Hotărârea Curții (Camera întâi) din 15 mai 2019.#M.Çoban împotriva Raad van bestuur van het Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen.#Cerere de decizie preliminară formulată de Centrale Raad van Beroep.#Trimitere preliminară – Acordul de asociere CEE‑Turcia – Protocol adițional – Articolul 59 – Decizia nr. 3/80 – Securitatea socială a lucrătorilor migranți – Eliminarea clauzelor de reședință – Articolul 6 – Prestație de invaliditate – Retragere – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Prestații speciale în numerar de tip necontributiv – Condiția privind reședința – Directiva 2003/109/CE – Statutul de rezident pe termen lung.#Cauza C-677/17.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80 a Consiliului de asociere din 19 septembrie 1980 privind aplicarea regimurilor de securitate socială ale statelor membre ale Comunităților Europene în raport cu lucrătorii turci și cu membrii familiilor acestora (JO 1983, C 110, p. 60) coroborat cu articolul 59 din Protocolul adițional semnat la 23 noiembrie 1970 la Bruxelles și încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72 al Consiliului din 19 decembrie 1972 (JO 1972, L 293, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37, denumit în continuare „Protocolul adițional”). Consiliul de asociere a fost instituit prin Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia, care a fost semnat la 12 septembrie 1963, la Ankara, de Republica Turcia, pe de o parte, precum și de statele membre ale CEE și de Comunitate, pe de altă parte, și care a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele acesteia din urmă prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963 (JO 1964, 217, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10, denumit în continuare „Acordul de asociere”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Çoban, pe de o parte, și Raad van bestuur van het Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen (Consiliul de administrație al Institutului de Administrare a Asigurărilor pentru Lucrătorii Salariați, Țările de Jos, denumit în continuare „Uwv”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii sale în vederea obținerii unei prestații complementare în temeiul legislației neerlandeze.

Conform articolului 2 alineatul (1) din Acordul de asociere, acesta are drept obiect să promoveze consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante, ținând seama pe deplin de necesitatea de a asigura dezvoltarea accelerată a economiei Turciei și ridicarea nivelului de ocupare a forței de muncă și a condițiilor de viață ale poporului turc.

Protocolul adițional cuprinde un titlu II, denumit „Circulația persoanelor și a serviciilor”, al cărui capitol I privește „[l]ucrătorii”.

Articolul 39 din Protocolul adițional, care face parte din capitolul I din respectivul titlu II, prevede: „(1) Înainte de sfârșitul primului an de la data intrării în vigoare a prezentului protocol, Consiliul de asociere adoptă dispoziții în domeniul securității sociale în favoarea lucrătorilor de cetățenie turcă care circulă în interiorul Comunității și în favoarea familiilor lor care au reședința în interiorul Comunității. […] (4) Pensiile pentru limită de vârstă, de urmaș și de invaliditate, dobândite în temeiul dispozițiilor adoptate prin aplicarea alineatului (2), trebuie să poată fi transferate în Turcia. […]”

Articolul 59 din Protocolul adițional, care figurează în titlul IV din acesta, intitulat „Dispoziții generale și finale”, are următorul cuprins: „În domeniile reglementate de prezentul protocol, Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității.”

Articolul 62 din Protocolul adițional prevede: „Prezentul protocol și anexele sale fac parte integrantă din [Acordul de asociere].”

Articolul 2 din Decizia nr. 3/80, intitulat „Domeniul de aplicare personal”, prevede: „Prezenta decizie se aplică: – lucrătorilor care fac sau au făcut obiectul legislației unuia sau mai multor state membre și care sunt resortisanți turci; – membrilor de familie ai acestor lucrători, care își au reședința pe teritoriul unuia dintre statele membre; – urmașilor acestor lucrători.” [traducere neoficială]

Articolul 4 din decizia menționată, intitulat „Domeniu de aplicare material”, prevede: „(1) Prezenta decizie se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială care se referă la: […] (b) prestații de invaliditate, inclusiv cele destinate menținerii sau îmbunătățirii capacității de obținere a unor venituri; […] (2) Prezenta decizie se aplică tuturor regimurilor de securitate socială generale și speciale, de tip contributiv sau necontributiv, precum și regimurilor privind obligațiile angajatorului sau ale armatorului în ceea ce privește prestațiile prevăzute la alineatul (1). […]” [traducere neoficială]

Articolul 6 din Decizia nr. 3/80, intitulat „Eliminarea clauzelor de reședință […]”, prevede la alineatul (1) primul paragraf: „Cu excepția cazurilor în care prezenta decizie prevede altfel, prestațiile în numerar pentru invaliditate, pentru limită de vârstă sau cele de urmaș, precum și indemnizațiile pentru accidente de muncă sau pentru boli profesionale, dobândite în conformitate cu legislația unuia sau mai multor state membre, nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări în temeiul faptului că beneficiarul își are reședința în Turcia sau pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care își are sediul instituția responsabilă pentru plată.” [traducere neoficială]

Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 (JO 2009, L 284, p. 43) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), intitulat „Eliminarea clauzelor de rezidență”, prevede: „Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, prestațiile în numerar care se plătesc în temeiul legislației unuia sau mai multor state membre sau al prezentului regulament nu pot face obiectul niciunei reduceri, modificări, suspendări, retrageri sau confiscări în temeiul faptului că beneficiarul sau membrii familiei acestuia sunt rezidenți într‑un stat membru, altul decât cel în care este situată instituția responsabilă de furnizarea prestației.”

Articolul 70 din Regulamentul nr. 883/2004 prevede: „(1) Prezentul articol se aplică prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, furnizate în conformitate cu legislația care, dat fiind domeniul său de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, are atât caracteristicile legislației de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1), cât și caracteristicile asistenței sociale. (2) În sensul prezentului capitol, «prestații speciale în numerar de tip necontributiv» înseamnă prestații: […] (c) care sunt enumerate în anexa X. (3) Articolul 7 și celelalte capitole din prezentul titlu nu se aplică prestațiilor prevăzute la alineatul (2) ale prezentului articol. (4) Prestațiile prevăzute la alineatul (2) se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Aceste prestații se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.”

Anexa X la regulamentul menționat, intitulată „Prestații speciale în bani de tip necontributiv”, prevede, în ceea ce privește Țările de Jos, următoarele prestații: „[…] (b) Legea din 6 noiembrie 1986 (TW) privind prestațiile suplimentare.”

Considerentele (2), (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225) enunță: „(2) La reuniunea extraordinară de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a afirmat că statutul juridic al resortisanților țărilor terțe trebuie apropiat de cel al resortisanților statelor membre și că unei persoane care are reședința legală într‑un stat membru, pe o perioadă determinată, și care este titulară a unui permis de lungă ședere trebuie să i se acorde în statul membru respectiv un ansamblu de drepturi uniforme cât mai apropiate de cele de care beneficiază cetățenii Uniunii Europene. […] (4) Integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre reprezintă un element cheie în promovarea coeziunii economice și sociale, obiectiv fundamental al Comunității, prevăzut de tratat. […] (6) Criteriul principal în dobândirea statutului de rezident pe termen lung trebuie să fie durata șederii pe teritoriul unui stat membru. Șederea respectivă trebuie să fi fost legală și neîntreruptă pentru a putea dovedi stabilirea persoanei respective în țara în cauză. Este necesară o anumită flexibilitate pentru a se putea ține seama de circumstanțele care pot determina o persoană să părăsească temporar teritoriul respectiv. […] (12) Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cel al cetățenilor statului membru, într‑o gamă largă de domenii economice și sociale, în condițiile pertinente definite de prezenta directivă.”

Articolul 1 din directiva menționată prevede: „Prezenta directivă stabilește: (a) condițiile de acordare și de retragere a statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat membru resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul său, precum și drepturile aferente și (b) condițiile de ședere în alte state membre decât cel care a acordat statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care beneficiază de statutul respectiv.”

Articolul 8 din Directiva 2003/109 prevede: „(1) Statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva articolului 9. (2) Statele membre eliberează rezidentului pe termen lung permisul de ședere ‐ [UE]. Permisul respectiv are o durată de validitate de cel puțin cinci ani; la expirarea sa, permisul se poate reînnoi de drept, la nevoie la cerere. […]”

Articolul 4a din Toeslagenwet (Legea privind prestațiile suplimentare) din 6 noiembrie 1986 (Stb. 1986, nr. 567), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „TW”), prevedea: „(1) Persoana prevăzută la articolul 2 nu beneficiază de dreptul la supliment pentru perioada în care nu locuiește în Țările de Jos. (2) Persoana prevăzută la articolul 2, care nu beneficiază de dreptul la supliment în temeiul alineatului (1), beneficiază de dreptul la supliment începând cu data de la care locuiește în Țările de Jos, dacă îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (1), (2) sau (3).”

Articolul 8 alineatul (1) din Remigratiewet (Legea privind migrația de întoarcere) din 22 aprilie 1999 (Stb. 1999, nr. 232) prevede: „Persoanele care au părăsit Țările de Jos în cadrul prezentei legi se pot întoarce în termen de cel mult un an de la momentul în care s‑au stabilit în țara de destinație.”

Domnul Çoban este un resortisant turc care a exercitat pentru o anumită perioadă o activitate salariată în Țările de Jos.

La 11 septembrie 2006, domnul Çoban și‑a părăsit locul de muncă pe motiv de boală.

Începând cu 18 decembrie 2006, el este titular al unui permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung, eliberat conform dispozițiilor Directivei 2003/109.

Începând cu 8 septembrie 2008, Uwv a acordat domnului Çoban o alocație în temeiul Wet werk en inkomen naar arbeidsvermogen (Legea privind munca și veniturile în funcție de capacitatea de muncă) din 10 noiembrie 2005 (Stb. 2005, nr. 572), calculată pe baza unui grad de incapacitate de muncă de 45 %-55 %. În plus, Uwv a acordat domnului Çoban și o prestație complementară sub forma unei majorări menite să‑i asigure un venit minim, în temeiul TW.

La 10 februarie 2014, domnul Çoban a informat Uwv cu privire la intenția sa de a se întoarce în Turcia începând cu 1 aprilie 2014. Prin decizia din 12 februarie 2014, Uwv a retras prestația complementară acordată în prealabil domnului Çoban, cu efect de la 1 aprilie 2014.

În cadrul plecării sale în Turcia, domnul Çoban a obținut, la cererea sa, din partea autorităților neerlandeze alocații de ajutor pentru întoarcere. La 18 martie 2014, domnul Çoban s‑a întors în Turcia. Din decizia de trimitere reiese că, la această din urmă dată, el era încă titular al unui permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung.

La 9 iulie 2014, domnul Çoban a formulat, din Turcia, o nouă cerere de prestație complementară la Uwv. Potrivit instanței de trimitere, această nouă cerere ar urmări să recupereze prestația complementară retrasă de Uwv la 12 februarie 2014.

Prin decizia din 1 august 2014, Uwv a respins această cerere.

Domnul Çoban a introdus o reclamație împotriva acestei din urmă decizii la Uwv, care, prin decizia din 20 octombrie 2014, a confirmat respingerea cererii de prestație complementară în temeiul articolului 4a din TW, potrivit căruia numai persoanele care au reședința în Țările de Jos au dreptul la o astfel de prestație.

Reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva deciziei Uwv din 20 octombrie 2014 la rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos).

Prin hotărârea din 18 iunie 2015, această instanță a respins acțiunea respectivă în special pentru motivul că domnul Çoban nu se afla într‑o situație comparabilă cu cea a resortisanților turci vizați în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 mai 2011, Akdas și alții (C‑485/07, EU:C:2011:346).

Domnul Çoban a declarat apel împotriva acestei din urmă hotărâri la Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică, Țările de Jos).

