Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 8 noiembrie 2018.#Republica Elenă împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) – Secțiunea Orientare – Reducerea contribuției financiare – Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 – Program operațional – Corecții financiare – Articolul 39 – Temei juridic – Dispoziții tranzitorii.#Cauza C-670/17 P.

Pentru perioada cuprinsă între 2000 și 2006, Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 ( 2 ) a prevăzut mecanisme de monitorizare, de raportare și de realizare a corecțiilor financiare în ceea ce privește plățile din cadrul unei serii de fonduri, inclusiv Fondul european de orientare și garantare agricolă (denumit în continuare „FEOGA”), Fondul social european (denumit în continuare „FSE”) și Fondul european de dezvoltare regională (denumit în continuare „FEDER”). Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 ( 3 ), urmând Regulamentului nr. 1260/1999, a continuat să reglementeze anumite fonduri, inclusiv FSE și FEDER. Totuși, FEOGA a fost modificat și inclus sub alt regim juridic, anume Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 ( 4 ). Aceste regulamente au fost înlocuite de alte noi regulamente pentru perioadele subsecvente ( 5 ).

La 25 martie 2015, Comisia a emis o Decizie de punere în aplicare ( 6 ) prin care a procedat la o corecție financiară de 72105592,41 EUR pentru plățile către Republica Elenă în cadrul FEOGA pentru perioada 2000-2006 (denumită în continuare „decizia atacată”). Republica Elenă a formulat o acțiune în fața Tribunalului împotriva acestei decizii.

Prezentul recurs a fost declarat împotriva Hotărârii Tribunalului în cauza T‑327/15 ( 7 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”) în cadrul căreia Tribunalul a respins cererea Republicii Elene. Cauza ridică probleme cu privire la temeiul juridic al deciziei atacate (primul și al doilea motiv de recurs), termenul în care trebuia să fie adoptată aceasta (al treilea și al patrulea motiv) și caracterul disproporționat al corecției financiare impuse prin acea decizie (al cincilea motiv).

Articolul 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 prevedea următoarele: „Corecții financiare (1) Statele membre au, în primul rând, responsabilitatea de a investiga neregulile și de a acționa în cazul constatării unei modificări majore care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare sau de control al unei intervenții și de a efectua rectificările financiare necesare. Statul membru face rectificările financiare necesare în legătură cu neregulile individuale sau sistemice. Corecțiile efectuate de către Statul Membru constau în anularea totală sau parțială a contribuției comunitare. Fondurile comunitare astfel eliberate pot fi realocate de către statul membru pentru intervenția în cauză, în conformitate cu modalitățile care trebuie stabilite în temeiul articolului 53 alineatul (2). (2) Dacă, după efectuarea verificărilor necesare, Comisia concluzionează că: (a) un stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în conformitate cu alineatul (1) sau (b) o intervenție, luată integral sau parțial, nu justifică nici o parte, nici întreaga contribuție a fondurilor sau (c) există insuficiențe grave în sistemele de gestionare sau de control care pot conduce la nereguli sistemice; Comisia suspendă plățile intermediare în cauză și, indicând motivele sale, solicită statului membru să își prezinte observațiile și, dacă este cazul, să efectueze eventualele rectificări într‑un termen fixat. Dacă statul membru contestă observațiile Comisiei, aceasta îl invită la o audiere în cadrul căreia ambele părți încearcă, într‑un spirit de cooperare bazată pe parteneriat, să ajungă la o înțelegere cu privire la observațiile și concluziile care decurg din acestea. (3) La expirarea termenului fixat de Comisie, în cazul în care nu s‑a ajuns la nicio înțelegere și dacă statul membru nu a efectuat corecțiile și ținând seama de eventualele observații ale statului membru, Comisia poate decide, în termen de trei luni: (a) să reducă avansul menționat la articolul 32 alineatul (2) sau (b) să procedeze la corecțiile financiare necesare prin anularea, totală sau parțială, a contribuției fondurilor la intervenția în cauză. Atunci când stabilește cuantumul unei corecții, Comisia ține seama, în conformitate cu principiul proporționalității, de natura neregulii sau a modificării, precum și de întinderea și de implicațiile financiare ale deficiențelor constatate în sistemele de gestionare și de control ale statelor membre. În absența unei decizii de a acționa fie în conformitate cu litera (a), fie în conformitate cu litera (b), suspendarea plăților intermediare încetează imediat. (4) Orice sumă primită nejustificat și care trebuie recuperată este rambursată Comisiei, împreună cu dobânda de întârziere. (5) Prezentul articol se aplică fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 32.” [traducere neoficială]

Articolul 105 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 prevedea următoarele: „Dispoziții tranzitorii (1) Prezentul regulament nu afectează continuarea sau modificarea, inclusiv eliminarea totală sau parțială a unei intervenții cofinanțate din fondurile structurale sau a unui proiect cofinanțat din Fondul de coeziune aprobată de Comisie pe baza Regulamentelor (CEE) nr. 2052/88, (CEE) nr. 4253/88, (CE) nr. 1164/94 și (CE) nr. 1260/1999 sau a oricărei alte legi aplicabile acestei intervenții la 31 decembrie 2006, care se aplică din acel moment intervenției sau proiectului respectiv până la finalizarea sa. (2) Pentru a decide în ceea ce privește programele operaționale, Comisia ține seama de intervențiile cofinanțate din fondurile structurale sau de proiectele cofinanțate din Fondul de coeziune aprobate de Consiliu sau de Comisie înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament și cu impact financiar pe parcursul perioadei incluse în programele operaționale.”

Situația de fapt și cadrul procedural, stabilite la punctele 1-15 ale hotărârii atacate, pot fi rezumate astfel.

La 31 martie 2011, Republica Elenă a depus la Comisia Europeană o declarație de încheiere a programului operațional FEOGA desfășurat în perioada 2000-2006 (denumit în continuare „Programul operațional 2000-2006”), împreună cu raportul final, conform articolului 38 alineatul (1) litera (f) și articolului 37 din Regulamentul nr. 1260/1999. Ca urmare a unei cereri de informații formulate de Comisie la 2 august 2011, la care Republica Elenă a răspuns la 5 august 2011, Comisia a informat Republica Elenă la 24 mai 2012 că raportul a fost acceptat.

La 3 ianuarie 2013, Comisia a întrebat autoritățile elene dacă acestea ar aproba o corecție financiară de 94465089,65 euro în legătură cu sumele plătite în cadrul Programului operațional 2000-2006. A mai afirmat că, în cazul în care nu se putea ajunge la un acord în termen de două luni, urma să fie aplicată o corecție financiară de 211582686,65 euro.

Autoritățile elene au contestat aceste sume prin scrisoarea din 5 martie 2013, arătând că deja au făcut ele însele suficiente corecții.

La 17 iulie 2013, Comisia a revizuit calculele sale anterioare și a întrebat autoritățile elene dacă acestea ar accepta o corecție financiară de 30472624,09 euro. Din nou, în cazul în care nu se putea ajunge la un acord în termen de două luni, urma să fie aplicată o corecție financiară de 116487848,75 euro.

Autoritățile elene au contestat din nou aceste sume, prin scrisoarea din 19 septembrie 2013, reiterând că deja au făcut ele însele suficiente corecții.

La 13 septembrie 2013, au fost solicitate informații suplimentare de la autoritățile elene, iar acestea au fost primite de Comisie la 13 ianuarie și la 14 februarie 2014. La 5 martie 2014, autoritățile elene au fost invitate să ia parte la o audiere la 27 mai 2014. La 20 iunie 2014, autoritățile elene au furnizat informații suplimentare care fuseseră discutate în cursul audierii respective. La 11 iulie 2014, au fost cerute de Comisie noi informații suplimentare și acestea au fost furnizate de autoritățile elene la 26 septembrie 2014.

La 13 februarie 2015, Comisia a informat autoritățile elene că intenționează să procedeze la o corecție financiară de 72105592,41 euro. La 25 martie 2015, Comisia a adoptat decizia atacată.

Republica Elenă a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate în fața Tribunalului (cauza T‑327/15). Tribunalul a respins acțiunea în anulare printr‑o hotărâre pronunțată la 19 septembrie 2017.

Prin cererea din 28 noiembrie 2017, Republica Elenă a formulat recurs împotriva hotărârii menționate. La 15 decembrie 2017, Comisia a depus memoriul în apărare. La 26 februarie și la 5 martie 2018, au fost depuse o replică și o duplică.

În recursul său, Republica Elenă invocă cinci motive de recurs.

Primul motiv este întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea incorecte ale dispozițiilor tranzitorii ale Regulamentelor nr. 1083/2006 și nr. 1303/2013 coroborate cu Regulamentul nr. 1290/2005 și, ca argument subsidiar, pe o eroare de drept în aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1260/1999 după 1 ianuarie 2007, precum și pe o nemotivare.

Al doilea motiv este întemeiat pe aplicarea și pe interpretarea incorecte ale articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 și pe o motivare contradictorie și insuficientă.

Al treilea motiv este întemeiat pe interpretarea și pe aplicarea incorecte ale articolelor 144 și 145 din Regulamentul nr. 1303/2013 și pe lipsa aplicării garanției de 24 de luni de la articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013.

Al patrulea motiv este întemeiat pe o pretinsă nerespectare de către Comisie a principiilor securității juridice și încrederii legitime.

Al cincilea motiv este întemeiat pe motivarea insuficientă în raport cu motivele de anulare bazate pe pretinsa încălcare a principiului proporționalității.

Considerăm că primul și al treilea motiv de recurs trebuie să fie admise, iar hotărârea Tribunalului anulată. Vom examina fiecare dintre aceste motive, precum și, din motive de exhaustivitate, al doilea, al patrulea și cincilea motiv (Secțiunea A). Dacă Curtea ar ajunge la aceeași concluzie privind fie primul, fie al treilea motiv, ar trebui anulată și decizia atacată (Secțiunea B).

Prin intermediul primului motiv, Republica Elenă susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a admis utilizarea de către Comisie a articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 ca temei juridic al deciziei atacate. De asemenea, pretinde că hotărârea atacată a interpretat incorect dispozițiile tranzitorii din Regulamentul nr. 1083/2006 și din Regulamentul nr. 1303/2013 și era afectată de nemotivare.

Republica Elenă susține că Regulamentul nr. 1260/1999 era abrogat în momentul adoptării deciziei atacate. Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006, care prevedea continuarea aplicării Regulamentului nr. 1260/1999, nu se aplica fondurilor relevante (și anume secțiunea Orientare a FEOGA).

Considerăm că argumentul susținut de Republica Elenă este întemeiat. Hotărârea atacată ar trebui anulată în acest temei.

Comisia nu contestă că, la momentul adoptării deciziei atacate, Regulamentul nr. 1260/1999 fusese abrogat prin articolul 107 din Regulamentul nr. 1083/2006. Potrivit primului paragraf al acestei dispoziții, „[f]ără a aduce atingere dispozițiilor articolului 105 alineatul (1) din prezentul regulament, Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 se abrogă de la 1 ianuarie 2007”.

Utilizarea articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 ca temei juridic rezulta astfel din articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006, care prelungea aplicarea Regulamentului nr. 1260/1999. Regulamentul nr. 1083/2006 a fost el însuși abrogat, cu efect de la 1 ianuarie 2014. Prin urmare, începând cu această dată, utilizarea articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 ca temei juridic rezulta din articolul 152 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1303/2013, care proroga aplicarea Regulamentului nr. 1083/2006 „asistenței aprobate de Comisie în conformitate cu [Regulamentul nr. 1083/2006] sau cu alte dispoziții legislative aplicabile acestei asistențe la 31 decembrie 2013”.

Întemeindu‑se pe aceste dispoziții, Comisia pledează pentru o „cascadă” de dispoziții tranzitorii. Articolul 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 a fost abrogat. Totuși, pentru programele operaționale care datau din perioada 2000-2006, fusese menținut în vigoare prin Regulamentul nr. 1083/2006 până în 2013. În anul 2013, Regulamentul nr. 1083/2006 a fost, la rândul său, abrogat, însă menținut în vigoare pentru programele anterioare prin Regulamentul nr. 1303/2013.

Practic, o astfel de „cascadă” de norme aplicabile ar însemna în fapt că legea aplicabilă ar trebui să fie asamblată din diverse fragmente de legislație abrogată. Teoria Comisiei privind un (aparent) regres legislativ infinit rezultă a fi, în plus, așa cum va reieși din alte argumente susținute în cadrul prezentului recurs, foarte selectivă prin natura sa: unele dispoziții ar fi aplicate în cascadă, în timp ce altele nu.

Avem nu numai dubii serioase cu privire la viabilitatea practică a unei asemenea abordări, ci și, mai ales, motive serioase de îngrijorare în ceea privește statul de drept.

Totuși, în lumina primului motiv de recurs, prezenta cauză este mult mai simplă: chiar dacă o astfel de aplicare nelimitată în cascadă a normelor legale ar fi adoptată ca propunere generală, quod non, o astfel de aplicare în cascadă ar fi în mod clar exclusă în prezenta cauză ratione materiae. Așa cum subliniază Republica Elenă, articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede în mod explicit continuarea aplicării Regulamentului nr. 1260/1999 numai pentru„intervenții cofinanțate din fondurile structurale sau a unui proiect cofinanțat din Fondul de coeziune […]”.

FEOGA secțiunea Orientare nu face parte dintre fondurile structurale sau Fondul de coeziune. În special, „fondurile structurale” sunt definite în mod expres în articolul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006 ca fiind FEDER și FSE.

În pofida acestei definiții exprese a „fonduri[lor] structurale” din Regulamentul nr. 1083/2006, Tribunalul a considerat că articolul 105 alineatul (1) poate fi extins pentru a include și programele operaționale cofinanțate din FEOGA secțiunea Orientare în perioada 2000-2006. Totuși, Tribunalul nu a furnizat niciun argument sau, în cel mai bun caz, a oferit o motivare vădit necorespunzătoare, pentru a justifica o astfel de concluzie.

La punctul 24 din hotărârea atacată, Tribunalul pare să respingă argumentele Republicii Elene cu privire la acest aspect, prin simpla citare a articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006, fără să furnizeze în fapt vreo motivare.

La punctele 25 și 26 din hotărârea atacată, Tribunalul face trimitere la articolul 105 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006, al cărui scop se afirmă că este prevederea unui regim tranzitoriu pentru fondurile structurale sau pentru Fondul de coeziune. Tribunalul face trimitere în acest sens la Hotărârea din 21 septembrie 2016, Comisia/Spania (C‑140/15 P, EU:C:2016:708).

În opinia noastră, acest raționament referitor la articolul 105 alineatul (2) din cuprinsul punctelor 25 și 26 ale hotărârii atacate – de altfel descris de Comisie însăși în memoriul său în apărare ca fiind subsidiar și „obiter [dictum]” – nu poate nicidecum să pună în discuție definiția fondurilor structurale prevăzută la articolul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006 și, implicit, nici domeniul de aplicare definit expres la articolul 105 alineatul (1) din acesta. Articolul 105 alineatul (2), de asemenea, vizează „fondurile structurale” și „Fondul de coeziune” fără să confere acestor noțiuni un sens special diferit de cel al definiției de la articolul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006. În ce privește Hotărârea din 21 septembrie 2016, Comisia/Spania (C‑140/15 P, EU:C:2016:708), această cauză privea Fondul de coeziune, care intră în mod clar în domeniul de aplicare al dispozițiilor tranzitorii.

Ca o observație mai generală, reformularea unei definiții exprese dintr‑un regulament, pe baza unor argumente literale, sistemice sau teleologice (în măsura în care este posibilă fără a afecta principiul separației puterilor), ar necesita în mod inevitabil o motivare mult mai solidă din partea Tribunalului. O astfel de motivare, în mod evident, lipsește din hotărârea atacată.

În consecință, propunem ca primul motiv să fie admis, iar hotărârea atacată să fie anulată.

Potrivit Republicii Elene, chiar dacă articolul 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 ar fi putut să fie utilizat ca temei juridic pentru anularea finanțării de către FEOGA secțiunea Orientare după anul 2006, această dispoziție nu mai putea fi aplicată în speță, deoarece, la data deciziei atacate, programul operațional fusese deja încheiat. Corecțiile financiare în temeiul articolului 39 ar fi putut fi efectuate numai pentru plățile interimare.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Elenă afirmă că, respingând aceste argumente, motivarea Tribunalului este contradictorie, insuficientă și conține erori de drept. În special, punctul 52 din hotărârea atacată respinge argumentele Republicii Elene, declarând că corecțiile financiare trebuie să fie posibile după perioada programului respectiv. Totuși, Republica Elenă susținuse că acestea sunt posibile după perioada programului, dar numai atât timp cât programul este încă în vigoare. În ce privește plățile interimare, Republica Elenă consideră că punctele 49 și 50 din hotărârea atacată sunt contradictorii. Republica Elenă prezintă o serie de argumente în sensul că interpretarea articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 de către Tribunal este incorectă.

În opinia noastră, al doilea motiv de recurs este nefondat.

Tribunalul subliniază în mod corect la punctul 50 din hotărârea atacată că articolul 39 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1260/1999 conferă Comisiei o putere relativ vastă, nelimitată în mod expres la plățile interimare, să „procedeze la corecțiile financiare necesare prin anularea totală sau parțială a contribuției fondurilor la intervenția în cauză”. Contrar celor susținute de Republica Elenă, nu vedem nicio contradicție între această susținere și punctul 49 din hotărârea atacată. Acesta din urmă doar ia act de mențiunile din articolul 39 alineatele (2) și (3) privind plățile interimare, fără să declare însă că aceste mențiuni au limitat definitiv puterile Comisiei de „[a anula] total sau parțial contribuția fondurilor la intervenția respectivă”.

Mai mult, deși argumentele sistemice prezentate de Republica Elenă în favoarea interpretării sale pot da naștere efectiv unor îngrijorări legate de redactarea mediocră și confuză a legislației în cauză, în opinia noastră, ele nu sunt decisive pentru limitarea domeniului de aplicare al articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 la corecțiile financiare pentru plățile interimare. În schimb, o interpretare teleologică a articolului 39 ca mecanism de realizare a corecțiilor financiare și, prin urmare, de evitare a plăților nelegale tinde să susțină mai curând poziția Comisiei. De ce s‑ar aplica un astfel de mecanism numai plăților interimare, iar nu și plăților finale? În plus, așa cum Comisia a arătat la un nivel sistemic mai larg, ar fi astfel ciudat ca un stat membru să poată, prin depunerea unei cereri de plată a soldului final, să pună capăt în mod unilateral puterilor Comisiei de a proceda la corecții financiare ( 8 ).

La punctul 53 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că raționamentul Republicii Elene ar face imposibilă aplicarea de corecții financiare în cazul în care neregularitățile ar apărea în stadiul încheierii intervenției. Referitor la argumentele invocate de Republica Elenă în legătură cu acest punct, suntem de acord că formularea aleasă de Tribunal ar fi putut fi mai clară. Urmând argumentele Republicii Elene, corecțiile nu ar deveni tehnic „imposibile”. Totuși, puterile Comisiei ar fi mult diminuate. În opinia noastră, argumentul Tribunalului de la punctul 53 este, în orice caz, doar un argument suplimentar.

În lumina celor de mai sus, considerăm că al doilea motiv de recurs al Republicii Elene trebuie să fie respins ca nefondat.

Potrivit hotărârii atacate, termenele stabilite în contextul procedurii de corecție financiară sunt norme procedurale cu aplicare imediată. În consecință, atunci când se aplică procedura de corecție financiară în temeiul Regulamentului nr. 1260/1999 și în special al articolului 39 din acesta, se aplică normele de fond din această reglementare, însă termenele procedurale trebuie să fie cele prevăzute în regulamentele care i‑au succedat [și anume articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2013, articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013 pentru perioada care începe cu data de 1 ianuarie 2014]. În prezenta cauză, ar trebui să se aplice, așadar, termenul relevant prevăzut la articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013 ( 9 ).

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Republica Elenă susține în esență că Tribunalul a interpretat greșit articolele 144 și 145 din Regulamentul nr. 1303/2013 și că ar fi trebuit să aplice garanția de procedură de 24 de luni prevăzută la articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013. Potrivit unei interpretări și aplicări corecte a acestor dispoziții, Comisia ar fi acționat depășindu‑și competența ratione temporis. În acest sens, Republica Elenă invocă o eroare de drept și o nemotivare. Republica Elenă face de asemenea referire la nerespectarea de către Comisie a termenelor aplicabile, aspect invocat în cea de a doua parte a celui de al doilea motiv, în cererea inițială în anulare. Cu toate acestea, în cadrul prezentului recurs, nu invocă niciun alt argument în această privință.

În ceea ce o privește, Comisia consideră că al treilea motiv este inadmisibil, deoarece a fost invocat pentru prima dată în recurs. În plus, aceasta susține că Curtea nu are nicio obligație de a examina această problemă din oficiu, întrucât termenul prevăzut la articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013 limitează domeniul de aplicare material al corecției financiare și nu constituie o chestiune de competență ratione temporis. În cazul în care Curtea ar analiza totuși al treilea motiv, Comisia consideră că acesta este nefondat. În conformitate cu dispozițiile tranzitorii prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 și la articolul 152 din Regulamentul nr. 1303/2013, corecțiile financiare din cadrul FEOGA secțiunea Orientare pentru perioada 2000-2006 continuă să fie guvernate de normele privind fondurile structurale (norme materiale din Regulamentul nr. 1260/1999 și norme procedurale din Regulamentul nr. 1303/2013), iar nu de cele privind politica agricolă comună (Regulamentul nr. 1290/2005).

Excepția de inadmisibilitate a celui de al treilea motiv ridicată de Comisie este, în opinia noastră, vădit nefondată. După cum reiese din cuprinsul punctului 57 din hotărârea atacată, Republica Elenă a susținut în mod clar în fața Tribunalului că termenul de 24 de luni prevăzut la articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013 nu a fost respectat.

În esență, dacă Curtea ajunge la concluzia că primul motiv este fondat, dispozițiile tranzitorii ale articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 și ale articolului 152 din Regulamentul nr. 1303/2013 nu sunt nicidecum aplicabile, iar cel de al treilea motiv nu va mai trebui analizat.

Dacă, totuși, Curtea va respinge primul motiv și, contrar formulării explicite a articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006, va considera că această dispoziție se aplica finanțării de către FEOGA secțiunea Orientare, atunci va trebui să se examineze problema termenelor aplicabile și a competenței ratione temporis, ridicată în cel de al treilea motiv.

Potrivit hotărârii atacate, normele materiale privind corecția financiară incluse în Regulamentul nr. 1260/1999 continuă să se aplice finanțării în cauză. În schimb, termenele procedurale relevante au fost înlocuite mai întâi cu cele prevăzute la articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, ulterior cu cele prevăzute la articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013.

Există jurisprudență care susține ideea de a se înlocui termenele din programele în curs de derulare cu aplicarea continuă a normelor materiale din legislația ( 10 ) anterioară. Cu toate acestea, nu considerăm că se aplică în speță în modalitatea susținută de Comisie.

În această privință, remarcăm că linia jurisprudențială invocată în acest context de Comisie pentru susținerea argumentului său a început, cel puțin, cu cauzele în care Curtea trebuia să decidă între lipsa totală a termenelor procedurale și un anumit termen rezonabil. Întrucât Curtea a optat pentru cea de a doua posibilitate, a decis în mod firesc să importe sau să extrapoleze aceste termene rezonabile din legislația relevantă ulterioară. Același lucru se va întâmpla și în cazul în care, în legislația ulterioară, sunt prevăzute proceduri noi sau diferite, care sunt aplicabile programelor în curs de derulare, nefinalizate din perioada anterioară. În astfel de cazuri, termenele legale vor fi în mod logic aplicabile dacă este inițiată o nouă procedură, prevăzută de noua legislație, conform acestei noi legislații.

Aceasta este foarte diferită de situația din prezenta cauză, în care, după deschiderea unei proceduri, termenul aplicabil inițial este supus unei înlocuiri în cascadă cu alte termene, pe măsură ce procedura înaintează. O astfel de abordare, antiteză a securității juridice, implică de asemenea că Comisia ar fi cu siguranță stimulată să prelungească procedurile mai mulți ani, presupunând (nu în mod neîntemeiat) că următorul calendar procedural ar putea fi și mai lung.

Astfel, în prezenta cauză, aprobarea raportului final depus de Grecia a fost decisă de Comisie cu mai mult de 18 luni înainte de abrogarea Regulamentului nr. 1083/2006. Dacă s‑ar fi aplicat termenele din acest regulament ( 11 ) sau cele din Regulamentul nr. 1260/1999 ( 12 ), în speță ar fi intervenit prescripția în privința Comisiei ( 13 ).

În plus, chiar dacă modalitatea de înlocuire în cascadă a termenelor procedurale, propusă în speță, ar fi considerată acceptabilă, împărtășim opinia Republicii Elene potrivit căreia, în speță, Tribunalul a aplicat aceste termene în mod eronat. În consecință, cel de al treilea motiv de recurs ar trebui admis.

