Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 15 noiembrie 2018.#„BTA Baltic Insurance Company” AS împotriva „Baltijas Apdrošināšanas Nams” AS.#Cerere de decizie preliminară formulată de Augstākā tiesa.#Trimitere preliminară – Asigurare obligatorie de răspundere civilă auto – Directiva 72/166/CEE – Articolul 3 alineatul (1) – Noțiunea de „pagube produse de vehicule” – Accident în care sunt implicate două vehicule staționate într‑o parcare – Prejudiciu material cauzat unui vehicul de un pasager al vehiculului vecin care a deschis portiera acestuia.#Cauza C-648/17.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 1972, L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10, denumită în continuare „prima directivă”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „BTA Baltic Insurance Company” AS, fostă „Balcia Insurance” SE (denumită în continuare „BTA”), pe de o parte, și „Baltijas Apdrošināšanas Nams” AS (denumite în continuare „BAN”), pe de altă parte, în legătură cu rambursarea unei indemnizații de asigurare plătite de BTA unuia dintre clienții săi.

Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11) a abrogat printre altele prima directivă și A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104, denumită în continuare „a doua directivă”). Cu toate acestea, ținând seama de data faptelor din cauza principală, acesteia continuă să i se aplice directivele abrogate.

Articolul 1 din prima directivă prevedea: „În sensul prezentei directive: […] 2. «parte vătămată» înseamnă orice persoană îndreptățită să primească o despăgubire pentru orice pagubă sau vătămare provocată de vehicule; […]”

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această directivă: „În conformitate cu dispozițiile articolului 4, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”

Articolul 2 alineatul (1) din a doua directivă prevedea: „Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din [prima directivă], care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către: – persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit sau – persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv sau – persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din [prima directivă], fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident. […]”

Articolul 3 din această directivă prevedea: „Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într‑un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 1 alineatul (1) nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale.”

Articolul 1 din Sauszemes transportlīdzekļu īpašnieku civiltiesiskās atbildības obligātās apdrošināšanas likums (Legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule, de transpunere a primei și a celei de a doua directive, denumită în continuare „Legea privind asigurarea obligatorie”) dispune: „În prezenta lege se utilizează următorii termeni: […] 2) eveniment asigurat: un accident rutier care dă naștere unui drept de plată a indemnizației de asigurare; […]”

Articolul 3 din această lege prevede: „(1) Obiectul asigurării obligatorii îl constituie răspunderea civilă a proprietarului vehiculului sau a deținătorului acestuia (denumită în continuare «răspunderea civilă a proprietarului») pentru pagubele cauzate terților ca urmare a unui accident rutier. (2) Orice proprietar al unui vehicul asigură răspunderea civilă a proprietarului pentru fiecare vehicul utilizat în traficul rutier prin încheierea unui contract de asigurare corespunzător. […]”

Articolul 18 din legea menționată prevede: „La producerea unui eveniment asigurat, asigurătorul care a asigurat răspunderea civilă a proprietarului vehiculului care a provocat paguba […] despăgubește, în limita răspunderii asigurătorului, paguba […] care a fost provocată terților într‑un accident rutier.”

Potrivit articolului 25 alineatul 1 din aceeași lege: „Paguba cauzată bunurilor unui terț într‑un accident rutier reprezintă orice pagubă cauzată prin: 1) avarierea sau distrugerea unui vehicul; […]”

Articolul 31 alineatul 10 din Legea privind asigurarea obligatorie prevede: „Dacă un alt asigurător a reparat paguba în temeiul unui contract de asigurare facultativă, asigurătorul care a asigurat răspunderea civilă a proprietarului vehiculului care a provocat paguba într‑un accident rutier […] rambursează valoarea despăgubirii, calculată și plătită în conformitate cu procedurile prevăzute în prezenta lege.”

Articolul 1 din Ceļu satiksmes likums (Legea privind traficul rutier) are următorul cuprins: „În prezenta lege se utilizează următorii termeni: […] 5) trafic rutier: raporturile care rezultă din deplasarea pe drumuri cu sau fără vehicule; […] 7) accident rutier: incident survenit în contextul circulației, care implică cel puțin un vehicul și în urma căruia o persoană decedează sau suferă o vătămare corporală sau se provoacă o pagubă bunurilor unei persoane fizice sau juridice ori mediului, precum și un incident petrecut într‑un alt loc unde este posibilă circulația cu un vehicul și în care este implicat un vehicul.”