Instanța de trimitere arată că domnul Çoban a părăsit definitiv piața legală a muncii din Țările de Jos la un moment dat după survenirea incapacității sale de muncă, astfel încât acesta și‑a pierdut dreptul de ședere în acest stat membru în temeiul Acordului de asociere. În măsura în care această împrejurare l‑ar plasa într‑o situație comparabilă cu cea a resortisanților turci vizați în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 mai 2011, Akdas și alții (C‑485/07, EU:C:2011:346), domnul Çoban ar trebui, în principiu, să poată invoca dreptul de a exporta prestația complementară în discuție în litigiul principal, în temeiul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80.

Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază că, spre deosebire de resortisanții turci vizați în respectiva cauză, domnul Çoban a părăsit Țările de Jos din proprie inițiativă. Astfel, potrivit acestei instanțe, reclamantul din litigiul principal era titular, la data întoarcerii sale în Turcia, al statutului de rezident pe termen lung în acest stat membru, în sensul Directivei 2003/109. În plus, el putea, în temeiul Legii privind migrația de întoarcere, să revină în statul membru respectiv în termen de un an de la plecarea sa.

Astfel, situația domnului Çoban ar prezenta de asemenea similarități cu cea a resortisanților turci vizați în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Demirci și alții (C‑171/13, EU:C:2015:8).

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă, în lumina jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 26 mai 2011, Akdas și alții (C‑485/07, EU:C:2011:346), precum și din Hotărârea din 14 ianuarie 2015, Demirci și alții (C‑171/13, EU:C:2015:8), în vederea aplicării articolului 59 din Protocolul adițional, situația domnului Çoban poate fi comparată în mod util cu cea a cetățenilor Uniunii care nu pot exporta o prestație precum cea în discuție în litigiul principal.

În aceste condiții, Centrale Raad van Beroep (Curtea de Apel pentru Litigii de Securitate Socială și de Funcție Publică) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „[1)] Articolul 6 alineatul (1) [primul paragraf] din [Decizia nr. 3/80] coroborat cu articolul 59 din [Protocolul adițional] trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru, precum articolul 4a din [TW], în temeiul căreia o prestație complementară acordată se retrage dacă beneficiarul se mută în Turcia, chiar dacă acest beneficiar a părăsit teritoriul statului membru din proprie inițiativă? [2)] În această privință, este relevant că persoana în cauză, la momentul plecării, nu mai are un drept de ședere în baza [Acordului de asociere], ci deține un [permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109]? [3)] În această privință, este relevant că în temeiul reglementării naționale persoana în cauză are posibilitatea de a se întoarce în termen de un an de la plecare și de a redobândi astfel dreptul la prestația complementară și că această posibilitate persistă atât timp cât ea deține permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung în temeiul directivei respective]?”

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80 coroborat cu articolul 59 din Protocolul adițional trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care elimină beneficiul unei prestații complementare unui resortisant turc care se întoarce în țara sa de origine și care este titular, la data plecării sale din statul membru gazdă, al statutului de rezident pe termen lung, în sensul Directivei 2003/109.

În această privință, trebuie amintit că Decizia nr. 3/80 urmărește coordonarea regimurilor de securitate socială ale statelor membre pentru ca lucrătorii turci încadrați în muncă sau care au fost încadrați în muncă în Uniune, precum și membrii familiei acestor lucrători și urmașii lor să beneficieze de prestații în domeniile tradiționale ale securității sociale (Hotărârea din 10 septembrie 1996, Taflan‑Met și alții, C‑277/94, EU:C:1996:315, punctul 26).

Potrivit articolului 2 din Decizia nr. 3/80, aceasta se aplică, printre altele, lucrătorilor turci care fac sau au făcut obiectul legislației unuia sau mai multor state membre.

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al Deciziei nr. 3/80, din articolul 4 alineatele (1) și (2) din decizia respectivă reiese că aceasta se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială care privesc, printre altele, prestațiile de invaliditate, inclusiv cele destinate menținerii sau îmbunătățirii capacității de obținere a unor venituri, precum și regimurilor de securitate socială generale și speciale, de tip contributiv sau necontributiv.

În speță, este cert că domnul Çoban beneficiază de o pensie de invaliditate prevăzută de legislația neerlandeză în materie de securitate socială și că prestația complementară în discuție în litigiul principal urmărește să majoreze această pensie, pentru a‑i asigura un venit minim. Prin urmare, prestația respectivă trebuie să fie asimilată unei prestații de invaliditate, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din Decizia nr. 3/80.

Prin urmare, Decizia nr. 3/80 este aplicabilă unei situații precum cea din litigiul principal.

Articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80, care pune în aplicare articolul 39 alineatul (4) din Protocolul adițional, consacră dreptul lucrătorilor turci de a păstra, în Turcia sau pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care se află instituția debitoare, beneficiul prestațiilor în numerar pentru invaliditate, limită de vârstă sau de urmaș, precum și al indemnizațiilor pentru accidente de muncă sau boli profesionale, dobândite în conformitate cu legislația unuia sau mai multor state membre.

Decizia nr. 3/80 nu prevede nicio derogare sau restricție de la eliminarea clauzelor de reședință prevăzută la articolul 6 alineatul (1) primul paragraf (Hotărârea din 26 mai 2011, Akdas și alții, C‑485/07, EU:C:2011:346, punctul 80).

În speță, prin decizia din 12 februarie 2014, Uwv a eliminat prestația complementară în discuție în litigiul principal cu efect de la 1 aprilie 2014, pentru motivul că domnul Çoban îl informase cu privire la intenția sa de a se întoarce în Turcia la această din urmă dată. La 9 iulie 2014, domnul Çoban a formulat, așadar, din Turcia, o nouă cerere de prestație complementară care ar urmări, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, restabilirea celei eliminate de Uwv.

În măsura în care această din urmă cerere introdusă de reclamantul din litigiul principal vizează, potrivit instanței de trimitere, să restabilească un drept la o prestație complementară, dobândit în temeiul TW, trebuie să se considere, astfel cum a arătat doamna avocată generală în esență la punctele 60 și 62 din concluzii, că domnul Çoban invocă, în procedura principală, dreptul la o prestație de invaliditate dobândită în temeiul legislației unui stat membru, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80.

În aceste împrejurări, situația domnului Çoban intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate.

Cu toate acestea, trebuie să se constate că prestația complementară în discuție în litigiul principal constituie, ca urmare a înscrierii TW în anexa X la Regulamentul nr. 883/2004, o „prestație specială în numerar de tip necontributiv”, în sensul articolului 70 alineatul (2) din acest regulament.

În conformitate cu articolul 70 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004, principiul eliminării clauzelor de rezidență prevăzut la articolul 7 din acest regulament nu se aplică unor astfel de prestații. În temeiul articolului 70 alineatul (4) din același regulament, aceste prestații se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia.

Decurge de aici că cetățenii Uniunii care intră sub incidența Regulamentului nr. 883/2004 nu pot beneficia de o prestație specială în numerar de tip necontributiv, precum prestația complementară în discuție în litigiul principal, decât în măsura în care aceștia sunt rezidenți în statul membru care a acordat‑o.

Astfel, cetățenii Uniunii rămân supuși condiției privind reședința pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos, impusă la articolul 4a din TW, pentru a beneficia de o prestație complementară în temeiul acestei legislații.

Or, trebuie amintit că articolul 59 din Protocolul adițional prevede că în domeniile reglementate de prezentul protocol, Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității.

Protocolul adițional reglementează, printre altele, potrivit titlului II, circulația persoanelor și a serviciilor și, în particular, dispozițiile în materie de securitate socială în favoarea lucrătorilor de cetățenie turcă care circulă în interiorul Uniunii, care figurează în Decizia nr. 3/80.

Prin urmare, trebuie să se examineze, în raport cu articolul 59 din protocolul menționat, dacă posibilitatea ca un resortisant turc, precum domnul Çoban, să mențină, în temeiul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80, dreptul la o prestație complementară precum cea în discuție în litigiul principal după ce și‑a transferat reședința în Turcia, în timp ce cetățenii Uniunii rămân supuși condiției privind reședința impuse la articolul 4a din TW pentru a beneficia de un astfel de drept, ar conduce la a supune acest resortisant turc unui tratament mai favorabil decât cel acordat cetățenilor Uniunii care se află într‑o situație comparabilă.

În această privință, Curtea a statuat, la punctul 95 din Hotărârea din 26 mai 2011, Akdas și alții (C‑485/07, EU:C:2011:346), că situația foștilor lucrători turci care au revenit în Turcia după ce au pierdut dreptul de ședere în statul membru gazdă din cauza faptului că au fost afectați de invaliditate pe teritoriul acestuia, având în vedere necesitatea aplicării articolului 59 din Protocolul adițional, nu poate să fie comparată în mod util cu cea a resortisanților Uniunii, în măsura în care aceștia, în calitate de titulari ai dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre și care își mențin astfel dreptul de ședere în statul membru care acordă prestația în cauză, pe de o parte, pot alege să părăsească teritoriul acelui stat, pierzând astfel beneficiul acestei prestații, și, pe de altă parte, au dreptul de a reveni în orice moment în statul membru vizat.

În speță, situația domnului Çoban nu poate fi asimilată cu cea a resortisanților turci vizați în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, din moment ce, la data plecării din Țările de Jos în Turcia, domnul Çoban nu își pierduse dreptul de ședere în acest stat membru.

Astfel, din dosarul prezentat Curții reiese că, la această dată, domnul Çoban era titular al statutului de rezident pe termen lung în Țările de Jos, în sensul Directivei 2003/109.

Or, trebuie amintit că, în temeiul articolului 8 din Directiva 2003/109, statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva dispozițiilor articolului 9 din această directivă, referitoare la retragerea sau la pierderea acestui statut.

Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentele (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109, obiectivul principal al acesteia este integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au instalat în mod durabil în statele membre. De asemenea, după cum rezultă din considerentul (2) al directivei respective, aceasta urmărește, prin acordarea statutului de rezident pe termen lung resortisanților amintiți ai țărilor terțe, să apropie statutul juridic al acestora din urmă de cel al resortisanților statelor membre (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 45).

Astfel, în temeiul unui asemenea statut, domnul Çoban era în măsură, la data plecării sale din Țările de Jos în Turcia, să îndeplinească condiția privind reședință pe teritoriul acestui stat membru impusă de TW pentru a beneficia de prestația complementară în discuție în litigiul principal, la fel ca un cetățean al Uniunii care are reședința în Țările de Jos.

Rezultă că, în vederea aplicării articolului 59 din Protocolul adițional, situația domnului Çoban trebuie considerată comparabilă cu cea a unui cetățean al Uniunii care are reședința în Țările de Jos și care a dobândit dreptul la o prestație complementară în temeiul TW.

În aceste condiții, posibilitatea ca un resortisant turc, precum domnul Çoban, să mențină, în temeiul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80, dreptul la o prestație complementară precum cea în discuție în litigiul principal după ce și‑a transferat reședința în Turcia, în timp ce cetățenii Uniunii rămân supuși condiției privind reședința pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos impuse la articolul 4a din TW pentru a beneficia de un astfel de drept, ar conduce la a supune acest resortisant turc unui tratament mai favorabil decât cel acordat cetățenilor Uniunii care se află într‑o situație comparabilă, ceea ce ar fi incompatibil cu cerințele care decurg din articolul 59 din Protocolul adițional.

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Decizia nr. 3/80 coroborat cu articolul 59 din Protocolul adițional trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care elimină beneficiul unei prestații complementare acordat unui resortisant turc care se întoarce în țara sa de origine și care este titular, la data plecării sale din statul membru gazdă, al statutului de rezident pe termen lung, în sensul Directivei 2003/109.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

15 mai 2019 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Acordul de asociere

Protocolul adițional

Decizia nr. 3/80

Regulamentul nr. 883/2004

Directiva 2003/109

Dreptul neerlandez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată