Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 26 martie 2019.#Sociale Verzekeringsbank împotriva F. van den Berg și alții.#Cereri de decizie preliminară formulate de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Securitatea socială a lucrătorilor migranți – Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – Articolul 13 – Legislație aplicabilă – Rezident al unui stat membru care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 – Prestație aferentă sistemului de asigurare pentru limită de vârstă și alocațiilor familiale – Stat membru de reședință și stat membru de angajare – Refuz.#Cauzele conexate C-95/18 și C-96/18.

Prin prezentele trimiteri preliminare, Curtea este invitată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) să stabilească dacă, în circumstanțele specifice din litigiile principale, statele membre nu mai au doar posibilitatea ( 2 ), ci eventual și obligația, în pofida principiului unicității legislației aplicabile prevăzut la articolul 13 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 ( 3 ) și, ca state membre de reședință, de a acorda prestații sociale unui lucrător migrant, supus legislației statului membru de angajare.

Prezentele trimiteri preliminare constituie o situație destul de neobișnuită în măsura în care, ca urmare a pronunțării unei prime hotărâri a Curții ( 4 ), se solicită acesteia să abordeze din nou una dintre chestiunile juridice ridicate în prima hotărâre.

Pentru acest motiv, nu este necesar să se revină în prezentele concluzii asupra cadrului juridic, a procedurii sau a faptelor din litigiile principale, care au fost prezentate atât în concluziile avocatului general Szpunar ( 5 ), cât și în hotărârea Curții ( 6 ).

În schimb, pentru ca implicațiile prezentelor trimiteri preliminare să reiasă în mod clar, trebuie să se amintească interpretarea furnizată de Curte în această hotărâre și să se prezinte rezultatul procedurilor principale, precum și motivele prezentelor trimiteri preliminare.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Franzen și alții, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos) a adresat Curții trei întrebări preliminare.

Ca răspuns la prima întrebare preliminară, Curtea a apreciat că articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuia interpretat în sensul că rezidentul unui stat membru care lucrează câteva zile pe lună în temeiul unui contract de muncă ocazională pe teritoriul unui alt stat membru este supus legislației din statul membru de angajare atât în zilele în care desfășoară o activitate salariată, cât și în zilele în care nu desfășoară o astfel de activitate.

Ca răspuns la cea de a doua întrebare preliminară, Curtea a indicat că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 nu se opunea ca un lucrător migrant, supus legislației din statul membru de angajare, să primească, în temeiul unei dispoziții naționale a statului membru de reședință, prestațiile aferente sistemului de asigurare pentru limită de vârstă și alocațiile familiale din acest din urmă stat.

În sfârșit, având în vedere răspunsul dat la cea de a doua întrebare și faptul că instanța de trimitere urmărea, întemeindu‑se pe o clauză așa‑numită „de echitate” în legislația națională relevantă ( 7 ), să lase neaplicată dispoziția națională care are ca efect excluderea domnilor F. van den Berg și H. D. Giesen, precum și a doamnei C. E. Franzen ( 8 ) de la aplicarea sistemului de securitate socială neerlandez în cazul unui răspuns negativ la cea de a doua întrebare, Curtea a considerat că nu era necesar să răspundă la cea de a treia întrebare.

Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a pronunțat ulterior, la 6 iunie 2016, două hotărâri în care a apreciat, având în vedere interpretarea furnizată de Curte, că o excepție de la principiul unicității legislației aplicabile în domeniul securității sociale ( 9 ) putea fi admisă. În consecință, aceasta a aplicat clauza de echitate și a admis cererile formulate de părțile în cauză din litigiile principale.

SVB ( 10 ) a formulat recursuri în fața Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), instanța de trimitere în speță, împotriva acestor hotărâri, pentru motivul că clauza de echitate nu permite înlăturarea aplicării articolului 6a teza introductivă și litera b din AKW și, respectiv, din AOW.

Instanța de trimitere consideră că nu este în măsură, având în vedere Hotărârea Franzen și alții, să răspundă, fără a avea o îndoială rezonabilă, la problema dacă dreptul Uniunii presupune, în circumstanțele speței, ca aceste dispoziții să fie totuși neaplicate.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei în cele două cauze și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: În cauza van den Berg și Giesen (C‑95/18): „1) a. Articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că, în cazuri precum cele din speță, aceste dispoziții se opun unei reglementări naționale precum articolul 6a teza introductivă și litera b din AOW? Această reglementare implică faptul că un rezident al Țărilor de Jos nu este afiliat la sistemul de asigurări sociale din acest stat de reședință dacă acest rezident lucrează în alt stat membru și, în temeiul articolului 13 din Regulamentul 1408/71, este supus legislației privind securitatea socială a statului de angajare. Prezentele cazuri se caracterizează prin faptul că, în temeiul legislației statului de angajare, persoanele în cauză nu au dreptul la o pensie pentru limită de vârstă din cauza volumului redus al activităților lor desfășurate în acest stat. 1) b. Pentru a răspunde la întrebarea 1a, este important aspectul că un rezident al unui stat de reședință necompetent în temeiul articolului 13 din Regulamentul 1408/71 nu are obligația de a plăti contribuții la sistemul de asigurări sociale din acest stat de reședință? Astfel, pentru perioadele în care rezidentul lucrează într‑un alt stat membru, acesta intră, în temeiul [acestui articol 13], prin excludere, sub incidența sistemului de securitate socială din statul membru de angajare, iar legislația națională neerlandeză nu prevede o obligativitate a contribuției într‑un astfel de caz. 2) Pentru a răspunde la întrebarea 1, este important aspectul că persoanele în cauză au avut posibilitatea de a încheia o asigurare voluntară în temeiul AOW sau de a solicita SVB să încheie un acord în sensul articolului 17 din Regulamentul nr. 1408/71? 3) Articolul 13 din Regulamentul 1408/71 se opune ca o persoană precum soția domnului Giesen care, înainte de 1 ianuarie 1989, în temeiul exclusiv al legislației naționale a fost asigurată în temeiul AOW în statul său de reședință, Țările de Jos, să fi dobândit dreptul la prestații pentru limită de vârstă pe baza acelei asigurări, în măsura în care este vorba despre perioade în care, în temeiul acestei dispoziții din Regulamentul nr. 1408/71, din cauza activităților desfășurate într‑un alt stat membru, ea era supusă legislației acelui stat membru de angajare? Sau dreptul la o prestație în temeiul AOW trebuie să fie considerat un drept la prestație care în legislația națională nu este supus unor condiții de angajare în muncă sau de asigurare, în sensul Hotărârii Bosmann, astfel încât raționamentul care a stat la baza acestei hotărâri poate fi aplicat și în cazul ei?” În cauza Franzen (C‑96/18): „1) Articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că, într‑un caz precum cel din speță, aceste dispoziții se opun unei reglementări naționale precum articolul 6a teza introductivă și litera b din AKW? Această reglementare implică faptul că un rezident al Țărilor de Jos nu este afiliat la sistemul de asigurări sociale din acest stat de reședință dacă acest rezident lucrează în alt stat membru și, în temeiul articolului 13 din Regulamentul 1408/71, este supus legislației privind securitatea socială a statului membru de angajare. Prezentul caz se caracterizează prin faptul că, în temeiul legislației statului membru de angajare, persoana interesată nu are dreptul la o alocație familială din cauza volumului redus al activităților sale desfășurate în acest stat. 2) Pentru a răspunde la întrebarea precedentă, este important aspectul că persoana interesată a avut posibilitatea de a solicita SVB să încheie un acord în sensul articolului 17 din Regulamentul nr. 1408/71?”

Domnul van den Berg, SVB, guvernele ceh, neerlandez și suedez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Cu excepția guvernului ceh, aceste părți, precum și doamna Franzen s‑au prezentat în fața Curții în ședința din 23 ianuarie 2019 și au prezentat observații orale.

Domnul van den Berg susține că cererea de decizie preliminară în cauza van den Berg și Giesen (C‑95/18) nu este admisibilă. În acest scop, el susține că, întrucât un recurs în fața instanței de trimitere nu poate fi formulat în cauzele privind articolul 6a din AOW, acesta nu ar fi trebuit să examineze cauza pe fond și nu ar fi competent să adreseze Curții întrebări preliminare.

Întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții să verifice dacă decizia de trimitere a fost pronunțată în conformitate cu normele naționale în materia organizării și a procedurii judiciare ( 11 ), considerăm că aceste argumente trebuie respinse, iar cererea de decizie preliminară în cauza van den Berg și Giesen (C‑95/18) este admisibilă.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări în cauza van den Berg și Giesen (C‑95/18), precum și prin intermediul celor două întrebări în cauza Franzen (C‑96/18), pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale a unui stat membru în temeiul căreia un lucrător migrant cu reședința în acest stat membru, supus legislației privind securitatea socială a statului membru de angajare pentru perioadele în cauză, în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 1408/71, nu este afiliat la sistemul de asigurări sociale și, în consecință, nu are dreptul nici la o pensie pentru limită de vârstă, nici la alocații familiale, chiar dacă dreptul aplicabil al statului membru de angajare nu îi conferă niciun drept la o pensie pentru limită de vârstă sau la alocații familiale pentru perioadele respective. Instanța de trimitere solicită de asemenea Curții să stabilească dacă posibilitatea de a încheia o asigurare voluntară în temeiul AOW sau de a solicita încheierea unui acord în sensul articolului 17 din Regulamentul nr. 1408/71 are o incidență în această privință.

Pentru a răspunde la întrebările în cauză, trebuie subliniate mai multe considerații introductive.

În primul rând, în ceea ce privește circumstanțele și situația părților în cauză din litigiile principale, amintim, mai întâi, că, dat fiind caracterul minor al activităților lor profesionale, întrucât acestea nu depășesc un anumit prag în ceea ce privește numărul de ore sau veniturile, părțile în cauză din litigiile principale au fost afiliate cu titlu obligatoriu doar în cadrul Unfallversicherung (sistemul juridic german pentru accidente de muncă), care protejează după toate aparențele mai mult angajatorul decât lucrătorul salariat, fără acces la niciun alt sistem de securitate socială în acest stat membru în perioadele în discuție. Ulterior, a rezultat din dezbaterile din ședință că părțile în cauză din litigiile principale au fost încurajate de autoritățile neerlandeze mai degrabă să accepte locuri de muncă în Germania, în pofida lipsei de protecție socială determinate de natura acestor locuri de muncă, decât să rămână în șomaj în Țările de Jos. De asemenea, s‑a subliniat în ședință că, în cazul în care părțile în cauză din litigiile principale ar fi rămas în Țările de Jos fără a desfășura acolo o activitate profesională, ele ar fi fost afiliate la sistemul de securitate socială din acest stat membru și ar fi beneficiat de prestații familiale sau ar fi contribuit la sistemul de pensii, contribuțiile fiind acoperite chiar de stat. În sfârșit, în cazul doamnei Franzen, aceasta a pierdut integral beneficiul alocațiilor familiale acordate pentru fiica sa pe care o creștea singură, în timp ce pensiile pentru limită de vârstă sau alocația pentru partener ale domnilor van den Berg și Giesen au fost reduse cu 10 % și, respectiv, cu 16 %, ceea ce constituie, în mod incontestabil, o reducere substanțială ( 12 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul juridic al prezentelor trimiteri preliminare, guvernul neerlandez a confirmat că clauzele de excludere neerlandeze potrivit cărora nu este considerată asigurată persoana supusă legislației unui alt stat în temeiul unui tratat sau al unei decizii a unei organizații internaționale, pun în aplicare articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71.

În această privință, amintim că mecanismul de coordonare a sistemelor de securitate socială prevăzut de regulamentul menționat are ca obiectiv, astfel cum enunță al doilea și al patrulea considerent, asigurarea liberei circulații a lucrătorilor salariați și a lucrătorilor care desfășoară activități independente în Uniunea Europeană, respectând totodată caracteristicile proprii legislațiilor naționale privind securitatea socială ( 13 ). În consecință, principiile fundamentale prevăzute de regulamentul menționat permit atingerea obiectivului de protecție a lucrătorilor fără a proceda totuși la o armonizare în materie de securitate socială ( 14 ).

În acest cadru, în temeiul principiului unicității legislației aplicabile care este exprimat în special la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, lucrătorul căruia i se aplică acest regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru ( 15 ).

În plus, articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat, în temeiul căruia persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației statului respectiv chiar dacă aceasta își are domiciliul pe teritoriul altui stat membru, prevede aplicarea lex loci laboris.

Principiul unicității care a fost introdus în mod formal prin Regulamentul nr. 1408/71 ( 16 ) este o normă de conflict de legi care, asemenea celorlalte norme de conflict din titlul II din acest regulament, are ca obiect evitarea conflictelor de legi care pot fi, dacă nu chiar sunt, obstacole în calea liberei circulații.

În mod concret, principiul unicității urmărește, pe de o parte, să evite aplicarea mai multor legislații naționale într‑o anumită perioadă de muncă și complicațiile care pot rezulta de aici ( 17 ) și, pe de altă parte, „să împiedice ca persoanele care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71 să fie lipsite de protecție în materie de securitate socială, în lipsa legislației care le‑ar fi aplicabilă” ( 18 ).

Coordonarea rezultată din Regulamentul nr. 1408/71 și în special din articolul 13 din acesta are de asemenea la bază ideea că, în pofida diferențelor dintre sistemele de protecție socială, lucrătorul migrant va dispune, în temeiul fiecăreia dintre aceste legislații, de o protecție de ansamblu relativ echivalentă și care acoperă mai mult sau mai puțin riscurile care fac obiectul acestui regulament ( 19 ).

Din jurisprudență reiese că domeniul de aplicare al principiului unicității nu este atât de rigid după cum au lăsat să se înțeleagă primele hotărâri ale Curții în special pentru statul membru așa‑numit „necompetent”, cu alte cuvinte statul membru a cărui legislație nu este aplicabilă.

Desigur, într‑o primă etapă, Curtea a apreciat că stabilirea legislației unui stat membru ca legislație aplicabilă unui lucrător avea ca efect faptul că doar această legislație îi era aplicabilă, împiedicând astfel un stat membru necompetent să îi acorde prestații ( 20 ). În consecință, aceasta a considerat și că articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71 excludea ca statul membru necompetent să impună contribuții cu privire la remunerația primită de un lucrător cu ocazia unei activități de muncă desfășurate în alt stat membru și supusă, pentru acest motiv, legislației sociale a acestui stat ( 21 ).

Cu toate acestea, într‑o a doua etapă, Curtea a atenuat, într‑o oarecare măsură, această poziție.

Astfel, în Hotărârea Bosmann, deși Curtea a apreciat că dreptul Uniunii nu obligă statul membru necompetent în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 să acorde prestații, aceasta a adăugat totuși că articolul 13 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat nu se opune posibilității ca un lucrător migrant care este cuprins în regimul de securitate socială al statului membru al locului de muncă să primească, în aplicarea unei legislații naționale a statului membru de reședință, prestații familiale în acest din urmă stat. Curtea a reiterat această poziție în Hotărârea din 16 iulie 2009, von Chamier‑Glisczinski ( 22 ), în care aceasta a considerat de asemenea că, în raport cu diferențele care există între regimurile și legislația statelor membre în materie de securitate socială, utilizarea libertății de circulație poate să fie mai mult sau mai puțin avantajoasă sau dezavantajoasă pe planul protecției sociale, iar dispozițiile de drept al Uniunii nu pot garanta unui asigurat social că o deplasare într‑un alt stat membru nu are niciun efect în această privință. În consecință, Curtea a subliniat că un regim de securitate socială nu poate să fie considerat drept cauză a unei discriminări sau a unui dezavantaj pentru singurul motiv că are consecințe defavorabile atunci când este aplicat, în conformitate cu mecanismele de coordonare, în coroborare cu regimul unui alt stat membru ( 23 ).

În sfârșit, Hotărârea din 12 iunie 2012, Hudzinski și Wawrzyniak ( 24 ), a extins posibilitățile, rezultate din Hotărârea Bosmann pentru statul membru necompetent în măsura în care situațiile domnilor Waldemar Hudzinski și Jaroslaw Wawrzyniak erau foarte diferite de cea a doamnei Brigitte Bosmann. Pe de o parte, rezultă din această hotărâre că faptul că lucrătorii în cauză nu au pierdut drepturi la prestații de securitate socială sau că aceste prestații nu au fost reduse în statul membru competent (Republica Polonă) din cauza exercitării dreptului la liberă circulație, nu poate exclude prin ea însăși posibilitatea ca un stat membru necompetent să acorde prestații sociale. Pe de altă parte, din hotărârea respectivă reiese că reședința nu constituie singurul criteriu de legătură cu statul membru necompetent, ci că alte criterii de legătură, cum ar fi impunerea veniturilor, pot fi considerate suficient de stricte pentru a constitui temeiul acordării prestației.

Este evident că, în aceste hotărâri, întrucât Curtea nu a recunoscut nicio obligație în sarcina statului membru necompetent de a acorda prestații sociale, principiul unicității nu a fost repus în discuție. Totuși, o analiză a acestor hotărâri și în special a Hotărârii din 12 iunie 2012, Hudzinski și Wawrzyniak ( 25 ), dincolo de cazuistica determinată de diferențele factuale, demonstrează că Curtea condiționează aplicarea articolului 13 din Regulamentul nr. 1408/71 de respectarea principiului proporționalității ( 26 ).

În lumina acestor considerații, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

În speță, părțile în cauză din litigiile principale, resortisanți neerlandezi cu reședința în Țările de Jos, și‑au exercitat dreptul la liberă circulație recunoscut la articolul 45 TFUE pentru a lucra în Germania.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că ansamblul dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a persoanelor „urmărește facilitarea exercitării de activități profesionale de orice natură de către resortisanții Uniunii pe teritoriul Uniunii și se opune măsurilor care i‑ar putea defavoriza atunci când doresc să exercite o activitate pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor membru de origine”. Astfel, articolul 45 TFUE se opune oricărei măsuri naționale, a statului membru de primire sau a statului membru de origine, care este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii a libertății fundamentale garantate de acest articol ( 27 ).

Astfel cum au arătat guvernele care au prezentat observații în fața Curții, rezultă de asemenea din jurisprudență că dreptul primar al Uniunii nu poate garanta unui asigurat că o deplasare într‑un alt stat membru nu are niciun efect în materia securității sociale. Astfel, Curtea a recunoscut deja că aplicarea, dacă este cazul, în temeiul prevederilor Regulamentului nr. 1408/71, a unei reglementări naționale care este mai puțin favorabilă în planul prestațiilor de securitate socială poate în principiu să fie conformă cerințelor dreptului primar al Uniunii în materie de liberă circulație a persoanelor ( 28 ).

Această poziție a Curții are la bază faptul că articolul 48 TFUE prevede o coordonare între legislațiile statelor membre, iar nu armonizarea lor. Rezultă că diferențele de fond și de procedură între sistemele de securitate socială din fiecare stat membru și, prin urmare, între drepturile persoanelor afiliate la acestea nu sunt afectate de dispoziția menționată, fiecare stat membru fiind competent să stabilească în legislația sa, cu respectarea dreptului Uniunii, condițiile în care se acordă prestațiile unui sistem de securitate socială.

Acestea fiind spuse, prin stabilirea acestor condiții de acordare, statele membre sunt limitate, printre altele, de principiul proporționalității în aplicarea măsurilor naționale de excludere. Astfel, acest principiu permite să se asigure un just echilibru între principiul unicității consacrat de Regulamentul nr. 1408/71 și protecția care trebuie acordată lucrătorilor migranți, prin intermediul posibilității, astfel cum a fost deja recunoscută în jurisprudența Curții pentru statul necompetent de a acorda prestații.

Subliniem, în această privință, că, în circumstanțele specifice speței, aplicarea clauzelor de excludere nu dă naștere pentru părțile în cauză din litigiile principale unui simplu dezavantaj, ci conduce la privarea acestora de acoperire în statul membru de reședință pentru simplul fapt de a fi lucrat în alt stat membru, chiar dacă sunt excluse, în statul membru de angajare, de la orice protecție socială în perioadele în discuție ( 29 ). Prin urmare, părțile în cauză din litigiile principale sunt tratate nu numai într‑un mod mai defavorabil decât un lucrător care și‑a desfășurat întreaga activitate profesională în Țările de Jos, ci și într‑un mod care depășește limitele principiului proporționalității.

Astfel, aplicarea clauzelor de excludere prevăzute de legislația neerlandeză de punere în aplicare a principiul unicității are consecințe care sunt în mod clar disproporționate și (în mod evident) are ca efect să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii care au reședința în Țările de Jos a liberei circulații a lucrătorilor. Această situație nu este un simplu dezavantaj rezultat din lipsa armonizării legislațiilor privind securitatea socială în cadrul Uniunii. Aceasta este consecința directă a aplicării clauzelor de excludere neerlandeze.

În plus, o asemenea restricție privind libera circulație a lucrătorilor nu răspunde tuturor cerințelor acestui principiu clasic al dreptului Uniunii ( 30 ).

În această privință, guvernele neerlandez și suedez au susținut, în special în ședință, că normele de conflict și de repartizare a competențelor instituite prin Regulamentul nr. 1408/71 au ca obiectiv, pe lângă protecția lucrătorilor, să asigure o repartizare corectă și echitabilă a sarcinii financiare între statele membre prin corelarea finanțării sistemelor de securitate socială și a cheltuielilor conexe în măsura în care, dacă un stat membru este, în temeiul regulamentului menționat, statul membru competent pentru asigurarea socială a unui lucrător, contribuțiile și prestațiile trebuie să fie finanțate și plătite în acest caz în conformitate cu dreptul statului respectiv.

Deși nu punem la îndoială legitimitatea unui asemenea obiectiv, cu atât mai mult cu cât principiile stabilite în Regulamentul nr. 1408/71 și coordonarea pe care o instituie garantează de asemenea integritatea sistemelor naționale de securitate socială și în special diferențele lor în ceea ce privește atât acoperirea, cât și finanțarea ( 31 ), considerăm că, în orice caz, legislația neerlandeză depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge.

Este adevărat că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 27 din prezentele concluzii, statul membru necompetent în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 nu poate impune contribuții, iar părțile în cauză din litigiile principale nu au contribuit, în consecință, la sistemul de asigurări sociale neerlandez pentru perioadele în care lucrau în Germania.

Cu toate acestea, Regatul Țărilor de Jos ar fi putut să prevadă măsuri alternative la aplicarea clauzelor de excludere care să fie adaptate la situația părților în cauză din litigiile principale, permițându‑le să fie afiliate la sistemul de protecție socială neerlandez, în schimbul plății contribuțiilor.

Deși Curtea a stabilit într‑adevăr că statele necompetente nu pot impune o obligație cu privire la contribuții, în opinia noastră, această limitare nu se opune ca ele să propună acordarea de prestații în schimbul unei contribuții voluntare, în cazul în care o asemenea posibilitate corespunde efectiv condițiilor de acordare pentru celelalte persoane care intră sub incidența legislației naționale. În această privință, amintim că, în cazul în care ar fi rămas în șomaj în Țările de Jos, persoanele în cauză ar fi fost afiliate la sistemul de securitate socială neerlandez, pe cheltuiala acestui stat membru ( 32 ).

În plus, Regatul Țărilor de Jos putea iniția și negocia un acord, în sensul articolului 17 din Regulamentul nr. 1408/71 ( 33 ), cu Republica Federală Germania. Un asemenea acord ar fi putut prevedea legătura părților în cauză din litigiile principale cu sistemul de securitate socială neerlandez, plata de contribuții adaptate la nivelul veniturilor, deosebit de redus, ale părților în cauză din litigiile principale, precum și un aranjament între statele membre în ceea ce privește partea de contribuții suportată în mod obișnuit de angajator.

În mod similar, posibilitatea de a încheia o asigurare voluntară în temeiul AOW nu poate garanta conformitatea articolului 6a teza introductivă și litera b din AOW cu dreptul Uniunii, în cazul în care această posibilitate nu este ajustată astfel încât să ia în considerare situația specială a unor lucrători precum domnii F. van den Berg și H. D. Giesen și în special a veniturilor lor reduse.

În aceste condiții, aplicarea clauzelor de excludere și eliminarea pur și simplu a părților în cauză din litigiile principale din cadrul sistemului de securitate socială din Țările de Jos depășesc ceea ce este necesar pentru a asigura echilibrul financiar al sistemului de securitate socială.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem că articolele 45 și 48 TFUE se opun aplicării clauzelor de excludere prevăzute la articolul 6a teza introductivă și litera b din AKW și la articolul 6a teza introductivă și litera b din AOW.

Prin intermediul celei de a treia întrebări în cauza van den Berg și Giesen (C‑95/18), instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă dreptul la o prestație în temeiul AOW trebuie considerat un drept la prestație care, în temeiul legislației naționale, nu este supus unor condiții de angajare în muncă sau de asigurare.

Prin intermediul acestei întrebări, care privește situația soției domnului Giesen ( 34 ), instanța de trimitere ridică astfel problema domeniului de aplicare al Hotărârii Bosmann. În special, aceasta urmărește să se stabilească dacă, în hotărârea menționată și în Hotărârea Franzen și alții, Curtea a condiționat posibilitatea statului membru de reședință de a acorda prestațiile în discuție de faptul că, în legislația statului respectiv, aceste prestații nu erau supuse unor condiții de angajare în muncă sau de asigurare.

Deși este de competența instanței de trimitere să stabilească care erau, în perioada în cauză, condițiile de acordare a prestațiilor pentru limită de vârstă, în schimb, revine în mod natural Curții, în cadrul prerogativelor sale în materie preliminară, să definească domeniul de aplicare și interpretarea Hotărârilor Bosmann și Franzen și alții.

Este adevărat că, în Hotărârea Bosmann, Curtea a acordat o importanță deosebită circumstanțelor specifice ale acestei cauze. Astfel, Curtea a subliniat, la punctul 28 din hotărârea amintită, că, sub rezerva verificărilor care revin instanței de trimitere, în temeiul legislației germane, doamna Bosmann putea beneficia de alocațiile familiale în temeiul simplului fapt că își avea reședința în Germania. De asemenea, aceasta s‑a referit, la punctul 32 din hotărârea menționată, la faptul că dreptul la o prestație familială nu era supus unor condiții de asigurare sau de angajare în muncă. Cu toate acestea, faptul că Curtea a luat în considerare o astfel de împrejurare în temeiul circumstanțelor specifice ale acestei cauze nu înseamnă, în opinia noastră, că a supus posibilitatea acordării acestor prestații unor asemenea condiții.

Această analiză este confirmată, în opinia noastră, de Hotărârea din 12 iunie 2012, Hudzinski și Wawrzyniak ( 35 ), în care faptul că prestația în cauză nu era supusă unor condiții de angajare în muncă sau de asigurare nu a constituit o condiție a interpretării furnizate de Curte și nu a fost, în opinia noastră, modificată în Hotărârea Franzen și alții.

Astfel, în primul rând, circumstanțele evidențiate de Curte la punctul 64 din Hotărârea Franzen și alții reprezintă continuarea analizei inițiate la punctul precedent, în care aceasta a indicat că rezulta că erau îndeplinite condițiile materiale pentru acordarea prestațiilor în temeiul legislației neerlandeze și că acordarea acestor prestații nu ar conduce la un cumul de prestații.

În al doilea rând, subliniem că reiese în mod implicit, dar necesar, din concluzia formulată de Curte la punctul 65 din Hotărârea Franzen și alții (potrivit căreia, în mod similar cu cele constatate în Hotărârea Bosmann, articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71 nu se opune acordării unor asemenea prestații de către statul membru de reședință) că excepția de la principiul unicității recunoscută în această din urmă hotărâre nu este condiționată de faptul că statul membru de reședință nu supune acordarea unor drepturi la prestații sociale unor condiții de angajare în muncă sau de asigurare.

Cu toate acestea, rezultă din hotărârile amintite că această posibilitate a statului membru de reședință există numai în măsura în care acordarea prestației în cauză rezultă din legislația statului respectiv, iar lucrătorul îndeplinește condițiile necesare în acest scop, sub rezerva ca aceste condiții să fie proporționale cu situația lucrătorului respectiv și să nu fie mai stricte decât condițiile care se aplică celorlalți beneficiari ai prestației respective.

În această privință, subliniem că, la punctul 64 din Hotărârea Franzen și alții, Curtea a subliniat că s‑a afirmat în ședința în această cauză că cerința privind reședința era suficientă pentru a beneficia de afilierea la sistemul juridic de asigurare pentru limită de vârstă neerlandez. În plus, din cuprinsul punctelor 63 și 64 din această hotărâre reiese că Curtea ar fi constatat că afilierea era o condiție de acordare a prestațiilor pentru limită de vârstă. În schimb, guvernul neerlandez a precizat în ședința în prezentele cauze că, în cazul în care condiția privind reședința ar fi efectiv suficientă pentru a beneficia de afilierea la sistemul juridic de asigurare pentru limită de vârstă neerlandez, plata contribuțiilor ar fi necesară pentru acordarea prestațiilor pentru limită de vârstă. Este de competența instanței de trimitere să stabilească care erau, în perioada în cauză, condițiile de acordare a prestațiilor pentru limită de vârstă.

În acest context, instanța de trimitere trebuie să ia în considerare faptul, subliniat la punctul 18 din prezentele concluzii, că, aparent, pentru persoanele cu reședința în Țările de Jos care sunt în șomaj, statul însuși plătește contribuțiile la sistemul de securitate socială.

În consecință, considerăm că articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71 nu se opune ca unei persoane, care era considerată asigurată în statul membru de reședință, în temeiul unor dispoziții naționale, să i se acorde un drept la prestații pentru limită de vârstă pentru perioada în care această persoană a lucrat într‑un alt stat membru. Este de competența instanței de trimitere să verifice că acordarea prestației în cauză rezultă din legislația statului membru respectiv și că lucrătorul îndeplinește condițiile necesare în acest scop.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) după cum urmează: „1) Articolele 45 și 48 TFUE se opun aplicării dispozițiilor de drept național ale unui stat membru în temeiul cărora un lucrător migrant cu reședința în acest stat membru, supus, în temeiul articolului 13 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1997, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006, legislației privind securitatea socială a statului membru de angajare, nu este asigurat în cadrul sistemului de asigurări sociale și, în consecință, nu are dreptul la o pensie pentru limită de vârstă, nici la alocații familiale, chiar dacă dreptul aplicabil al statului membru de angajare nu îi conferă niciun drept la prestații sociale pe lângă protecția, în perioadele sale de muncă, împotriva accidentelor de muncă. 2) Articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, nu se opune ca unei persoane, care era considerată asigurată în statul său membru de reședință, în temeiul unor dispoziții naționale, să i se acorde un drept la prestații pentru limită de vârstă pentru o perioadă în care această persoană a lucrat într‑un alt stat membru. Este de competența instanței de trimitere să verifice că acordarea prestației în cauză rezultă din legislația statului membru respectiv și că lucrătorul îndeplinește condițiile necesare în acest scop.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 26 martie 2019 ( 1 )