Concluziile avocatului general E. Tanchev prezentate la 26 septembrie 2019.#Mowi ASA împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Controlul concentrărilor între întreprinderi – Regulamentul (CE) nr. 139/2004 – Articolul 4 alineatul (1) – Obligația de notificare prealabilă a concentrărilor – Articolul 7 alineatul (1) – Obligația de suspendare – Articolul 7 alineatul (2) – Exceptare – Noțiunea de „concentrare unică” – Articolul 14 alineatul (2) – Decizie de impunere a unor amenzi pentru punerea în aplicare a unei operațiuni de concentrare înainte de notificarea și de autorizarea acesteia – Principiul ne bis in idem – Principiul deducerii – Concurs de infracțiuni.#Cauza C-10/18 P.

Prin prezentul recurs, Marine Harvest ASA (denumită în continuare „Marine Harvest”), al cărei succesor legal este Mowi ASA, solicită Curții să anuleze hotărârea Tribunalului ( 2 ) prin care acesta din urmă a respins acțiunea având ca obiect anularea Deciziei Comisiei din 23 iulie 2014 privind impunerea unor amenzi în sarcina Marine Harvest pentru punerea în aplicare a unei concentrări cu încălcarea obligațiilor de notificare și de statu‑quo (denumită în continuare „decizia în litigiu”) ( 3 ).

Decizia în litigiu a fost adoptată ca urmare a Deciziei Comisiei din 30 septembrie 2013 prin care achiziționarea de către Marine Harvest a Morpol ASA (denumită în continuare „Morpol”) a fost declarată compatibilă cu piața internă, sub rezerva respectării unor angajamente (denumită în continuare „decizia de autorizare”) ( 4 ). Achiziția a fost efectuată în două etape: mai întâi, Marine Harvest a încheiat un contract de cumpărare de acțiuni cu acționarul principal al Morpol, achiziționând un pachet de 48,5 % din acțiunile la Morpol; apoi, Marine Harvest a prezentat o ofertă publică pentru restul acțiunilor Morpol, care i‑a permis să își majoreze participația în cadrul Morpol de la 48,5 % la 87,1 %.

Cu toate acestea, prima etapă, și anume achiziționarea unei pachet de 48,5 % din acțiunile la Morpol, a fost încheiată înainte de a fi fost notificată Comisiei Europene. În opinia Comisiei, achiziționarea acestui pachet de acțiuni era suficientă pentru a conferi controlul asupra Morpol și, prin urmare, a constituit o concentrare în sensul Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului ( 5 ). Prin urmare, în decizia în litigiu, Comisia a reținut că, prin încheierea operațiunii de achiziționare a pachetului de 48,5 % din acțiunile la Morpol înainte de a fi notificată și înainte de a fi declarată compatibilă cu piața internă, Marine Harvest a încălcat, pe de o parte, obligația de notificare prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și, pe de altă parte, obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament. În consecință, Comisia a aplicat două amenzi în valoare de 10 milioane de euro pentru încălcarea acestor dispoziții.

Recursul formulat în fața Curții ridică două probleme. În primul rând, se solicită Curții să decidă dacă achiziționarea pachetului de 48,5 % din acțiunile la Morpol constituie în sine o concentrare sau dacă această achiziție și oferta publică ulterioară trebuie să fie considerate ca fiind o singură concentrare. În al doilea rând, în cazul în care Curtea ar considera că concentrarea ia naștere din simpla achiziționare a pachetului de 48,5 % din acțiuni, aceasta va trebui să decidă dacă s‑ar putea aplica două amenzi pentru încheierea acestei achiziții sau dacă, prin aplicarea unor amenzi distincte, Comisia a încălcat în special principiul ne bis in idem.

Considerentul (20) al Regulamentului nr. 139/2004 prevede: „Este util să se definească noțiunea de concentrare astfel încât să fie incluse operațiunile care au ca rezultat modificări de durată asupra controlului întreprinderilor implicate și, prin urmare, asupra structurii pieței. În consecință, este oportun să se includă în sfera de aplicare a prezentului regulament toate societățile în comun care îndeplinesc în mod durabil toate funcțiile unei entități economice autonome. În plus, este oportun ca operațiunile care sunt strâns legate între ele printr‑o legătură condițională sau care iau forma unei serii de tranzacții cu valori mobiliare desfășurate pe parcursul unei perioade de timp rezonabil de scurte să fie tratate ca fiind o singură concentrare.”

Articolul 4 din Regulamentul nr. 139/2004, intitulat „Notificarea prealabilă a concentrărilor și trimiterea prealabilă notificării la cererea părților care fac notificarea”, prevede: „(1) Concentrările care au dimensiune [la nivelul Uniunii Europene] definite în prezentul regulament trebuie notificate Comisiei înainte de punerea în aplicare și după încheierea acordului, anunțarea ofertei publice sau după preluarea pachetului de control. […]”

Potrivit articolului 7 din Regulamentul nr. 139/2004, intitulat „Suspendarea concentrărilor”: „(1) O concentrare cu dimensiune [la nivelul Uniunii Europene] astfel cum este definită la articolul 1 sau care trebuie examinată de către Comisie în temeiul articolului 4 alineatul (5) nu se pune în aplicare nici înainte de notificare și nici înainte de a fi declarată compatibilă cu piața [internă] în temeiul unei decizii adoptate în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (b), articolul 8 alineatul (1) sau (2) sau pe baza unei prezumții în conformitate cu articolul 10 alineatul (6). (2) Alineatul (1) nu împiedică punerea în aplicare a unei oferte publice sau a unei serii de tranzacții cu valori mobiliare, inclusiv cu valori mobiliare convertibile în alte tipuri de valori mobiliare, acceptate în vederea tranzacționării pe o piață de tipul bursei de valori, prin care se dobândește controlul în sensul articolului 3 de la vânzători diferiți, cu condiția ca: (a) concentrarea să fie notificată fără întârziere Comisiei în conformitate cu articolul 4 și (b) cel care dobândește controlul să nu exercite drepturile de vot aferente valorilor mobiliare în cauză sau să facă acest lucru numai pentru a menține valoarea integrală a investiției sale în temeiul unei derogări acordate de Comisie în conformitate cu alineatul (3). […]”

Articolul 14 din Regulamentul nr. 139/2004, intitulat „Amenzi”, prevede la alineatul (2): „Comisia poate impune, printr‑o decizie, amenzi care nu depășesc 10 % din cifra totală de afaceri a întreprinderii în cauză în sensul articolului 5 persoanelor menționate la articolul 3 alineatul (1) litera (b) sau întreprinderilor în cauză în cazul în care, în mod intenționat sau din neglijență, acestea: (a) nu notifică o concentrare în conformitate cu articolul 4 sau articolul 22 alineatul (3) înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepția cazurilor în care sunt autorizate în mod expres în acest sens în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) sau printr‑o decizie adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (3); (b) realizează o concentrare prin încălcarea articolului 7; […]”

La 14 decembrie 2012, Marine Harvest a încheiat un contract de cumpărare de acțiuni („Share Purchase Agreement”, denumit în continuare „SPA”) cu Friendmall Ltd (denumită în continuare „Friendmall”) și cu Bazmonta Holding Ltd (denumită în continuare „Bazmonta”). Bazmonta este o filială deținută integral de Friendmall, care, la rândul său, este controlată de domnul M. În temeiul SPA, Marine Harvest a achiziționat pachetul de 48,5 % din acțiunile la Morpol. Încheierea acestei achiziții (denumită în continuare „achiziția din decembrie 2012”) a avut loc la 18 decembrie 2012.

În temeiul legislației norvegiene, cumpărătorul a peste o treime din acțiunile unei societăți cotate la bursă ( 6 ) este obligat să prezinte o ofertă pentru restul acțiunilor acestei societăți. Prin urmare, la 17 decembrie 2012, Marine Harvest a anunțat, prin intermediul unui comunicat de bursă, că urma să lanseze o ofertă publică de cumpărare pentru restul acțiunilor Morpol, reprezentând 51,5 % din capitalul acestei societăți. La 15 ianuarie 2013, Marine Harvest a prezentat oferta publică obligatorie pentru aceste acțiuni (denumită în continuare „oferta publică”). În urma decontării și a finalizării ofertei publice de cumpărare la 12 martie 2013, Marine Harvest a dobândit 87,1 % din acțiunile Morpol. În consecință, prin intermediul ofertei publice, Marine Harvest a achiziționat acțiuni reprezentând aproximativ 38,6 % din capitalul Morpol, pe lângă acțiunile reprezentând 48,5 % din capitalul Morpol pe care le obținuse deja prin achiziția din decembrie 2012.

Achiziționarea restului acțiunilor Morpol a avut loc la 12 noiembrie 2013. La 15 noiembrie 2013, o adunare generală extraordinară a decis să solicite radierea acțiunilor de la cotația bursei, să reducă numărul membrilor consiliului de administrație și să elimine comitetul de numire. La 28 noiembrie 2013, Morpol nu mai era cotată la Bursa din Oslo.

La 21 decembrie 2012, Marine Harvest a transmis Comisiei o cerere de alocare a unei echipe responsabile de dosarul său privind preluarea controlului exclusiv asupra Morpol. În cererea respectivă, Marine Harvest a informat Comisia că achiziția din decembrie 2012 fusese încheiată și că nu își va exercita drepturile de vot înainte de adoptarea deciziei Comisiei.

În urma mai multor solicitări de informații din partea Comisiei și a transmiterii, la 5 martie 2013, a unui prim proiect de formular de notificare ( 7 ), operațiunea a fost notificată în mod oficial la 9 august 2013.

La 30 septembrie 2013, prin decizia de autorizare, Comisia a autorizat operațiunea de concentrare cu condiția respectării integrale a angajamentelor propuse. Astfel cum s‑a menționat la punctul 3 de mai sus, în această decizie, Comisia a constatat că achiziția din decembrie 2012 conferise deja Marine Harvest controlul exclusiv de facto asupra Morpol. Prin urmare, Comisia a arătat că nu putea exclude faptul că punerea în aplicare a achiziției din decembrie 2012, prin încheierea sa la 18 decembrie 2012, înainte ca aceasta să fie notificată și declarată compatibilă, a încălcat obligația de notificare prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament. Comisia a precizat că s‑ar putea să examineze, în cadrul unei proceduri separate, dacă trebuia să fie aplicată o sancțiune în temeiul articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 ( 8 ).

Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2014, Comisia a informat Marine Harvest că era în curs o anchetă privind eventuale încălcări ale articolului 4 alineatul (1) și ale articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

La 31 martie 2014, Comisia a emis o comunicare privind obiecțiunile adresată Marine Harvest, la care aceasta din urmă a răspuns la 30 aprilie 2014.

La 23 iulie 2014, Comisia a adoptat decizia atacată, prin care a constatat că Marine Harvest a încălcat obligația de notificare prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament și a aplicat două amenzi în cuantum de 10 milioane de euro fiecare pentru aceste încălcări.

În decizia în litigiu, Comisia a constatat, în primul rând, că Marine Harvest dobândise controlul exclusiv de facto asupra Morpol ca urmare a achiziției din decembrie 2012. În consecință, această operațiune a constituit o concentrare în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 139/2004. În al doilea rând, Comisia a reținut că această concentrare a fost pusă în aplicare prin încheierea sa la 18 decembrie 2012, și anume înainte de notificarea acesteia la 9 august 2013 și înainte de a fi declarată compatibilă cu piața internă prin decizia de autorizare din 30 septembrie 2013 ( 9 ). În al treilea rând, Comisia a constatat că excepția de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu se aplica. Comisia a concluzionat că, prin încheierea achiziției din decembrie 2012, Marine Harvest a încălcat articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și că trebuie să se aplice o amendă de 10 milioane de euro pentru fiecare încălcare ( 10 ).

La 3 octombrie 2014, Marine Harvest a depus o cerere de anulare a deciziei în litigiu sau, în subsidiar, de anulare a amenzilor care i‑au fost aplicate prin această decizie sau, cu titlu mai subsidiar, de reducere substanțială a acestor amenzi.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins cele cinci motive invocate în fața sa și a respins acțiunea.

În special ( 11 ), Tribunalul a respins primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept și de fapt atunci când a considerat că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu era aplicabil.

În primul rând, Tribunalul a subliniat că Comisia a constatat în mod întemeiat că Marine Harvest dobândise controlul asupra Morpol prin achiziția din decembrie 2012 și că, în consecință, Marine Harvest era obligată să notifice operațiunea respectivă și să nu o pună în aplicare până la declararea acesteia ca fiind compatibilă cu piața internă. Prin urmare, trebuia să se stabilească dacă exceptarea de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 era aplicabilă.

În al doilea rând, Tribunalul a considerat că situația din prezenta cauză se deosebea de cele două situații vizate de această exceptare, și anume ofertele publice și seriile de tranzacții cu valori mobiliare. Excepția de ofertă publică nu era aplicabilă, dat fiind că încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 a rezultat din punerea în aplicare nu a ofertei publice, ci a achiziției din decembrie 2012. Nu era aplicabilă nici excepția de serii de tranzacții cu valori mobiliare, întrucât aceasta viza numai structurile de tranzacții prin care controlul este dobândit prin intermediul unei serii de tranzacții de la vânzători diferiți, în timp ce controlul asupra Morpol a fost dobândit prin intermediul unei singure tranzacții, și anume achiziția din decembrie 2012, și a implicat un singur vânzător, și anume pe domnul M.

În al treilea rând, Tribunalul a respins argumentul Marine Harvest potrivit căruia achiziția din decembrie 2012 și oferta publică trebuiau să fie considerate o concentrare unică, intrând astfel în domeniul de aplicare al exceptării ofertelor publice de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. Dintre cele două ipoteze în care, potrivit considerentului (20) al acestui regulament, mai multe tranzacții pot fi considerate o concentrare unică, și anume tranzacțiile care fac obiectul unei legături condiționale sau care iau forma unei serii de tranzacții cu valori mobiliare, Marine Harvest a invocat numai prima ipoteză. În primul rând, din cuprinsul punctului 44 din Comunicarea consolidată privind competența Comisiei în temeiul Regulamentului nr. 139/2004 (denumită în continuare „Comunicarea consolidată privind competența”) ( 12 ) rezultă că, pentru ca două tranzacții să fie tratate ca fiind o concentrare unică, nu este suficient ca acestea să facă obiectul unei legături condiționale. Controlul trebuie de asemenea să fie dobândit prin intermediul mai multor tranzacții. Întrucât Marine Harvest a preluat controlul asupra Morpol prin intermediul unei singure tranzacții, tranzacția respectivă și oferta publică nu constituiau o concentrare unică. În al doilea rând, argumentul Marine Harvest întemeiat pe faptul că rațiunea de a fi a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 era aceea de a acoperi „preluările oculte” era inoperant, întrucât preluarea Morpol nu a fost „ocultă” și, în orice caz, „preluările oculte” se refereau la cea de a doua ipoteză avută în vedere în considerentul (20) al acestui regulament, pe care Marine Harvest nu a invocat‑o. În sfârșit, faptul că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 urmărește facilitarea achizițiilor și asigurarea lichidității piețelor bursiere nu implică faptul că este necesar ca domeniul de aplicare al acestei dispoziții să fie extins dincolo de modul său de redactare, pentru a facilita mai multe achiziții.

În plus, Tribunalul a respins al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem sau a principiului deducerii, precum și pe o încălcare a principiilor care guvernează concursul de infracțiuni.

Tribunalul a arătat, cu titlu introductiv, că o încălcare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 conduce în mod automat la o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din acest regulament, însă reciproca nu este adevărată. Astfel, în cazul în care o întreprindere pune în aplicare o concentrare înainte ca aceasta să fie notificată și înainte ca aceasta să fie declarată compatibilă, întreprinderea în cauză încalcă ambele dispoziții. Cu toate acestea, în cazul în care o întreprindere pune în aplicare o concentrare după ce aceasta este notificată, dar înainte de a fi declarată compatibilă, întreprinderea în cauză încalcă numai articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Potrivit Tribunalului, acest lucru a făcut ca cadrul juridic aplicabil să fie „neobișnuit”.

În primul rând, Tribunalul a constatat că principiul ne bis in idem nu era aplicabil. Potrivit jurisprudenței, pentru ca acest principiu să se aplice, întreprinderea în cauză trebuie să fi fost sancționată sau declarată ca nefiind răspunzătoare printr‑o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată. Prin urmare, principiul ne bis in idem nu se aplică într‑o situație în care, precum în speță, o autoritate impune două sancțiuni printr‑o singură decizie. În ceea ce privește așa‑numitul principiu al deducerii, care, potrivit jurisprudenței, impune Comisiei să țină seama, la stabilirea cuantumului amenzii, de sancțiunile aplicate deja de autoritatea de concurență a unui stat membru pentru același comportament, Tribunalul a considerat că nici acest principiu nu se aplică, întrucât, la fel ca și principiul ne bis in idem, acesta se aplică numai în cazul în care a existat o decizie anterioară.

În al doilea rând, Tribunalul a respins argumentul Marine Harvest potrivit căruia, prin analogie cu principiul „conflictului aparent” sau al „falsului conflict” din dreptul internațional și din dreptul german, ar trebui să se considere că, în cazul concursului de infracțiuni, încălcarea mai puțin gravă este subsumată încălcării mai grave, astfel încât trebuie impusă o singură sancțiune. Tribunalul a constatat că, contrar celor susținute de Marine Harvest, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 nu constituia o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament, iar această din urmă încălcare nu se subsuma, așadar, celei dintâi. Astfel, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 constituia o încălcare instantanee, în timp ce încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament constituia o încălcare continuă. Prin urmare, prima încălcare era supusă unui termen de prescripție de trei ani, în timp ce a doua încălcare era supusă unui termen de prescripție de cinci ani. În consecință, dacă s‑ar aplica numai articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 în situația în care o întreprindere ar pune în aplicare o concentrare înainte ca aceasta să fie notificată și declarată compatibilă, această întreprindere ar fi într‑o poziție mai favorabilă decât o întreprindere care a pus în aplicare o concentrare după notificarea acesteia, dar înainte de a fi declarată compatibilă. În consecință, niciuna dintre cele două dispoziții în cauză nu era aplicabilă în principal, astfel încât nu a existat nicio încălcare a principiului „conflictului aparent” sau al „falsului conflict”.

Prin recursul formulat, Marine Harvest solicită Curții: – anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate; – anularea deciziei în litigiu sau, cu titlu subsidiar, anularea amenzilor aplicate Marine Harvest sau, cu titlu mai subsidiar, reducerea substanțială a cuantumului acestor amenzi; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și a altor cheltuieli efectuate de Marine Harvest în cadrul prezentului recurs și în cadrul procedurii în fața Tribunalului; – dacă este necesar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal; și – luarea oricăror alte măsuri pe care Curtea le consideră adecvate.

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Marine Harvest la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința din 22 mai 2019, Marine Harvest și Comisia au prezentat observații orale.

În susținerea recursului, Marine Harvest invocă două motive. În primul rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu era aplicabil. În al doilea rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că nu a aplicat principiul ne bis in idem, principiul deducerii sau principiile care guvernează concursul de infracțiuni.

Prin intermediul primului motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare, la punctele 46-233 din hotărârea atacată, prin neaplicarea articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

Primul motiv cuprinde două aspecte.

În cadrul primului aspect al primului motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu constituie o singură concentrare. Marine Harvest susține că din considerentul (20) al Regulamentului nr. 139/2004 rezultă că operațiunile care sunt „legate între ele printr‑o legătură condițională” trebuie să fie tratate ca fiind o singură concentrare, indiferent dacă controlul asupra obiectivului este dobândit prin intermediul primei operațiuni sau al ultimei operațiuni. În speță, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică sunt legate între ele de iure și de facto și, în consecință, trebuie tratate ca fiind o singură concentrare.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a interpretat greșit rațiunea de a fi a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. Marine Harvest susține că rațiunea de a fi a acestei dispoziții, și anume de a facilita ofertele publice și preluările oculte, impune ca exceptarea de la obligația de statu‑quo să se aplice în cazul unei structuri de tranzacții care cuprinde o ofertă publică, chiar dacă, așa cum este cazul în speță, controlul a fost dobândit înainte de lansarea ofertei publice. Acordarea unei derogări în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004 nu constituie o alternativă suficientă la aplicarea articolului 7 alineatul (2) din acest regulament. În plus, aplicarea acestei din urmă dispoziții în cazul operațiunii unice descrise mai sus asigură evaluarea de către Comisie a tuturor efectelor operațiunii, nu numai a celor aferente achiziției din decembrie 2012.

