Hotărârea Tribunalului (Camera a patra extinsă) din 30 martie 2022 (Extras).#Singapore Airlines Ltd și Singapore Airlines Cargo Pte Ltd împotriva Comisiei Europene.#Concurență – Înțelegeri – Piața transportului aerian de mărfuri – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 101 TFUE, a articolului 53 din Acordul privind SEE și a articolului 8 din Acordul dintre Comunitate și Elveția privind transportul aerian – Coordonarea unor elemente ale prețului serviciilor de transport aerian de mărfuri (suprataxa de carburant, suprataxa pentru securitate, plata unui comision pe suprataxe) – Schimb de informații – Competența teritorială a Comisiei – Principiul ne bis in idem – Constrângere statală – Încălcare unică și continuă – Cuantumul amenzii – Valoarea vânzărilor – Gravitatea încălcării – Competență de fond.#Cauza T-350/17.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 iunie 2017, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

Comisia a depus memoriul în apărare la grefa Tribunalului la 29 septembrie 2017.

Reclamantele au depus replica la grefa Tribunalului la 15 decembrie 2017.

Comisia a depus duplica la grefa Tribunalului la 2 martie 2018.

La 24 aprilie 2019, la propunerea Camerei a patra, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită prezenta cauză unui complet extins.

La 7 iunie 2019, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat părților întrebări scrise. Acestea au răspuns în termenul stabilit.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 26 iunie 2019. Cu această ocazie, reclamantele au depus un nou înscris, pe care Tribunalul a decis să îl depună la dosarul cauzei, amânând totodată să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestuia.

Prin Ordonanța din 31 iulie 2020, Tribunalul (Camera a patra extinsă), considerând că nu era suficient de lămurit și că era necesar să solicite părților să își prezinte observațiile cu privire la un argument care nu a fost dezbătut de acestea, a dispus redeschiderea fazei orale a procedurii în temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură.

Părțile au răspuns în termenul stabilit la o serie de întrebări adresate de Tribunal la 4 august 2020 și ulterior au prezentat observații cu privire la răspunsurile lor respective.

Prin Decizia din 6 noiembrie 2020, Tribunalul a închis din nou faza orală a procedurii.

Reclamantele solicită în esență Tribunalului: – anularea deciziei atacate în tot sau în parte, în măsura în care le privește; – în plus sau cu titlu subsidiar, reducerea în mod semnificativ a cuantumului amenzii care le‑a fost aplicată; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată; – adoptarea oricărei măsuri necesare în împrejurările cauzei.

Comisia solicită în esență Tribunalului: – respingerea acțiunii; – modificarea cuantumului amenzii aplicate reclamantelor, prin retragerea beneficiului acestora de reducere generală de 50 % și de reducere generală de 15 %, în ipoteza în care Tribunalul ar statua că cifra de afaceri provenită din vânzarea serviciilor de transport de mărfuri la sosire nu putea fi inclusă în valoarea vânzărilor; – obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantele susțin că comportamentele anterioare datei de 1 mai 2004 nu le pot fi imputate pentru a se stabili participarea lor la o încălcare în raport cu rutele din interiorul Uniunii și nici comportamentele în legătură cu rutele Uniune‑Elveția, fără a fi încălcat principiul ne bis in idem, din moment ce în Decizia din 9 noiembrie 2010 nu s‑a constatat participarea lor la o asemenea încălcare.

Potrivit reclamantelor, principiile care decurg din Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582), menționate în considerentele (1056) și (1057) ale deciziei atacate, nu ar trebui să determine înlăturarea principiului ne bis in idem, în măsura în care, pe de o parte, în Hotărârea din 16 decembrie 2015, Singapore Airlines și Singapore Airlines Cargo Pte/Comisia (T‑43/11, nepublicată, EU:T:2015:989), nu s‑a pronunțat anularea Deciziei din 9 noiembrie 2010 în raport cu un viciu pur formal, ci în raport cu o încălcare gravă a dreptului la apărare și, pe de altă parte, decizia atacată are un domeniu substanțial mai larg decât această decizie.

Comisia contestă argumentația reclamantelor.

Potrivit jurisprudenței constante, principiul ne bis in idem, de altfel prevăzut la articolul 50 din cartă, trebuie respectat în procedurile de punere în aplicare a dreptului concurenței care au ca obiect aplicarea de amenzi. Acest principiu interzice ca o întreprindere să fie sancționată sau urmărită din nou pentru un comportament anticoncurențial pentru care a fost sancționată sau cu privire la care a fost declarată ca nefiind răspunzătoare printr‑o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată (a se vedea Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctul 94 și jurisprudența citată).

În speță, reclamantele invocă Decizia din 9 noiembrie 2010, care ar constitui, în opinia lor, o decizie anterioară și definitivă prin care sunt declarate că nu sunt răspunzătoare pentru încălcarea unică și continuă în privința rutelor din interiorul Uniunii și Uniune‑Elveția.

Trebuie mai întâi să se stabilească dacă afirmația reclamantelor potrivit căreia decizia menționată constituie o declarare a lipsei răspunderii este fondată.

În această privință, este necesar să se arate că o asemenea declarare presupune ca răspunderea întreprinderii în cauză să fi fost apreciată în urma unei examinări a împrejurărilor cauzei, cu alte cuvinte că a existat o apreciere pe fond a cauzei. O asemenea apreciere presupune, la rândul său, efectuarea de către Comisie a studiului sau a evaluării probelor depuse la dosar și a unei aprecieri cu privire la participarea întreprinderii în cauză la unul sau la toate comportamentele care au făcut obiectul comunicării privind obiecțiunile, pentru a se stabili dacă răspunderea acesteia a fost demonstrată.

În speță, la punctul (1582) din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia arăta că „intențion[a] […] să adopte o decizie […] prin care să constate că întreprinderile destinatare ale prezentei comunicări privind obiecțiunile au încălcat articolul [101 TFUE], articolul 53 din Acordul privind SEE și articolul 8 din Acordul [CE‑Elveția privind transportul aerian]”. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 8 de mai sus, reclamantele figurau printre acești destinatari.

Din cuprinsul punctelor 3, 129, 1389, 1395 și 1434, precum și din cuprinsul punctului 1575 litera c) și al punctului 1577 din comunicarea privind obiecțiunile reiese că încălcarea pe care Comisia intenționa să o rețină la punctul 1582 din comunicarea menționată privea în special rutele din interiorul Uniunii pe întreaga perioadă a încălcării și rutele Uniune‑Elveția, începând de la 1 iunie 2002.

Rezultă că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia intenționa să stabilească în sarcina reclamantelor răspunderea pentru încălcarea normelor de concurență relevante pe rutele din interiorul Uniunii și Uniune‑Elveția.

În schimb, în Decizia din 9 noiembrie 2010, Comisia nu s‑a pronunțat în mod expres referitor la răspunderea reclamantelor în privința rutelor din interiorul Uniunii și Uniune‑Elveția. În dispozitivul acestei decizii, Comisia le‑a considerat răspunzătoare pentru încălcarea unică și continuă în măsura în care privea rutele Uniune‑țări terțe (articolul 2 din Decizia din 9 noiembrie 2010) și rutele SEE, cu excepția Uniunii‑țări terțe (articolul 3 din această decizie), însă nu în măsura în care privea rutele din interiorul SEE, care includ rutele din interiorul Uniunii (articolul 1 din decizia menționată), nici rutele Uniune‑Elveția (articolul 4 din aceeași decizie). Comisia nu le‑a sancționat nici în temeiul unei încălcări a normelor de concurență relevante în privința acestor ultime două categorii de rute. Totuși, Comisia nu a exclus în mod explicit că ele erau răspunzătoare pentru asemenea încălcări în privința categoriilor de rute menționate.

Prin urmare, se ridică problema dacă din această tăcere se poate deduce că în Decizia din 9 noiembrie 2010 Comisia a declarat implicit că reclamantele nu erau răspunzătoare pentru încălcarea unică și continuă, în măsura în care aceasta privește rutele din interiorul Uniunii și Uniune‑Elveția, astfel încât nu ar mai putea să le sancționeze în această privință în decizia atacată fără a încălca principiul ne bis in idem.

În această privință, trebuie amintit că misiunea de supraveghere pe care o conferă Comisiei, în materie de concurență, articolul 105 alineatul (1) TFUE, articolul 55 alineatul (1) din Acordul privind SEE și Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian nu implică obligația acesteia de a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei încălcări a normelor relevante de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia, T‑24/90, EU:T:1992:97, punctele 74-76, și Hotărârea din 16 octombrie 2013, Vivendi/Comisia, T‑432/10, nepublicată, EU:T:2013:538, punctul 68). Nu se poate deduce nici din dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, nici din dispozițiile de punere în aplicare a articolului 53 din Acordul privind SEE și ale articolului 8 din Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian o obligație a Comisiei de a constata și de a sancționa orice comportament anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2015, Philips/Comisia, T‑92/13, nepublicată, EU:T:2015:605, punctul 112).

Nu poate rezulta nici din dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 sau din dispozițiile de punere în aplicare a articolului 53 din Acordul privind SEE sau ale articolului 8 din Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian că o asemenea obligație ar reveni Comisiei atunci când aceasta din urmă indică, în comunicarea privind obiecțiunile, că intenționează să constate o încălcare a normelor de concurență relevante. Astfel, Comisia nu poate fi obligată, în decizia finală, să se pronunțe cu privire la existența sau inexistența unei încălcări a normelor de concurență relevante pe care ar fi intenționat să o constate în comunicarea privind obiecțiunile.

Prin urmare, nu se poate concluziona că, prin faptul că s‑a abținut să rețină, în decizia finală, o încălcare a normelor de concurență relevante cu privire la anumite comportamente vizate în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a efectuat, în mod implicit, dar necesar, o declarare a lipsei răspunderii în această privință.

Structura generală a Regulamentului nr. 1/2003 confirmă această interpretare. Astfel, trebuie să se arate că articolul 10 din Regulamentul nr. 1/2003, care abilitează Comisia să constate neaplicarea articolului 101 TFUE în cazul unui anumit comportament, în special întrucât condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE nu sunt îndeplinite, este cel care îi acordă competența să constate lipsa încălcării articolului 101 TFUE și, astfel, să adopte o decizie „negativă” cu privire la fond, susceptibilă să împiedice o constatare ulterioară a încălcării articolului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska, C‑375/09, EU:C:2011:270, punctele 23, 24, 28 și 29). Situația este aceeași atunci când Comisia își exercită competențele care îi sunt conferite prin Regulamentul nr. 1/2003 în vederea aplicării articolului 53 din Acordul privind SEE și a articolului 8 din Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian.

Or, articolul 10 din Regulamentul nr. 1/2003 este singurul temei juridic pe care Comisia se poate fonda pentru a adopta o decizie prin care se constată neaplicarea normelor tratatului în materie de concurență în cazul unui anumit comportament individual.

Această concluzie reiese, în primul rând, din modul de redactare a titlului articolului 10 din regulamentul menționat, precum și din dispozițiile sale. Astfel, acesta reglementează „Constatarea neaplicării” și prevede că, „[a]tunci când interesul public [al Uniunii] privind aplicarea articolelor [101 și 102 TFUE] o impune, Comisia, acționând din oficiu, poate să constate, printr‑o decizie, că articolul [101 TFUE] nu este aplicabil unui acord, unei decizii a unei asociații [a se citi «a unei asocieri»] de întreprinderi sau unei practici concertate, fie pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul [101] alineatul (1) [TFUE], fie pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul [101] alineatul (3) [TFUE]”.

În al doilea rând, trebuie arătat că nicio altă dispoziție din Regulamentul nr. 1/2003 nu conferă Comisiei posibilitatea să constate neaplicarea normelor tratatului în materie de concurență în cazul unui anumit comportament individual. Considerentul (14) al acestui regulament explică intenția legiuitorului de a limita în mod strict posibilitatea Comisiei în această privință la ipotezele reglementate la articolul 10 din acest regulament, indicând că o asemenea constatare nu poate interveni decât în „cazuri excepționale, atunci când este necesar în interesul public [al Uniunii]”.

În al treilea rând, Curtea a statuat că inițierea unei proceduri de către Comisie în vederea sancționării comportamentelor anticoncurențiale nu privează în mod permanent și definitiv autoritățile de concurență ale statelor membre de competența de a aplica articolul 101 TFUE în privința comportamentelor în cauză, competența autorităților menționate fiind astfel restabilită din momentul în care procedura inițiată de Comisie se încheie, inclusiv printr‑o decizie adoptată în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, EU:C:2012:72, punctele 79, 80, 86 și 87). Acesta este contextul în care trebuie apreciată întinderea care trebuie dată tăcerii Comisiei în ceea ce privește anumite comportamente, în cadrul unei decizii adoptate în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003. Or, a interpreta această tăcere ca fiind o constatare implicită a lipsei unei încălcări a normelor de concurență ar însemna ca autoritățile de concurență ale statelor membre să nu își poată recupera niciodată competența de a aplica articolul 101 TFUE în cazul unor comportamente în privința cărora Comisia a inițiat o procedură, iar ulterior a închis‑o prin adoptarea unei decizii adoptate în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru motivul că principiul ne bis in idem ar fi încălcat. O asemenea interpretare ar fi contrară jurisprudenței amintite la prezentul punct.

În al patrulea rând, trebuie să se sublinieze că Curtea a analizat domeniul de aplicare al deciziilor adoptate de autoritățile de concurență ale statelor membre în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, prin care acestea consideră, pe baza informațiilor de care dispun, că nu sunt îndeplinite condițiile unei interdicții. Reiese astfel din cuprinsul punctelor 22-28 din Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska (C‑375/09, EU:C:2011:270), că asemenea decizii nu determină o declarare a lipsei răspunderii, care să fie susceptibilă să împiedice o constatare ulterioară a unei încălcări. Cu alte cuvinte, comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi vizat de o decizie de acest tip poate să facă ulterior obiectul unor investigații și, dacă este cazul, al unei sancțiuni, fără a fi necesar să se considere că acestea din urmă încalcă principiul ne bis in idem [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska, C‑375/09, EU:C:2011:270, punctele 22-28, și Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Orange/Comisia, T‑402/13, EU:T:2014:991, punctele 28-31; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile prezentate de avocatul general Mazák în cauza Tele2 Polska, C‑375/09, EU:C:2010:743, punctul 30].

În această privință, trebuie să se arate că o decizie de neintervenție adoptată în temeiul articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 poate fi adoptată după examinarea pe fond a unui comportament și trimiterea unui act de acuzare, după modelul comunicării privind obiecțiunile adresate de Comisie în temeiul articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie, în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

Astfel, nici stadiul avansării procedurii, nici întinderea analizei temeiniciei acuzațiilor realizată în acest cadru de autoritatea de concurență competentă nu sunt de natură să modifice întinderea tăcerii sale în decizia finală cu privire la întreaga răspundere sau la o parte a răspunderii întreprinderii în cauză.

Aceste considerații, deși se înscriu în cadrul interpretării dispozițiilor articolului 5 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, oferă informații utile cu privire la domeniul de aplicare al deciziilor adoptate de Comisie în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, din punctul de vedere al aplicării principiului ne bis in idem. Astfel, contextul specific acestor două articole poate fi apropiat, în măsura în care ambele articole trebuie apreciate printre altele în lumina competențelor încredințate în mod specific Comisiei în temeiul articolului 10 din acest regulament. În plus, întrucât un text de drept derivat al Uniunii trebuie să fie interpretat, în măsura posibilului, în sensul conformității sale cu dispozițiile tratatelor și cu principiile generale ale dreptului Uniunii, întinderea conferită de Curte, în Hotărârea din 3 mai 2011, Tele2 Polska (C‑375/09, EU:C:2011:270), a posibilității de a decide că nu este necesar să intervină se înțelege în sensul că implică conformitatea acestei posibilități, astfel înțeleasă, cu principiul ne bis in idem.

Prin urmare, chiar dacă se presupune că o decizie adoptată de Comisie în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003 ar constitui, în ceea ce privește comportamentele în privința cărora nu au fost declarate reunite condițiile unei interdicții, o decizie de neintervenție, aceasta nu poate determina o declarare a lipsei răspunderii.

În speță, trebuie să se constate că Decizia din 9 noiembrie 2010 este o decizie de constatare a unei încălcări adoptată în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003. În schimb, nu reiese din decizia menționată și, de altfel, nici nu se susține în fața Tribunalului că Comisia ar fi intenționat de asemenea să aplice, în cadrul acestei decizii, articolul 10 din Regulamentul nr. 1/2003.

Rezultă că Decizia din 9 noiembrie 2010, care nu a fost adoptată în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a se constata lipsa încălcării de către reclamante a articolului 101 TFUE, a articolului 53 din Acordul privind SEE și a articolului 8 din Acordul CE‑Elveția privind transportul aerian pe rutele din interiorul SEE și Uniune‑Elveția și care nu conține, în dispozitivul său, o declarație în acest sens, nu poate constitui o declarare privind lipsa răspunderii reclamantelor în legătură cu acest aspect.

În sfârșit, în măsura în care reclamantele susțin că principiile care decurg din Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582), nu trebuie să conducă la neaplicarea principiului ne bis in idem, este necesar să se constate că acest argument se întemeiază pe premisa potrivit căreia condițiile de aplicare a principiului menționat erau îndeplinite. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 545 de mai sus, nu s‑a declarat, printr‑o decizie anterioară, că reclamantele nu răspundeau pentru comportamentele în cauză, astfel încât principiul ne bis in idem nu își găsește aplicarea în speță. Prin urmare, premisa pe care se întemeiază prezentul argument este inexistentă.

Dacă se presupune că reclamantele au intenționat, în plus, făcând trimitere la această jurisprudență, să susțină că Hotărârea din 16 decembrie 2015, Singapore Airlines și Singapore Airlines Cargo Pte/Comisia (T‑43/11, nepublicată, EU:T:2015:989), echivala cu o „achitare”, în măsura în care anularea pronunțată de Tribunal nu ar fi fost pronunțată în raport cu un viciu pur formal, este suficient să se arate că Tribunalul a apreciat că Decizia din 9 noiembrie 2010 era afectată de un viciu de motivare care justifica anularea sa (a se vedea punctul 16 de mai sus), astfel încât, contrar celor susținute de reclamante, această decizie a fost efectiv anulată pentru motive de formă, fără să fi existat o pronunțare asupra fondului cu privire la faptele imputate.

În această privință, trebuie să se sublinieze de asemenea că, prin intermediul acestei hotărâri, Tribunalul a anulat Decizia din 9 noiembrie 2010 în special pentru motivul că aceasta conținea contradicții în ceea ce privește întinderea răspunderii reclamantelor în legătură cu rutele din interiorul Uniunii și Uniune‑Elveția.

Având în vedere cele ce precedă, se impune respingerea prezentului aspect, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la caracterul definitiv al pretinsei declarări a lipsei răspunderii sau cu privire la existența unei a doua proceduri privind aceleași fapte, care ar rezulta din adoptarea deciziei atacate ca urmare a anulării de către Tribunal a Deciziei din 9 noiembrie 2010. [omissis]

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra extinsă)

30 martie 2022 ( *1 )

Hotărâre ( 1 )