Articolul 44 din această lege prevede: „(1) Pagubele provocate de orice încălcare a prezentei legi sau a altor reglementări privind siguranța rutieră trebuie reparate. (2) Pentru paguba provocată prin utilizarea unui vehicul este responsabil proprietarul sau posesorul, cu excepția cazului în care acesta dovedește că paguba a survenit ca urmare a unei situații de forță majoră, din intenția sau din neglijența gravă a victimei înseși ori din cauza altor circumstanțe care, în temeiul legislației naționale, îl scutesc de răspundere. […]”

La 24 octombrie 2008, atunci când pasagerul unui vehicul staționat în parcarea unui supermarket (denumit în continuare „primul vehicul”) a deschis portiera din spate de pe partea dreaptă a acestuia, a deteriorat aripa din spate de pe partea stângă a vehiculului vecin (denumit în continuare „al doilea vehicul”).

Proprietarul celui de al doilea vehicul și conducătorul auto al primului vehicul au completat la locul accidentului o constatare amiabilă de accident, în care conducătorul auto al primului vehicul și‑a recunoscut vinovăția și a arătat că pasagerul primului vehicul este cel care a lovit, cu portiera acestuia, cel de al doilea vehicul.

BTA încheiase un contract de asigurare facultativă cu proprietarul celui de al doilea vehicul. Răspunderea civilă auto pentru primul vehicul era asigurată la BAN.

BTA a plătit clientului său, proprietarul celui de al doilea vehicul, în temeiul contractului de asigurare pe care îl încheiase cu acesta, suma de 47,42 lats letoni (LVL) (aproximativ 67,47 euro), corespunzătoare cheltuielilor de reparare a prejudiciilor cauzate acestui vehicul, după deducerea franșizei. Ulterior, această societate a invitat BAN să îi ramburseze cheltuielile astfel efectuate.

BAN a refuzat să îi ramburseze aceste cheltuieli pentru motivul că un accident survenit între două vehicule imobilizate nu poate fi considerat „eveniment asigurat” în sensul Legii privind asigurarea obligatorie.

Prin urmare, BTA a chemat în judecată societatea BAN, în scopul rambursării indemnizației pe care o plătise proprietarului celui de al doilea vehicul. Instanța de prim grad de jurisdicție și instanța de apel au admis acțiunea acesteia.

Prin hotărârea din 28 martie 2014 pronunțată în recursul formulat de BAN, Augstākā tiesa (Curtea Supremă, Letonia) a anulat hotărârea pronunțată în apel pentru nemotivare.

Pronunțându‑se după trimiterea spre rejudecare, Rīgas apgabaltiesas Civillietu tiesas kolēģija (Curtea Regională din Riga, Secția civilă, Letonia) a respins, prin hotărârea din 20 mai 2014, acțiunea BTA, pentru motivul că nu este vorba despre un accident de circulație decât dacă cel puțin unul dintre vehiculele implicate este în mișcare și că, în consecință, evenimentul asigurat la BAN nu a avut loc în speță. Această instanță a considerat, în plus, că nu conducătorul auto al primului vehicul, ci pasagerul acestuia este responsabil civilmente pentru prejudiciile cauzate celui de al doilea vehicul.

BTA a atacat cu recurs această hotărâre la Augstākā tiesa (Curtea Supremă). În susținerea recursului formulat, aceasta arată printre altele că interpretarea noțiunii „eveniment asigurat” reținută de Rīgas apgabaltiesas Civillietu tiesas kolēģija (Curtea Regională din Riga, Secția civilă) este contrară obiectivului de protecție a victimelor accidentelor cauzate de autovehicule urmărit de reglementarea Uniunii în materie de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse de acestea, că utilizarea unui asemenea vehicul poate intra în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule” chiar dacă acesta se află în staționare și că, întrucât proprietarul unui vehicul este răspunzător pentru prejudiciile cauzate terților de pasagerii acestuia în contextul utilizării sale, aceste prejudicii sunt acoperite de asigurarea de răspundere civilă aferentă vehiculului respectiv.

Instanța de trimitere urmărește să afle dacă acțiunea de deschidere a portierei unui vehicul staționat constituie o „utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția obișnuită a acestui vehicul”, în sensul Hotărârii din 4 septembrie 2014, Vnuk (C‑162/13, EU:C:2014:2146), și dacă, prin urmare, aceasta intră în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din prima directivă.

Instanța de trimitere subliniază, în această privință, că definiția largă pe care Curtea ar fi dat‑o acestei noțiuni în hotărârea menționată militează în favoarea unui răspuns afirmativ la această întrebare. Astfel, potrivit instanței amintite, îmbarcarea și debarcarea pasagerilor unui vehicul reprezintă o manifestare a utilizării acestuia, iar vehiculul nu poate fi exploatat pe deplin dacă pasagerii rămân la bord.

În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea menționată, instanța de trimitere urmărește să afle dacă noțiunea „pagube produse de vehicule”, care figurează la articolul 3 alineatul (1) din prima directivă, cuprinde și cazul în care un pasager utilizează vehiculul.

În această privință, instanța de trimitere arată că, potrivit articolului 1 punctul 2 din prima directivă, noțiunea „parte vătămată”, în sensul acestei directive, vizează orice persoană îndreptățită să primească o despăgubire pentru orice pagubă sau vătămare provocată de vehicule. Aceasta adaugă că articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată evocă „pagubele” produse de vehicule, iar nu răspunderea exclusivă a conducătorilor auto.

Pe de altă parte, instanța menționată subliniază că, în Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk (C‑162/13, EU:C:2014:2146), Curtea a precizat că în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule”, care figurează în această dispoziție, intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția obișnuită a acestui vehicul. Or, acțiunea de deschidere a portierelor unui vehicul pentru debarcare sau pentru îmbarcarea în acesta ar constitui o asemenea utilizare.

În aceste condiții, Augstākā tiesa (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 3 alineatul (1) din [prima directivă] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «pagube produse de vehicule» cuprinde o situație precum cea în discuție în litigiul principal, și anume deschiderea ușilor unui vehicul care staționează? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 3 alineatul (1) din [prima directivă] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «pagube produse de vehicule» cuprinde o situație precum cea în discuție în litigiul principal, și anume [pe cea] în care pagubele provocate bunului unui terț sunt produse prin utilizarea vehiculului de către un pasager?”

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 3 alineatul (1) din prima directivă trebuie să fie interpretat în sensul că în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule”, prevăzută în această dispoziție, intră situația în care pasagerul unui vehicul staționat într‑o parcare, prin deschiderea portierei vehiculului respectiv, a lovit și a deteriorat vehiculul care era staționat lângă acesta.

În această privință, trebuie amintit că noțiunea „pagube produse de vehicule”, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din prima directivă, nu poate fi lăsată la aprecierea fiecărui stat membru, ci constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, ținând seama în special de contextul acestei dispoziții și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctele 41 și 42, precum și Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 31).

Or, reglementarea Uniunii în materie de asigurare de răspundere civilă auto urmărește, pe de o parte, să asigure libera circulație atât a vehiculelor care provin în mod obișnuit de pe teritoriul Uniunii Europene, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora și, pe de altă parte, să garanteze că victimele accidentelor de circulație cauzate de aceste vehicule vor beneficia de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s‑a produs accidentul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2012, Marques Almeida, C‑300/10, EU:C:2012:656, punctul 26, Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 50, și Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 32).

În plus, din evoluția acestei reglementări rezultă că obiectivul de protecție a victimelor accidentelor provocate de vehicule a fost urmărit și consolidat în mod constant de către legiuitorul Uniunii (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctele 52-55, precum și Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 33).

Având în vedere aceste considerații, Curtea a statuat că articolul 3 alineatul (1) din prima directivă trebuie interpretat în sensul că noțiunea „pagube produse de vehicule” care figurează în cuprinsul său nu este limitată la situațiile de circulație rutieră, cu alte cuvinte la circulația pe drumurile publice, și că în sfera acestei noțiuni intră orice utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția sa obișnuită (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 59, și Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 34).

În această privință, Curtea a precizat că, întrucât vehiculele cu motor menționate la articolul 1 punctul 1 din prima directivă, indiferent de caracteristicile lor, sunt destinate să servească în mod obișnuit ca mijloace de transport, se încadrează în noțiunea menționată orice utilizare a unui vehicul ca mijloc de transport (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctele 37 și 38).

În speță, este necesar să se considere că acțiunea de deschidere a portierei unui vehicul constituie o utilizare a acestuia care este conformă cu funcția sa de mijloc de transport, întrucât permite printre altele îmbarcarea și debarcarea persoanelor sau încărcarea și descărcarea bunurilor care urmează a fi transportate sau care au fost transportate prin intermediul acestui vehicul.

Această concluzie nu este afectată de împrejurarea că vehiculele în discuție în litigiul principal erau, la momentul accidentului, staționate și că se aflau într‑o parcare.

Astfel, trebuie amintit, pe de o parte, că faptul că vehiculul implicat în accident staționa în momentul producerii acestuia nu exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport și, în consecință, în noțiunea „pagube produse de vehicule” în sensul articolului 3 alineatul (1) din prima directivă (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 39). Or, deschiderea portierelor nu are loc în general decât atunci când vehiculele staționează.

Pe de altă parte, Curtea a precizat de asemenea că nici aspectul dacă motorul vehiculului în cauză era sau nu era în funcțiune în momentul producerii accidentului nu este decisiv (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 39).

În ceea ce privește, pe de altă parte, împrejurarea că vehiculele în discuție în litigiul principal se aflau într‑o parcare, trebuie amintit că domeniul de aplicare al noțiunii „pagube produse de vehicule”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din prima directivă, nu depinde de caracteristicile terenului pe care este utilizat acest vehicul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Rodrigues de Andrade, C‑514/16, EU:C:2017:908, punctul 35, și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Núñez Torreiro, C‑334/16, EU:C:2017:1007, punctul 30).

În ceea ce privește împrejurarea că accidentul în discuție în litigiul principal nu rezultă dintr‑o acțiune a conducătorului auto al primului vehicul, ci din cea a unui pasager al acestuia, trebuie arătat, mai întâi, că articolul 3 alineatul (1) din prima directivă prevede de o manieră generală că „răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul [fiecărui stat membru]” este cea care trebuie să fie acoperită prin asigurare.

Astfel, contrar poziției exprimate de guvernul polonez în legătură cu răspunsul care trebuie dat la a doua întrebare, nici această dispoziție, nici celelalte dispoziții ale directivelor privind asigurarea obligatorie nu limitează acoperirea asigurării obligatorii la răspunderea civilă a unei categorii determinate de persoane, precum conducătorul vehiculului.

În schimb, articolul 2 alineatul (1) din a doua directivă, care menționează „cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse”, și articolul 3 din această directivă, care se referă la „conducător[ul] auto sau [la] oric[are] alt[ă] persoan[ă] a cărei răspundere civilă este angajată într‑un accident și acoperită de asigurarea [obligatorie]”, sugerează că această asigurare acoperă răspunderea civilă rezultată nu numai din conducerea vehiculelor, ci și din alte utilizări ale acestora și din utilizări de către alte persoane decât conducătorul auto.

În continuare, din jurisprudența citată la punctele 34 și 35 din prezenta hotărâre reiese că în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din prima directivă, intră „orice” utilizare a unui vehicul care este conformă cu funcția obișnuită a acestuia din urmă, cu alte cuvinte cu funcția de mijloc de transport.

În această privință, trebuie subliniat că utilizarea amintită a vehiculelor nu se limitează la conducerea acestora, ci include acțiuni care, la fel ca cea menționată la punctul 36 din prezenta hotărâre, sunt realizate de asemenea în mod obișnuit de pasageri.

În sfârșit, trebuie amintit că reglementarea Uniunii în materie de asigurare de răspundere civilă auto se opune excluderii obligației asigurătorului de a despăgubi o victimă a unui accident de circulație în care este implicat un vehicul asigurat atunci când acest accident a fost provocat de o altă persoană decât cea menționată în polița de asigurare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Churchill Insurance Company Limited și Evans, C‑442/10, EU:C:2011:799, punctele 33 și 44, precum și jurisprudența citată).

Din considerațiile care precedă reiese că împrejurarea că accidentul în discuție în litigiul principal nu rezultă dintr‑o acțiune a conducătorului auto al primului vehicul, ci din cea a unui pasager al acestuia nu exclude, în sine, posibilitatea ca utilizarea vehiculului respectiv în acel moment să se încadreze în funcția sa de mijloc de transport și, în consecință, în noțiunea „pagube produse de vehicule” în sensul articolului 3 alineatul (1) din prima directivă.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 3 alineatul (1) din prima directivă trebuie să fie interpretat în sensul că în sfera noțiunii „pagube produse de vehicule”, prevăzută în această dispoziție, intră situația în care pasagerul unui vehicul staționat într‑o parcare, prin deschiderea portierei vehiculului respectiv, a lovit și a deteriorat vehiculul care era staționat lângă acesta.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

15 noiembrie 2018 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul leton

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată