Concluziile avocatului general G. Pitruzzella prezentate la 18 iunie 2019.#Crédit Mutuel Arkéa împotriva Băncii Centrale Europene.#Recurs – Politică economică și monetară – Articolul 127 alineatul (6) TFUE – Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Articolul 4 alineatul (1) litera (g) – Supravegherea prudențială consolidată a instituțiilor de credit – Regulamentul (UE) nr. 468/2014 – Articolul 2 punctul 21 litera (c) – Regulamentul (UE) nr. 575/2013 – Articolul 10 – Grup supravegheat – Instituții afiliate în mod permanent la un organism central.#Cauzele conexate C-152/18 P și C-153/18 P.

Aceste două cauze conexate privesc două recursuri identice introduse de Crédit mutuel Arkéa (denumită în continuare „CMA”), o instituție de credit de drept francez, prin care se urmărește anularea a două hotărâri ale Tribunalului ( 2 ), de asemenea aproape identice, prin care acesta a respins acțiunile introduse de CMA având ca obiect anularea a două decizii ale Băncii Centrale Europene (BCE) ( 3 ) de stabilire a cerințelor prudențiale pentru grupul Crédit mutuel, din care face parte CMA.

Aceste cauze oferă Curții oportunitatea, pe de o parte, de a interpreta pentru prima dată dispoziția articolului 127 alineatul (6) TFUE, care constituie temeiul juridic pentru a încredința BCE misiuni de supraveghere prudențială în sectorul bancar, și, pe de altă parte, de a oferi clarificări cu privire la domeniul de aplicare subiectiv al supravegherii prudențiale consolidate exercitate de BCE, în cadrul mecanismului unic de supraveghere (MUS), asupra grupurilor bancare.

Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului din 15 octombrie 2013 de conferire a unor atribuții specifice BCE în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul privind MUS”) a instituit, începând cu anul 2014, un nou sistem de supraveghere a băncilor din zona euro și din celelalte state membre participante a căror monedă nu este euro ( 5 ), în cadrul MUS. MUS este un sistem de supraveghere financiară compus din BCE și din autoritățile naționale competente.

Printre diferitele atribuții de supraveghere încredințate BCE în cadrul MUS, articolul 4 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul privind MUS i‑o încredințează pe aceea privind „desfășurarea supravegherii pe bază consolidată în cazul societăților‑mamă ale instituțiilor de credit cu sediul într‑unul din statele membre participante, inclusiv în cazul societăților financiare holding și al societăților financiare holding mixte”.

Regulamentul privind MUS este completat și detaliat prin Regulamentul (UE) nr. 468/2014 al BCE din 16 aprilie 2014 de instituire a cadrului de cooperare la nivelul Mecanismului unic de supraveghere între Banca Centrală Europeană și autoritățile naționale competente și cu autoritățile naționale desemnate ( 6 ) (denumit în continuare „Regulamentul‑cadru privind MUS”).

Articolul 2 punctul 21 din acest regulament definește noțiunea de „grup supravegheat”. Potrivit acestei dispoziții, constituie astfel de grupuri: „[…] oricare dintre următoarele: (a) un grup a cărui întreprindere‑mamă este o instituție de credit sau o societate financiară holding care are sediul principal într‑un stat membru participant; (b) un grup a cărui întreprindere‑mamă este o societate financiară holding mixtă cu sediul principal într‑un stat membru participant, în cazul în care coordonatorul conglomeratului financiar […] este o autoritate competentă pentru supravegherea instituțiilor de credit și este și coordonator în funcția sa de autoritate de supraveghere a instituțiilor de credit; (c) entități supravegheate care au fiecare sediul principal în același stat membru participant, cu condiția ca acestea să fie afiliate în mod permanent la un organism central care le supraveghează în condițiile stabilite la articolul 10 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013[ ( 7 )] și care are sediul în același stat membru participant.”

Articolul 10 din Regulamentul nr. 575/2013, la care se referă articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, este intitulat „[d]erogare pentru instituțiile de credit afiliate în mod permanent unei case centrale”. Acest articol prevede la alineatul (1): „Autoritățile competente pot, în conformitate cu legislația națională, să acorde derogări parțiale sau integrale de la aplicarea cerințelor prevăzute în părțile a doua-a opta în cazul uneia sau mai multor instituții de credit situate în același stat membru și afiliate în mod permanent unei case centrale care le supraveghează și care are sediul în același stat membru, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) angajamentele casei centrale și ale instituțiilor afiliate constituie angajamente solidare sau angajamentele instituțiilor afiliate sunt în întregime garantate de casa centrală; (b) solvabilitatea și lichiditatea casei centrale și ale tuturor instituțiilor afiliate acesteia sunt supravegheate în ansamblul lor, pe baza situațiilor financiare consolidate ale acestor instituții; (c) conducerea casei centrale este abilitată să emită instrucțiuni către organele de conducere ale instituțiilor afiliate. […]”

Conform articolului L.511‑30 din code monétaire et financier français (Codul monetar și financiar francez, denumit în continuare „CMF”), în scopul aplicării dispozițiilor din CMF referitoare la instituțiile de credit și la societățile de finanțare, Confédération nationale du Crédit mutuel (Confederația națională a Crédit mutuel, Franța) (CNCM) este considerată un organ central.

Articolul L.511‑31 din CMF prevede printre altele că organele centrale sunt instituțiile de credit și societățile de finanțare afiliate acestora, care sunt responsabile cu asigurarea coeziunii din rețeaua lor, precum și cu asigurarea bunei funcționări a instituțiilor și a societăților care le sunt afiliate și că, în acest sens, iau toate măsurile necesare, în special pentru a garanta lichiditatea și solvabilitatea fiecăreia dintre aceste instituții și societăți, precum și ale rețelei în ansamblu.

Istoricul cauzei este prezentat în hotărârile atacate, la care facem trimitere pentru mai multe detalii ( 8 ).

Pentru nevoile prezentei proceduri, ne limităm să amintim că Crédit mutuel este un grup bancar necentralizat, constituit dintr‑o rețea de case locale având statutul de societăți cooperative. Fiecare casă locală a Crédit mutuel trebuie să adere la o federație regională, iar fiecare federație trebuie să adere la CNCM, organul central al rețelei în sensul articolelor L.511‑30 și L.511‑31 din CMF.

CMA este o societate pe acțiuni cooperativă de credit cu capital variabil, autorizată ca instituție de credit. Aceasta face parte din grupul Crédit mutuel.

Printr‑o decizie din 1 septembrie 2014, BCE a stabilit că grupul Crédit mutuel era un grup semnificativ supravegheat. În această decizie, BCE a considerat printre altele că CNCM constituia cel mai înalt nivel de consolidare în cadrul MUS, iar CMA era o entitate membră a grupului Crédit mutuel.

Prin scrisoarea din 19 septembrie 2014, CMA a comunicat BCE analiza sa cu privire la imposibilitatea de a face obiectul supravegherii prudențiale de către BCE prin intermediul CNCM.

După diferite schimburi de corespondență cu CMA și cu CNCM, la 17 iunie 2015, BCE a adoptat o decizie de stabilire a cerințelor prudențiale pentru grupul Crédit mutuel ( 9 ). În această decizie, BCE a considerat printre altele că este autoritatea responsabilă cu supravegherea prudențială consolidată a CNCM și autoritatea competentă responsabilă cu supravegherea entităților enumerate în această decizie, inclusiv a CMA.

Fiind sesizat de CMA la 14 septembrie 2015, comitetul administrativ de control ( 10 ) a întocmit un aviz prin care se stabilea legalitatea deciziei BCE din 17 iunie 2015. Ca răspuns la argumentele invocate de CMA, acest comitet a considerat în special, în primul rând, că nu se impunea ca un „organism central” în sensul articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, respectiv o „casă centrală” în sensul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 să aibă în mod necesar calitatea de instituție de credit. În al doilea rând, comitetul respectiv a concluzionat că grupul Crédit mutuel îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, la care se referă articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS.

În urma acestui aviz, la 5 octombrie 2015, BCE a adoptat prima decizie în litigiu, care a abrogat și a înlocuit decizia din 17 iunie 2015, păstrând un conținut identic ( 11 ).

Ulterior, la 5 decembrie 2015, BCE a adoptat a doua decizie în litigiu, prin care a stabilit noi cerințe prudențiale aplicabile grupului Crédit mutuel, precum și entităților din care este compus.

Prin două cereri introductive depuse la grefa Tribunalului la 3 decembrie 2015 și, respectiv, la 3 februarie 2016, CMA a introdus două acțiuni în anulare, având în esență un conținut identic, împotriva primei decizii în litigiu și, respectiv, împotriva celei de a doua decizii în litigiu.

În susținerea acțiunilor sale în fața Tribunalului, CMA a invocat, în fiecare acțiune, trei motive, dintre care doar două sunt vizate de prezentele recursuri. În acțiunile sale, CMA contesta în esență legalitatea celor două decizii în litigiu, întrucât acestea instituiau o supraveghere prudențială consolidată a grupului Crédit mutuel prin intermediul CNCM. Prin intermediul primelor motive ale celor două acțiuni ale sale, CMA susținea că, întrucât CNCM nu are calitatea de instituție de credit, nu putea fi calificată drept organism central în conformitate cu articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS. Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în ambele acțiuni, CMA susținea că BCE a considerat în mod eronat că grupul Crédit mutuel îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, la care se referă articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS ( 12 ).

Prin hotărârile atacate, Tribunalul a respins acțiunile formulate de CMA în totalitate.

Prin recursurile formulate, CMA solicită Curții anularea hotărârilor atacate.

BCE solicită Curții respingerea recursurilor ca fiind inadmisibile cel puțin în parte și nefondate în rest, confirmarea hotărârilor atacate și obligarea CMA la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia Europeană solicită Curții respingerea recursurilor și obligarea CMA la plata cheltuielilor de judecată.

CNCM, a cărei cerere de intervenție a fost admisă de președintele Curții prin Ordonanța din 20 septembrie 2018, susține concluziile BCE și ale Comisiei și solicită Curții obligarea CMA la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea celor două recursuri, CMA invocă două motive.

Primul motiv este întemeiat pe erori de drept în interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS și a articolului 10 din Regulamentul nr. 575/2013. CMA reproșează în esență Tribunalului că a considerat în mod eronat că aceste dispoziții permit BCE să desfășoare o supraveghere prudențială consolidată a instituțiilor afiliate unui organism central, chiar și atunci când acest organism central nu are calitatea de instituție de credit.

Prin al doilea motiv al său, CMA reproșează Tribunalului că a considerat în mod eronat că grupul Crédit mutuel este grup supravegheat, în sensul articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, deși acest grup, potrivit CMA, nu îndeplinea condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013.

Înainte de a analiza motivele invocate de CMA, trebuie să se examineze, cu titlu introductiv, admisibilitatea trimiterii de către aceasta din urmă, la începutul recursurilor formulate, la o notă, prezentată în anexă, în care un profesor universitar analizează, la cererea CMA însăși, hotărârile atacate din perspectiva dreptului în domeniul reglementării și supravegherii bancare.

În această privință observăm că rezultă din jurisprudență că funcția anexelor, pur probatorie și de susținere a cererii, presupune că, în măsura în care un document anexat la un recurs conține elemente de drept pe care se întemeiază anumite motive sau argumente menționate în recurs, aceste elemente trebuie să figureze în însuși textul recursului la care este anexat documentul respectiv sau cel puțin să fie identificate în mod suficient în cuprinsul acestuia. Astfel, în lumina acestei funcții a anexelor, nu intră în competența Curții să caute și să identifice în anexe motivele sau argumentele care ar putea fi considerate drept temei al recursului sau diferite motive invocate în acesta ( 13 ).

În speță, trimiterea generală și globală la nota în cauză efectuată de CMA în recursurile sale este vagă și nu este legată în mod expres de niciun motiv. CMA nu identifică în niciun fel în mod specific argumentele cuprinse în această notă care ar constitui temeiul argumentelor prezentate în motivele invocate în cadrul recursurilor sale. În asemenea împrejurări, în opinia noastră, această trimitere trebuie să fie considerată inadmisibilă, astfel încât conținutul notei în cauză nu ar trebui luat în considerare ca element de drept pe care se întemeiază motivele și argumentele invocate de CMA în cadrul recursurilor formulate.

În cadrul primului motiv al celor două recursuri, care este împărțit în două aspecte, CMA susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept în interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS. Potrivit CMA, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că impune ca organismul central menționat de acest text să aibă calitatea de instituție de credit. O asemenea cerință ar fi instituită atât prin articolul 2 punctul 21 litera (c) din însuși Regulamentul‑cadru privind MUS (primul aspect), cât și prin articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, la care se referă dispoziția menționată (al doilea aspect).

În cadrul primului aspect al primului motiv, CMA contestă interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS reținută de Tribunal, pe baza căreia acesta a concluzionat că dispoziția respectivă nu implica, în sine, ca un organism central să dispună de calitatea de instituție de credit.

În hotărârile atacate, Tribunalul a efectuat o interpretare literală, teleologică și contextuală a articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS ( 14 ).

În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea literală, Tribunalul a arătat că modul de redactare a dispoziției în cauză nu menționează că organismul central trebuie să dispună de calitatea de instituție de credit ( 15 ).

În ceea ce privește, în al doilea rând, interpretarea teleologică, Tribunalul s‑a întemeiat pe dubla finalitate urmărită prin supravegherea prudențială consolidată a grupurilor de instituții de credit, pe care o identificase anterior ( 16 ), și anume: pe de o parte, aceea de a permite BCE să înțeleagă riscurile care pot afecta o instituție de credit și care nu provin de la aceasta, ci de la grupul din care face parte și, pe de altă parte, aceea de a evita o fracționare a supravegherii prudențiale a entităților care compun grupurile respective între diferite autorități de supraveghere, în mod specific BCE și autoritățile naționale.

Din această dublă finalitate, Tribunalul a dedus, primo, că respectarea condițiilor prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 implică o apropiere suficientă între instituțiile afiliate unui organism central pentru a fi constatată existența unui grup ( 17 ).

În plus, Tribunalul a dedus din aceasta, secundo, că a urma abordarea CMA potrivit căreia ar fi imposibil să se exercite o supraveghere prudențială consolidată prin intermediul unui organism central care nu dispune de calitatea de instituție de credit „ar implica faptul că diferite instituții afiliate unui organism central care nu are calitatea de instituție de credit, dar care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 ar intra, în funcție de caracterul lor semnificativ individual, fie în sfera supravegherii exclusive de către BCE, fie în sfera supravegherii directe de către autoritățile naționale competente, în cadrul MUS, ceea ce ar duce la o fracționare a supravegherii prudențiale contrară atât scopurilor Regulamentului [privind MUS], cât și celor ale Regulamentului‑cadru privind MUS” ( 18 ).

În ceea ce privește, în al treilea rând, interpretarea contextuală, Tribunalul a arătat că dispozițiile relevante din Regulamentul privind MUS nu prevăd posibilitatea ca BCE să impună sancțiuni organismelor centrale ca atare. Cu toate acestea, Tribunalul a considerat că, întrucât supravegherea prudențială consolidată se adaugă celei pe bază individuală, imposibilitatea ca BCE să aplice sancțiuni în privința unor organisme centrale care nu au calitatea de instituție de credit nu constituie un obstacol de natură să împiedice efectuarea unei supravegheri prudențiale adecvate, din moment ce BCE este în măsură să facă uz de prerogativele sale în privința entităților afiliate organismului central menționat ( 19 ).

În cadrul primului aspect al primului motiv, CMA invocă trei argumente împotriva acestei interpretări reținute de Tribunal.

Prin intermediul primului argument, CMA reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a interpretat articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS în sensul care ar fi conform cu norma superioară pe care această dispoziție o pune în aplicare, și anume cu articolul 127 alineatul (6) TFUE. Din această din urmă dispoziție ar reieși că BCE își exercită misiunile de supraveghere prudențială exclusiv în privința instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare. O interpretare a articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS conformă cu această normă superioară din TFUE ar fi trebuit să determine Tribunalul să considere că organismul central avut în vedere de această dispoziție trebuia în mod necesar să dispună de calitatea de instituție de credit pentru ca BCE să poată exercita o supraveghere prudențială consolidată pornind de la acest organism central. CMA nu ar ridica o problemă de nelegalitate a articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MSU, ci o simplă chestiune de interpretare: norma de drept derivat ar trebui să fie interpretată în mod conform cu norma de drept superior din TFUE.

În plus, potrivit CMA, contrar celor susținute de BCE, un organ central al unui grup mutual, precum CNCM, nu poate fi calificat drept „alt[ă] instituți[e] financiar[ă]” în sensul articolului 127 alineatul (6) TFUE. Astfel, CNCM ar fi o simplă asociație care desfășoară o activitate cu caracter pur administrativ și care nu exercită, în schimb, activități economice.

BCE și Comisia susțin că acest argument trebuie respins.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 127 alineatul (6) TFUE ( 20 ) prevede că Consiliul Uniunii Europene „poate încredința [BCE] misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări” ( 21 ).

Această dispoziție din TFUE constituie temeiul juridic pe care s‑a întemeiat Consiliul pentru a adopta Regulamentul privind MUS, în temeiul căruia ulterior BCE a adoptat Regulamentul‑cadru privind MUS.

Mai întâi, trebuie să se arate că împrejurarea, subliniată de BCE și de Comisie ( 22 ), că CMA nu a invocat excepția de nelegalitate a articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS în raport cu articolul 127 alineatul (6) TFUE sau cu Regulamentul privind MUS nu poate avea niciun impact asupra argumentului invocat de CMA. Astfel, după cum a arătat aceasta în mod clar, argumentul său este întemeiat pe o eroare în interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS reținută de Tribunal, în măsura în care această interpretare nu ar fi conformă cu norma de drept superior conținută în TFUE. În schimb, CMA nu a susținut că articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS ar fi incompatibil cu norma de drept superior respectivă. Este vorba astfel, în mod evident, despre un argument privind interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, iar nu validitatea acestuia. Or, posibilitatea de a invoca un asemenea argument nu este condiționată în niciun fel de prezentarea unei excepții de nelegalitate.

În esență, CMA arată că interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS reținută de Tribunal este eronată în măsura în care din împrejurarea că articolul 127 alineatul (6) TFUE se referă exclusiv la supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare ar rezulta în mod necesar că un organism central avut în vedere de dispoziția de drept derivat menționată ar trebui în mod necesar să aibă calitatea de instituție de credit pentru ca BCE să poată exercita o supraveghere prudențială consolidată pornind de la acest organism central.

Un asemenea argument presupune, în opinia noastră, o interpretare restrictivă a însuși articolului 127 alineatul (6) TFUE și a noțiunilor de „instituții de credit” și de „alte instituții financiare” cuprinse în acesta. Conform abordării avute în vedere de CMA, această dispoziție de drept primar ar trebui interpretată în sensul că Consiliul nu ar putea atribui BCE, în cadrul misiunilor specifice în materie de supraveghere prudențială pe care i le poate încredința, competența de a exercita o supraveghere prudențială consolidată cu privire la un grup bancar, ca urmare a faptului că organismul central la care sunt afiliate diferitele instituții de credit din cadrul grupului nu are el însuși calitatea de instituție de credit.

În aceste condiții, trebuie să se verifice dacă aceasta este efectiv interpretarea articolului 127 alineatul (6) TFUE care trebuie reținută, astfel încât interpretarea Tribunalului cu privire la articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS ar fi incompatibilă cu sensul dispoziției de drept superior din TFUE.

Nu considerăm însă că aceasta este o interpretare corectă a articolului 127 alineatul (6) TFUE.

Astfel, din punct de vedere literal, este adevărat că articolul 127 alineatul (6) TFUE permite Consiliului, în mod expres, să încredințeze BCE misiuni specifice legate de supravegherea prudențială doar în privința a două tipuri de entități: instituțiile de credit și alte instituții financiare (cu excepția întreprinderilor de asigurări). Cele două noțiuni, de „instituții de credit” și de „instituții financiare”, au fost, pe de altă parte, definite la nivelul dreptului derivat al Uniunii în Regulamentul nr. 575/2013 ( 23 ).

Cu toate acestea, stabilirea domeniului de aplicare al articolului 127 alineatul (6) TFUE și a competenței atribuite prin acesta Consiliului de a încredința BCE misiuni specifice în materie de supraveghere prudențială în sectorul bancar trebuie în mod necesar să fie efectuată în lumina sistemului din care face parte această dispoziție de drept primar și a obiectivelor pe care le urmărește.

În această privință subliniem mai întâi că, din punct de vedere sistematic, dispoziția din TFUE în discuție, care a fost introdusă în dreptul primar prin Tratatul de la Maastricht ( 24 ), se află în primul articol din capitolul dedicat politicii monetare (capitolul 2 din titlul VIII din partea a treia din TFUE). Acest articol conține dispozițiile fundamentale prin care se stabilesc obiectivele și atribuirea sarcinilor Sistemului European al Băncilor Centrale și ale BCE ( 25 ). Dispoziția în discuție, care se înscrie în contextul celorlalte dispoziții conținute în același articol 127 TFUE, față de care aceasta are caracter complementar ( 26 ), prezintă o importanță de natură sistemică.

Totuși, analiza finalităților urmărite prin articolul 127 alineatul (6) TFUE este cea care contravine, în opinia noastră, unei interpretări restrictive a noțiunilor de „instituții de credit” și de „alte instituții financiare” prevăzute de acesta, care ar conduce la excluderea posibilității Consiliului de a încredința BCE atribuții de supraveghere prudențială cu privire la un grup bancar ca urmare a simplei lipse a calității de instituție de credit a casei centrale la care sunt afiliate instituțiile de credit care fac parte din grupul bancar în cauză.

În această privință trebuie să se arate că, în general, exercitarea atribuțiilor de supraveghere prudențială bancară are drept obiectiv protejarea siguranței și a solidității instituțiilor de credit, care constituie o condiție esențială pentru garantarea stabilității sistemului financiar în general ( 27 ). Astfel, după cum a demonstrat în mod evident criza financiară din 2008 ( 28 ), există o legătură directă între stabilitatea sistemului financiar, pe de o parte, și siguranța și soliditatea marilor instituții de credit și ale marilor grupuri bancare, pe de altă parte ( 29 ).

Prin urmare, articolul 127 alineatul (6) trebuie să fie interpretat în sensul că are ca scop să permită Consiliului, dacă și atunci când consideră necesar, să încredințeze BCE misiuni specifice în domeniul supravegherii prudențiale a sectorului bancar european pentru a proteja siguranța și soliditatea acestuia pentru a garanta stabilitatea sistemului financiar – la care se referă în mod explicit articolul 127 alineatul (5) TFUE – și, în cele din urmă, integritatea monedei unice și a pieței interne.

În această privință trebuie să se arate că, pentru o lungă perioadă, încă de la introducerea în dreptul primar a dispoziției conținute în articolul 127 alineatul (6) TFUE prin Tratatul de la Maastricht, în anul 1992 (și încă de la înființarea BCE, în anul 1998), până la adoptarea Regulamentului privind MUS, în 2013, Consiliul nu a considerat necesar să utilizeze posibilitatea pe care i‑o oferea dispoziția menționată, de a încredința BCE misiuni specifice de supraveghere prudențială bancară.

Criza financiară din anul 2008, care a devenit rapid o criză bancară, a subliniat însă deficiențele sistemului de supraveghere prudențială neintegrat existent în Uniunea Europeană și a dezvăluit lipsuri evidente de reglementare, care au contribuit la agravarea în mare măsură a crizei.

În asemenea împrejurări, a devenit clar că doar o supraveghere prudențială exercitată în mod integrat la nivel european era în măsură să garanteze o supraveghere adecvată într‑un context în care s‑a dezvoltat o piață internă a serviciilor bancare în Uniune în cadrul căreia operau în prezent mai multe grupuri cu o dimensiune europeană și care sunt active în diferite state membre. Acesta este contextul în care Consiliul a adoptat Regulamentul privind MUS.

Or, pentru a putea îndeplini obiectivele menționate la punctele 55 și 56 de mai sus și pentru a permite BCE să își exercite pe deplin misiunile legate de supravegherea prudențială, este necesar ca această instituție să dispună de competențe de supraveghere nu numai pe bază individuală, la nivelul instituțiilor de credit luate în mod izolat, ci și pe bază consolidată, la nivelul grupurilor bancare din care fac parte una sau mai multe instituții de credit.

Atribuirea competenței de a efectua o supraveghere prudențială a grupurilor bancare pe bază consolidată respectă dubla finalitate identificată în mod corect de Tribunal în hotărârile atacate – și menționată la punctul 36 de mai sus –, și anume, pe de o parte, aceea de a permite BCE să înțeleagă riscurile de natură să afecteze o instituție de credit care provin de la grupul din care face parte ( 30 ) și, pe de altă parte, de a evita o fracționare a supravegherii prudențiale a entităților care compun grupul. Subliniem de altfel că CMA nu a repus în discuție această analiză în cadrul recursurilor formulate.

Or, în lumina acestor obiective, pentru a‑și putea exercita în mod eficace atribuțiile de supraveghere prudențială care îi sunt încredințate, în cazul supravegherii unui grup pe bază consolidată, competențele de supraveghere ale BCE trebuie să se poată extinde la entități care nu au calitatea de instituție de credit sau de instituție financiară, întrucât aceste entități fac parte din grupul bancar. În asemenea ipoteze, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, competențele de supraveghere încredințate BCE în raport cu entități nebancare nu se justifică prin caracteristicile lor sau prin activitățile proprii, ci prin faptul că aceste entități fac parte dintr‑un grup care cuprinde instituții de credit, iar supravegherea acestor instituții nu poate avea loc în mod eficace decât pe bază consolidată, la nivelul grupului.

Într‑un asemenea context, în lumina obiectivelor urmărite prin atribuirea BCE a competențelor în materie de supraveghere prudențială, articolul 127 alineatul (6) TFUE nu poate fi interpretat în sens restrictiv, astfel încât să excludă posibilitatea ca Consiliul să încredințeze BCE competențe de supraveghere prudențială consolidată în raport cu grupurile bancare care, deși îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, au la cel mai înalt nivel de consolidare o entitate care nu are calitatea de instituție de credit, indiferent de forma juridică aleasă pentru această entitate. Astfel, o asemenea interpretare ar fi în mod clar în contradicție cu finalitățile urmărite prin articolul 127 alineatul (6) TFUE, menționate la punctul 56 din prezentele concluzii. Astfel, aceasta ar permite unui grup bancar să se sustragă de la supravegherea prudențială consolidată doar în considerarea formei juridice, precum cea de asociere, aleasă de entitatea care acționează în calitate de organ central, ceea ce ar putea pune în pericol caracterul efectiv al supravegherii de grup pe bază consolidată.

Din ceea ce precedă rezultă că articolul 127 alineatul (6) TFUE nu se opune ca BCE să poată exercita o supraveghere prudențială consolidată cu privire la un grup bancar pornind de la un organism central care nu are calitatea de instituție de credit și că, în această privință, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013, este irelevant dacă acest organism are o formă juridică specifică sau desfășoară sau nu o activitate economică.

Din toate considerațiile care precedă rezultă că interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS reținută de Tribunal în hotărârile atacate nu este contrară articolului 127 alineatul (6) TFUE și, în consecință, primul argument din cadrul primului aspect al primului motiv trebuie să fie respins.

Prin intermediul celui de al doilea argument invocat în cadrul primului aspect al primului motiv al recursurilor formulate, CMA contestă aprecierea Tribunalului, reluată la punctul 38 din prezentele concluzii, potrivit căreia a urma abordarea pe care a avut‑o în vedere ar duce la o fracționare a supravegherii prudențiale, contrară atât scopurilor Regulamentului privind MUS, cât și celor ale Regulamentului‑cadru privind MUS ( 31 ).

Potrivit CMA, pe de o parte, Tribunalul ar denatura textul dispozițiilor articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS și ale articolului 10 din Regulamentul nr. 575/2013 atunci când susține că instituțiile afiliate ar putea să nu aibă calitatea de instituție de credit, deși îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 10 menționat și intră astfel din sfera entităților care fac parte dintr‑un „grup supravegheat”.

Pe de altă parte, în speță, CNCM ar fi o asociație care nu desfășoară nicio activitate economică și care are o funcție pur administrativă și nu ar prezenta, așadar, niciun risc propriu care s‑ar putea repercuta asupra situației instituțiilor de credit care îi sunt afiliate. Integrarea sa în cadrul grupului supravegheat de BCE nu ar fi, prin urmare, justificată de obiectivele urmărite de reglementarea în cauză.

BCE și Comisia susțin că acest argument trebuie respins.

În această privință trebuie amintit mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe constante, criticile îndreptate împotriva unor motive neesențiale ale unei decizii a Tribunalului nu pot determina anularea acestei decizii și sunt, așadar, inoperante ( 32 ).

Or, după cum au subliniat în mod întemeiat BCE și Comisia, acest argument este îndreptat împotriva unui motiv neesențial al hotărârii atacate și trebuie astfel să fie considerat inoperant.

Caracterul neesențial al motivului avut în vedere de CMA în cadrul acestui argument, pe de o parte, rezultă cu claritate din faptul că Tribunalul ajunsese deja, în cele două hotărâri atacate, la punctul anterior celui avut în vedere de CMA, la concluzia că este „conform cu scopurile Regulamentului [privind MUS] și ale Regulamentului‑cadru privind MUS să se rețină calificarea de «grup supravegheat» în sensul articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, indiferent dacă organismul central al acestui grup dispune sau nu dispune de calitatea de instituție de credit” ( 33 ). Pe de altă parte, caracterul neesențial amintit este confirmat de utilizarea locuțiunii „în plus” la începutul punctelor din hotărârile atacate avute în vedere de argumentația CMA.

În orice caz, argumentul este nu numai inoperant, ci și lipsit în mod vădit de temei.

În acest sens, în ceea ce privește, pe de o parte, critica întemeiată pe o denaturare de către Tribunal a textului dispozițiilor relevante, aceasta se bazează pe o interpretare vădit eronată a hotărârilor atacate. Astfel, la punctele avute în vedere din aceste hotărâri, Tribunalul nu susține nicidecum că instituțiile afiliate ar putea să nu aibă calitatea de instituție de credit, deși îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 575/2013.

În ceea ce privește, pe de altă parte, critica întemeiată pe faptul că, din cauza naturii sale de asociație care nu desfășoară nicio activitate economică și care are o funcție pur administrativă, integrarea CNCM în sfera grupului supravegheat de BCE nu ar fi justificată de obiectivele urmărite de reglementarea în cauză, din considerațiile prezentate la punctele 61-64 de mai sus rezultă că aceasta trebuie să fie respinsă.

Rezultă că al doilea argument invocat de CMA în cadrul primului aspect al primului motiv trebuie, în opinia noastră, să fie de asemenea respins.

Prin intermediul celui de al treilea argument invocat în cadrul primului aspect al primului motiv al recursurilor formulate, CMA arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS în măsura în care, deși a constatat că BCE nu poate aplica sancțiuni organismelor centrale prevăzute de această dispoziție, nu a dedus totuși consecințele necesare determinate de această constatare, și anume necesitatea ca un organism central să aibă calitatea de instituție de credit.

Astfel, ar exista o legătură strânsă între posibilitatea de a supraveghea o instituție de credit și posibilitatea de a o sancționa în caz de nerespectare. O supraveghere eficace nu ar putea fi garantată în cazul în care nu se poate aplica nicio sancțiune. Ar fi deci incoerent să se recunoască o competență de supraveghere a BCE față de un organism lipsind‑o în același timp de mijloacele care asigură efectivitatea acesteia. Întrucât competența de sancționare garantează efectivitatea supravegherii, iar această competență nu se poate aplica decât instituțiilor de credit și societăților financiare, Tribunalul ar fi trebuit să interpreteze dispozițiile articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS în sensul că nu se poate aplica decât organismelor centrale care au calitatea de instituție de credit sau de societate financiară.

Împrejurarea menționată de Tribunal că BCE are o competență de sancționare a entităților afiliate organismului central ( 34 ) ar fi inoperantă. Astfel, nerespectarea cerințelor prudențiale prevăzute de Regulamentul nr. 575/2013 pe baza situației consolidate ar putea rezulta din simpla dificultate a organului central în exercitarea atribuțiilor sale față de entitățile afiliate, iar nu din comportamentul uneia dintre instituțiile de credit afiliate. În aceste condiții, BCE nu ar fi îndreptățită să sancționeze o instituție de credit, din moment ce neîndeplinirea obligațiilor în cauză nu i‑ar fi imputabilă.

BCE și Comisia susțin că acest argument trebuie respins.

În această privință trebuie să se arate că, în general, articolul 132 alineatul (3) TFUE ( 35 ) abilitează BCE să impună, în limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, amenzi și penalități cu titlu cominatoriu în cazul neîndeplinirii obligațiilor care rezultă din regulamentele și deciziile sale. Pe baza acestei dispoziții, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 2532/98 al Consiliului din 23 noiembrie 1998 cu privire la atribuțiile Băncii Centrale Europene în materie de sancțiuni ( 36 ).

Cu toate acestea, în ceea ce privește în special îndeplinirea misiunilor legate de politicile în materie de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit, competența de a impune sancțiuni este încredințată BCE prin articolul 18 din Regulamentul privind MUS, în special la alineatul (1) al acestuia. Procedurile pentru impunerea sancțiunilor în acest context sunt prevăzute la articolul 120 și următoarele din Regulamentul‑cadru privind MUS, care, în conformitate cu articolul 18 alineatul (7) din Regulamentul privind MUS, reglementează și relația cu dispozițiile Regulamentului nr. 2532/98.

Așa cum a constatat Tribunalul în hotărârile atacate ( 37 ), articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul privind MUS atribuie BCE competența de a aplica sancțiuni în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale în domeniul supravegherii prudențiale exclusiv instituțiilor de credit, societăților financiare holding sau societăților financiare holding mixte. Acesta nu permite, în schimb, să se sancționeze organismele centrale care nu fac parte din aceste categorii, astfel cum sunt definite la punctele 3, 4 și, respectiv, 5 ale articolului 2 din Regulamentul privind MUS. Astfel, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia, principiul legalității în materie de sancțiuni se opune extinderii competenței de a aplica sancțiuni încredințate BCE dincolo de ipotezele avute în vedere în mod specific în dispozițiile relevante.

În aceste condiții, trebuie să se arate totuși că niciunul dintre textele menționate mai sus în materie de sancțiuni și nicio altă dispoziție din Regulamentul privind MUS nu conțin vreun sprijin normativ care ar permite să se considere că competența de a impune sancțiuni unor entități ar constitui o condiție necesară pentru a atribui BCE competențe de supraveghere prudențială cu privire la aceste entități, astfel încât, în lipsa unei competențe de sancționare, asemenea entități nu ar intra sub incidența supravegherii prudențiale a BCE.

Faptul că BCE dispune de competența de a aplica sancțiuni unui anumit tip de entitate, precum un organism central, nu constituie, așadar, o condiție pentru recunoașterea competenței sale de a exercita funcții de supraveghere prudențială consolidată a grupului din care face parte această entitate. Rezultă că nu se poate reproșa Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a dedus din lipsa unei competențe de sancționare de către BCE a organismelor centrale menționate la articolul 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS o pretinsă consecință potrivit căreia aceste organisme centrale ar trebui să dispună în mod necesar de calitatea de instituție de credit pentru a fi supuse supravegherii prudențiale exercitate de BCE.

Pe de altă parte, nu se poate reproșa în niciun fel Tribunalului că a săvârșit o eroare prin faptul că s‑a referit la posibilitatea ca BCE să sancționeze, dacă este cazul, instituțiile de credit afiliate organismului central în cauză pentru a considera că, în pofida lipsei unei competențe de sancționare a BCE în privința organismelor centrale ca atare, BCE dispunea totuși de prerogative care să îi permită să efectueze o supraveghere prudențială adecvată și, prin urmare, să asigure caracterul efectiv al acesteia.

În această privință arătăm că la posibilitatea menționată de Tribunal trebuie să o adăugăm, astfel cum a observat Comisia, și pe cea prevăzută la articolul 18 alineatul (5) din Regulamentul privind MUS. Această dispoziție prevede că, în anumite condiții, atunci când este necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor de supraveghere prudențială, BCE poate solicita autorităților naționale competente să inițieze proceduri în vederea luării de măsuri pentru a asigura impunerea de sancțiuni corespunzătoare, în conformitate, printre altele, cu legislația națională relevantă care conferă prerogative specifice care nu sunt solicitate în prezent de dreptul Uniunii.

Din tot ceea ce precedă rezultă că, în opinia noastră, al treilea argument invocat de CMA în cadrul primului aspect al primului motiv trebuie să fie de asemenea respins și, în consecință, primul aspect menționat trebuie să fie respins în totalitate.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv al recursurilor formulate, CMA arată că, spre deosebire de cele statuate de Tribunal ( 38 ), cerința ca organismul central să dispună de calitatea de instituție de credit în vederea aplicării noțiunii de „grup supravegheat” potrivit articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS este determinată de articolul 10 din Regulamentul nr. 575/2013. În cadrul acestui aspect, CMA invocă două argumente.

În cadrul primului argument formulat, CMA face trimitere la articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013, potrivit căruia, „[î]n cazul în care se aplică articolul 10 [din același regulament], casa centrală la care se face referire la articolul respectiv respectă cerințele părților a doua-a opta pe baza situației financiare consolidate a întregului compus din casa centrală și instituțiile sale afiliate”.

CMA susține că, întrucât cerințele menționate în această dispoziție ar putea fi respectate doar de o instituție de credit, o casă centrală prevăzută la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 575/2013 ar trebui să dispună în mod necesar de această calitate pentru a putea face obiectul unei supravegheri prudențiale. Astfel, articolul 11 din Regulamentul nr. 575/2013 ar presupune în mod implicit, dar necesar că respectiva casă centrală prevăzută la articolul 10 este o instituție de credit. Prin urmare, Tribunalul ar fi trebuit să aprecieze coroborarea celor două dispoziții și să prefere sensul care ar fi permis să se aplice aceste dispoziții în mod coerent.

BCE și Comisia susțin că acest argument trebuie respins.

În această privință trebuie să se precizeze mai întâi că articolul 10 alineatul (1) și articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013 se referă la o eventuală exceptare de la respectarea cerințelor prudențiale prevăzute în regulamentul menționat, care poate fi acordată de o autoritate competentă cu titlu individual unor instituții de credit afiliate unui organism central. În schimb, problema în discuție în prezentele recursuri privește existența unui grup supravegheat în sensul articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS, care face referire în mod exclusiv la articolul 10 din Regulamentul nr. 575/2013, iar nu la articolul 11 din același regulament.

Odată cu aceste clarificări, subscriem pe deplin la raționamentul Tribunalului ( 39 ), potrivit căruia logica relației dintre articolul 10 alineatul (1) și articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013 urmărește ca punerea în aplicare a celei de a doua dispoziții să fie o consecință, iar nu o condiție, a aplicării primei dispoziții. Astfel, numai atunci când autoritatea competentă acceptă, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 575/2013, să excepteze entitățile afiliate unui organism central de la respectarea cerințelor prudențiale pe bază individuală se aplică articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013.

În acest caz, dispoziția menționată impune ca respectiva casă centrală să respecte cerințele prudențiale pe baza situației financiare consolidate a întregului pe care îl constituie împreună cu instituțiile afiliate.

Rezultă astfel în mod clar din aceasta că, atunci când susține că articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013 nu poate fi respectat decât de o instituție de credit, CMA confundă cerințele prudențiale eventual aplicabile unui organism central pe bază individuală cu cele aplicabile pe bază consolidată în vigoare prevăzute de această dispoziție. Prin urmare, argumentul CMA se întemeiază pe o interpretare vădit eronată a articolului 11 alineatul (4) din Regulamentul nr. 575/2013, potrivit căruia, în cazul în care se aplică articolul 10 din regulamentul menționat, casa centrală trebuie să respecte cerințele prudențiale nu cu titlu individual, ci pe bază consolidată.

În opinia noastră, rezultă că primul argument al celui de al doilea aspect al primului motiv este vădit nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea argument al celui de al doilea aspect al primului motiv CMA susține că cerința ca un organism central să aibă calitatea de instituție de credit pentru ca BCE să poată exercita supravegherea consolidată pornind de la acesta decurge din articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 575/2013. Potrivit CMA, întrucât această dispoziție face referire la solvabilitatea și la lichiditatea organismului central, ea ar prevedea în mod implicit, dar necesar ca acest organism să aibă calitatea de instituție de credit. Interpretarea acestei dispoziții, pe care CMA o definește drept teleologică și de ansamblu, reținută de Tribunal în hotărârea atacată ( 40 ) nu ar respecta partea din textul dispoziției menționate care ar prevedea în mod explicit că ar trebui apreciate lichiditatea și solvabilitatea organismului central.

BCE și Comisia susțin că acest argument trebuie respins.

Argumentul menționat se întemeiază pe o interpretare total eronată a articolului 10 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 575/2013, care impune condiția ca „solvabilitatea și lichiditatea casei centrale și ale tuturor instituțiilor afiliate acesteia [să fie] supravegheate în ansamblul lor, pe baza situațiilor financiare consolidate ale acestor instituții”.

Astfel, CMA confundă din nou, pe de o parte, supravegherea pe bază consolidată a entităților avute în vedere în această dispoziție „în ansamblul lor” (așadar, casa centrală și instituțiile afiliate), supraveghere la care se referă această dispoziție, cu, pe de altă parte, supravegherea pe bază individuală a organismului central, supraveghere la care nu se referă această dispoziție.

Rezultă că articolul 10 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 575/2013 nu implică nicidecum că organismul central desfășoară activități care justifică supravegherea solvabilității și a lichidității sale pe bază individuală și că, așadar, acest organism are calitatea de instituție de credit.

Rezultă că și al doilea argument al celui de al doilea aspect al primului motiv trebuie să fie considerat vădit nefondat.

Din tot ceea ce precedă reiese că primul motiv al celor două recursuri formulate de CMA trebuie, în opinia noastră, să fie respins.

În cadrul celui de al doilea motiv al recursurilor formulate, CMA reproșează Tribunalului că a săvârșit erori în calificarea juridică a faptelor în măsura în care a statuat că Crédit mutuel îndeplinea condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013 în vederea calificării sale ca „grup supravegheat” în sensul articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS.

Acest al doilea motiv este împărțit în două aspecte.

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, CMA contestă analiza prin care Tribunalul a statuat că Decizia CNCM nr. 1‑1992 din 10 martie 1992 (denumită în continuare „decizia din 10 martie 1992”) atestă existența unei obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități în cadrul Crédit mutuel care permitea să se concluzioneze că condiția întemeiată pe existența unor angajamente solidare între organismul central și instituțiile afiliate – prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013 – era îndeplinită ( 41 ).

CMA susține că elementele care decurg din această decizie și prezentate de Tribunal nu permit să se definească o asemenea obligație de transfer de fonduri proprii și de lichidități între diferitele entități ale Crédit mutuel. În sistemul prevăzut de această decizie, deși există o solidaritate veritabilă între casele care fac parte din același grup regional, nu există, în schimb, nicio obligație de transfer de fonduri proprii și de lichidități la nivel național între grupurile regionale. Astfel, în caz de dificultate a unui grup regional, CNCM nu ar putea impune unui alt grup regional să transfere fonduri proprii pentru a‑l susține.

Faptul că Caisse centrale de Crédit mutuel (CCCM) poate utiliza resurse limitate care îi sunt încredințate de grupurile regionale (reprezentând 2 % din depozitele colectate de acestea) nu ar permite să se identifice o obligație de transfer de fonduri proprii și de lichidități între grupurile regionale. Ar fi vorba despre o simplă punere la dispoziție a unei fracțiuni limitate din depozitele colectate de grupurile regionale în favoarea CCCM, care ar continua să fie debitoare față de aceste grupuri.

Decizia adoptată de Conseil d'État (Consiliul de Stat, Franța) la 9 martie 2018 în cauza nr. 399413 ( 42 ), pe care o invocă BCE și Comisia pentru a susține hotărârile atacate, ar fi inoperantă întrucât a intervenit ulterior hotărârilor menționate și ar privi, în orice caz, chestiuni diferite de cele ridicate în prezentele recursuri.

BCE și Comisia susțin că acest aspect trebuie respins. Comisia consideră că, contrar opiniei Tribunalului, articolul L.511‑31 din CMF este suficient în sine pentru a fi îndeplinită condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013, fără să fie necesar să se examineze decizia din 10 martie 1992. Comisia apreciază că Curtea ar putea efectua astfel o înlocuire a motivelor în această privință.

În această privință trebuie să se arate, cu titlu introductiv, că, astfel cum au observat BCE și Comisia, CMA nu contestă interpretarea articolului 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013 reținută de Tribunal în hotărârile atacate, prin care acesta a concluzionat că condiția care figurează în această dispoziție este îndeplinită, din moment ce există o obligație de transfer de fonduri proprii și de lichidități în cadrul grupului pentru a se asigura că sunt îndeplinite obligațiile față de creditori ( 43 ). CMA se limitează să conteste aplicarea în speță a acestei dispoziții ( 44 ).

În hotărârile atacate, Tribunalul a amintit mai întâi că, în avizul din 14 septembrie 2015, menționat la punctul 16 din prezentele concluzii, comitetul de control a evidențiat mai multe motive pentru a justifica respectarea acestei condiții, și anume modul de redactare a articolului L.511‑31 din CMF, obligația de intervenție a CNCM în favoarea caselor aflate în dificultate, care rezultă din decizia din 10 martie 1992, statutele CCCM și faptul că în trecut a fost acordat un ajutor excepțional entităților aflate în dificultate.

În continuare, Tribunalul a considerat că modul de redactare a articolului L.511‑31 din CMF nu permitea, în sine, să se concluzioneze că era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013. Tribunalul a statuat totuși că decizia din 10 martie 1992 și mecanismul de solidaritate pe care îl prevede permitea, în schimb, să se identifice existența unei obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități în cadrul Crédit mutuel destinate să asigure că sunt îndeplinite obligațiile față de creditori și că, așadar, simpla existență a acestui mecanism de solidaritate permitea să se considere îndeplinită condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013.

În această privință, înainte de a se examina criticile invocate de CMA împotriva raționamentului respectiv, trebuie să se analizeze cererea de înlocuire a motivelor formulată de Comisie, întrucât această cerere are caracter preliminar.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru ca o cerere de înlocuire a unor motive să fie admisibilă, ea presupune existența unui interes de a exercita acțiunea, în sensul că trebuie să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o. Această situație se poate regăsi atunci când cererea de înlocuire a unor motive constituie o apărare împotriva unui motiv invocat de reclamant ( 45 ).

În speță, dacă ar trebui să se concluzioneze că, contrar celor statuate de Tribunal, articolul L.511‑31 din CMF permite, în sine, să se concluzioneze că condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013 este îndeplinită de Crédit mutuel, primul aspect al celui de al doilea motiv prezentat de CMA ar deveni inoperant. Astfel, într‑un asemenea caz, nu ar mai fi necesar să se analizeze argumentele CMA întemeiate pe eroarea săvârșită de Tribunal în raport cu aprecierea deciziei din 10 martie 1992. În consecință, întrucât Comisia are un interes de a formula cererea de înlocuire a motivelor, aceasta trebuie, în opinia noastră, să fie considerată admisibilă.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului L.511‑31 din CMF, în hotărârile atacate, Tribunalul a considerat mai întâi că, în lipsa unei decizii a instanțelor naționale competente, îi revenea sarcina de a se pronunța cu privire la domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Astfel, Tribunalul a statuat că articolul L.511‑31 din CMF nu permitea, în sine, să se concluzioneze că era îndeplinită condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013, din cauza caracterului prea general al modului său de redactare, care se referă la luarea „măsuri[lor] necesare” pentru „a garanta lichiditatea și solvabilitatea fiecăreia dintre aceste instituții și societăți, precum și ale rețelei în ansamblu”. Tribunalul a apreciat că nu era posibil să se deducă dintr‑o dispoziție cu caracter atât de general existența unei obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități în cadrul grupului pentru a asigura că sunt îndeplinite obligațiile față de creditori ( 46 ).

Comisia susține că interpretarea articolului L.511‑31 din CMF reținută de Tribunal este prea restrictivă. Pentru a‑și justifica poziția, aceasta menționează interpretarea dispoziției respective din cuprinsul Deciziei nr. 399413 a Conseil d'État (Consiliul de Stat) din 9 martie 2018. BCE face de asemenea referire la această decizie, însă își întemeiază argumentația și pe Decizia nr. 403418 a Conseil d'État (Consiliul de Stat) din 13 decembrie 2016 ( 47 ).

În această privință trebuie amintit, la fel cum a procedat Tribunalul, că, în temeiul unei jurisprudențe constante, domeniul de aplicare al actelor cu putere de lege sau al actelor administrative naționale trebuie apreciat în funcție de interpretarea oferită acestora de instanțele naționale ( 48 ).

Împrejurarea, invocată de CMA, că decizia Conseil d'État (Consiliul de Stat) din 9 martie 2018 este ulterioară hotărârilor atacate nu împiedică luarea în considerare a acesteia în scopul interpretării articolului L. 511‑13 din CMF, întrucât părțile au avut posibilitatea să își prezinte observațiile în fața Curții ( 49 ).

Or, în considerentul 5 al deciziei Conseil d'État (Consiliul de Stat) din 13 decembrie 2016, această instanță a precizat că „[l]egiuitorul […] a încredințat [CNCM], prin adoptarea dispozițiilor articolelor L.511‑31 […], atribuțiile de asigurare a coeziunii rețelei [Crédit mutuel și] de exercitare a unui control administrativ, tehnic și financiar cu privire la organizarea și la gestionarea fiecărei case și de luare a tuturor măsurilor necesare pentru buna funcționare a rețelei. […] Pe de altă parte, în temeiul articolului L.511‑31 din același cod, CNCM poate, atunci când situația financiară a instituțiilor în cauză justifică acest lucru și în pofida tuturor dispozițiilor sau prevederilor contrare, să decidă fuziunea a două sau a mai multe case afiliate rețelei, cesiunea fondurilor lor de comerț, precum și dizolvarea lor. Din acest cadru juridic și normativ rezultă că, indiferent de situația raporturilor existente în interiorul rețelei Crédit mutuel între grupurile care sunt constituite în cadrul acesteia, CNCM este responsabilă în mod legal cu elaborarea și cu punerea în aplicare a măsurilor care se înscriu în cadrul reglementării sistemice a sistemului bancar în ceea ce privește ansamblul grupului Crédit mutuel și trebuie, în calitate de «întreprindere‑mamă în cadrul Uniunii», să aibă un plan preventiv de recuperare pentru acest grup”.

Asemenea considerații sunt cuprinse în considerentul 7 al deciziei Conseil d'État (Consiliul de Stat) din 9 martie 2018, în care se adaugă că „[e]xercitarea acestor atribuții care contribuie la reglementarea instituțiilor de credit presupune în mod necesar că [CNCM] este competentă să stabilească cerințele care se impun caselor, pentru a asigura respectarea de către acestea a dispozițiilor care le sunt aplicabile și pentru a le impune, în caz de încălcare a acestor dispoziții, sancțiuni adecvate”.

În plus, în considerentul 20 al acestei din urmă decizii, Conseil d'État (Consiliul de Stat) a statuat că, „pentru a «garanta lichiditatea și solvabilitatea rețelei» de care sunt responsabile, organele centrale sunt abilitate, în temeiul articolului L.511‑31 din [CMF], să ia «toate măsurile necesare» și în special să instituie între membrii rețelei mecanisme de solidaritate obligatorii, care nu se pot limita doar la constituirea de dispozitive prefinanțate, precum fondurile de garantare”.

Din această jurisprudență a Conseil d'État (Consiliul de Stat) reiese că obligația prevăzută la articolul L.511‑31 din CMF de „a lua toate măsurile necesare, în special pentru a garanta lichiditatea și solvabilitatea atât ale fiecăreia dintre aceste instituții și societăți ca și ale întregii rețele” presupune competențe de control administrativ, tehnic și financiar foarte detaliate în sarcina CNCM cu privire la întreaga rețea a Crédit mutuel, aceste competențe permițându‑i să instituie în orice moment mecanisme de solidaritate obligatorii, cum ar fi obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități care pot fi impuse membrilor rețelei. Aceste competențe sunt definite de Conseil d'État (Consiliul de Stat) astfel încât să permită CNCM, în cazul unei crize financiare a unei instituții, să decidă fuziunea dintre două sau mai multe case afiliate rețelei, în pofida tuturor dispozițiilor sau a prevederilor contrare. Or, competența de a impune unui membru al rețelei o fuziune cu o instituție aflată în criză financiară echivalează cu a‑i impune preluarea pasivelor acestei instituții, ceea ce implică pentru acest membru un efect potențial mai grav decât cel rezultat din impunerea unui simplu transfer de fonduri proprii și de lichidități.

Având în vedere întinderea acestor competențe de control și de intervenție în caz de criză a unei instituții membre a rețelei pe care le are CNCM cu privire la entitățile care fac parte din rețeaua Crédit mutuel, nu se poate contesta, în opinia noastră, că dispoziția articolului L.511‑31, astfel cum a fost detaliată de jurisprudența Conseil d'État (Consiliul de Stat), presupune existența unei obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități în cadrul rețelei Crédit mutuel. Rezultă că, contrar opiniei Tribunalului, acest articol este suficient în sine, în opinia noastră, pentru ca grupul menționat să îndeplinească condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013.

Or, conform unei jurisprudențe constante a Curții, dacă motivele unei decizii a Tribunalului conțin o eroare, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o asemenea încălcare nu este de natură să determine anularea acestei decizii și este necesar să se procedeze la o înlocuire a motivelor ( 50 ).

Prin urmare, în opinia noastră, trebuie să se admită cererea de înlocuire a motivelor formulată de Comisie și, în consecință, să se respingă primul aspect al celui de al doilea motiv ca inoperant.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, CMA susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor în raport cu articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013 întrucât, chiar presupunând că decizia din 10 martie 1992 ar consacra existența unei obligații de transfer de fonduri proprii și de lichidități, această decizie nu s‑ar aplica întregii sfere a grupului Crédit mutuel supravegheat de BCE.

Astfel, sfera grupului Crédit mutuel ar cuprinde entități bancare, filiale ale caselor regionale, care nu sunt afiliate la organismul central. Aceste filiale ar ieși în totalitate din domeniul de aplicare al deciziei din 10 martie 1992 și nu ar exista niciun mecanism de solidaritate în privința lor. CNCM nu ar avea niciuna dintre prerogativele prevăzute la articolul 10 din Regulamentul nr. 575/2013 în privința acestor filiale.

BCE susține, mai întâi, că această argumentație, apărută pentru prima dată în stadiul recursului, constituie un motiv nou, care nu se referă la interpretarea articolului 10 din Regulamentul nr. 575/2013, ci la domeniul de aplicare al articolului 2 punctul 21 litera (c) din Regulamentul‑cadru privind MUS și că, astfel, acest al doilea aspect ar fi, așadar, inadmisibil. Comisia este de acord în esență cu poziția BCE. BCE și Comisia susțin că, în orice caz, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat. În acest cadru, BCE invită Curtea să solicite comunicarea anumitor convenții de refinanțare încheiate între entitățile mutuale din cadrul grupului Crédit mutuel și filialele lor ca măsură de organizare a procedurii în temeiul articolului 64 din Regulamentul de procedură.

În această privință trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă că, din moment ce, în cadrul recursului, controlul Curții se limitează la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe, o parte nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții un argument pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului ( 51 ).

Or, în opinia noastră, este de necontestat, în urma lecturării dosarului, că argumentația invocată de CMA în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu a fost invocată în niciun fel în fața Tribunalului în primă instanță. Aceasta nu poate nici să fie calificată drept argument nou care reprezintă o simplă dezvoltare sau extindere a argumentației prezentate în fața Tribunalului ( 52 ).

În aceste condiții, considerăm că prezentul aspect este inadmisibil.

Cu titlu subsidiar, subliniem că, presupunând chiar, quod non, că aspectul respectiv ar fi admisibil, acesta este, în orice caz, și inoperant.

Astfel, în decizia din 9 martie 2018, Conseil d'État (Consiliul de Stat) a precizat că trebuie să se considere că competența de control care îi revine CNCM în temeiul articolului L.511‑31 din CMF în cadrul rețelei Crédit mutuel se extinde și „la filialele caselor din moment ce situația financiară a primelor are incidență asupra situației celor din urmă” ( 53 ). În aceste condiții, în lumina concluziei la care am ajuns la punctul 125 de mai sus, potrivit căreia articolul L.511‑31 din CMF este suficient în sine pentru a fi îndeplinită condiția prevăzută la articolul 10 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 575/2013, presupunând chiar că decizia din 10 martie 1992 nu s‑ar aplica întregii sfere a grupului Crédit mutuel, această împrejurare nu ar avea nicio consecință asupra constatării că grupul respectiv îndeplinește condiția menționată.

Din toate considerațiile care precedă rezultă că, în opinia noastră, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie să fie respins, fără să fie necesară pronunțarea cu privire la cererea de măsuri de organizare a procedurii formulată de BCE. În consecință, întrucât al doilea motiv invocat în cele două recursuri trebuie să fie respins, este necesar, în opinia noastră, să se respingă cele două recursuri în totalitate.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât CMA a căzut în pretenții, iar BCE, Comisia și CNCM au solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, ea suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de BCE, de Comisie și de CNCM.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: „1) Respinge recursurile. 2) Crédit mutuel Arkéa suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Banca Centrală Europeană, de Comisia Europeană și de Confédération nationale du Crédit mutuel.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GIOVANNI PITRUZZELLA

prezentate la 18 iunie 2019 ( 1 )

VI. Cu privire la cheltuielile de judecată