temei, pentru prima dată, Curtea va fi chemată să clarifice relația dintre cerințele Regulamentului nr. 1896/2006 și, respectiv, cele ale Directivei 93/13 în ceea ce privește atribuțiile instanței.

Aceste două instrumente de drept al Uniunii par să urmărească obiective a priori antinomice: protecția consumatorului prin intervenția activă a instanței, în ceea ce privește directiva, și accelerarea și simplificarea recuperării creanțelor prin intermediul inversării contenciosului și al unei răspunderi crescute a pârâtului, în cazul regulamentului.

Va reveni Curții sarcina de a stabili dacă unul dintre aceste obiective trebuie să prevaleze asupra celuilalt sau – astfel cum considerăm – în realitate este posibil ca ele să fie conciliate printr‑o interpretare coroborată a acestor două instrumente.

Articolul 38 din cartă prevede: „Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.”

Al patrulea, al cincilea, al douăzeci și unulea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins: „întrucât statele membre au responsabilitatea de a se asigura că contractele încheiate cu consumatorii nu conțin clauze abuzive; întrucât, în general, consumatorii nu cunosc normele de drept care, în alte state membre, reglementează contractele pentru vânzarea de bunuri sau de servicii; […] […] întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor [a se citi «de către un profesionist»] și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive; […] întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

În conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din Directiva 93/13, scopul acesteia este de „apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «între un profesionist»] și un consumator”.

Articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede: „Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «de către un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede: „Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «de către un profesionist»].”

Considerentele (9), (13) și (14) ale Regulamentului nr. 1896/2006 au următorul cuprins: „(9) Scopul prezentului regulament este de a simplifica, de a accelera și de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată, și de a asigura libera circulație a somațiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu mai este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoașterii și executării. […] (13) Reclamantul ar trebui să fie obligat să furnizeze, în cererea de somație europeană de plată, informații suficiente pentru identificarea și justificarea clară a creanței astfel încât să permită pârâtului să decidă în cunoștință de cauză fie să se opună acesteia, fie să nu o conteste. (14) În acest context, reclamantul ar trebui să fie obligat să includă o descriere a elementelor de probă în sprijinul creanței. În acest scop, formularul de cerere ar trebui să cuprindă o listă cât mai exhaustivă posibil a elementelor de probă prezentate în mod obișnuit în sprijinul creanțelor pecuniare.”

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, intitulat „Obiectul”, prevede: „(1) Prezentul regulament are drept obiect: (a) simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată; și (b) asigurarea liberei circulații a somațiilor europene de plată în toate statele membre prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoașterii și executării. (2) Prezentul regulament nu împiedică reclamantul să‑și valorifice o creanță în sensul articolului 4 recurgând la o altă procedură prevăzută de legislația unui stat membru sau de legislația comunitară.”

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare”: „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială în litigiile transfrontaliere, indiferent de natura instanței. Acesta nu reglementează materia fiscală, materia vamală sau materia administrativă, nici răspunderea statului pentru acțiuni sau omisiuni comise în exercitarea puterii publice (acta iure imperii).”

Articolul 2 alineatele (2) și (3) din regulamentul menționat enumeră alte excepții în ceea ce privește domeniul său de aplicare, care nu sunt relevante în speță.

Articolul 3 din Regulamentul nr. 1896/2006, intitulat „Litigii transfrontaliere”, prevede: „(1) În sensul prezentului regulament, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel puțin una din părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate. (2) Domiciliul se determină în conformitate cu articolele 59 și 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2002 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. […]”

Potrivit articolului 7 din acest regulament, intitulat „Cererea de somație europeană de plată”: „(1) Cererea de somație europeană de plată se introduce utilizându‑se formularul tip A din anexa I. (2) Cererea conține următoarele elemente: (a) numele și adresa părților și, după caz, ale reprezentanților acestora, precum și ale instanței sesizate; (b) valoarea creanței, în special principalul și, după caz, dobânzile, penalitățile contractuale și costurile; (c) în cazul în care se cer dobânzi la creanță, rata dobânzii și perioada pentru care se cer aceste dobânzi, cu excepția cazului în care la principal se adaugă automat dobânzi legale în temeiul legislației statului membru de origine; (d) cauza acțiunii, inclusiv descrierea circumstanțelor invocate ca temei al creanței și, după caz, a dobânzilor cerute; (e) o descriere a elementelor de probă în sprijinul creanței; (f) temeiul competenței și (g) caracterul transfrontalier al litigiului în sensul articolului 3. […]”

Articolul 8 din Regulamentul nr. 1896/2006, intitulat „Examinarea cererii”, prevede: „Instanța sesizată cu o cerere de somație europeană de plată examinează, în cel mai scurt termen și bazându‑se pe formularul de cerere, dacă sunt îndeplinite condițiile menționate la articolele 2, 3, 4, 6 și 7 și dacă cererea apare a fi întemeiată. Această examinare poate fi efectuată cu ajutorul unei proceduri automatizate.”

Articolul 9 din acest regulament, intitulat „Completări și rectificări”, prevede: „(1) În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile menționate la articolul 7, instanța dă reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice cererea, cu excepția cazului în care aceasta este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă. În acest scop, instanța utilizează formularul tip B din anexa II. (2) Atunci când instanța cere reclamantului să completeze sau să rectifice cererea, aceasta stabilește un termen pe care îl consideră corespunzător având în vedere circumstanțele. Instanța poate proroga acest termen în cazul în care consideră util acest lucru.”

În conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din regulamentul menționat, în cazul în care condițiile prevăzute la articolul 8 sunt îndeplinite numai pentru o parte a cererii, instanța informează reclamantul cu privire la aceasta. Reclamantul este invitat să accepte sau să refuze o propunere de somație europeană de plată pentru suma stabilită de instanță. În temeiul articolului 10 alineatul (2) din același regulament, în cazul în care el acceptă propunerea instanței, aceasta emite o somație pentru partea din cerere care a fost acceptată de reclamant. Urmările care decurg din aceasta pentru restul cererii inițiale sunt reglementate de legislația națională.

Potrivit articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1896/2006: „Respingerea cererii nu îl împiedică pe reclamant să‑și valorifice creanța printr‑o nouă cerere de somație europeană de plată sau prin orice altă procedură prevăzută de legislația unui stat membru.”

Articolul 12 din acest regulament, intitulat „Emiterea unei somații europene de plată”, prevede: „(1) În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8, instanța emite somația europeană de plată în cel mai scurt termen și în principiu în termen de treizeci de zile de la introducerea cererii, utilizând formularul tip E din anexa V. În calculul termenului de treizeci de zile nu este cuprins și termenul necesar reclamantului pentru a completa, rectifica sau modifica cererea. (2) Somația europeană de plată se emite împreună cu o copie a formularului de cerere. Aceasta nu cuprinde informațiile furnizate de reclamant în apendicele 1 și 2 ale formularului tip A. […] (4) În conformitate cu somația europeană de plată, pârâtul este informat că: (a) somația a fost emisă numai pe baza informațiilor furnizate de reclamant și nu a fost verificată de către instanță; (b) somația va deveni executorie cu excepția cazului în care s‑a făcut opoziție la instanță, în conformitate cu articolul 16; (c) atunci când s‑a făcut opoziție procedura continuă în fața instanțelor competente din statul membru de origine în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu excepția cazului în care reclamantul a cerut în mod expres ca procedura să ia sfârșit în acest caz. […]”

Potrivit articolului 22 alineatul (3) din regulamentul menționat, o somație europeană de plată nu poate face în niciun caz obiectul unei reexaminări pe fond în statul membru de executare.

În conformitate cu articolul 26 din același regulament, orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin Regulamentul nr. 1896/2006 este reglementat de legislația națională.

În sfârșit, formularul tip A, care figurează în anexa I la acest regulament, conține o serie de rubrici care trebuie completate de reclamant. În speță, trebuie evidențiate rubricile având următoarele numere: 6 („Principalul”), 7 („Dobândă”), 8 („Penalități contractuale”), 9 („Costuri”), 10 („Elemente de probă disponibile în sprijinul creanței”) și 11 („Declarații și informații suplimentare”).

În conformitate cu a douăzeci și treia dispoziție finală din Ley 1/2000 de 7 de enero 2000, de Enjuiciamiento Civil ( 4 ) (Legea nr. 1/2000 din 7 ianuarie 2000 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare „LEC”), care introduce măsuri de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1896/2006 în dreptul spaniol și, mai exact, cu punctele 2 și 11 din aceasta: „2. Cererea de somație europeană de plată se introduce prin utilizarea formularului tip A din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, fără să fie necesar să se prezinte vreun document, care, în cazul în care se prezintă, nu va fi admis. […] 11. Aspectele procedurale nereglementate de Regulamentul nr. 1896/2006 în ceea ce privește emiterea unei somații europene de plată sunt reglementate de dispozițiile [LEC] referitoare la procedura de somație de plată.”

Potrivit articolului 815 alineatul 4 din LEC: „În cazul în care cererea de plată a creanței se întemeiază pe un contract încheiat între o societate sau un profesionist și un consumator sau un utilizator, Letrado de la Administración de Justicia (grefierul), anterior emiterii somației, notifică cererea instanței pentru ca aceasta să poată aprecia eventualul caracter abuziv al oricărei clauze care constituie temeiul cererii sau care a dat naștere sumei solicitate. Instanța examinează din oficiu dacă vreuna dintre clauzele care constituie temeiul cererii sau care a dat naștere sumei solicitate poate fi calificată drept abuzivă. Dacă apreciază că vreuna dintre clauze poate fi astfel calificată, ea invită părțile să prezinte observații în termen de cinci zile. După ascultarea părților, instanța se pronunță prin ordonanță în termen cinci zile. În această procedură nu este obligatorie intervenția unui avocat sau a unui reprezentant. În cazul în care instanța constată caracterul abuziv al vreuneia dintre clauzele contractuale, ordonanța pronunțată determină consecințele acestei constatări, dispunând fie respingerea cererii ca nefondată, fie continuarea procedurii fără aplicarea clauzelor considerate abuzive. Dacă instanța apreciază că nu există clauze abuzive, constată acest lucru, iar Letrado de la Administración de Justicia (grefierul) emite somația împotriva debitorului în condițiile prevăzute la alineatul 1. În orice caz, ordonanța pronunțată poate fi atacată direct cu apel.”

Bondora AS (denumită în continuare „Bondora”) este o societate comercială care a încheiat un contract de împrumut cu un consumator, domnul Carlos V. C. La 21 martie 2018, această societate a formulat o cerere de somație europeană de plată pentru suma de 755,27 euro împotriva consumatorului menționat, la Juzgado de Primera Instancia no 11 de Vigo (Tribunalul de Primă Instanță nr. 11 din Vigo, Spania).

Dat fiind că creanța invocată de Bondora rezulta dintr‑un contract de împrumut încheiat cu un consumator, în temeiul articolului 815 alineatul 4 din LEC, instanța de trimitere a solicitat Bondora să prezinte documente în susținerea creanței menționate pentru a verifica eventualul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în acest contract de împrumut.

Bondora a refuzat să prezinte documentele menționate arătând în primul rând că, în conformitate cu a douăzeci și treia dispoziție finală punctul 2 din LEC, întrucât este vorba despre o cerere de somație europeană de plată, nu este necesară prezentarea unor documente în susținerea creanței menționate și, în al doilea rând, că articolele 8 și 12 din Regulamentul nr. 1896/2006 nu fac nicio referire la prezentarea unor documente pentru emiterea unei somații europene de plată.

Instanța de trimitere consideră că o asemenea interpretare a reglementării menționate la punctul anterior poate ridica dificultăți atunci când creanța a cărei executare este solicitată se întemeiază pe un contract încheiat cu un consumator.

Astfel, în cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere a reținut că articolul 815 alineatul 4 din LEC a fost adoptat, în forma sa actuală, ca urmare a jurisprudenței Curții și, în special, a Hotărârii Banco Español de Crédito ( 5 ), care a consacrat necesitatea unui control din oficiu al clauzelor abuzive în cadrul unei proceduri de somație de plată din dreptul național.

Potrivit instanței de trimitere, refuzul Bondora de a prezenta documentele respective în susținerea creanței sale, în temeiul celei de a douăzeci și treia dispoziții finale punctul 2 din LEC, are ca efect să nu permită instanței sesizate să exercite controlul pe care articolul 815 alineatul 4 din aceeași lege i‑l impune în cazul unei cereri de somație de plată referitoare la un consumator.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13] și jurisprudența cu privire la interpretarea acestui articol trebuie interpretate în sensul că articolul menționat se opune unei norme naționale, precum a douăzeci și treia dispoziție finală [punctul 2] din [LEC], care prevede că, în cadrul unei cereri de somație europeană de plată, nu este necesar să se prezinte documente și că, în cazul în care se prezintă, ele nu vor fi admise? 2) Articolul 7 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul [nr. 1896/2006] trebuie interpretat în sensul că această dispoziție nu interzice [instanței] să solicite instituției creditoare să prezinte documentele pe care își întemeiază cererea rezultată dintr‑un contract de împrumut de consum încheiat între un profesionist și un consumator, dacă instanța consideră indispensabilă examinarea documentelor respective pentru a aprecia eventuala existență a unor clauze abuzive în contractul încheiat între părți și respectarea în acest fel a prevederilor Directivei [93/13] și a jurisprudenței privind interpretarea acesteia?”

În această a doua cauză, aceeași societate (și anume Bondora) a încheiat un contract de împrumut cu un alt consumator, XY. La 17 mai 2018, Bondora a solicitat Juzgado de Primera Instancia no 20 de Barcelona (Tribunalul de Primă Instanță nr. 20 din Barcelona, Spania) să emită o somație de plată europeană împotriva lui XY, pentru suma de 1818,66 euro.

În formularul tip A (anexa I la Regulamentul nr. 1896/2006), Bondora a precizat că XY este un consumator și că ea dispune de contractul de împrumut pe care se întemeia cererea, precum și valoarea stabilită a creanței. Bondora a indicat de asemenea că, în cazul în care consumatorul ar decide să formuleze opoziție, ea ar solicita nepronunțarea asupra fondului.

Constatând calitatea de consumator a uneia dintre părțile la litigiu, instanța de trimitere a solicitat Bondora să completeze punctul 11 din formularul tip A, intitulat „Declarații și informații suplimentare”, precizând împărțirea creanței, precum și reproducând clauzele contractului invocate în susținerea creanței.

Bondora a refuzat să furnizeze aceste informații, afirmând că, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1896/2006, ea nu era obligată să prezinte mai multe elemente de probă în susținerea creanței sale. Astfel, în conformitate cu a douăzeci și treia dispoziție finală punctul 2 din LEC, în cazul unei cereri de somație europeană de plată nu este necesară prezentarea unor documente în susținerea creanței. În plus, această societate a arătat de asemenea că alte instanțe admiseseră deja astfel de cereri de somație de plată, fără a‑i solicita să îndeplinească alte cerințe.

Instanța de trimitere ridică, astfel, problema interpretării Regulamentului nr. 1896/2006 în lumina imperativului protecției consumatorilor și a jurisprudenței Curții ( 6 ). Potrivit instanței de trimitere, emiterea unei somații europene de plată referitoare la un consumator în lipsa oricărui control privind existența unor clauze abuzive ar putea încălca imperativul protecției consumatorilor și, astfel, articolul 38 din cartă și articolul 6 alineatul (1) TUE.

Tot potrivit instanței de trimitere, articolul 38 din cartă, articolul 6 alineatul (1) TUE, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opun unei dispoziții naționale, precum a douăzeci și treia dispoziție finală punctul 2 din LEC, în măsura în care aceasta permite instanței să ia cunoștință de conținutul clauzelor contractului pentru a putea efectua controlul din oficiu al clauzelor potențial abuzive.

În schimb, dacă Regulamentul nr. 1896/2006 nu ar permite să se obțină nicio precizare suplimentară pentru a verifica eventuala existență a unor clauze abuzive, regulamentul menționat ar trebui considerat ca fiind contrar articolului 6 alineatul (1) TUE și articolului 38 din cartă.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O dispoziție națională precum a douăzeci și treia dispoziție finală punctul 4 din [LEC], care nu permite prezentarea și nici solicitarea unui contract sau a calcului defalcat al creanței care face obiectul unei cereri de somație europeană de plată, în care pârâtul este un consumator și există indicii că s‑ar putea cere sume bazate pe clauze abuzive, este compatibilă cu articolul 38 din cartă, cu articolul 6 alineatul (1) [TUE], precum și cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva [93/13]? 2) Este conform cu articolul 7 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul [nr. 1896/2006] să se solicite reclamantului, în cazul cererilor introduse împotriva unui consumator, să indice, la punctul 11 din formularul tip A, calculul defalcat al creanței solicitate? De asemenea, este conform cu dispoziția respectivă să se solicite ca, la același punct 11, să se transcrie conținutul clauzelor din contract pe care se întemeiază cererile introduse împotriva unui consumator, care depășesc obiectul principal al contractului, pentru a aprecia caracterul abuziv al acestora? 3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, instanța de trimitere solicită Curții de Justiție să stabilească dacă este posibil, în conformitate cu versiunea în vigoare a Regulamentului nr. 1896/2006, să se examineze din oficiu, înainte de emiterea somației europene de plată, dacă un contract încheiat cu un consumator conține clauze abuzive și, în cazul unui răspuns afirmativ, să stabilească dispoziția în temeiul căreia se poate realiza controlul din oficiu. 4) În cazul în care în conformitate cu versiunea actuală a Regulamentului nr. 1896/2006 nu se poate efectua controlul din oficiu al existenței clauzelor abuzive înainte de emiterea somației europene de plată, instanța de trimitere solicită Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la validitatea regulamentului menționat din perspectiva articolului 38 din cartă și a articolului 6 alineatul (1) [TUE].”

Prin decizia președintelui Curții din 6 septembrie 2018, cele două cauze au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise a procedurii. Conexarea celor două cauze a fort ulterior menținută pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii.

Guvernele spaniol, leton și maghiar, precum și Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul European au depus observații scrise.

Întrucât părțile nu au solicitat organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, aceasta a decis să nu o organizeze.

Înainte de a examina întrebările preliminare adresate de instanțele de trimitere, trebuie stabilită aplicabilitatea Directivei 93/13 și a Regulamentului nr. 1896/2006 în speță.

În ceea ce privește Directiva 93/13, aceasta se aplică contractelor încheiate între un profesionist și un consumator [articolul 1 alineatul (1) din directiva menționată].

În speță, din informațiile menționate în cererile de decizie preliminară reiese că litigiile principale privesc creanțe aferente unor contracte de împrumut încheiate între Bondora, o entitate având calitatea de profesionist, și consumatori (Carlos V. C. și XY). În consecință, Directiva 93/13 este aplicabilă în cadrul litigiilor principale.

În ceea ce privește Regulamentul nr. 1896/2006, domeniul de aplicare al acestuia este determinat de articolul 2, conform căruia regulamentul respectiv se aplică „în materie civilă și comercială în litigiile transfrontaliere, indiferent de natura instanței”, sub rezerva excepțiilor enumerate la alineatele (1), (2) și (3) ale aceluiași articol.

În speță, din informațiile menționate în cererile de decizie preliminară reiese că litigiile principale sunt în materie civilă și comercială și nu corespund vreuneia dintre excepțiile amintite mai sus. În schimb, problema dacă litigiile menționate prezintă un „caracter transfrontalier”, în sensul articolului 2 alineatul (1) din acest regulament, rămâne deschisă.

Astfel, acest aspect nu a fost evocat în deciziile de trimitere, care păstrează tăcerea cu privire la aspectul privind localizarea sediului Bondora.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel puțin una din părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate. Domiciliul menționat este determinat potrivit dispozițiilor relevante ale Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ( 7 ), și anume articolele 62 și 63. Acestea prevăd, printre altele, că determinarea locului de domiciliu al unei părți revine instanței sesizate cu cererea.

Prin urmare, va reveni instanțelor de trimitere să stabilească dacă este respectată cerința prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006. Totuși, la prima vedere, conform cercetărilor pe care le‑am efectuat, Bondora pare a fi o societate al cărei sediu statutar este situat în Estonia și care este înscrisă în registrul persoanelor juridice din acest stat membru. Prin urmare, cerința consacrată la articolul 3 alineatul (1) pare a priori îndeplinită.

Instanțele de trimitere vor fi chemate să pună în aplicare cerințele instrumentelor dreptului derivat al Uniunii aplicabile în speță. Dat fiind că Regulamentul nr. 1896/2006 și Directiva 93/13 constituie instrumente de drept derivat și, mai precis, acte legislative (în sensul articolului 289 TFUE), care beneficiază de un rang egal în ierarhia normelor ( 8 ), și dat fiind că nicio dispoziție a regulamentului nu exclude și nici nu restrânge în mod expres aplicarea directivei, trebuie efectuată, prin urmare, o interpretare coroborată a celor două instrumente pentru a stabili dacă este posibilă o interpretare armonioasă a acestora.

În analiza care urmează, vom examina împreună prima și a doua întrebare adresate în cauzele C‑453/18 și C‑494/18, precum și a treia întrebare din cauza C‑494/18, apoi vom analiza cea de a patra întrebare adresată în cauza C‑494/18.

Prin intermediul acestor întrebări preliminare, instanțele de trimitere urmăresc să se stabilească în esență: – dacă instanța națională sesizată cu o cerere de somație europeană de plată aferentă unui contract încheiat între un profesionist și un consumator este abilitată să controleze din oficiu natura potențial abuzivă a clauzelor prevăzute în contractul respectiv, așa cum impun articolele 6 și 7 din Directiva 93/13, astfel cum au fost interpretate de Curte, luând în considerare articolul 38 din cartă și articolul 6 alineatul (1) TUE; – dacă, în acest temei, instanța sesizată poate solicita reclamantului, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006, coroborat cu articolul 7 alineatul (2) literele (d) și (e) din acest regulament, să reproducă conținutul clauzelor contractuale pe care se întemeiază cererea sa ori să furnizeze o copie a contractului invocat în susținerea creanței, în scopul efectuării controlului menționat mai sus, și – în consecință, dacă dispozițiile menționate anterior ale Regulamentului nr. 1896/2006 se opun unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care califică drept inadmisibile documentele suplimentare prezentate de un reclamant, precum o copie a contractului care justifică creanța invocată.

Pentru a da un răspuns la această triplă problemă, trebuie analizate, în primul rând, principiile consacrate la articolul 38 din cartă, la articolele 6 și 7 din Directiva 93/13, precum și de jurisprudența Curții referitoare la atribuțiile instanței, în special în cadrul unor cereri de somație de plată din dreptul național, înainte de a examina transpunerea acestora în contextul Regulamentului nr. 1896/2006, în lumina formulării, a contextului și a obiectivelor acestor instrumente ( 9 ).

Arătăm că articolul 38 din cartă prevede că politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor. Articolul 6 alineatul (1) TUE prevede că „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în [cartă]”, aceasta din urmă având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Potrivit Explicațiilor cu privire la cartă ( 10 ), principiul conținut în articolul 38 se întemeiază pe articolul 169 TFUE. În temeiul acestuia din urmă, pentru a promova interesele consumatorilor și pentru a asigura un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, Uniunea contribuie, printre altele, la protecția intereselor economice ale acestora.

Articolele 6 și 7 din Directiva 93/13 consacră două obiective. Este vorba, pe de o parte, de a evita ca consumatorii să fie ținuți de clauze abuzive (astfel cum sunt definite în directiva menționată) și, pe de altă parte, de a descuraja profesioniștii să recurgă la acest tip de clauze în contractele încheiate cu consumatorii.

Aceste dispoziții au ocazionat o jurisprudență bogată în cursul ultimilor 20 de ani. Trebuie prezentate pe scurt concluziile relevante pentru analiza noastră în speță ( 11 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante începând cu anul 2000 ( 12 ), sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Potrivit Curții, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, situația de inegalitate care există între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract ( 13 ).

În lumina acestor considerații, Curtea a statuat că, în cadrul atribuțiilor ce revin instanței naționale în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13, aceasta este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale și, procedând astfel, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și profesionist ( 14 ), iar aceasta, de îndată ce dispune „de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens” ( 15 ). În acest scop, instanța trebuie să poată dispune din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză care figurează în contractul care face obiectul litigiului intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 ( 16 ).

Potrivit jurisprudenței Curții, aceste obligații ce revin instanței naționale trebuie să fie considerate necesare pentru a asigura o protecție efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul, care nu este neglijabil, ca acesta să nu își cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăți în exercitarea acestora ( 17 ).

În această privință, Curtea a subliniat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 constituie o dispoziție cu caracter imperativ și trebuie considerat ca fiind o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică ( 18 ).

Principiile amintite mai sus sunt aplicabile în cadrul procedurilor accelerate sau simplificate, precum o procedură de somație de plată din dreptul național ( 19 ).

O asemenea procedură permite unui creditor să obțină rapid și cu puține formalități un titlu executoriu pentru creanțe necontestate. Deși modalitățile precise variază de la o țară la alta, este vorba totuși în esență despre o procedură care nu implică nicio dezbatere în contradictoriu pe fond, cu excepția ipotezei în care debitorul o declanșează prin formularea unei opoziții. Acest transfer al inițiativei procedurale către pârât, denumit „inversarea contenciosului”, înseamnă că revine destinatarului somației de plată sarcina de a iniția procedura contradictorie pentru a evita ca aceasta să devină executorie ( 20 ).

Mecanismul somației de plată impune, în acest sens, o răspundere considerabilă pârâtului. În fapt, această inversare a contenciosului înseamnă că dezbaterea judiciară contradictorie este amânată și condiționată – întrucât depinde de o contestație activă din partea pârâtului. În lipsa unei astfel de contestații, această dezbatere nu va avea loc niciodată. Deși acest mecanism prezintă avantaje importante în ceea ce privește eficacitatea și celeritatea, el creează totuși un dezavantaj procedural în detrimentul pârâtului, a fortiori atunci când acesta este partea dezavantajată, de exemplu un consumator care poate fi surprins de inițierea unei asemenea proceduri ( 21 ).

Înainte de a analiza jurisprudența Curții în această materie, trebuie formulată o observație introductivă cu privire la tipurile de proceduri de somație de plată care există în cadrul Uniunii.

În cadrul diferitor state membre, se disting în general două forme de proceduri de somație de plată ( 22 ), și anume, pe de o parte, procedurile denumite documentare (sau „cu probă”) ( 23 ) și, pe de altă parte, procedurile nedocumentare („fără probă”) ( 24 ).

În contextul unei proceduri naționale de somație de plată cu caracter documentar a fost determinată Curtea să se pronunțe – pentru prima dată – cu privire la obligația instanței de a constata din oficiu clauzele abuzive înaintea oricărei opoziții formulate de pârât. Acesta era obiectul cauzei Banco Español de Crédito ( 25 ).

După ce a amintit principiile generale enunțate mai sus, Curtea a observat că modalitățile procedurilor naționale de somație de plată sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre, în temeiul autonomiei lor procedurale. Potrivit unei jurisprudențe constante, această autonomie procedurală este totuși încadrată de cerința respectării principiilor echivalenței ( 26 ) și efectivității ( 27 ).

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a amintit că fiecare caz trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale ( 28 ).

După ce a efectuat o analiză a caracteristicilor sistemului spaniol al somației de plată și, în special, a termenului scurt de opoziție impus pârâtului (20 de zile), Curtea a considerat că un astfel de sistem procesual, care nu permite instanței sesizate cu o cerere de somație de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune deja de toate elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în lipsa unei opoziții formulate de acesta din urmă, este de natură să „aducă atingere efectivității protecției pe care urmărește să o asigure Directiva 93/13” ( 29 ).

Astfel, Curtea a apreciat că, ținând seama de configurația generală, de modul de desfășurare și de particularitățile procedurii somației de plată care prevalează în dreptul spaniol, exista un risc care nu era neglijabil ca „consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie deoarece aceștia pot renunța să se apere având în vedere costurile pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că nu își cunosc drepturile sau nu sesizează exact conținutul acestora, sau ca urmare a conținutului limitat al cererii de somație de plată formulate de vânzători sau de furnizori și, așadar, ca urmare a caracterului incomplet al informațiilor de care dispun” ( 30 ).

Curtea a elaborat astfel o grilă de analiză deosebit de utilă pentru a stabili riscul de a se aduce atingere efectivității protecției de care trebuie să poată beneficia consumatorii în temeiul Directivei 93/13 ( 31 ). Ca urmare a acestei hotărâri, Regatul Spaniei și‑a modificat legislația. Această reformă a condus la modul de redactare actual al articolului 815 alineatul 4 din LEC, menționat de instanțele de trimitere în speță.

Curtea a completat analiza sa în Hotărârea Finanmadrid EFC, potrivit căreia Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune „unei reglementări naționale […] care nu permite instanței sesizate cu executarea unei ordonanțe de plată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, în cazul în care autoritatea sesizată cu cererea de ordonanță de plată nu este competentă să procedeze la o astfel de apreciere” ( 32 ).

Hotărârea Profi Credit Polska ( 33 ) a permis Curții să își precizeze poziția, în contextul unei proceduri de drept național în care instanța de trimitere nu dispunea de elementele de fapt și de drept necesare în vederea examinării caracterului abuziv al clauzelor care justificau cererea ( 34 ). O asemenea examinare putea interveni numai în ipoteza unei opoziții formulate de consumator.

În această hotărâre, Curtea a recunoscut că „o protecție efectivă a drepturilor conferite consumatorului de [Directiva 93/13] nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a ordonanței de plată, un control din oficiu, [de către instanța națională], al naturii potențial abuzive a clauzelor cuprinse în contractul în cauză” ( 35 ). Procedura din dreptul național pusă în discuție trebuie „să fie examinată în ansamblul său, incluzând atât prima etapă, care precedă formularea opoziției, cât și a doua etapă, care urmează acesteia” ( 36 ).

După ce a amintit principiul autonomiei procedurale, precum și principiul efectivității, Curtea a subliniat că consumatorii trebuie să aibă „posibilitatea […] de a formula opoziție în condiții procedurale rezonabile, astfel încât exercitarea drepturilor lor să nu fie supusă unor condiții, în special unor termene sau unor cheltuieli, care să reducă în practică exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13” ( 37 ).

În acest temei, Curtea a statuat, după ce a amintit criteriile de analiză evocate la punctul 75 din prezentele concluzii, că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 menționată se opune unei reglementări naționale „care permite emiterea unei ordonanțe de plată […] în cazul în care instanța sesizată […] nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor […], având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă” ( 38 ).

Ce concluzie trebuie dedusă din această jurisprudență?

În opinia noastră, trebuie să se concluzioneze că un control judiciar al naturii (potențial) abuzive a clauzelor invocate în susținerea creanței sale de către reclamant trebuie să fie posibil, în stadiul examinării cererii de somație de plată, inclusiv în cazul unei proceduri de tip nedocumentar (fără probă), cu excepția cazului în care pârâtul dispune de un acces efectiv la instanța competentă în materie de opoziție (altfel spus, atât timp cât normele de procedură aplicabile nu generează un risc care nu este neglijabil ca respectivul consumator să nu formuleze opoziție) sau cu excepția cazului în care instanța de executare este abilitată să efectueze un asemenea control.

Constatarea din oficiu a clauzelor abuzive de către instanța sesizată nu ridică, în sine, probleme concrete în cazul unei proceduri documentare, în sensul că această instanță dispune de înscrisurile prezentate de creditor în susținerea cererii sale.

Totuși, în opinia noastră, concluziile care rezultă din jurisprudența evocată mai sus trebuie să fie de asemenea aplicabile în procedurile nedocumentare.

Astfel, în caz contrar, consumatorii în cauză (vizați de asemenea proceduri) ar fi privați de beneficiul dispozițiilor imperative ale Directivei 93/13. În acest temei, ar trebui reținută o interpretare teleologică a acestor dispoziții și a acestei jurisprudențe, pentru a le asigura un efect util. În lipsa unui acces efectiv la instanța competentă în materie de opoziție sau a unui control exercitat de instanța de executare, normele procedurale aferente procedurilor nedocumentare ar trebui, prin urmare, să fie modificate astfel încât să permită autorității sesizate cu o cerere de somație de plată să solicite reclamantului să prezinte înscrisurile care conțin „elementele de fapt și de drept necesare” în scopul verificării respectării cerințelor Directivei 93/13. În lipsa unei asemenea posibilități, aceste proceduri ar putea fi considerate ca nefiind conforme cu cerințele Directivei 93/13.

În continuare, trebuie transpuse aceste cerințe în contextul Regulamentului nr. 1896/2006.

Regulamentul nr. 1896/2006 este rezultatul unui lung proces legislativ. Proiectul inițial al Comisiei (publicat în anul 2004) prevedea o procedură nedocumentară „pură” ( 39 ).

Versiunea finală a regulamentului se îndepărtează în numeroase privințe de acest proiect inițial.

Astfel cum vom arăta în analiza care urmează, legiuitorul Uniunii a ajuns la un model „hibrid”, care combină aspecte proprii procedurilor nedocumentare (precum lipsa obligației de a prezenta de la bun început alte înscrisuri decât formularul A, care este anexat la Regulamentul nr. 1896/2006) și aspecte mai apropiate de procedurile de tip documentar (cum ar fi obligația instanței sesizate de a examina aparența de temeinicie a cererii – a se vedea articolul 8 din regulamentul menționat anterior).

Din lectura considerentului (9) și a articolului 1 din regulamentul menționat reiese că acesta are printre altele ca obiect simplificarea și accelerarea procedurilor, precum și reducerea costurilor legate de recuperarea creanțelor care nu fac obiectul vreunei contestații juridice, în contextul litigiilor transfrontaliere. Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în lumina acestor obiective ( 40 ).

Articolul 7 din regulamentul menționat mai sus enumeră elementele pe care trebuie să le furnizeze reclamantul prin intermediul formularului A în stadiul depunerii cererii sale de somație de plată, elemente care cuprind, astfel: i) cauza acțiunii, inclusiv descrierea circumstanțelor invocate ca temei al creanței și, după caz, a dobânzilor cerute [articolul 7 alineatul (2) litera (d)] și ii) o descriere a elementelor de probă în sprijinul creanței [articolul 7 alineatul (2) litera (e)] ( 41 ). În temeiul articolului 8 prima teză, instanța sesizată cu o astfel de cerere de somație europeană de plată examinează, în cel mai scurt termen și bazându‑se pe formularul menționat, dacă sunt îndeplinite condițiile menționate (printre altele) la articolul 7 și dacă cererea apare a fi întemeiată.

Doctrina a arătat – în mod întemeiat – că „nu este o mare diferență între a descrie elementele de probă și a nu scrie nimic în legătură cu acestea” ( 42 ). Atât pârâtul, cât și instanța sesizată dispun, așadar, numai de informații foarte limitate. În această privință, exclusiv în temeiul informațiilor menționate în formularul A, controlul de către instanță al temeiniciei cererii este, la prima vedere, destul de superficial ( 43 ) – ceea ce nu este deloc de natură să garanteze o protecție efectivă a consumatorului în cauză.

În conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile menționate la articolul 7, instanța dă reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice cererea ( 44 ).

Potrivit articolului 12 din regulamentul menționat, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 8, instanța menționată emite somația europeană de plată ( 45 ). În acest cadru, pârâtul trebuie să primească un număr limitat de informații ( 46 ). În special, pârâtul este informat cu privire la posibilitatea de a se opune somației de plată făcând opoziție la instanța de origine, opoziție care trebuie trimisă în termen de 30 de zile de la data la care i s‑a comunicat sau notificat somația.

În lipsa opoziției din partea pârâtului, somația de plată devine executorie (articolul 18 din Regulamentul nr. 1896/2006).

Astfel cum am arătat la punctul 83 din prezentele concluzii, în lipsa unor dispoziții exprese în această privință ( 47 ), trebuie stabilit dacă controlul instanței trebuie să intervină în stadiul examinării (inițiale) a cererii de somație de plată sau dacă, dimpotrivă, consumatorul dispune de un acces efectiv și suficient la instanța competentă în materie de opoziție, sau dacă instanța de executare este în măsură să efectueze un asemenea control în ultimă instanță.

Vom începe prin a înlătura această din urmă posibilitate: în temeiul articolului 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1896/2006, orice reexaminare pe fond în statul membru de executare este interzisă ( 48 ).

În ceea ce privește accesul la instanța competentă în materie de opoziție, deși dreptul european nu are vocația de a compensa o „total[ă] inactivit[ate] a consumatorilor” și deși nu este problematic, în sine, faptul că un consumator este obligat să depună contestație împotriva ordonanței de plată pentru a introduce cea de a doua etapă a procedurii, aceea în care instanța examinează din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractului care justifică cererea de somație de plată ( 49 ), trebuie totuși să se verifice dacă modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la somație permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului, printre altele, de Directiva 93/13 ( 50 ).

Cu alte cuvinte, este suficient să fie încredințată instanței competente în materie de opoziție sarcina de a interveni, fără posibilitatea unui control în amonte de către instanța sesizată cu cererea de somație de plată?

În această privință, criteriile formulate de Curte în Hotărârea Banco Español de Crédito ( 51 ) permit realizarea unei aprecieri globale ( 52 ) a procedurii instituite de Regulamentul nr. 1896/2006.

Există un risc care nu este neglijabil ca consumatorul vizat de o astfel de cerere de somație de plată europeană să nu formuleze opoziție la aceasta, ținând seama de modalitățile sale?

Asemenea Comisiei, considerăm că răspunsul la această întrebare este afirmativ, în special ca urmare, în primul rând, a termenului de opoziție, în al doilea rând, a riscului de necunoaștere de către consumator a drepturilor sale și, în al treilea rând, a caracterului limitat al informațiilor puse la dispoziția sa.

În mod foarte general, elaborarea Regulamentului nr. 1896/2006 pare să fi privilegiat considerații ținând de celeritatea, precum și de eficacitatea procedurii, în detrimentul „garanțiilor” juridice, susceptibile să protejeze pârâtul ( 53 ).

Astfel, în ceea ce privește termenul de opoziție, vom observa că este vorba despre un termen unic, cu o durată de 30 de zile începând de la data comunicării sau a notificării somației de plată ( 54 ). Cu titlu de comparație, în Hotărârea Banco Español de Crédito, Curtea a arătat deja că un termen de 20 de zile este „deosebit de scurt”. Acest element trebuie luat în considerare în paralel cu informația pusă la dispoziția consumatorului (vom reveni ulterior, la punctul 107 din prezentele concluzii). Vom arăta, în această privință, că cauza Banco Español de Crédito privea o procedură documentară care – prin natura sa – permite consumatorului să ia cunoștință mai ușor de elementele de probă invocate în ceea ce îl privește, spre deosebire de modelul în esență nedocumentar pe care se întemeiază procedura europeană de somație de plată.

În plus, nu poate fi subestimat riscul ca pârâtul să nu cunoască sau să nu înțeleagă întinderea drepturilor sale. Problema dacă o clauză a contractului în discuție este abuzivă se poate dovedi complexă, iar răspunsul la această chestiune poate să nu fie evident la lectura informațiilor de care dispune consumatorul ( 55 ) – a fortiori având în vedere faptul că acesta din urmă poate chiar să nu cunoască existența conceptului juridic de „clauză abuzivă”. Astfel, consumatorul mediu normal informat și rezonabil de atent și de avizat nu este obligat să cunoască conținutul Directivei 93/13 nici, a fortiori, ansamblul clauzelor pe care aceasta le poate include în domeniul său de aplicare ( 56 ). În acest sens, accesul la opoziție este condiționat de existența prealabilă a unui acces la cunoașterea dreptului ( 57 ). Accesul menționat la cunoașterea dreptului este cu atât mai problematic în situația persoanelor deja îndatorate, care nu vor fi în mod necesar în măsură să recurgă la serviciile unui jurist pentru a examina contractul în cauză și a descoperi eventuale nelegalități ( 58 ).

În sfârșit, trebuie să se țină seama de conținutul limitat al cererii de somație de plată și de caracterul incomplet al informațiilor de care dispune consumatorul în această privință. Astfel cum am arătat la punctul 93 din prezentele concluzii, sistemul ales de legiuitorul Uniunii, întemeiat pe un model procedural nedocumentar, atenuat de „descrierea” elementelor de probă, nu permite să se garanteze consumatorului vizat o exercitare informată a posibilității sale de opoziție. Astfel, informațiile care sunt furnizate atât de reclamant (în cadrul formularului A), cât și de instanța sesizată în stadiul comunicării (sau al notificării) somației sunt foarte limitate și nu atenționează deloc consumatorul cu privire la necesitatea de a verifica, printre altele, aspectul dacă contractul aflat la baza acesteia conține clauze abuzive ( 59 ). Facem aici legătura cu observația noastră anterioară, referitoare la aspectul accesului la cunoașterea dreptului, care este condiția sine qua non a unei exercitări informate a dreptului de opoziție (sau a renunțării la acest drept).

Faptul că exercitarea opoziției nu trebuie motivată [potrivit articolului 16 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1896/2006] nu are niciun efect în această privință ( 60 ): în lipsa unor informații suficiente cu privire la caracterul oportun al unei contestații, consumatorul riscă să se abțină de la a formula opoziție și să efectueze plata sumei menționate în somație, din teama de a se angaja într‑o procedură judiciară al cărei cost este dificil de prevăzut ( 61 ) și al cărei rezultat este incert.

În concluzie, în opinia noastră, există un risc care nu este neglijabil ca consumatorul să se abțină să formuleze opoziție în aceste condiții.

În această privință, Regulamentul nr. 1896/2006 poate (și trebuie) să fie interpretat în sensul că instanța sesizată cu cererea de somație de plată este abilitată să exercite un control din oficiu al clauzelor potențial abuzive. Astfel, după cum vom demonstra în continuare, recunoașterea acestei competențe a instanței permite să se asigure respectarea cerințelor Directivei 93/13, așa cum a fost interpretată de Curte, fără a încălca însă litera și spiritul regulamentului menționat. Înainte de a trece la această demonstrație, trebuie să examinăm mai întâi măsura în care instanța sesizată poate obține informații suplimentare în temeiul acestui regulament, pentru a‑și exercita competența de control.

În acest context, problema este, așadar, de a ști care sunt elementele suplimentare pe care instanța sesizată ar trebui să le poată solicita și dacă aceste elemente pot fi solicitate în mod legal creditorului în temeiul Regulamentului nr. 1896/2006.

Presupunând că sunt completate corect, rubricile 6, 7, 8 și 9 din formularul A vor permite instanței atente să evidențieze (de la bun început) anumite anomalii. Astfel, în practică, clauzele abuzive cele mai curente privesc modul de calcul al dobânzilor de întârziere și al penalităților contractuale. Totuși, pentru a fi sigură, instanța va trebui să dispună în mod imperativ de textul acestor clauze în litigiu. Aceasta este tocmai situația care a apărut în litigiile principale și care a condus la trimiterile preliminare în speță.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, un contract poate cuprinde clauze care se dovedesc abuzive numai la finalul unei interpretări de ansamblu, prin efectul lor combinat.

Formularul A permite includerea unor informații suplimentare față de cele menționate în mod formal la rubricile menționate anterior (a se vedea rubrica 11).

În opinia noastră, potrivit articolului 9 alineatul (1) din regulamentul menționat mai sus coroborat cu articolul 7 alineatul (2) literele (d) și (e) ( 62 ) din regulamentul respectiv, instanța sesizată este îndreptățită să solicite reclamantului să își completeze cererea, precum și să reproducă totalitatea clauzelor invocate în susținerea creanței sale, în special prin intermediul rubricii 11 din formularul A.

Reproducerea întregului contract permite să se evite ca un creditor lipsit de scrupule să efectueze o selecție oportunistă a clauzelor supuse controlului instanței. Astfel, un asemenea procedeu ar avea drept efect să împiedice instanța sesizată să înțeleagă echilibrul global al contractului și să evidențieze caracterul potențial abuziv al unei coroborări a clauzelor.

În acest cadru, din motive de celeritate și de simplitate, instanța va solicita reclamantului să prezinte o copie completă a contractului (în loc să fie obligat să includă totalitatea textului acestui contract printr‑o acțiune de tipul „copiere‑lipire” în formular).

Această interpretare a dispozițiilor Regulamentului nr. 1896/2006 permite să se asigure un control adecvat al clauzelor în discuție, cu respectarea articolului 4 din Directiva 93/13, potrivit căruia „caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază […] raportându‑se […] la toate clauzele contractului” (sublinierea noastră).

În caz de îndoială cu privire la temeinicia cererii, ca urmare a caracterului potențial abuziv al unei clauze date, instanța va fi astfel în măsură să refuze emiterea unei somații de plată europene, potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1896/2006, sau să emită o somație parțială, în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din regulamentul menționat ( 63 ).

Modul de redactare și obiectivele Regulamentului nr. 1896/2006 permit să se rețină interpretarea propusă mai sus?

În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.

Desigur, există o tensiune potențială între imperativul intervenției active a instanței (care decurge din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curte) și obiectivele de celeritate, de simplificare și de reducere a costurilor, urmărite de Regulamentul nr. 1896/2006.

Această tensiune, care rezultă din caracterul hibrid al regulamentului și din cerința restrânsă privind o descriere a elementelor de probă ( 64 ), este accentuată de hotărârea pronunțată de Curte în cauza Szyrocka ( 65 ). Potrivit acestei hotărâri, articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat „în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată” ( 66 ).

Trebuie să se concluzioneze că această hotărâre exclude orice posibilitate de a solicita informații sau documente suplimentare ( 67 ), în special pentru a controla natura (potențial) abuzivă a clauzelor invocate în susținerea unei cereri de somație europeană de plată?

În opinia noastră, o asemenea interpretare a Hotărârii Szyrocka ( 68 ) ar fi eronată.

Astfel, raționamentul care a stat la baza acestei hotărâri era următorul: obiectivul urmărit de regulamentul menționat ar fi periclitat dacă statele membre ar putea prevedea în legislațiile lor naționale, cu titlu general, cerințe suplimentare care trebuie îndeplinite de cererea de somație europeană de plată. Astfel, asemenea cerințe ar conduce nu numai la impunerea unor condiții neunitare ale acestei cereri în state membre diferite, ci ar conduce și la creșterea complexității, a duratei și a costurilor procedurii de somație europeană de plată ( 69 ).

În speță, în ceea ce privește clauzele abuzive în contractele încheiate cu un consumator, competența de control a instanței decurge în mod implicit și necesar din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată de Curte. Este vorba, așadar, despre o cerință care decurge în mod direct din dreptul Uniunii, iar nu despre o cerință suplimentară care ar fi impusă în mod arbitrar de un stat membru și care ar fi de natură să determine, între statele membre, divergențe ireconciliabile. Pentru același motiv, o asemenea cerință nu compromite autonomia procedurii instituite de Regulamentul nr. 1896/2006, nici previzibilitatea și nici uniformitatea acesteia ( 70 ).

Pe de altă parte, competența de a solicita o copie a contractului nu aduce în mod fundamental atingere obiectivelor de simplificare, de accelerare și de reducere a costurilor, consacrate la articolul 1 din Regulamentul nr. 1896/2006 ( 71 ).

Instanța sesizată este abilitată să solicite elemente suplimentare în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1896/2006. Transmiterea unei copii a contractului se înscrie în cadrul acestei prerogative. Mai specific, transmiterea unei copii a contractului (ca atare) nu crește în mod nerezonabil complexitatea desfășurării procedurii.

În fapt, nu este (a priori) nimic mai simplu, în zilele noastre, decât copierea unui document și comunicarea sa prin e‑mail. În acest sens, în cazul în care creditorului i‑ar fi adresată o astfel de cerere de către instanța sesizată cu cererea sa de somație de plată, el ar trebui să se poată conforma acesteia fără întârziere, fără vreo dificultate deosebită și, în principiu, fără costuri ( 72 ). O asemenea soluție este compatibilă cu informatizarea procedurii ( 73 ).

În plus, din moment ce controlul exercitat de instanță este limitat în mod strict la verificarea caracterului potențial abuziv, prima facie, a clauzelor invocate (cu ocazia examinării aparenței de temeinicie a acestei cereri), o astfel de soluție nu ar trebui să implice întârzieri semnificative în soluționarea cererii menționate – a fortiori pentru o instanță specializată în contenciosul în materia dreptului consumatorilor.

Pe de altă parte, soluția propusă permite de asemenea să se garanteze respectarea obiectivelor Directivei 93/13, în lumina articolului 38 din cartă.

Această soluție asigură o protecție efectivă a consumatorului, permițând instanței să refuze emiterea unei somații de plată (sau emiterea unei somații de plată parțiale) atunci când clauzele invocate par, la prima vedere, potențial abuzive ( 74 ). Această soluție este de asemenea conformă cu obiectivul de descurajare prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, descurajând comportamentele de ruinare.

Astfel, dacă ar fi reținută o interpretare diferită a celor două instrumente în discuție, rezultatul ar fi apariția unui efect de balast, permițând creditorilor lipsiți de scrupule să eludeze regimul imperativ consacrat de Directiva 93/13 ( 75 ), prin recurgerea la procedura simplificată prevăzută de Regulamentul nr. 1896/2006 ( 76 ). O asemenea soluție nu ar permite să se asigure nivelul ridicat de protecție a consumatorilor prevăzut la articolul 38 din cartă ( 77 ), în special din perspectiva intereselor economice ale acestora ( 78 ).

În litigiile principale, după cum a observat în mod întemeiat Comisia, un astfel de rezultat ar fi cu atât mai absurd cu cât procedura de somație de plată din dreptul național ar garanta consumatorului o protecție mai bună decât procedura europeană instituită de Regulamentul nr. 1896/2006 (în măsura în care procedura din dreptul național menționată, adaptată ca urmare a Hotărârii Banco Español de Crédito ( 79 ), include un control judiciar din oficiu în stadiul examinării cererii de somație de plată ( 80 )).

În acest mod, soluția propusă permite restabilirea echilibrului între profesioniști și consumatori, urmărit de legiuitorul Uniunii ( 81 ) – echilibru care, altfel, ar risca să fie tulburat de inversarea contenciosului care caracterizează procedura prevăzută de Regulamentul nr. 1896/2006 și care face să fie cu atât mai importantă o informare corespunzătoare a instanței și a pârâtului‑consumator ( 82 ).

În sfârșit, cu titlu de observație finală, mai trebuie arătat că, în conformitate cu articolele 8 și 11 din Regulamentul nr. 1896/2006, instanța sesizată cu cererea de somație de plată este chemată să se pronunțe numai cu privire la o aparență de temeinicie, atunci când admite sau respinge o astfel de cerere.

Cu alte cuvinte, o eventuală respingere a cererii (de exemplu, din cauza unor îndoieli cu privire la caracterul potențial abuziv al clauzelor invocate) nu va împiedica, în mod evident, creditorul să obțină realizarea creanței sale, dacă este cazul, prin alte mijloace procedurale ( 83 ). Acest element este confirmat în mod expres la articolul 1 alineatul (2) și la articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1896/2006 ( 84 ).

La prima și la a doua întrebare din cauzele C‑453/18 și C‑494/18, precum și la a treia întrebare din cauza C‑494/18 trebuie dat, în opinia noastră, un răspuns afirmativ.

Astfel, instanța națională care examinează o cerere de somație europeană de plată aferentă unui contract încheiat între un profesionist și un consumator este abilitată să controleze din oficiu natura potențial abuzivă a clauzelor prevăzute în contractul respectiv, astfel cum prevăd articolele 6 și 7 din Directiva 93/13, interpretate în lumina articolului 38 din cartă și a articolului 6 alineatul (1) TUE.

În acest sens, instanța sesizată poate solicita reclamantului, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006, coroborat cu articolul 7 alineatul (2) literele (d) și (e) din acest regulament, să reproducă contractul invocat în susținerea creanței, cu singurul scop de a efectua controlul amintit mai sus.

În consecință, dispozițiile menționate anterior ale Regulamentului nr. 1896/2006 și ale Directivei 93/13 se opun unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care califică drept inadmisibile documentele suplimentare prezentate de un reclamant, precum o copie a contractului care justifică creanța invocată.

Instanța de trimitere ridică în esență problema validității Regulamentului nr. 1896/2006 și solicită să se stabilească, mai exact, dacă acest regulament este conform cu articolul 38 din cartă (precum și cu articolul 6 TUE), în cazul unui răspuns negativ la întrebările examinate mai sus.

În măsura în care la întrebările menționate anterior trebuie dat, în opinia noastră, un răspuns afirmativ, nu este necesară pronunțarea cu privire la acest aspect.

Astfel, interpretarea Regulamentului nr. 1896/2006 propusă mai sus permite concilierea acestuia cu regimul imperativ consacrat de Directiva 93/13 și garantarea nivelului ridicat de protecție a consumatorului prevăzut la articolul 38 din cartă.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Juzgado de Primera Instancia no 11 de Vigo (Tribunalul de Primă Instanță nr. 11 din Vigo, Spania) și de Juzgado de Primera Instancia no 20 de Barcelona (Tribunalul de Primă Instanță nr. 20 din Barcelona, Spania) după cum urmează: „În cadrul examinării unei cereri de somație de plată introduse potrivit Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată, această cerere privind o creanță întemeiată pe un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța sesizată este abilitată să controleze din oficiu natura potențial abuzivă a clauzelor prevăzute în acest contract, în conformitate cu articolele 6 și 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, interpretate în lumina articolului 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a articolului 6 alineatul (1) TUE. Pentru acest motiv, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 coroborat cu articolul 7 alineatul (2) literele (d) și (e) din acest regulament, instanța sesizată poate solicita reclamantului să reproducă contractul invocat în susținerea creanței sale, cu singurul scop de a efectua controlul evocat mai sus. Articolele 7 și 9 din Regulamentul nr. 1896/2006 coroborate cu articolele 6 și 7 din Directiva 93/13 se opun unei dispoziții de drept național, precum cea în discuție în litigiul principal, care califică drept inadmisibile documentele suplimentare prezentate de un reclamant instanței sesizate, precum o copie a contractului care justifică creanța invocată împotriva consumatorului.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 31 octombrie 2019 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Carta

Directiva 93/13

Regulamentul nr. 1896/2006

Dreptul spaniol

Litigiile principale, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

Cauza C‑453/18

Cauza C‑494/18

Procedura în fața Curții

Analiză

Observații introductive cu privire la instrumentele aplicabile în speță

Cu privire la prima și la a doua întrebare adresate în cauzele C‑453/18 și C‑494/18 și cu privire la a treia întrebare adresată în cauza C‑494/18

Reamintirea principiului enunțat la articolul 38 din cartă

Atribuțiile instanței în lumina Directivei 93/13 și a jurisprudenței Curții

Aplicarea în contextul Regulamentului nr. 1896/2006

Concluzie

Cu privire la a patra întrebare adresată în cauza C‑494/18

Concluzie