Marine Harvest concluzionează că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 este aplicabil în speță. Întrucât cele două condiții cărora li se subordonează exceptarea de la obligația de statu‑quo sunt îndeplinite, această exceptare se aplică.

Potrivit Comisiei, primul motiv nu este fondat.

În ceea ce privește primul aspect al primului motiv, Comisia consideră că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu trebuie considerate ca făcând parte dintr‑o concentrare unică. În opinia Comisiei, pentru ca două operațiuni să constituie o concentrare unică, nu este suficient ca, după cum se arată în considerentul (20) al Regulamentului nr. 139/2004, acestea să fie legate între ele printr‑o legătură condițională. Controlul în sensul articolului 3 din acest regulament trebuie dobândit de asemenea prin intermediul celei de a doua operațiuni. În cazul în care, precum în prezenta cauză, controlul este dobândit prin intermediul primei operațiuni, cea de a doua operațiune nu mai este relevantă pentru a stabili dacă se dobândește controlul și dacă, în consecință, punerea în aplicare a concentrării trebuie suspendată. Cu titlu suplimentar, Comisia susține că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu sunt legate între ele nici de iure, nici de facto.

În ceea ce privește al doilea aspect al primului motiv, Comisia susține că Tribunalul a interpretat corect atât modul de redactare, cât și rațiunea de a fi a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. Comisia susține că, dintre cele două situații avute în vedere de această dispoziție, și anume ofertele publice și seriile de tranzacții cu valori mobiliare, numai prima situație este invocată de Marine Harvest. Or, această primă situație nu se aplică în prezenta cauză, întrucât controlul a fost dobândit înainte de lansarea ofertei publice, iar nu prin intermediul ofertei publice. Rezultă că Marine Harvest nu poate beneficia de exceptarea de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. În consecință, este lipsit de relevanță faptul că Marine Harvest a respectat cerința prevăzută de această dispoziție de neexercitare a drepturilor de vot.

Prin intermediul primului motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu se aplică, întrucât, în primul rând, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o singură concentrare și, în al doilea rând, obiectivul acestei dispoziții, și anume de a facilita ofertele publice și preluările oculte, impune ca aceasta să fie interpretată în sensul că se aplică unei structuri de tranzacții care nu constă numai în oferta publică, ci include o ofertă publică. În opinia Marine Harvest, cele două condiții prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 sunt îndeplinite întrucât aceasta a notificat concentrarea „fără întârziere” și nu și‑a exercitat drepturile de vot în cadrul Morpol, astfel încât se aplică exceptarea de la obligația de statu‑quo.

În cadrul primului aspect al primului motiv, Marine Harvest susține că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o singură concentrare.

Considerăm că primul aspect al primului motiv este nefondat.

O „concentrare” în sensul Regulamentului nr. 139/2004 reprezintă, potrivit articolului 3 alineatul (1) din acest regulament, „modificarea de durată a controlului”. „Controlul” este definit la articolul 3 alineatul (2) din același regulament ca reprezentând „posibilitatea exercitării unei influențe decisive asupra unei întreprinderi”. Potrivit jurisprudenței, controlul asupra unei întreprinderi poate fi dobândit prin intermediul uneia, al două sau al mai multor operațiuni ( 13 ).

În speță, Marine Harvest a dobândit controlul asupra Morpol prin intermediul următoarelor operațiuni: în primul rând, achiziția din decembrie 2012, prin care Marine Harvest a achiziționat un pachet de 48,5 % din acțiunile la Morpol, și, în al doilea rând, oferta publică prin intermediul căreia Marine Harvest și‑a majorat participația în cadrul Morpol de la 48,5 % la 87,1 % ( 14 ).

Cu toate acestea, achiziția din decembrie 2012 a fost suficientă pentru dobândirea controlului asupra Morpol ( 15 ). Subliniem că acest lucru nu este contestat de Marine Harvest. Astfel, în susținerea afirmației sale potrivit căreia achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o operațiune unică, Marine Harvest nu susține că controlul asupra Morpol a fost dobândit prin intermediul celei de a doua operațiuni, și anume oferta publică. Motivul pentru care, în opinia Marine Harvest, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o singură concentrare este că aceste operațiuni sunt legate între ele printr‑o legătură condițională.

Prin urmare, întrebarea care se pune în prezenta cauză este dacă, în cazul în care o întreprindere achiziționează o altă întreprindere prin intermediul mai multor operațiuni, însă controlul este transferat numai prin intermediul primei operațiuni, toate operațiunile trebuie să fie considerate drept o singură concentrare sau dacă prima operațiune constituie în sine o concentrare în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 139/2004.

Amintim că, deși niciun articol din Regulamentul nr. 139/2004 nu prevede condițiile în care mai multe operațiuni referitoare la același obiectiv trebuie considerate drept o singură concentrare, considerentul (20) al acestui regulament oferă indicații în această privință. Ultima teză din acest considerent prevede că „este oportun ca operațiunile care sunt strâns legate între ele printr‑o legătură condițională sau care iau forma unei serii de tranzacții cu valori mobiliare desfășurate pe parcursul unei perioade de timp rezonabil de scurte să fie tratate ca fiind o singură concentrare”.

Orientări suplimentare pot fi găsite în Comunicarea consolidată privind competența. În ceea ce privește prima ipoteză avută în vedere în considerentul (20) al acestui regulament (și anume, operațiuni care sunt legate între ele printr‑o legătură condițională) ( 16 ), la punctul 43 din Comunicarea consolidată privind competența se precizează că, pentru a exista o singură concentrare, se impune ca „niciuna din tranzacții să nu se realizeze fără celelalte”. Același punct din Comunicarea consolidată privind competența precizează că o astfel de condiționare se poate demonstra în mod normal dacă tranzacțiile sunt legate între ele de iure (atunci când „acordurile sunt legate între ele printr‑o condiționalitate reciprocă”) sau de facto (atunci când o evaluare economică arată că fiecare dintre tranzacții depinde în mod necesar de finalizarea celorlalte).

În opinia noastră, nu se poate considera că, atunci când o întreprindere achiziționează o altă întreprindere prin intermediul a două operațiuni, însă controlul este transferat prin intermediul primei operațiuni, aceste două operațiuni trebuie să fie tratate ca fiind o singură concentrare. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

După cum s‑a explicat la punctul 44 de mai sus, pentru a interveni o concentrare, trebuie să existe o modificare asupra controlului. Rezultă că, în cazul în care o întreprindere dobândește totalitatea sau majoritatea capitalului obiectivului prin intermediul mai multor operațiuni, dar preia deja controlul asupra obiectivului prin intermediul primei operațiuni, această primă operațiune constituie în sine o concentrare. Operațiunile ulterioare, prin care cumpărătorul își majorează participația la capitalul obiectivului, nu ar trebui luate în considerare pentru a stabili dacă este realizată o concentrare, având în vedere că a fost deja transferat controlul asupra obiectivului.

În opinia noastră, această concluzie este în concordanță cu Hotărârea Cementbouw Handel & Industrie/Comisia. În această hotărâre, Tribunalul a statuat că concentrarea poate fi realizată în cazul unor operațiuni juridice distincte din punct de vedere formal, în situația în care, pe de o parte, aceste operațiuni sunt interdependente și, pe de altă parte, „rezultatul constă în faptul că se conferă […] control” asupra întreprinderii vizate ( 17 ). În schimb, în cazul în care preluarea controlului nu este „rezultatul” mai multor operațiuni, ci este rezultatul primei operațiuni, aceasta constituie în sine o concentrare.

Această concluzie este susținută și de articolul 3 alineatul (4) din propunerea Comisiei pentru ceea ce urma să devină Regulamentul nr. 139/2004 ( 18 ), care stă la originea ultimei teze a considerentului (20) al acestui regulament. Comisia a propus introducerea unui al patrulea alineat la articolul 3 din Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului ( 19 ), care prevedea că „două sau mai multe operațiuni care fac obiectul unei legături condiționale sau care sunt atât de strâns legate între ele încât motivele economice care stau la baza acestora justifică tratarea lor ca o singură operațiune sunt considerate a constitui una și aceeași concentrare, realizată la data ultimei operațiuni, cu condiția ca ansamblul operațiunilor să îndeplinească cerințele de la alineatul (1)” ( 20 ). „Cerințele de la alineatul (1)” sunt cele care definesc concentrarea drept modificarea de durată a controlului. Prin urmare, în propunerea Comisiei s‑a considerat că două sau mai multe operațiuni constituie una și aceeași concentrare dacă, luate în ansamblu, au realizat un transfer al controlului, cu alte cuvinte, în cazul în care transferul controlului nu a rezultat din prima operațiune, ci din toate operațiunile.

Desigur, articolul 3 din Regulamentul nr. 4064/89 nu a fost modificat astfel cum a propus Comisia. Cu toate acestea, se poate ține seama de articolul 3 alineatul (4) din propunerea Comisiei pentru interpretarea ultimei teze a considerentului (20) al Regulamentului nr. 139/2004, întrucât această teză a fost introdusă atunci când s‑a decis să nu se adopte propunerea Comisiei cu privire la un nou alineat (4) al articolului 3 ( 21 ).

În orice caz, în situația în care Curtea ar considera că, atunci când controlul este transferat prin intermediul primei operațiuni dintre cele două, aceste două operațiuni trebuie să fie considerate a fi o singură concentrare, nu ar rezulta că, în speță, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică trebuie să fie considerate a fi o singură concentrare.

Într‑adevăr, astfel cum s‑a menționat la punctul 49 de mai sus, pentru ca două operațiuni să fie considerate o singură concentrare, acestea trebuie să fie legate între ele printr‑o condiționalitate reciprocă, de iure sau de facto. Or, această situație nu se regăsește în cazul achiziției din decembrie 2012 și al ofertei publice.

În primul rând, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu sunt legate între ele printr‑o condiționalitate reciprocă de iure. Desigur, oferta publică este o consecință necesară și directă a achiziției din decembrie 2012. Acest lucru se explică prin faptul că, în temeiul legislației norvegiene, cumpărătorul a peste o treime din acțiunile unei societăți cotate la bursă este obligat să prezinte o ofertă pentru restul acțiunilor acestei societăți. Ca urmare a achiziției din decembrie 2012, Marine Harvest a achiziționat un pachet de 48,5 % din acțiunile la Morpol și, prin urmare, a fost obligată să lanseze oferta publică. Cu toate acestea, reciproca nu este adevărată. Marine Harvest nu era nicidecum obligată să achiziționeze o anumită participație la capitalul Morpol înainte de a lansa o ofertă publică.

Subliniem, în această privință, că reiese din cuprinsul punctului 43 din Comunicarea consolidată privind competența că această condiționalitate trebuie să fie reciprocă, întrucât acest punct prevede că „condiționalitatea impusă presupune ca niciuna din tranzacții să nu se realizeze fără celelalte” ( 22 ). Observăm de asemenea că această propoziție este formulată în termeni similari cu punctul 109 din Hotărârea Cementbouw Handel & Industrie/Comisia ( 23 ).

În al doilea rând, achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu sunt legate între ele printr‑o condiționalitate reciprocă de facto. Astfel, după cum susține Comisia, Marine Harvest a semnat SPA și a încheiat achiziția din decembrie 2012, deși nu știa, la momentul respectiv, dacă oferta publică urma să permită achiziționarea tuturor celorlalte acțiuni în cadrul Morpol sau dacă aceasta urma să nu aibă decât o participație de 48,5 %. În plus, Marine Harvest ar fi putut lansa o ofertă publică fără a semna mai întâi SPA.

Rezultă că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică nu pot fi considerate drept o singură concentrare și că primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

Din motive de exhaustivitate, subliniem de asemenea că, în cazul în care Curtea ar considera că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o singură concentrare, nu ar rezulta că interdicția de punere în aplicare prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 se aplică numai celei de a doua operațiuni, și anume ofertei publice, astfel încât prima operațiune, și anume achiziția din decembrie 2012, să poată fi pusă în aplicare înainte de a fi notificată și declarată compatibilă ( 24 ).

Astfel, în Hotărârea Ernst & Young, Curtea a statuat că articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 interzice punerea în aplicare a „oricărei operațiuni care contribuie la modificarea de durată a controlului asupra” întreprinderii vizate ( 25 ). În consecință, în ipoteza unei singure concentrări, ar trebui să se considere că achiziția din decembrie 2012 contribuie la modificarea controlului și, prin urmare, intră sub incidența interdicției de punere în aplicare prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a interpretat greșit rațiunea de a fi a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004. În opinia Marine Harvest, având în vedere rațiunea sa de a fi, și anume de a facilita ofertele publice și preluările oculte, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că se aplică unei structuri de tranzacții care include o ofertă publică, chiar dacă, așa cum este cazul în speță, controlul asupra obiectivului este dobândit nu prin intermediul ofertei publice, ci al unei operațiuni anterioare. Pe de altă parte, astfel cum se prevede la literele (a) și (b) ale acestei dispoziții, Marine Harvest a notificat concentrarea „fără întârziere” și nu și‑a exercitat drepturile de vot în cadrul Morpol. În consecință, în opinia Marine Harvest, exceptarea de la obligația de statu‑quo în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 se aplică achiziției din decembrie 2012.

Considerăm că al doilea aspect al primului motiv este nefondat.

Astfel, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 prevede exceptarea de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament în două situații. Această din urmă dispoziție nu împiedică punerea în aplicare a unei „oferte publice” (prima situație) sau a unei „serii de tranzacții cu valori mobiliare” (a doua situație), cu condiția să fie îndeplinite următoarele două condiții: în primul rând, concentrarea trebuie notificată Comisiei fără întârziere; pe de altă parte, cel care dobândește controlul trebuie să nu exercite drepturile de vot aferente valorilor mobiliare în cauză sau trebuie să facă acest lucru numai pentru a menține valoarea integrală a investiției sale pe baza unei derogări acordate de Comisie în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004.

Subliniem că, în prezenta cauză, problema dacă exceptarea de la obligația de statu‑quo în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 este aplicabilă ar trebui să vizeze numai achiziția din decembrie 2012, iar nu și operațiunea constând în achiziția din decembrie 2012 și în oferta publică. Aceasta deoarece, astfel cum am arătat mai sus, achiziția din decembrie 2012 constituie în sine o concentrare și, prin urmare, punerea în aplicare a acestei operațiuni (prin încheierea sa la 18 decembrie 2012, înainte de a fi declarată compatibilă cu piața internă) încalcă articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004.

Or, trebuie să se constate că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu se aplică achiziției din decembrie 2012, întrucât, pe de o parte, această operațiune nu constituie o ofertă publică și, pe de altă parte, este vorba despre o tranzacție, iar nu despre „serii” de tranzacții cu valori mobiliare în sensul acestei dispoziții. Prin urmare, este irelevant dacă Marine Harvest a respectat cele două condiții prevăzute la articolul 7 alineatul (2) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 139/2004.

În consecință, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare prin faptul că a confirmat, la punctul 83 din hotărârea atacată, constatarea Comisiei potrivit căreia articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu se aplică achiziției din decembrie 2012.

În orice caz, în situația în care Curtea ar considera că achiziția din decembrie 2012 și oferta publică constituie o singură concentrare și, prin urmare, problema legată de aplicabilitatea exceptării de la obligația de statu‑quo în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 ar trebui să vizeze această singură concentrare, nu ar rezulta că achiziția din decembrie 2012 intră în domeniul de aplicare al acestei exceptări.

De la bun început trebuie să observăm că, fiind o exceptare de la obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, căreia legiuitorul Uniunii i‑a acordat o importanță fundamentală ( 26 ), articolul 7 alineatul (2) din acest regulament ar trebui să facă obiectul unei interpretări stricte.

În ceea ce privește prima situație prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004, și anume exceptarea ofertei publice, observăm că exceptarea de la obligația de statu‑quo în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 se aplică numai ofertelor publice sau seriilor de tranzacții publice cu valori mobiliare „prin care se dobândește controlul”. În opinia noastră, rezultă că, în cazul în care o structură de tranzacții include o ofertă publică, însă controlul asupra obiectivului nu este dobândit prin intermediul respectivei oferte publice, aceasta din urmă nu intră în domeniul de aplicare al exceptării de la obligația de statu‑quo. Subliniem, în această privință, că oferta publică nu conduce la modificarea controlului și nici nu contribuie la aceasta, dat fiind că a fost lansată după dobândirea controlului asupra obiectivului. Rezultă că, chiar și în ipoteza unei singure concentrări, achiziția din decembrie 2012 nu intră în domeniul de aplicare al primei situații avute în vedere la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

În ceea ce privește cea de a doua situație prevăzută la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004, și anume seria de tranzacții cu valori mobiliare ( 27 ), nu vedem în ce mod operațiunea constând în achiziția din decembrie 2012 și oferta publică pot fi considerate „serii de tranzacții cu valori mobiliare […] prin care se dobândește controlul […] de la vânzători diferiți”. Astfel, în prezenta cauză, controlul obiectivului a fost dobândit prin intermediul unei singure tranzacții, și anume achiziția din decembrie 2012, nu prin intermediul unei „serii” de tranzacții (indiferent dacă două tranzacții pot fi considerate „serii” de tranzacții). Controlul a fost dobândit de la un vânzător, și anume domnul M., nu de la „vânzători diferiți”.

În plus, în măsura în care, prin extinderea domeniului de aplicare al exceptării de la obligația de statu‑quo în sensul de a cuprinde „serii de tranzacții cu valori mobiliare” ( 28 ), legiuitorul Uniunii a intenționat, astfel cum susține Marine Harvest, să faciliteze preluările oculte ( 29 ), subliniem că operațiunea constând în achiziția din decembrie 2012 și în oferta publică nu echivalează în niciun fel cu o preluare ocultă. Controlul asupra Morpol a fost dobândit prin intermediul unei singure tranzacții, astfel încât, după cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat la punctul 175 din hotărârea atacată, preluarea nu a fost „ocultă”.

Rezultă că, în cazul în care achiziția din decembrie 2012 și oferta publică sunt considerate o singură concentrare, punerea în aplicare a primei tranzacții nu ar intra în domeniul de aplicare al exceptării de la obligația de statu‑quo în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

Concluzionăm că al doilea aspect al primului motiv este nefondat și că primul motiv trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Marine Harvest susține că, prin faptul că a constatat, în special la punctele 306, 319, 339-344 și 362 din hotărârea atacată, că Comisia putea să impună amenzi distincte recurentei, una pentru încălcarea obligației de notificare prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, iar cealaltă pentru încălcarea obligației de statu‑quo prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament, Tribunalul a încălcat principiul ne bis in idem, principiul deducerii sau principiile care guvernează concursul de infracțiuni.

Al doilea motiv de recurs cuprinde două aspecte.

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că principiul ne bis in idem nu era aplicabil. În opinia Marine Harvest, acest principiu se aplică chiar și atunci când, precum în speță, două sancțiuni sunt aplicate printr‑o singură decizie. În subsidiar, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că principiul general al deducerii nu se aplică. În opinia Marine Harvest, acest principiu, care se aplică în cazul în care principiul ne bis in idem nu se aplică pe deplin, impune ca, la stabilirea unei sancțiuni, să se țină seama de o sancțiune anterioară.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Marine Harvest susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a respins, la punctul 362 din hotărârea atacată, motivul întemeiat pe încălcarea principiilor care guvernează concursul de infracțiuni. Potrivit acestor principii, în cazul în care același comportament intră sub incidența a două dispoziții legale, iar o dispoziție prevede o încălcare mai specifică decât cealaltă, acest comportament contravine numai primei dispoziții, nu și celei de a doua dispoziții. În opinia Marine Harvest, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 constituie o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament. Rezultă că Marine Harvest a încălcat numai prima dintre aceste dispoziții și că, prin urmare, nu îi putea fi impusă decât o singură amendă.

Comisia solicită respingerea celui de al doilea motiv de recurs.

În opinia Comisiei, primul aspect al celui de al doilea motiv este în parte inadmisibil și în totalitate nefondat. Comisia susține că motivul invocat de Marine Harvest întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem este nefondat, în special întrucât acest principiu nu se aplică atunci când două amenzi sunt impuse printr‑o singură decizie. În plus, Comisia susține că motivul invocat de Marine Harvest, întemeiat pe încălcarea principiului deducerii, este inadmisibil și, în orice caz, nefondat. Acesta este inadmisibil întrucât cererea de recurs nu cuprinde argumentele de drept invocate și nici nu identifică o eroare specifică a Tribunalului. Acest motiv este nefondat întrucât, în decizia în litigiu, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor în funcție de natura, de gravitatea și de durata încălcărilor, astfel cum impune articolul 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 139/2004.

Potrivit Comisiei, al doilea aspect al celui de al doilea motiv este nefondat. În opinia Comisiei, pe de o parte, principiile care guvernează concursul de infracțiuni nu se opun, în general, constatării că același comportament încalcă două dispoziții legale distincte. Pe de altă parte, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 nu constituie o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatului (1) din acest regulament.

În răspuns, Marine Harvest susține că motivul său întemeiat pe încălcarea principiului deducerii este admisibil, întrucât recursul identifică punctele din hotărârea atacată care sunt contestate și furnizează argumente în susținerea acestui motiv.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Marine Harvest susține că, prin faptul că a constatat că ar putea fi aplicate amenzi distincte, o amendă pentru încălcarea obligației de notificare prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, cealaltă amendă pentru încălcarea obligației de statu‑quo prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament, Tribunalul a încălcat principiul ne bis in idem, principiul deducerii sau principiile care guvernează concursul de infracțiuni.

Comisia susține că motivul întemeiat pe încălcarea principiului deducerii este inadmisibil, întrucât nu este susținut de argumente de drept și nu identifică nicio eroare specifică săvârșită de Tribunal ( 30 ).

În opinia noastră, această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă.

În primul rând, cererea de recurs îndeplinește cerința prevăzută la articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții în sensul că cuprinde argumentele de drept invocate. Astfel, în cererea de recurs se explică faptul că principiul deducerii este un principiu general al dreptului Uniunii (se face referire la „Anrechnungsprinzip” din dreptul german și la concluziile prezentate de doi avocați generali) ( 31 ); se explică ce impune acest principiu (prima sancțiune este luată în considerare la stabilirea celei de a doua sancțiuni) și de ce acest principiu se aplică în prezenta cauză (se aplică în cazul în care principiul ne bis in idem nu se aplică) ( 32 ).

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, în cererea de recurs se indică în mod clar că se contestă punctele 339-344 din hotărârea atacată.

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, Marine Harvest invocă încălcarea principiului ne bis in idem sau, cu titlu subsidiar, a principiului deducerii. Vom examina pe rând fiecare dintre aceste motive.

Marine Harvest susține că Tribunalul a încălcat principiul ne bis in idem prin faptul că a constatat că același comportament, și anume punerea în aplicare a achiziției din decembrie 2012, poate fi sancționat prin aplicarea unor amenzi distincte, o amendă pentru încălcarea obligației de notificare a unei operațiuni de concentrare înainte de punerea sa în aplicare, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, cealaltă amendă pentru încălcarea obligației de suspendare a punerii în aplicare a unei concentrări până la declararea compatibilității sale, prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament.

Potrivit jurisprudenței, principiul ne bis in idem, consacrat în prezent la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), trebuie respectat în cadrul unei proceduri de aplicare a unei amenzi în temeiul dreptului concurenței. Astfel, acest principiu interzice ca o întreprindere să fie considerată răspunzătoare sau urmărită din nou pentru un comportament anticoncurențial pentru care a fost sancționată sau cu privire la care a fost declarată ca nefiind răspunzătoare printr‑o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată ( 33 ).

Rezultă că principiul ne bis in idem, a cărui aplicare în cazul impunerii de amenzi pentru încălcarea obligațiilor impuse întreprinderilor prin Regulamentul nr. 139/2004 decurge din jurisprudența citată la punctul anterior, are două componente: (i) comportamentul trebuie să fie același (componenta idem) și (ii) decizia anterioară trebuie să fie definitivă (componenta bis).

Considerăm că motivul întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem trebuie respins. Deși comportamentul pe care Comisia l‑a considerat o încălcare a articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 este același, nu este îndeplinită cerința privind existența unei decizii anterioare.

Astfel cum s‑a menționat la punctul anterior, nu apar dificultăți în ceea ce privește componenta idem.

Potrivit jurisprudenței, în cauzele din domeniul dreptului concurenței, aplicarea principiului ne bis in idem este supusă unei triple condiții, de identitate a faptelor, de identitate a făptuitorului și de identitate a interesului legal protejat ( 34 ).

În primul rând, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 decurge din aceleași fapte ca încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament.

S‑ar putea susține că încălcarea primei dispoziții a rezultat din nerespectarea obligației de notificare a SPA în urma încheierii sale la 14 decembrie 2012, în timp ce încălcarea celei de a doua dispoziții a apărut ca urmare a încheierii, cu patru zile mai târziu, a achiziției din decembrie 2012.

Cu toate acestea, subliniem că omisiunea de a notifica SPA nu constituie în sine o încălcare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, dat fiind că această dispoziție impune notificarea concentrărilor „înainte de punerea lor în aplicare”. Nu există nicio încălcare a acestei dispoziții atunci când o întreprindere nu notifică o concentrare „după încheierea acordului”. Încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 decurge din punerea în aplicare a unei concentrări care nu a fost notificată. În schimb, potrivit Regulamentului nr. 4064/89, articolul 4 alineatul (1) impunea notificarea concentrărilor „în termen de o săptămână de la încheierea acordului”, astfel încât lipsa notificării unei concentrări (în termen de o săptămână) constituia în sine o încălcare a acestei dispoziții.

Prin urmare, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 a intervenit ca urmare a încheierii achiziției din decembrie 2012, care a pus în aplicare concentrarea înainte de notificarea acesteia. Rezultă că încălcarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 decurge din aceleași fapte (încheierea achiziției din decembrie 2012), astfel încât prima condiție menționată la punctul 95 de mai sus, și anume identitatea de fapte, este îndeplinită.

În al doilea rând, făptuitorul este, în ambele cazuri, Marine Harvest. Dat fiind că Marine Harvest a dobândit controlul exclusiv asupra Morpol, aceasta avea obligația de notificare a concentrării prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 ( 35 ) înainte de punerea în aplicare a concentrării, precum și obligația de statu‑quo prevăzută la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament.

În al treilea rând, interesul legal protejat de cele două obligații este același, și anume acela de a împiedica punerea în aplicare a concentrărilor înainte ca acestea să fie notificate și autorizate de către Comisie, evitând astfel provocarea de daune concurenței care ar putea rezulta dintr‑o astfel de punere în aplicare prematură, în conformitate cu considerentele (5) și (6) ale Regulamentului nr. 139/2004 ( 36 ).

Prin urmare, cele trei condiții menționate la punctul 95 de mai sus sunt îndeplinite.

Cu toate acestea, după cum s‑a menționat la punctul 93 de mai sus, componenta bis este cea care creează dificultăți, astfel încât principiul ne bis in idem nu se aplică în prezenta cauză.

Astfel, pentru aplicarea principiului ne bis in idem, trebuie să existe o decizie anterioară prin care este aplicată o amendă aceleiași persoane pentru același comportament. Această concluzie rezultă din jurisprudența citată la punctul 91 de mai sus, care condiționează interdicția dublei sancțiuni de existența unei „decizii anterioare care nu mai poate fi atacată”. Acest lucru rezultă și din modul de redactare a articolului 50 din cartă, care impune ca persoana să fi „fost deja achitat[ă] sau condamnat[ă] […] prin hotărâre judecătorească definitivă”.

În schimb, în cazul în care, precum în speță, nu există o decizie anterioară, iar două amenzi sunt aplicate printr‑o singură decizie, nu se aplică principiul ne bis in idem.

Acest lucru a fost confirmat într‑o hotărâre recentă în care Curtea a statuat că principiul ne bis in idem nu se aplică unei situații în care o autoritate națională de concurență a aplicat două amenzi în cadrul aceleiași decizii, o amendă pentru încălcarea normelor Uniunii în domeniul concurenței, cealaltă pentru încălcarea dreptului național al concurenței ( 37 ). Or, în speță, cele două amenzi au fost aplicate pentru încălcarea a două dispoziții din dreptul Uniunii, și anume articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Având în vedere observațiile noastre de la punctul 104 de mai sus, nu vedem niciun motiv pentru care soluția din această hotărâre nu ar trebui să se aplice în prezenta cauză.

În plus, această concluzie este în acord cu Hotărârea LG Display și LG Display Taiwan/Comisia. Comisia a adoptat o decizie prin care a constatat că producătorii de ecrane cu cristale lichide au încălcat articolul 101 TFUE (denumită în continuare „prima decizie”). Cu toate acestea, furnizorii japonezi de astfel de ecrane fuseseră excluși din domeniul de aplicare al primei decizii, iar Comisia a deschis o altă procedură împotriva acestor furnizori japonezi, care era încă în desfășurare (denumită în continuare „a doua procedură”). Tribunalul a statuat că principiul ne bis in idem nu poate fi invocat în susținerea acțiunii având ca obiect anularea primei decizii ( 38 ). Acest principiu ar putea fi invocat numai în susținerea unei acțiuni în anulare a deciziei care ar închide a doua procedură. Potrivit Tribunalului, „principiul ne bis in idem […] nu poate avea niciun rol în ceea ce privește decizia [prima], a cărei existență constituie o condiție sine qua non pentru ca principiul în discuție să poată fi invocat în ceea ce privește cea de a doua procedură” ( 39 ).

Această concluzie este de asemenea în concordanță cu Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia prin care Tribunalul a anulat, din motive procedurale, o decizie prin care Comisia a aplicat o amendă pentru încălcarea articolului 101 TFUE. Curtea a statuat că principiul ne bis in idem nu se opune reluării procedurii de către Comisie și impunerii unei noi amenzi. Astfel, în această situație, amenda aplicată în cadrul noii decizii nu se adaugă, ci înlocuiește amenda aplicată prin prima decizie. Am putea spune că amenda aplicată prin prima decizie nu mai există ( 40 ).

Concluzia noastră de la punctul 105 de mai sus nu este repusă în discuție de cele trei hotărâri pe care le invocă Marine Harvest, și anume Hotărârea Beneo‑Orafti, Hotărârea Coop de France bétail et viande și alții/Comisia și Hotărârea Transcatab/Comisia ( 41 ).

Aceste hotărâri au abordat cazuri în care mai multe sancțiuni au fost impuse printr‑o singură decizie. Pentru a constata inexistența unei încălcări a principiului ne bis in idem, în fiecare dintre cazurile respective, instanța Uniunii nu s‑a întemeiat pe lipsa unei decizii anterioare, ci pe următoarele motive: una dintre măsurile în cauză nu constituia o sancțiune ( 42 ), nu exista unitate de făptuitor ( 43 ) și nu exista nici o identitate a faptelor, nici a făptuitorilor ( 44 ).

Contrar a ceea ce susține Marine Harvest, împrejurarea că instanțele Uniunii nu s‑au întemeiat pe faptul că nu a existat o decizie anterioară nu implică faptul că acestea au considerat că principiul ne bis in idem se aplică în cazul în care se impun mai multe sancțiuni printr‑o singură decizie. Aceasta înseamnă pur și simplu că nu era necesar ca instanțele Uniunii să ia în considerare acest aspect, dat fiind că aceste condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, în sensul că se impune identitate a faptelor, identitate a făptuitorului, identitate a interesului legal protejat și trebuie să existe o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată. Prin urmare, dacă, la fel cum a fost cazul în toate cele trei hotărâri, una dintre primele trei condiții nu este îndeplinită, nu este necesar să se examineze dacă este îndeplinită condiția existenței unei decizii anterioare.

Concluzionăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a constatat, la punctul 319 din hotărârea atacată, că principiul ne bis in idem nu se aplică în speță, întrucât cele două amenzi au fost aplicate printr‑o singură decizie.

Marine Harvest susține că, în cazul în care Curtea ar respinge motivul întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem, ar fi totuși necesar să se constate o încălcare a principiului deducerii, care impune ca prima sancțiune să fie luată în considerare la stabilirea celei de a doua sancțiuni.

În opinia noastră, acest motiv trebuie respins.

Potrivit jurisprudenței, posibilitatea impunerii unor sancțiuni concurente, una la nivelul Uniunii, una la nivel național, care rezultă din două proceduri paralele care urmăresc scopuri diferite, acceptabilitatea acestora decurgând din sistemul special de repartizare a competențelor între Uniune și statele membre în materie de înțelegeri, este supusă principiului echității. Aceasta înseamnă că, la stabilirea amenzilor, Comisia trebuie să ia în considerare sancțiunile care au fost deja suportate de aceeași întreprindere pentru același comportament, în cazul în care au fost impuse pentru încălcarea dreptului înțelegerilor al unui stat membru și, prin urmare, au fost săvârșite pe teritoriul Uniunii ( 45 ).

Astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul anterior, acest principiu, cunoscut ca principiul deducerii sau computării, se aplică situațiilor în care procedurile paralele sunt desfășurate de Comisie (în temeiul normelor Uniunii în domeniul concurenței) și de autoritatea de concurență a unui stat membru (în temeiul dreptului național al concurenței). Astfel cum s‑a menționat mai sus ( 46 ), în aceste situații, principiul ne bis in idem nu se aplică. Cerința de a lua în considerare prima amendă la stabilirea celei de a doua amenzi reduce consecințele neaplicării principiului ne bis in idem.

Cu toate acestea, principiul deducerii nu se aplică atunci când procedurile paralele sunt desfășurate de Comisie și de autoritatea de concurență a unui stat terț. În această ipoteză, Comisia poate, fără a avea o obligație în acest sens, să ia în considerare amenzile impuse de o autoritate a unui stat terț ( 47 ). Această situație este valabilă chiar dacă, în acest caz, principiul ne bis in idem nu se aplică de vreme ce interesul juridic protejat nu este același ( 48 ). În consecință, nu suntem de acord cu argumentul invocat de Marine Harvest potrivit căruia principiul deducerii sau principiul contabil „se aplică oricărei situații în care principiul ne bis in idem nu este pe deplin aplicabil”.

Nu suntem de acord nici cu argumentul invocat de Marine Harvest, potrivit căruia principiul deducerii este „un principiu general de drept al Uniunii”. În această privință, observăm că Curtea nu și‑a însușit ( 49 ) afirmația avocatului general Sharpston din Concluziile prezentate în cauza Kraaijenbrink, invocată de Marine Harvest, potrivit căreia „în dreptul [Uniunii] există un principiu general al computării, care impune ca pedepsele anterioare să fie luate în considerare dacă persoana pusă sub urmărire este sancționată pentru aceleași fapte într‑o procedură ulterioară” ( 50 ). În plus, nici în cazul în care Curtea ar fi urmat propunerea avocatului general Sharpston și ar fi recunoscut principiul computării ca principiu general, aceasta nu ar avea niciun impact asupra prezentei cauze. Astfel, potrivit avocatului general Sharpston, acest principiu s‑ar aplica în cazul în care ar exista „o procedură ulterioară”, situație care nu există în speță.

În plus, din jurisprudența citată la punctul 115 de mai sus rezultă că, pentru aplicarea principiului deducerii, trebuie să existe o procedură paralelă între Comisie, pe de o parte, și autoritatea de concurență a unui stat membru, pe de altă parte. În cazul în care nu există proceduri paralele deoarece, astfel cum este cazul în speță, numai Comisia acționează, nu există niciun motiv pentru aplicarea acestei jurisprudențe.

În această privință, trebuie să subliniem că prezenta cauză privește controlul concentrărilor economice la nivelul Uniunii, căruia i se aplică principiul „ghișeului unic”, potrivit căruia nu pot exista niciodată proceduri paralele în fața Comisiei și a autorității de concurență a unui stat membru ( 51 ). Prin urmare, nu poate fi aplicat principiul deducerii, care urmărește să atenueze consecințele sistemului jurisdicțional paralel pentru punerea în aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE. Rezultă că, în cazul în care același comportament intră sub incidența a două dispoziții care aparțin aceluiași sistem juridic ( 52 ), problema dacă pot fi aplicate două sancțiuni ar trebui să fie apreciată în temeiul principiilor care guvernează concursul de infracțiuni în cadrul sistemului juridic respectiv, iar nu în temeiul principiului deducerii.

Concluzionăm că motivul întemeiat pe încălcarea principiului deducerii trebuie respins.

Cu titlu suplimentar, observăm că, în răspunsul la o întrebare a Tribunalului, Marine Harvest a susținut în ședință că principiul deducerii dă expresie principiului proporționalității.

Suntem de acord cu opinia Comisiei potrivit căreia motivul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității este inadmisibil.

Deși acceptăm că principiul deducerii este în ultimă instanță o expresie a cerinței caracterului proporțional al amenzilor, aceasta nu contrazice cu nimic faptul că, în recursul său în fața Curții, Marine Harvest nu a invocat un motiv întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității. Marine Harvest nu a contestat punctele 579-631 din hotărârea atacată prin care Tribunalul a respins motivul întemeiat pe caracterul disproporționat al amenzilor. Această situație este incompatibilă cu articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, care impune ca cererea de recurs să cuprindă motivele invocate.

Concluzionăm că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs, Marine Harvest susține că dreptul internațional și ordinile juridice ale statelor membre prevăd principii care guvernează concursul de infracțiuni. În opinia Marine Harvest, aceste principii impun ca, în cazul în care același comportament intră sub incidența mai multor dispoziții legale, însă o dispoziție este mai specifică decât cealaltă, să se aplice numai dispoziția mai specifică. Marine Harvest susține că încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 constituie o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament și că, prin urmare, numai prima dispoziție trebuie să fie aplicată în raport cu comportamentul său. Marine Harvest susține că, prin urmare, Tribunalul a admis în mod eronat constatarea Comisiei potrivit căreia comportamentul Marine Harvest a constituit o încălcare atât a articolului 4 alineatul (1), cât și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, putând fi aplicate amenzi distincte.

Considerăm că al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs ar trebui admis. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

De la bun început, trebuie amintit că, astfel cum am explicat la punctele 98 și 99 de mai sus, comportamentul care intră sub incidența articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 este unul și același comportament, și anume încheierea achiziției din decembrie 2012. Astfel, omisiunea Marine Harvest de a notifica încheierea SPA nu constituie o încălcare a articolului 4 alineatul (1) din acest regulament, din moment ce, pentru ca această dispoziție să fie încălcată, nu este suficient ca o concentrare să nu fie notificată după încheierea unui acord. Această dispoziție nu este încălcată decât dacă o concentrare care nu a fost notificată este pusă în aplicare. Prin urmare, încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 decurge din punerea în aplicare a unei concentrări în lipsa unei notificări prealabile. Este cert că același comportament constituie o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din același regulament.

În consecință, întrebarea este dacă, în cazul în care același comportament (încheierea achiziției din decembrie 2012) intră sub incidența a două dispoziții de drept al Uniunii [articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004], Comisia poate constata o încălcare a acestor două dispoziții sau dacă trebuie să constate încălcarea unei singure dispoziții.

Amintim că, astfel cum a statuat Tribunalul la punctul 348 din hotărârea atacată, nu există, din cunoștințele noastre, norme care să reglementeze concursul de încălcări în legislația Uniunii în domeniul concurenței.

Cu toate acestea, legislația penală a statelor membre prevede principii de reglementare a concursului de infracțiuni. Prin urmare, ar trebui să se țină seama de aceste principii pentru a se stabili dacă acestea pot constitui sursă de inspirație în scopul de a răspunde la întrebarea formulată la punctul 129 de mai sus.

Prin urmare, în primul rând, vom examina principiile care guvernează concursul de infracțiuni în ordinea juridică a unor state membre. În al doilea rând, vom analiza dacă aceste principii pot constitui o sursă de inspirație. În opinia noastră, în cazul în care, precum în speță, același comportament intră sub incidența articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, iar încălcarea unei dispoziții include încălcarea celeilalte dispoziții, ar trebui să se aplice numai prima dispoziție. În al treilea rând, vom analiza dacă încălcarea uneia dintre aceste două dispoziții include încălcarea celeilalte dispoziții. În opinia noastră, încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 include încălcarea articolului 4 alineatul (1) din acest regulament. În al patrulea rând, vom trage concluziile aferente acestei constatări și vom propune anularea în tot a hotărârii atacate și anularea în parte a deciziei în litigiu.

Marine Harvest invocă doctrina germană a „conflictului aparent” sau a „falsului conflict” (în limba germană: unechte Konkurrenz).

Potrivit dreptului german, se poate constata că același comportament încalcă mai multe dispoziții legale (situația „conflictului real”, în limba germană: echte Konkurrenz). În acest caz, se impune o singură sancțiune. Potrivit articolului 52 alineatul (2) din Strafgesetzbuch (Codul penal german), această sancțiune unică nu poate depăși limita superioară a sancțiunii maxime pentru încălcarea dispozițiilor în cauză și nu poate fi inferioară limitei superioare a sancțiunii minime pentru încălcarea acestor dispoziții ( 53 ).

Cu toate acestea, se poate considera, de asemenea, că un comportament care face obiectul mai multor dispoziții legale încalcă o singură dispoziție. Acest lucru se datorează faptului că aplicarea acestei dispoziții exclude aplicabilitatea celeilalte situații (situația „conflictului aparent” sau a „falsului conflict”, în limba germană: unechte Konkurrenz). O situație de „conflict aparent” sau de „fals conflict” apare când: (i) o dispoziție legală, cu toate că include toate elementele unei alte dispoziții, conține un element suplimentar (principiul „specialității”, în limba germană: Spezialität), (ii) o dispoziție legală exclude în mod explicit sau material aplicarea unei alte dispoziții (principiul „subsidiarității”, în limba germană: Subsidiarität) sau (iii) o dispoziție legală face parte din așa‑numita „evoluție tipică” care conduce la încălcarea unei alte dispoziții, iar prima este, prin urmare, încălcată în mod regulat împreună cu acesta din urmă (principiul „consumului”, în limba germană: Konsumtion). În situația „conflictului aparent” sau a „falsului conflict”, se aplică o singură sancțiune, având în vedere că comportamentul în cauză a încălcat o singură dispoziție ( 54 ).

Cu titlu de exemplu, se pot avea în vedere și principiile care guvernează concursul de infracțiuni în dreptul francez, menționat, printre alte sisteme juridice, de către Marine Harvest.

În dreptul francez, în cazul în care același comportament intră sub incidența mai multor dispoziții legale, se constată în mod normal că nu este încălcată decât o singură dispoziție ( 55 ). De exemplu, același comportament nu poate constitui simultan infracțiunea de viol și infracțiunea de lovire sau alte violențe. Numai interzicerea violului va fi aplicată, cu excluderea infracțiunii de lovire sau alte violențe ( 56 ). Aceasta este situația atunci când toate dispozițiile aplicabile protejează aceeași valoare socială. Infracțiunea care prevalează și se dovedește a fi comisă cu excluderea celorlalte infracțiuni este cea care este sancționată cu cea mai mare pedeapsă maximă (violul prevalează asupra lovirii sau altor violențe); sau care subsumează cealaltă infracțiune pentru că aceasta din urmă a fost comisă cu unicul scop de a comite prima infracțiune sau pentru că aceasta din urmă este o etapă preliminară în comiterea primei infracțiuni ( 57 ); sau care, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, este mai specifică decât cealaltă. Rezultă că se aplică o singură sancțiune ( 58 ).

Cu toate acestea, același comportament poate fi considerat de asemenea că încalcă mai mult de o dispoziție legală. Aceasta este situația în special atunci când dispozițiile în cauză protejează valori sociale diferite ( 59 ). În acest caz, în principiu, se aplică articolul 132-3 din Code pénal (Codul penal francez), care prevede că, în cadrul aceleiași proceduri, se poate impune o singură sancțiune de aceeași natură ( 60 ), în limita maximului legal cel mai ridicat ( 61 ). Cu toate acestea, este posibil ca, în mod excepțional, să nu fie aplicată cerința de a impune o singură sancțiune de aceeași natură, astfel încât să fie impuse sancțiuni distincte, chiar dacă acestea se încadrează în continuare în limita maximului legal cel mai ridicat ( 62 ).

În speță, același comportament intră sub incidența articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Prin analogie cu principiile ordinilor juridice naționale descrise mai sus, considerăm că întrebarea este dacă una dintre aceste două dispoziții o include pe cealaltă.

Propunem ca, în cazul în care se confirmă această ipoteză, să se aplice numai dispoziția care include cealaltă dispoziție, cu excluderea celeilalte dispoziții, astfel încât să se poată aplica doar o singură sancțiune împotriva Marine Harvest (opțiunea 1) ( 63 ). În caz contrar, ambele dispoziții trebuie să fie aplicate în speță. Cu toate acestea, în această situație, se ridică o altă întrebare, și anume dacă pot fi impuse sancțiuni distincte. Este posibil să se considere că trebuie să se instituie sancțiuni distincte, având în vedere că Marine Harvest se face vinovată de două încălcări distincte (opțiunea 2); sau că trebuie impusă o singură sancțiune, cele două încălcări fiind generate de un singur comportament (opțiunea 3); sau că trebuie impuse două sancțiuni, cu condiția ca cuantumul total al acestora să nu depășească plafonul de 10 % prevăzut la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 ( 64 ), din moment ce, după cum am menționat, cele două încălcări rezultă dintr‑un singur comportament ( 65 ) (opțiunea 4).

Subliniem că, în timp ce opțiunile 1 și 3, în cazul în care ar fi alese, ar avea ca rezultat anularea deciziei în litigiu în măsura în care prin aceasta se constată încălcarea mai multor dispoziții și se impune mai mult de o amendă, opțiunile 2 și 4 nu ar determina anularea, în tot sau în parte, a acestei decizii. În ceea ce privește, în special, opțiunea 4, trebuie să se constate că cuantumul total al amenzilor aplicate Marine Harvest, respectiv 20 de milioane de euro, reprezintă mai puțin de 1 % din cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză ( 66 ) și că se situează cu mult sub plafonul de 10 % prevăzut la articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004.

Considerăm că trebuie să se constate că comportamentul prin care o concentrare este pusă în aplicare înainte de notificarea acesteia și înainte de a fi declarată compatibilă cu piața internă încalcă o singură dispoziție, și anume articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Cu alte cuvinte, considerăm că, dintre cele patru opțiuni avute în vedere la cele două puncte anterioare, ar trebui urmată opțiunea 1. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

Astfel cum am menționat mai sus, considerăm că încheierea achiziției din decembrie 2012 constituie o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, iar nu a articolului 4 alineatul (1) din acest regulament.

În primul rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 101 de mai sus, articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 au același obiectiv. Ambele urmăresc să prevină punerea în aplicare a concentrărilor înainte ca acestea să fie notificate și declarate compatibile și, prin urmare, să evite orice prejudiciu adus concurenței care ar putea apărea ca urmare a unei astfel de puneri în aplicare premature. Prin urmare, aceste două dispoziții protejează aceeași valoare și nu vedem niciun motiv pentru care ar trebui să fie aplicate împreună.

În plus, considerăm că orice prejudiciu adus concurenței nu rezultă din neîndeplinirea obligației de notificare, cu încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, ci din punerea în aplicare a unei concentrări care nu a fost declarată compatibilă, cu încălcarea articolului 7 alineatul (1) din regulamentul menționat. Rezultă că orice prejudiciu adus concurenței care rezultă din punerea în aplicare prematură a unei operațiuni de concentrare ar trebui să fie considerat a încălca articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, iar nu articolul 4 alineatul (1) din acest regulament.

În al doilea rând, trebuie arătat că omisiunea notificării unei concentrări este o etapă preliminară punerii în aplicare a concentrării respective. Astfel, care este motivul pentru care o întreprindere nu notifică o concentrare? Fie încearcă să evite examinarea de către Comisie, fie nu are cunoștință de faptul că operațiunea constituie o concentrare cu dimensiune la nivelul Uniunii. În ambele cazuri, aceasta va trece în continuare la punerea în aplicare a concentrării.

În al treilea rând, trebuie să subliniem că, deși articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 impune ca aceste concentrări să fie „notificate […] înainte de punerea lor în aplicare”, articolul 7 alineatul (1) din acest regulament interzice punerea în aplicare a unei concentrări „înainte de notificare” (prima teză) și „înainte de a fi declarată compatibilă” (a doua teză). Prin urmare, articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 139/2004 definesc aceeași infracțiune și se aplică aceleiași situații în care concentrarea este pusă în aplicare înainte de notificarea acesteia ( 67 ).

În această privință, trebuie arătat că, astfel cum s‑a menționat la punctul 98 de mai sus, nu este posibilă încălcarea numai a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Acest lucru era posibil în temeiul Regulamentului nr. 4064/89, care prevedea, în formularea inițială a articolului 4 alineatul (1), notificarea concentrărilor în termen de o săptămână de la încheierea acordului. Prin urmare, în cazul în care o concentrare a fost notificată la o lună după încheierea acordului, dar înainte de punerea sa în aplicare, partea care a efectuat notificarea a încălcat articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4064/89, dar nu și articolul 7 alineatul (1) din acest regulament. Acest lucru nu mai este posibil deoarece Regulamentul (CE) nr. 1310/97 al Consiliului ( 68 ) a eliminat termenul de notificare de o săptămână (motivul acestei eliminări fiind acela că termenul a fost considerat inutil, „întrucât este în mod normal în interesul părților să transmită notificarea cât mai curând posibil, cu scopul de a obține o decizie cât mai curând posibil” ( 69 ) și, în practică, nu a fost aplicat cu strictețe, deoarece Comisia a fost flexibilă în acordarea de prorogări) ( 70 ).

Observăm de asemenea că, în practică, Comisia nu a aplicat, din cunoștințele noastre, o amendă pentru încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 sau din Regulamentul nr. 4064/89. În toate cazurile în care Comisia a aplicat o amendă pentru încălcarea acestei dispoziții, prin aceeași decizie a fost aplicată o altă amendă pentru încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4064/89 sau din Regulamentul nr. 139/2004 ( 71 ).

În schimb, este posibil să se încalce articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 fără a se încălca articolul 4 alineatul (1) din acest regulament. În cazul în care o concentrare este pusă în aplicare după ce este notificată, dar înainte de a fi declarată compatibilă ( 72 ), partea care face notificarea încalcă articolul 7 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 139/2004, care interzice punerea în aplicare a unei concentrări înainte ca aceasta să fie declarată compatibilă. Cu toate acestea, nu există nicio încălcare a articolului 4 alineatul (1) din acest regulament. În plus, potrivit Hotărârii Ernst & Young, punerea în aplicare, anterioară notificării unei concentrări, a unei operațiuni care contribuie la modificarea controlului încalcă articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 ( 73 ). Cu toate acestea, în această situație, nu există nicio încălcare a articolului 4 alineatul (1) din acest regulament, întrucât operațiunea respectivă contribuie la modificarea controlului, dar nu realizează o astfel de modificare și, prin urmare, nu constituie o concentrare care trebuie notificată.

În consecință, articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, deși conține, în cadrul primei teze, toate elementele articolului 4 alineatul (1) din acest regulament, conține, în a doua teză, un element suplimentar. În opinia noastră, rezultă că încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 include încălcarea articolului 4 alineatul (1) din acest regulament.

Prin urmare, considerăm că punerea în aplicare a unei concentrări înainte de a fi notificată și declarată compatibilă constituie o încălcare doar a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004. Aceasta nu constituie o încălcare atât a articolului 4 alineatul (1), cât și a articolului 7 alineatul (1) din acest regulament.

Tribunalul a respins motivul întemeiat pe încălcarea principiilor care guvernează concursul de infracțiuni pentru motivul că, pe de o parte, încălcarea articolului 4 alineatul (1) și încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 erau supuse aceluiași plafon maxim de 10 %, astfel încât niciuna dintre aceste două dispoziții nu ar putea fi considerată aplicabilă în principal (punctul 350 din hotărârea atacată); și, pe de altă parte, încălcarea articolului 4 alineatul (1) nu constituia o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) (punctele 351-362) ( 74 ).

În primul rând, ar trebui să subliniem că faptul că ambele încălcări sunt supuse aceluiași plafon maxim nu înseamnă că o încălcare nu prevalează asupra celeilalte. Desigur, acesta este un element care trebuie luat în considerare cu atât mai mult cu cât, în temeiul Regulamentului nr. 4064/89, încălcarea articolului 4 alineatul (1) era supusă aplicării doar a unei amenzi cuprinse între 1000 de euro și 50000 de euro, în timp ce încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament era supusă aceluiași plafon de 10 %, astfel cum este în prezent. Cu toate acestea, ar trebui luați în considerare și alți factori pentru a stabili dacă o încălcare prevalează asupra celeilalte. Ar trebui să se țină seama, de exemplu, de natura infracțiunilor (neîndeplinirea obligației de notificare/punerea în aplicare prematură), de faptul că una dintre încălcări (neîndeplinirea obligației de notificare) constituie o etapă preliminară tipică față de cealaltă (punerea în aplicare prematură), precum și de faptul că o încălcare, deși include toate situațiile în care intervine cealaltă încălcare, cuprinde situații suplimentare. În special, constatarea Tribunalului de la punctele 294, 295 și 306 din hotărârea atacată, potrivit căreia încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 implică „în mod automat încălcarea” articolului 7 alineatul (1) din acest regulament, dar reciproca nu este adevărată, ar fi trebuit să îl conducă la concluzia că această din urmă dispoziție este aplicabilă în principal. Cu toate acestea, nu se face nicio referire la această constatare în aprecierea de către Tribunal a motivului întemeiat pe încălcarea principiilor care guvernează concursul de infracțiuni.

În al doilea rând, trebuie să subliniem că Tribunalul a examinat dacă încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 constituia o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament. Tribunalul nu a examinat ipoteza contrară, și anume dacă încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 era mai specifică decât încălcarea articolului 4 alineatul (1) din acest regulament.

Motivul acestei omisiuni este că nu a fost invocat acest lucru. Marine Harvest a susținut, în fața Tribunalului, că încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 constituia o încălcare mai specifică decât încălcarea articolului 7 alineatul (1) din acest regulament. Aceasta nu a susținut că această din urmă încălcare era mai specifică decât prima încălcare ( 75 ).

Totuși, acest lucru nu schimbă faptul că Tribunalul nu putea concluziona, la punctul 373 din hotărârea atacată, că, „în speță, nu există o dispoziție aplicabilă în principal”, pentru simplul motiv că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 nu era o dispoziție „aplicabilă în principal” în raport cu articolul 7 alineatul (1) din acest regulament. Tribunalul putea ajunge la această concluzie numai în cazul în care constata nu numai faptul că articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 nu este aplicabil în principal în raport cu articolul 7 alineatul (1) din acest regulament, ci și că această din urmă dispoziție nu este aplicabilă în principal în raport cu cea dintâi. Constatarea potrivit căreia „nu există o dispoziție aplicabilă în principal” implică o constatare prealabilă a faptului că niciuna dintre cele două dispoziții în discuție nu prevalează asupra celeilalte ( 76 ). În opinia noastră, atunci când, în urma examinării numai a unuia dintre cele două scenarii posibile, Tribunalul a ajuns la concluzia că nu exista „o dispoziție aplicabilă în principal”, Tribunalul nu și‑a întemeiat această concluzie pe propriile constatări de la punctele 294-306 din hotărârea atacată.

În opinia noastră, nu se poate obiecta că nelegalitatea articolului 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 ar trebui să fie declarată înainte de a se putea constata că punerea în aplicare a unei concentrări care nu a fost nici notificată, nici declarată compatibilă constituie o încălcare a unei singure dispoziții, iar nu a două dispoziții din acest regulament.

În această privință, amintim că, la punctul 306 din hotărârea atacată, Tribunalul a reținut că deși se constată „caracterul neobișnuit al cadrului juridic actual”, Marine Harvest „nu invocă o excepție de nelegalitate în ceea ce privește anumite dispoziții ale Regulamentului nr. 139/2004”.

Deși Marine Harvest nu a invocat nicio excepție de nelegalitate nici în fața Tribunalului, nici în recursul său în fața Curții de Justiție, aceasta a susținut în ședință că articolul 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004 este nelegal.

Astfel cum susține Comisia, această excepție de nelegalitate este inadmisibilă întrucât nu a fost invocată în fața Tribunalului ( 77 ).

Cu toate acestea, în opinia noastră, Curtea nu trebuie să declare nelegalitatea articolului 14 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 139/2004 pentru a constata că nu pot fi aplicate amenzi distincte în temeiul acestei dispoziții și al articolului 14 alineatul (2) litera (b) din același regulament pentru punerea în aplicare a unei concentrări cu încălcarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din regulament.

Astfel, articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu precizează dacă Comisia poate aplica amenzi în temeiul literei (a) și al literei (b) în cazul în care condițiile de aplicare a fiecărei litere sunt îndeplinite (și anume, în cazul în care o concentrare este pusă în aplicare cu încălcarea obligației de notificare și, respectiv, a obligației de statu‑quo). Desigur, articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu precizează dacă Comisia poate aplica o amendă în temeiul literei (a) sau al literei (b) în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a fiecărei litere. Totuși, aceasta nu înseamnă că articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 139/2004 nu permite în mod expres Comisiei să aplice amenzi în temeiul literei (a) și al literei (b) în cazul în care ambele litere sunt aplicabile. Prin urmare, constatarea potrivit căreia Comisia nu poate aplica amenzi distincte pentru încălcarea, prin același comportament, a articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 este conformă cu articolul 14 alineatul (2) din acest regulament.

Concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a constatat, la punctele 372-374, că Comisia putea aplica amenzi distincte Marine Harvest pentru încălcarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, fără a încălca principiile care guvernează concursul de infracțiuni.

Rezultă că al doilea aspect al celui de al doilea motiv este întemeiat.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată. Considerăm că această situație se regăsește în speță.

Din motivele prezentate la punctele 143-152 de mai sus rezultă că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a constatat că, prin punerea în aplicare a achiziției din decembrie 2012 înainte de a fi notificată și declarată ca fiind compatibilă, Marine Harvest a încălcat articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004, aplicând, în consecință, o amendă în cuantum de 10 de milioane de euro pentru încălcarea acestei dispoziții.

Prin urmare, este necesar să se admită motivul invocat de Marine Harvest în fața Tribunalului, întemeiat pe încălcarea principiilor care guvernează concursul de infracțiuni, și să se anuleze, pe de o parte, articolul 1 din decizia în litigiu în măsura în care în cadrul acestuia se constată o încălcare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 139/2004 și, pe de altă parte, a articolului 2 din această decizie, prin care se aplică o amendă de 10 de milioane de euro Marine Harvest pentru încălcarea articolului 4 alineatul (1) din acest regulament.

Solicităm, așadar, Curții să dispună: – anularea Hotărârii din 26 octombrie 2017, Marine Harvest/Comisia (T‑704/14, EU:T:2017:753); – anularea articolului 1 din Decizia din 23 iulie 2014 a Comisiei de impunere a unei amenzi pentru punerea în aplicare a unei concentrări cu încălcarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului (cazul M. 7184 – Marine Harvest/Morpol), în măsura în care prin aceasta se constată că, prin punerea în aplicare a unei concentrări cu dimensiune la nivelul Uniunii în perioada cuprinsă între 18 decembrie 2012 și 30 septembrie 2013, Marine Harvest ASA a încălcat articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (Regulamentul privind concentrările economice); – anularea articolului 2 din Decizia din 23 iulie 2014 a Comisiei; – obligarea Comisiei Europene la suportarea propriilor cheltuieli de judecată și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Marine Harvest ASA.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 26 septembrie 2019 ( 1 )

Cuprins