Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 9 iulie 2019.#Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo împotriva Banca d'Italia.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Directiva 2014/59/UE – Uniune bancară – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții – Contribuții anuale – Calcul – Regulamentul (UE) nr. 806/2014 – Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/81 – Procedură uniformă de rezoluție a instituțiilor de credit și a anumitor firme de investiții – Procedură administrativă care implică autorități naționale și un organism al Uniunii – Putere decizională exclusivă a Comitetului unic de rezoluție (CRU) – Procedură în fața instanțelor naționale – Lipsa introducerii în timp util a unei acțiuni în anulare în fața instanței Uniunii – Regulamentul delegat (UE) 2015/63 – Excluderea anumitor datorii de la calculul contribuțiilor – Interconexiuni între mai multe bănci.#Cauza C-414/18.

Prezenta trimitere preliminară oferă Curții posibilitatea de a clarifica două aspecte controversate în legătură cu contribuțiile pe care instituțiile de credit trebuie să le plătească Fondului unic de rezoluție (denumit în continuare „FUR”) sau fondurilor naționale de rezoluție (denumite în continuare „FNR”) pentru finanțarea lor: – pe de o parte, cine are competența de control jurisdicțional al deciziilor emise de Comitetul unic de rezoluție (denumit în continuare „CRU”) cu privire la aceste contribuții, atunci când sunt notificate instituțiilor bancare de o autoritate națională de rezoluție (denumită în continuare „ANR”) precum Banca Italiei; – pe de altă parte, dacă la calculul contribuțiilor la FNR trebuie luate în considerare datoriile interne dintre instituțiile dintr‑un grup de bănci de credit cooperativ și eventuala excludere a acestora.

Facem trimitere la concluziile pe care le‑am prezentat recent în cauza C‑255/18, State Street Bank International ( 3 ), în ceea ce privește textul articolelor 100, 102, 103 și 104 din această directivă.

Considerentele (8) și (9) au următorul cuprins: „(8) Calcularea contribuțiilor la nivel individual ar conduce, în cazul grupurilor, la dubla contabilizare a anumitor datorii atunci când se stabilește contribuția anuală de bază a diferitelor entități ale grupului, deoarece datoriile legate de acordurile pe care entitățile aceluiași grup le încheie între ele ar fi incluse în pasivele totale care urmează să fie luate în considerare pentru stabilirea contribuției anuale de bază a fiecărei entități din grup. Prin urmare, stabilirea contribuției anuale de bază ar trebui precizată mai în detaliu în cazul grupurilor, astfel încât să reflecte gradul de interconectare a entităților din cadrul grupului și să se evite dubla contabilizare a expunerilor intragrup. […] (9) În scopul calculării contribuției anuale de bază a unei entități dintr‑un grup, pasivele totale care urmează să fie analizate nu ar trebui să includă datoriile rezultate din niciun contract pe care acea entitate din grup l‑a încheiat cu o altă entitate care face parte din același grup. Cu toate acestea, o astfel de excludere ar trebui să fie posibilă numai în cazul în care fiecare entitate din grup este stabilită în Uniune, este inclusă integral în aceeași consolidare, face obiectul unor proceduri centralizate și adecvate de evaluare, măsurare și control al riscului și în cazul în care nu există niciun impediment actual sau prevăzut, de ordin material, practic sau juridic în calea rambursării rapide a datoriilor relevante la scadență. Acest lucru ar trebui să împiedice excluderea datoriilor din baza de calcul a contribuțiilor în cazul în care nu există nicio garanție cu privire la faptul că expunerile provenind din împrumuturi intragrup ar fi acoperite în cazul în care sănătatea financiară a grupului se deteriorează. […]”

Articolul 4 („Stabilirea contribuțiilor anuale”) prevede: „(1) Autoritățile de rezoluție stabilesc contribuțiile anuale care trebuie plătite de fiecare instituție în funcție de profilul său de risc, pe baza informațiilor furnizate de instituție în conformitate cu articolul 14 și prin aplicarea metodologiei prevăzute în prezenta secțiune. (2) Autoritatea de rezoluție stabilește cuantumul contribuției anuale menționate la alineatul (1) pe baza nivelului‑țintă anual al mecanismului de finanțare a rezoluției, având în vedere nivelul‑țintă ce trebuie atins până la 31 decembrie 2024, în conformitate cu articolul 102 alineatul (1) din Directiva [2014/59], precum și pe baza cuantumului mediu, calculat trimestrial, al depozitelor acoperite în anul anterior ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul său.”

Articolul 5 („Ajustarea pentru risc a contribuției anuale de bază”) prevede: „(1) Contribuțiile menționate la articolul 103 alineatul (2) din Directiva [2014/59] se calculează prin excluderea următoarelor datorii: (a) datoriile intragrup care rezultă din tranzacțiile încheiate de o instituție cu o instituție care face parte din același grup, cu condiția să fie îndeplinite toate cerințele de mai jos: (i) fiecare instituție își are sediul în Uniune; (ii) fiecare instituție este inclusă integral în aceeași supraveghere consolidată, în conformitate cu articolele 6-17 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 [al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO 2013, L 176, p. 1)], și face obiectul unor proceduri centralizate corespunzătoare de evaluare, măsurare și control al riscului și (iii) nu există niciun motiv semnificativ, de ordin practic sau juridic, existent sau potențial, care să împiedice rambursarea rapidă a datoriilor la scadență; […] (f) în cazul instituțiilor care lucrează cu credite promoționale, datoriile instituției intermediare față de banca inițiatoare sau față de o altă bancă de promovare ori o altă instituție intermediară și datoriile băncii de promovare inițiale față de părțile sale finanțatoare, în măsura în care cuantumul acestor datorii este compensat prin creditele promoționale acordate de instituția în cauză.”

În conformitate cu considerentul (120): „MUR reunește comitetul, Consiliul, Comisia și autoritățile de rezoluție ale statelor membre participante. Curtea de Justiție are competența de a examina legalitatea deciziilor adoptate de comitet, Consiliu și Comisie în conformitate cu articolul 263 din TFUE, precum și pentru determinarea răspunderii lor necontractuale. În plus, Curtea de Justiție are competența, în conformitate cu articolul 267 din TFUE, să hotărască, cu titlu preliminar și la cererea autorităților judiciare naționale, cu privire la validitatea și interpretarea actelor instituțiilor, organismelor sau agențiilor Uniunii. Autoritățile judiciare naționale ar trebui să aibă competența, în conformitate cu dreptul intern, de a examina legalitatea deciziilor adoptate de autoritățile de rezoluție ale statelor membre participante în exercitarea prerogativelor care le sunt conferite prin prezentul regulament, precum și de a stabili răspunderea lor necontractuală.”

Articolul 67 prevede: „(1) Se instituie fondul unic de rezoluție (denumit în continuare «fondul»). Acesta va fi alimentat în conformitate cu normele privind transferul de fonduri colectate la nivel național către fond în conformitate cu acordul. […] (3) Proprietarul fondului este comitetul. (4) Contribuțiile menționate la articolele 69, 70 și 71 se percep de la entitățile menționate la articolul 2 de către autoritățile naționale de rezoluție și se transferă către fond în conformitate cu acordul.”

În ceea ce privește contribuțiile ex ante, articolul 70 prevede: „(1) Contribuția individuală a fiecărei instituții se percepe cel puțin anual și se calculează proporțional cu cuantumul total al pasivelor sale, cu excepția fondurilor proprii și a depozitelor garantate, raportată la pasivele agregate ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul tuturor statelor membre participante, cu excepția fondurilor proprii și a depozitelor garantate. (2) Comitetul calculează în fiecare an, după consultarea BCE sau a autorității naționale competente și în strânsă cooperare cu autoritățile naționale de rezoluție, contribuțiile individuale, pentru a se asigura că contribuțiile datorate de toate instituțiile autorizate de pe teritoriul tuturor statelor membre participante nu depășesc 12,5 % din nivelul‑țintă. […]”

Articolul 4 („Calculul contribuțiilor anuale”) prevede: „Pentru fiecare perioadă de contribuție, după consultarea BCE sau a autorităților naționale competente și în strânsă cooperare cu autoritățile naționale de rezoluție, comitetul calculează contribuția anuală datorată de fiecare instituție pe baza nivelului‑țintă anual al fondului. Nivelul‑țintă anual se stabilește prin raportare la nivelul‑țintă al fondului menționat la articolul 69 alineatul (1) și la articolul 70 din Regulamentul (UE) nr. 806/2014 și în conformitate cu metodologia prevăzută în Regulamentul delegat (UE) 2015/63.”

În conformitate cu articolul 5: „(1) Comitetul comunică autorităților naționale de rezoluție relevante deciziile sale referitoare la calculul contribuțiilor anuale ale instituțiilor autorizate pe teritoriile lor respective. (2) După primirea comunicării prevăzute la alineatul (1), fiecare autoritate națională de rezoluție notifică fiecărei instituții autorizate în statul său membru decizia comitetului referitoare la calculul contribuției anuale datorate de respectiva instituție.”

Directiva 2014/59 a fost transpusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 180 din 16 noiembrie 2015.

Facem din nou trimitere la Concluziile prezentate în cauza State Street Bank International în ceea ce privește textul articolului 2 alineatul (1), al articolului 3 alineatul (1), al articolului 78, al articolului 81 alineatele (1) și (2) și al articolului 83 din acest decret legislativ.

Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo (denumită în continuare „Iccrea Banca”) este o bancă care ar putea fi clasificată drept bancă „de al doilea nivel”, deoarece se află la conducerea unei rețele de instituții de credit, denumite în Italia „bănci de credit cooperativ” (denumite în continuare „BCC”) ( 8 ).

Obiectul de activitate al Iccrea Banca constă în „a face mai completă, mai intensă și mai eficace activitatea băncilor de credit cooperativ, oferindu‑le sprijin și consolidând activitatea acestora prin exercitarea funcțiilor de credit, de intermediere tehnică și de asistență financiară de orice natură”.

În decizii succesive ( 9 ), Banca Italiei a solicitat Iccrea Banca plata contribuțiilor ordinare, extraordinare și suplimentare la FNR italian aferente anilor 2015 și 2016, precum și contribuțiile la FUR pentru anul 2016.

Iccrea Banca a introdus, în fața instanței de trimitere, o acțiune în anulare a deciziilor Băncii Italiei, contestând metodele de calcul al contribuțiilor solicitate ( 10 ).

În opinia Iccrea Banca: – Banca Italiei ar fi trebuit să considere că datoriile sale față de BCC constituiau datorii intragrup și că, în orice caz, astfel de datorii ar fi trebuit să beneficieze de un tratament similar cu cel al creditelor promoționale; – în scopul calculării contribuțiilor, Banca Italiei a omis să ia în considerare specificitatea sistemului din care fac parte reclamanta și BCC; – Banca Italiei a ignorat rolul de sprijin pe care Iccrea Banca îl îndeplinește în sistemul BCC și existența unui „grup de fapt”, ale cărui datorii ar fi trebuit să intre sub incidența excepțiilor prevăzute de Regulamentul 2015/63. În orice caz, în temeiul principiilor proporționalității, nediscriminării și egalității de tratament, acestea nu ar fi trebuit să fie supuse unei duble contabilizări (și unei duble contribuții); – în concluzie, cuantumul contribuțiilor datorate de către aceasta la FNR și FUR ar fi trebuit să fie cu mult mai mic decât cel impus.

Banca Italiei susține, cu titlu introductiv, că instanța de trimitere nu este competentă să soluționeze cererile Iccrea Banca referitoare la contribuțiile la FUR pentru anul 2016. Aceasta adăugă alte obiecții formale ( 11 ) și, pe fond, susține că: – nu există între Iccrea Banca și BCC un real raport de control sau de influență dominantă, în sensul cerinței prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul delegat 2015/63; – nu se poate acorda relevanță juridică unui aspect pur factual, așa cum este „misiunea antreprenorială” urmărită de Iccrea Banca prin raporturile contractuale instituite cu BCC. De asemenea, nu este suficient nici ca Iccrea Banca să exercite un rol de bancă „de servicii” în cadrul sistemului BCC; – prin urmare, nu este posibil să se confere un tratament privilegiat datoriilor față de BCC.

În acest context, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare: „Articolul 5 alineatul (1), în special la literele (a) și (f), din Regulamentul delegat (UE) nr. 2015/63, interpretat în lumina principiilor care se regăsesc în acest izvor de drept, precum și în Directiva 2014/59, în Regulamentul nr. 2014/806 și în articolul 120 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și potrivit principiilor fundamentale ale egalității de tratament, nediscriminării și proporționalității consacrate la articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și potrivit interdicției de a impune o dublă contribuție, pentru calcularea contribuțiilor menționate la articolul 103 alineatul (2) din Directiva 2014/59, se opune aplicării regimului prevăzut al datoriilor intragrup și în cazul unui «grup de fapt» sau în cazul unor interconexiuni existente între o entitate și alte bănci din cadrul aceluiași sistem? Pe de altă parte, de asemenea în lumina principiilor menționate anterior, tratamentul de favoare rezervat datoriilor care rezultă din credite promoționale prevăzut la articolul 5 citat anterior poate fi aplicat prin analogie și datoriilor unei bănci așa numite «de al doilea nivel» față de celelalte bănci din același sistem (de credit cooperativ) sau această din urmă caracteristică a unei instituții, care funcționează concret în calitate de instituție centrală în cadrul unui ansamblu interconectat și integrat de mici bănci, inclusiv în raporturile cu BCE și cu piața financiară, trebuie să conducă, potrivit reglementării în vigoare, la o ajustare în prezentarea datelor financiare de către autoritatea națională de rezoluție către organismele Uniunii și în determinarea contribuțiilor datorate de instituția în cauză fondului de rezoluție în funcție de datoriile sale efective și de profilul său concret de risc?”

Au prezentat observații scrise Iccrea Banca, Banca Italiei și guvernele italian și spaniol, precum și Comisia. În cadrul ședinței din 30 aprilie 2019, au intervenit toate aceste părți interesate, precum și CRU, pe care Curtea l‑a invitat să participe, în temeiul articolului 24 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În Concluziile prezentate în cauza State Street Bank International (punctele 33-51), am expus principalele aspecte ale finanțării mecanismelor de restructurare și de rezoluție bancară, a căror armonizare a fost realizată prin Directiva 2014/59. Fără a mai fi nevoie să le reproducem aici, facem în prezent trimitere la conținutul lor, pentru a înțelege mai bine acest nou fenomen normativ.

Deciziile împotriva cărora Iccrea Banca și‑a îndreptat acțiunea în anulare ( 12 ) impun, pe de o parte, plata contribuțiilor la FNR italian pentru anii 2015 și 2016 și, pe de altă parte, plata contribuțiilor la FUR pentru anul 2016.

Banca Italiei a susținut în litigiul principal necompetența instanței de trimitere de a se pronunța cu privire la cele două decizii privind contribuțiile la FUR aferente anului 2016, întrucât, în realitate, conținutul lor a fost aprobat de CRU.

Totuși, această instanță consideră că este competentă să controleze legalitatea respectivelor decizii. Instanța de trimitere arată că „Banca Italiei nu acționează doar ca intermediar între Comitetul unic de rezoluție și instituțiile de credit și nici deciziile sale nu constituie o simplă comunicare a conținutului unei decizii adoptate de CRU, ci, dimpotrivă, îndeplinește un rol activ și decisiv atât în etapa de stabilire a contribuției, cât și în etapa de colectare a sumelor respective, prin adoptarea singurei decizii care produce efecte cu forță obligatorie față de instituțiile de credit ( 13 )”.

Comisia a respins de asemenea competența instanței de trimitere de a se pronunța cu privire la legalitatea acestor două decizii ale CRU, considerând inadmisibile întrebările preliminare în privința acestora.

Obiecțiile formulate de Banca Italiei și de Comisie au fost susținute în ședință de guvernul spaniol și de cel italian (acesta din urmă, doar parțial și cu anumite nuanțe) și, din motivele pe care le vom expune în continuare, considerăm că merită să fie admise. Ele necesită, în orice caz, o analiză detaliată, întrucât ridică pentru prima dată, dacă nu ne înșelăm, problema delicată a controlului jurisdicțional al deciziilor CRU referitoare la contribuțiile la FUR.

Nu avem nicio îndoială cu privire la competența instanței de trimitere de a se pronunța cu privire la legalitatea celor cinci decizii ale Băncii Italiei referitoare la contribuțiile ordinare, extraordinare și suplimentare ( 14 ) la FNR pentru exercițiile financiare 2015 și 2016. Este vorba despre decizii specifice Băncii Italiei în care CRU nu intervine și care sunt legate de finanțarea FNR italian. Aceste contribuții sunt utilizate, în principiu, pentru rezoluția instituțiilor de credit mai puțin semnificative, care nu fac parte din MUS (mecanismul unic de supraveghere) și din MUR, dar cărora li se aplică Directiva 2014/59 și Regulamentul delegat 2015/63.

Prin urmare, întrebările preliminare sunt admisibile în ceea ce privește cele cinci decizii ale Băncii Italiei privind contribuțiile la FNR. Instanța de trimitere se va putea pronunța cu privire la legalitatea acestora, în ceea ce privește fondul, în funcție de răspunsul primit din partea Curții ( 15 ).

Dimpotrivă, întrebarea preliminară trebuie să fie declarată în parte inadmisibilă în ceea ce privește cele două decizii ale Băncii Italiei care notifică Iccrea Banca cuantumul contribuției sale ordinare la FUR în anul 2016. Instanța de trimitere nu se poate pronunța cu privire la legalitatea acestora, întrucât aceste decizii au fost emise de CRU.

Este adevărat că instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 5 din Regulamentul delegat 2015/63, fără a contesta validitatea acestuia și, aparent, nici pe cea a deciziilor CRU privind contribuțiile la FUR din anul 2016. Instanța se concentrează mai degrabă pe acordurile Băncii Italiei care pun în aplicare deciziile anterioare ale CRU. Cu toate acestea, în cazul în care instanța de trimitere ar considera în cele din urmă că metodele de calcul al contribuțiilor instituțiilor de credit cooperativ la FUR pentru anul 2016 sunt incorecte, aceasta ar contesta, în realitate, validitatea deciziilor CRU, pe care Banca Italiei nu le‑ar putea aplica în cazul Iccrea Banca. Astfel, în litigiul principal (rectius, într‑o parte din acesta) ceea ce este în joc este legalitatea acestor două decizii ale CRU.

Plecând de la această premisă, în opinia noastră, este evident că o instanță națională nu se poate pronunța cu privire la validitatea deciziilor CRU, al căror control de legalitate intră în competența exclusivă a Curții. Există două argumente în sprijinul acestei afirmații: pe de o parte, utilitatea de a extrapola logica Hotărârii Berlusconi și Fininvest ( 16 ) la deciziile JUR, pe de altă parte, aplicarea jurisprudenței TWD Textilwerke Deggendorf ( 17 ).

În Hotărârea Berlusconi și Fininvest, Curtea a trebuit să se pronunțe cu privire la controlul jurisdicțional al deciziilor adoptate în cadrul procedurii administrative complexe de autorizare a achiziționării sau a majorării de participații calificate în instituțiile de credit, în cadrul MUS. Aceasta a statuat în esență că articolul 263 TFUE se opune ca instanțele naționale să exercite un control de legalitate asupra actelor de inițiere, pregătitoare sau de propunere fără caracter obligatoriu adoptate de autoritățile naționale competente în cadrul procedurii respective.

La rândul său, această afirmație se baza pe două premise: – atunci când actele adoptate de autoritățile naționale sunt o etapă a unei proceduri în care o instituție a Uniunii exercită, singură, puterea decizională finală fără a fi ținută de actele pregătitoare sau de propunerile care emană de la autoritățile naționale, ne aflăm în prezența unor acte ale Uniunii ( 18 ); – în cazul în care dreptul Uniunii consacră puterea decizională exclusivă unei instituții a Uniunii, revine în sarcina instanței Uniunii, în temeiul competenței sale exclusive conform articolului 263 TFUE, să statueze asupra legalității deciziei finale adoptate de instituția Uniunii. Numai instanței Uniunii îi revine competența de a examina, pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a persoanelor interesate, eventualele vicii care afectează actele pregătitoare sau propunerile care emană de la autoritățile naționale care ar fi de natură să afecteze validitatea acestei decizii finale ( 19 ).

Astfel cum am arătat în concluziile noastre prezentate în cauza respectivă ( 20 ), în procedurile administrative complexe la care participă autoritățile naționale și cele ale Uniunii, exercitarea puterii de decizie finală este elementul esențial pentru a stabili dacă controlul jurisdicțional trebuie să fie exercitat de instanța Uniunii sau de instanțele naționale. Dacă puterea decizională aparține unui organism al Uniunii, controlul jurisdicțional aparține instanței Uniunii, în conformitate cu articolul 263 TFUE.

Or, stabilirea contribuțiilor ordinare la FUR se realizează de asemenea printr‑o procedură administrativă complexă în cadrul căreia intervin autoritățile naționale de rezoluție ( 21 ), dar decizia finală în privința acestora aparține CRU.

Hotărârea Berlusconi și Fininvest, deși a fost pronunțată cu privire la o procedură administrativă complexă care diferă de cea referitoare la stabilirea contribuțiilor la FUR, poate fi extrapolată la aceasta. Prin urmare, controlul jurisdicțional al deciziei CRU trebuie realizat exclusiv de către instanța Uniunii, astfel cum vom încerca să explicăm în continuare.

Prin decizia SRB/ES/SRF/2016/06 din 15 aprilie 2016, CRU, în temeiul articolului 54 alineatul (1) litera (b) și al articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul privind MUR, a stabilit cuantumul anual al contribuției ex ante la FUR pentru exercițiul financiar 2016 pentru fiecare dintre instituțiile de credit – inclusiv pentru Iccrea Banca – obligate la plata acestuia. Din cauza unei erori de calcul, aceste contribuții au fost modificate prin Decizia SRB/ES/SRF/2016/13 a CRU din 20 mai 2016, care a efectuat o corecție a contribuțiilor ex ante la FUR pentru anul 2016 ( 22 ).

Ambele decizii au fost luate în conformitate cu articolul 70 alineatul (2) din Regulamentul privind MUR și cu articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare 2015/81. În temeiul acestor dispoziții, pentru fiecare perioadă de contribuție, după consultarea BCE sau a autorităților naționale competente și în strânsă cooperare cu ANR‑urile ( 23 ), CRU calculează contribuția anuală datorată de fiecare instituție pe baza nivelului‑țintă anual al fondului.

Articolul 6 din Regulamentul de punere în aplicare 2015/81 prevede că CRU stabilește formatele și reprezentările datelor care trebuie utilizate de către instituții pentru a raporta informațiile necesare în scopul calculării contribuțiilor anuale pentru a crește gradul de comparabilitate al informațiilor raportate și eficacitatea prelucrării informațiilor primite. CRU a pus treptat în aplicare această competență pentru a organiza colectarea datelor de către ANR‑uri ( 24 ).

În această etapă pregătitoare, ANR‑urile se limitează, conform indicațiilor CRU, la a colecta și la a transfera către acesta datele instituțiilor de credit, utilizând formatele și reprezentările menționate anterior. „Strânsa cooperare” a ANR‑urilor, menționată la articolul 70 alineatul (2) din Regulamentul privind MUR, se limitează la această activitate.

ANR‑urile nu efectuează nicio intervenție de cercetare care constă în analiza sau prelucrarea datelor (după cum a clarificat Banca Italiei în ședință) și nici nu prezintă CRU nicio propunere de decizie ( 25 ). Activitatea ANR‑urilor constă doar în a oferi sprijin operațional.

Cu datele corespunzătoare instituțiilor care fac obiectul MUS și al MUR, CRU decide ce contribuții ex ante la FUR trebuie să aducă fiecare dintre ele. Numai CRU poate lua această decizie, deoarece, în cadrul unui FUR cu un nivel‑țintă la scară europeană, contribuțiile anuale individuale ale instituțiilor autorizate pe teritoriile tuturor statelor membre participante depind de contribuțiile tuturor instituțiilor care fac obiectul MUR ( 26 ).

Prin urmare, ANR‑urile nu pot calcula contribuțiile anuale la FUR, aceasta fiind o decizie care poate fi elaborată numai în mod centralizat. Procentul contribuției anuale globale la FUR trebuie stabilit de CRU, ca unică agenție a Uniunii care dispune de datele globale agregate, cu depozitele tuturor instituțiilor, și de informațiile care permit specificarea factorului lor de risc. Astfel, CRU și numai CRU dispune de toate elementele necesare pentru stabilirea contribuțiilor ordinare la FUR, sarcină pe care o realizează în fiecare an ( 27 ).

În plus, CRU adoptă decizia sa cu privire la contribuțiile ordinare la FUR în cadrul unei sesiuni executive, iar nu în cadrul sesiunii plenare, astfel că reprezentanții ANR‑urilor nici măcar nu participă la aceasta ( 28 ).

După stabilirea de către CRU a valorii contribuțiilor anuale ale fiecărei instituții, articolul 5 din Regulamentul de punere în aplicare 2015/81 prevede că acesta comunică ANR‑urilor relevante deciziile sale referitoare la calculul contribuțiilor anuale ale instituțiilor autorizate pe teritoriile lor respective. Ultima verigă din acest lanț, cu caracter pur instrumental, este ca ANR‑urile să notifice fiecăreia dintre instituțiile care intră sub jurisdicția lor „decizia comitetului referitoare la calculul contribuției anuale datorate de respectiva instituție”.

CRU nu notifică în mod direct fiecărei instituții de credit cuantumul contribuției sale anuale la FUR. Această notificare este, repetăm, efectuată de ANR‑uri, dar articolul 5 din Regulamentul de punere în aplicare 2015/81 afirmă textual că ceea ce se notifică este „Decizia CRU”.

Această procedură de notificare nu poate fi invocată ca un impediment pentru a considera decizia CRU ca fiind ceea ce este, și anume, o adevărată „decizie” în sensul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, întrucât identifică în mod nominal suma care trebuie plătită de fiecare instituție de credit cu titlu de contribuție anuală la FUR.

Rolul Băncii Italiei, în ceea ce privește ANR, în legătură cu Iccrea Banca cu privire la deciziile CRU SRB/ES/SRF/2016/06 și SRB/ES/SRF/2016/13 a fost acela de simplă notificare a acestor decizii, al căror conținut Banca Italiei nu îl stabilește și nici nu îl controlează. ANR‑urile nu au competența de a modifica cuantumul contribuțiilor ordinare la FUR, această competență fiind rezervată CRU, și nu dispun de datele necesare pentru efectuarea acestor modificări ( 29 ).

Nu împărtășim argumentul pe care CRU l‑a susținut (cu o anumită ambiguitate), în ședință și în fața Tribunalului ( 30 ), că deciziile sale privind contribuțiile anuale la FUR sunt adresate ANR‑urilor și nu produc niciun efect juridic pentru instituțiile de credit. Astfel, CRU susține că deciziile sale din 2016 au fost adresate ANR‑urilor și că acestea au adoptat actele administrative naționale care au comunicat valoarea contribuțiilor anuale la FUR ale fiecărei instituții, aceste acte fiind singurele care pot fi contestate în fața instanțelor naționale.

CRU a subliniat în ședință competența partajată între ANR‑uri și el însuși de a lua decizii privind contribuțiile anuale la FUR. În opinia sa, aceasta este o procedură administrativă complexă, în care ANR‑urile efectuează colectarea finală a acestor contribuții ( 31 ). Întrucât Hotărârea Berlusconi și Fininvest pledează pentru un singur control jurisdicțional în cadrul acestor proceduri, CRU consideră oportun, în scopul unei protecții juridice sporite și al securității juridice efective, ca controlul jurisdicțional să revină organismelor naționale.

Argumentele CRU, care sunt radical opuse celor ale Comisiei, nu ni se par convingătoare și au contribuit la generarea de incertitudini în ceea ce privește caracteristicile deciziilor care stabilesc contribuțiile anuale la FUR și posibilitățile de control jurisdicțional al acestora. Acțiunile în anulare aflate pe rolul Tribunalului și practica ANR‑urilor evidențiază această panoramă complexă ( 32 ) care necesită clarificări urgente.

Motivele pe care le‑am prezentat anterior ne determină să considerăm că, în cadrul acestei proceduri administrative complexe, puterea decizională exclusivă revine CRU. Tocmai pentru că este vorba despre decizia unui organism al Uniunii, articolul 86 alineatul (2) din Regulamentul privind MUR prevede că statele membre și instituțiile Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică, pot introduce o acțiune la Curtea de Justiție împotriva deciziilor respectivului CRU, în conformitate cu articolul 263 TFUE ( 33 ).

Contrar celor susținute de Iccrea Banca, această afirmație nu poate fi pusă la îndoială de referirea din considerentul (120) al Regulamentului privind MUR la acțiunea autorităților judiciare naționale.

Acest considerent se referă la controlul instanțelor naționale asupra deciziilor ANR‑urilor în domeniile în care Regulamentul privind MUR le conferă putere decizională. Această situație se regăsește în cazul actelor emise de ANR‑uri cu privire la contribuțiile ordinare la FNR, pe care instituțiile de credit mai puțin importante, care nu fac parte din MUS și nici din MUR, trebuie să le plătească anual.

Astfel, luând în considerare ca sursă de inspirație logica Hotărârii Berlusconi și Fininvest, considerăm că controlul de legalitate a deciziilor CRU și a acțiunilor ANR‑urilor, care colaborează în cadrul acestei proceduri administrative complexe, revine exclusiv Curții.

Jurisprudența TWD Textilwerke Deggendorf, recent confirmată prin Hotărârea Georgsmarienhütte și alții ( 34 ), stabilește că persoana fizică sau juridică, cu calitate procesuală activă incontestabilă pentru a introduce o acțiune în anulare împotriva unei decizii a unui organism al Uniunii, pierde posibilitatea de a contesta validitatea acestei decizii în fața instanțelor naționale în cazul în care a lăsat să expire termenul de două luni fără să fi introdus o acțiune în anulare în fața Tribunalului. În acest fel se protejează securitatea juridică și se acordă prioritate acțiunii în anulare față de trimiterea preliminară în aprecierea validității, în calitate de cale de atac adecvată pentru a realiza controlul de legalitate a deciziilor organismelor Uniunii.

În litigiul privind contribuțiile ordinare la FUR din anul 2016, Iccrea Banca a introdus o acțiune în anulare în fața Tribunalului la 28 iulie 2017 împotriva deciziei SRB/ES/SRF/2016/06 a CRU din 15 aprilie 2016, dar nu a atacat decizia SRB/ES/SRF/2016/13 a CRU din 20 mai 2016 care a efectuat o corecție a contribuțiilor ex ante la FUR pentru anul 2016.

Acțiunea respectivă a fost considerată inadmisibilă de către Tribunal, întrucât a fost introdusă după expirarea termenului prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE ( 35 ).

Calitatea procesuală activă a Iccrea Banca pentru a introduce (la timp) respectiva acțiune în anulare este de necontestat, în opinia noastră, întrucât această instituție este identificată cu denumirea sa în anexa la decizie care include de asemenea sumele pe care trebuia să le plătească cu titlu de contribuții ordinare la FUR în anul 2016 ( 36 ), fapt ce demonstrează afectarea sa individuală și directă.

Prin urmare, aplicarea jurisprudenței TWD Textilwerke Deggendorf conduce la declararea faptului că Iccrea Banca a pierdut posibilitatea de a contesta validitatea deciziilor CRU privind contribuțiile ordinare la FUR în anul 2016 în fața instanțelor naționale în cadrul unui litigiu împotriva notificării acestor decizii, efectuată de către o ANR ( 37 ).

Nu identificăm niciun act național de executare a deciziilor CRU pe care Iccrea Banca să îl poată ataca în fața instanțelor naționale și care să îi permită, indirect, să conteste validitatea deciziilor CRU prin intermediul unei trimiteri preliminare în aprecierea validității ( 38 ). Notificările celor două decizii ale CRU privind contribuțiile la FUR din anul 2016 nu pot fi considerate acte atacabile ale Băncii Italiei. În litigiul principal, este pusă la îndoială legalitatea actului notificat, dar nu și existența unor vicii sau deficiențe ale notificării în sine.

Acest lucru este confirmat de jurisprudența Foto‑Frost ( 39 ), care împiedică instanța națională să declare nevaliditatea unui act al unui organism al Uniunii și să adopte orice tip de decizie contrară actului respectiv sau să împiedice aplicarea acestuia ( 40 ). Prin urmare, instanța națională nu poate să declare nevalide deciziile CRU privind contribuțiile la FUR din anul 2016 și nici nu poate să adopte o altă măsură care să împiedice sau să modifice aplicarea acestora.

În concluzie, întrebările preliminare sunt inadmisibile în ceea ce privește deciziile CRU privind contribuțiile la FUR în anul 2016, notificate Iccrea Banca de către Banca Italiei, și trebuie să primească un răspuns numai în ceea ce privește deciziile referitoare la contribuțiile la FNR italian.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru calcularea contribuțiilor ordinare la un FNR, datoriile unei bănci așa‑numite „de al doilea nivel” față de celelalte bănci dintr‑un sistem de BCC se încadrează în excepțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1), în special la literele (a) și (f), din Regulamentul delegat 2015/63.

Această dispoziție prevede că contribuțiile se calculează prin excluderea datoriilor intragrup care rezultă din tranzacțiile încheiate de o instituție cu o altă instituție care face parte din același grup bancar [litera (a)] și a datoriilor care sunt compensate prin creditele promoționale [litera (f)]. Într‑un sistem de BCC interconectat, precum sistemul Iccrea Banca, răspunsul depinde de modul în care sunt organizate relațiile din cadrul acestuia.

Regula generală [articolul 103 alineatul (2) din Directiva 2014/59] este că „[c]ontribuția fiecărei instituții se determină ca raport între valoarea pasivelor sale (cu excepția fondurilor proprii) minus depozitele acoperite, și valoarea pasivelor agregate (cu excepția fondurilor proprii), minus depozitele acoperite, ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul statului membru”. Dispoziția adaugă că „[a]ceste contribuții se ajustează proporțional cu profilul de risc al instituțiilor conform criteriilor adoptate în temeiul alineatului (7) din prezentul articol”.

Prin urmare, elementul‑cheie pentru stabilirea cuantumului contribuției ordinare a unei instituții de credit la FNR este datoria sa. Valoarea acesteia este utilizată pentru calcularea contribuției, întrucât suma datoriilor unei instituții reflectă riscul pe care aceasta îl prezintă pentru respectivul FNR. Cuantumul contribuției ordinare rezultă, în principiu, din aplicarea unui procent la cifra datoriilor fiecărei instituții de credit, cuantificându‑se astfel baza de impozitare.

Totuși, această regulă generală (aritmetică) se corectează, în conformitate cu articolul 103 alineatul (2) in fine din Directiva 2014/59, cu un factor tehnic suplimentar, profilul de risc al instituțiilor.

Alineatul (7) al acestui articol îi conferă Comisiei „competența de a adopta acte delegate în conformitate cu articolul 115, pentru a specifica noțiunea de ajustare a contribuțiilor proporțional cu profilul de risc al instituțiilor”. Aceasta poate ține seama, printre alți factori ( 41 ), de „expunerea la risc a instituției, inclusiv importanța activităților sale de tranzacționare, expunerile sale extrabilanțiere și gradul său de îndatorare”.

Comisia a făcut uz de această abilitare atunci când a adoptat Regulamentul delegat 2015/63, care reglementează metodologia pentru calcularea contribuțiilor pe care instituțiile de credit trebuie să le plătească la FNR și pentru ajustarea acestor contribuții în funcție de profilul de risc al instituțiilor. Articolul 4 reiterează faptul că contribuțiile ordinare anuale se calculează de către ANR‑uri în funcție de datoriile instituțiilor de credit, ajustate la profilul lor de risc și în funcție de: – nivelul‑țintă anual al FNR, care trebuie să atingă 1 % din depozite în anul 2024, și – de cuantumul mediu, calculat trimestrial, al depozitelor acoperite în anul anterior ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul său.

Articolul 5 din Regulamentul delegat 2015/63 prevede „ajustarea pentru risc a contribuției anuale de bază” și stabilește, la alineatul (1) al acestuia, că contribuțiile menționate la articolul 103 alineatul (2) din Directiva 2014/59 se calculează prin excluderea diferitor tipuri de datorii. Printre acestea din urmă se numără două care sunt relevante în speță: datoriile intragrup și datoriile legate de creditele promoționale.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în grupurile bancare de facto, cum ar fi cel al Iccrea Banca, datoriile între instituția centrală și BCC asociate pot fi considerate datorii intragrup. În caz contrar, instanța ridică în continuare problema dacă în cazul acestora s‑ar putea aplica, prin analogie, excluderea prevăzută pentru datoriile legate de creditele promoționale.

În opinia Iccrea Banca, datoriile instituției centrale din cadrul unui sistem de credit cooperativ față de BCC ale acestuia sunt datorii intragrup sau, în caz contrar, ele trebuie să fie asimilate datoriilor legate de creditele promoționale. Banca Italiei, Comisia și guvernele spaniol și italian apără teza contrară, pe care o împărtășim și noi, întrucât, în opinia noastră, este cea mai conformă cu conținutul și cu finalitatea articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul delegat 2015/63, din datoriile utilizate pentru calcularea contribuției ordinare se exclud „datoriile intragrup care rezultă din tranzacțiile încheiate de o instituție cu o instituție care face parte din același grup, cu condiția să fie îndeplinite toate cerințele de mai jos: (i) fiecare instituție își are sediul în Uniune; (ii) fiecare instituție este inclusă integral în aceeași supraveghere consolidată, în conformitate cu articolele 6-17 [din Regulamentul nr. 575/2013], și face obiectul unor proceduri centralizate corespunzătoare de evaluare, măsurare și control al riscului și (iii) nu există niciun motiv semnificativ, de ordin practic sau juridic, existent sau potențial, care să împiedice rambursarea rapidă a datoriilor la scadență”.

Prin urmare, excluderea datoriilor intragrup se aplică numai tranzacțiilor dintre instituțiile aceluiași grup bancar.

Articolul 3 din Regulamentul delegat 2015/63 face trimitere, pentru punerea sa în aplicare, la definițiile prevăzute de Directiva 2014/59. Articolul 2 alineatul (1) punctul 26 definește grupul drept „o întreprindere‑mamă și filialele sale” și, la punctele 5 și 6, se face trimitere la definițiile de filială și de întreprindere‑mamă prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 575/2013. Acest articol face trimitere, la rândul său, la Directiva 83/349/CEE ( 42 ), abrogată de Directiva 2013/34 ( 43 ), care definește la articolul 2 punctele 9 și 10, atât societatea‑mamă („o întreprindere care controlează una sau mai multe filiale”), cât și filiala („o întreprindere controlată de o societate‑mamă, inclusiv orice filială a societății‑mamă care le conduce”).

Din aceste trimiteri încrucișate reiese că avem de‑a face cu un grup bancar în cazul în care societatea‑mamă controlează filialele. Controlul de iure include, printre alte elemente, majoritatea drepturilor de vot; dreptul de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor de administrație, de conducere sau de supraveghere ale unei alte întreprinderi și exercitarea unei influențe dominante asupra filialei, în temeiul unui contract încheiat cu întreprinderea în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv sau din statutul întreprinderii în cauză. Este obligatoriu ca grupul să întocmească situații financiare consolidate și un raport consolidat al administratorilor grupului însuși, obligație ce se impune de asemenea atunci când există un control de facto al societății‑mamă asupra filialelor ( 44 ).

Din informațiile cuprinse în decizia de trimitere nu pare să rezulte că, la datele în discuție în speță, Iccrea Banca a exercitat un control direct sau de facto asupra BCC de care era legată ( 45 ). Considerațiile pe care le vom prezenta în continuare pornesc de la această premisă. În orice caz, este de competența instanței de trimitere să aprecieze faptele și relațiile dintre diferitele instituții.

Funcțiile pe care Iccrea Banca le îndeplinește pentru BCC de care este legată nu demonstrează existența unui control al celei dintâi asupra celor din urmă care ar putea fi asimilat celui exercitat de o societate‑mamă asupra filialelor sale.

Astfel, potrivit deciziei de trimitere ( 46 ), Iccrea Banca exercită un rol de simplu „punct de legătură” tehnic și financiar între BCC și sistemul de credit italian și cel extern. Aceasta furnizează BCC servicii cu caracter transnațional, de plăți, de monetică, de decontare și de custodie a titlurilor de valoare, precum și alte servicii cu caracter financiar, acționând în calitate de centrală financiară a sistemului BCC pentru care gestionează chiar și lichiditățile ( 47 ).

Banca Italiei respinge totuși afirmația Iccrea potrivit căreia, fără intermedierea sa, BCC nu puteau participa în mod individual la operațiunile de finanțare pe termen lung (Targeted Long Term Refinancing Operations, TLTRO) ale BCE.

În plus, printre condițiile cumulative prevăzute la articolul 5 alineatul (1) pentru excluderea datoriilor intragrup de la calculul contribuțiilor ordinare la un FNR, se numără cea potrivit căreia instituția este inclusă integral în aceeași supraveghere consolidată, în conformitate cu articolele 6-17 din Regulamentul nr. 575/2013, și face obiectul unor proceduri centralizate corespunzătoare de evaluare, măsurare și control al riscurilor.

Or, din informațiile furnizate Curții (confirmate în ședință) rezultă că Iccrea Banca și BCC cu care aceasta colaborează nu fac obiectul unei supravegheri consolidate ca un singur grup bancar în cadrul MUS. Acestea nici nu beneficiază de o derogare de la supravegherea individuală, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013.

Conform acestei din urmă dispoziții, autoritățile competente pot să acorde derogări de la aplicarea supravegherii individuale oricărei filiale a unei instituții, atunci când atât filiala, cât și instituția fac obiectul autorizării și supravegherii de către statul membru respectiv, iar filiala este inclusă în supravegherea pe bază consolidată a instituției care este întreprinderea‑mamă și sunt îndeplinite condiții stricte ( 48 ) pentru a se garanta că fondurile proprii sunt distribuite adecvat între întreprinderea‑mamă și filiala sa.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul delegat 2015/63, se exclud din pasivele utilizate pentru calcularea contribuției ordinare, „în cazul instituțiilor care lucrează cu credite promoționale, datoriile instituției intermediare față de banca inițiatoare sau față de o altă bancă de promovare ori o altă instituție intermediară și datoriile băncii de promovare inițiale față de părțile sale finanțatoare, în măsura în care cuantumul acestor datorii este compensat prin creditele promoționale acordate de instituția în cauză”.

Iccrea Banca nu se încadrează în această excepție nici din punct de vedere subiectiv, nici din punct de vedere obiectiv, întrucât: – nu este o bancă de promovare ( 49 ); – nu acordă credite promoționale, în sensul articolului 3 punctul 28 din Regulamentul delegat 2015/63, pe bază neconcurențială și nonprofit; – este o instituție de credit controlată de acționari privați și nu de stat sau de o administrație italiană; – nu are obiectivele niciunei administrații publice.

Creditele și transferurile efectuate de Iccrea Banca în favoarea BCC de care este legată (precum și cu terții) nu au, prin urmare, o componentă de dezvoltare sau de promovare a obiectivelor unei administrații publice și nici nu beneficiază de sprijinul acesteia.

În aceste condiții, aplicarea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul delegat 2015/63 ar favoriza Iccrea Banca în raport cu alte bănci private și ar denatura concurența.

Adăugăm că, astfel cum susține guvernul italian, intervenția Iccrea Banca în operațiunile TLTRO ale BCE nu are nimic de a face cu creditele promoționale: BCE oferă această finanțare la ratele dobânzii de pe piață și prin intermediul unor licitații competitive.

Din cele expuse mai sus rezultă că datoriile Iccrea Banca față de BCC de care este legată nu beneficiază de excepțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63 pentru calcularea contribuțiilor ordinare la FNR.

Cu toate acestea, instanța de trimitere și Iccrea Banca sugerează că ar fi posibilă o interpretare extinsă sau analogă a acestor excepții sau chiar crearea, pe cale jurisprudențială, a unei interpretări noi, astfel încât datoriile interne ale instituției centrale din cadrul unui sistem de credit cooperativ față de instituțiile care îl compun să nu fie luate în considerare la calculul contribuțiilor ordinare.

Această sugestie nu poate fi acceptată.

Ca toate excepțiile, cele prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63 trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, astfel încât să nu se aducă atingere regulii generale prevalente.

Excepția privind datoriile intragrup reflectă gradul de interconectare a entităților din cadrul grupului și are scopul de a evita dubla contabilizare a expunerilor intragrup. Această excepție este condiționată de respectarea unor condiții stricte ( 50 ), care împiedică excluderea datoriilor din baza de calcul în cazul în care nu există nicio garanție cu privire la faptul că expunerile provenind din împrumuturi intragrup ar fi acoperite în cazul în care sănătatea financiară a grupului se deteriorează ( 51 ).

În cazul grupurilor de instituții de credit cooperativ, cum ar fi Iccrea Banca și BCC legate de aceasta, legiuitorul Uniunii a reținut că nu există nicio garanție cu privire la faptul că expunerile provenind din împrumuturi intragrup ar fi acoperite în cazul în care sănătatea financiară a grupului se deteriorează. Prin urmare, acesta a ales să nu excludă acest tip de datorii din cele utilizate pentru calcularea contribuțiilor ordinare, ceea ce a implicat absența acestora din lista prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63.

În mod logic, Curtea nu poate modifica această alegere a legiuitorului Uniunii, cu excepția cazului în care este contestată validitatea sa, motiv care nu a fost invocat nici de instanța de trimitere, nici de părțile implicate în prezenta procedură.

În temeiul considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) după cum urmează: „1) Întrebările preliminare sunt inadmisibile în ceea ce privește deciziile Comitetului unic de rezoluție cu privire la contribuțiile la Fondul unic de rezoluție în 2016, notificate Iccrea Banca SpA Istituto Centrale del Credito Cooperativo de către Banca Italiei. Aceste decizii pot fi atacate numai în fața Curții, instanțele naționale neavând competența de a le anula. 2) În ceea ce privește deciziile Băncii Italiei privind contribuțiile la Fondul național de rezoluție, excepțiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1), în special la literele (a) și (f) din Regulamentul delegat (UE) nr. 2015/63 al Comisiei din 21 octombrie 2014 de completare a Directivei 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește contribuțiile ex ante la mecanismele de finanțare a rezoluției, nu se aplică datoriilor interne ale unui sistem de bănci de credit cooperativ, precum cel analizat în prezentul litigiu. Aceste datorii trebuie luate în considerare la calculul contribuțiilor ordinare la fondul național de rezoluție menționat anterior.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 9 iulie 2019 ( 1 )