În primul rând, reamintim că Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (denumit în continuare „FEADR”), care a înlocuit FEOGA secțiunea Orientare, nu este inclus în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1083/2006, potrivit articolului 1 din acesta. Este adevărat că articolul 105 alineatul (1) din acest regulament prevede continuarea aplicării Regulamentului nr. 1260/1999 în cazul programelor finanțate de FEOGA secțiunea Orientare anterior anului 2007 ( 14 ). Cu toate acestea, aceasta nu poate însemna, în opinia noastră, că unele părți din Regulamentul nr. 1083/2006 însuși (in casu articolul 100) ar trebui aplicate programelor finanțate de FEOGA secțiunea Orientare. În această privință, remarcăm că niciuna dintre hotărârile Curții citată de Comisie și de Tribunal, în care se admite înlocuirea în cascadă a termenelor procedurale, nu se referă la finanțarea de către FEOGA secțiunea Orientare. Aceste cauze vizează Fondul de coeziune ( 15 ) și FEDER ( 16 ), care în mod clar sunt acoperite de Regulamentul nr. 1083/2006.

În al doilea rând, fiind plasat complet în afara domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1083/2006, este adevărat că FEADR a fost, într‑o anumită măsură, reintegrat în regimul juridic subsecvent, și anume în Regulamentul nr. 1303/2013. Acesta din urmă conține astfel norme privind corecțiile financiare în cadrul FEADR. Cu toate acestea, aceste norme se regăsesc, în primul rând, în partea a doua a Regulamentului nr. 1303/2013, iar nu în partea a patra, în care se află articolele 144 și 145.

Conform articolului 1 al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1303/2013, „Partea a patra stabilește normele generale aplicabile fondurilor [definite ca fonduri structurale și Fondul de coeziune, deci fără a include FEADR] și FEPAM [Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime] în ceea ce privește gestionarea și controlul, gestiunea financiară, conturile și corecțiile financiare”.

Primul paragraf al acelorași dispoziții afirmă, în schimb, că „normele comune aplicabile [Fondurilor europene structurale și de investiții, care includ FEADR] sunt stabilite în partea a doua”, iar cel de al patrulea paragraf afirmă că regulamentul se aplică „fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute în Regulamentul [nr. 1306/2013]”. Articolul 85 alineatul (4), care figurează în partea a doua a Regulamentului nr. 1303/2013, intitulat „Corecții financiare realizate de Comisie”, prevede că „criteriile și procedurile privind aplicarea corecțiilor financiare sunt prevăzute de normele specifice fondurilor”.

Astfel, nu este clar ce relevanță are articolul 145 din Regulamentul nr. 1303/2013 pentru fonduri, cum ar fi FEADR, care, prin definiție, nu sunt incluse în partea a patra a acestui regulament.

În schimb, suntem de acord cu Republica Elenă cu privire la faptul că Regulamentul nr. 1306/2013 conține astfel norme specifice fondurilor care prevăd „criteriile și procedura privind aplicarea corecțiilor financiare” în sensul prevederilor articolului 85 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1303/2013. În această privință, remarcăm că articolul 2 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1303/2013 definește „norme[le] specifice fondurilor” ca fiind „dispozițiile stabilite […] într‑un regulament care reglementează unul sau mai multe fonduri [europene structurale și de investiții] menționate sau enumerate la articolul 1 al patrulea paragraf”. Regulamentul nr. 1306/2013 este unul dintre regulamentele enumerate la articolul 1 al patrulea paragraf din Regulamentul nr. 1303/2013. Astfel, prevederile Regulamentului nr. 1306/2013, care reglementează FEADR, constituie norme specifice fondurilor.

În special, articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013 prevede că „finanțarea nu poate fi refuzată pentru […] cheltuielile pentru măsurile din programe […] pentru care plata […] se face cu mai mult de 24 de luni înainte ca Comisia să notifice […] [statul membru] […]”.

Pe scurt, dacă dispozițiile tranzitorii din Regulamentul nr. 1303/2013 ar trebui înțelese în sensul că normele de procedură din acest regulament trebuie să fie importate în procedurile referitoare la finanțarea de către FEOGA secțiunea Orientare din perioada 2000-2006, considerăm că cel puțin cele mai relevante termene procedurale ar trebui alese. Acestea ar fi, în opinia noastră, în mod clar cele aplicabile FEADR ca succesor al FEOGA secțiunea Orientare și, în special, articolul 85 din Regulamentul nr. 1303/2013, care face trimitere, la rândul său, la normele specifice fondurilor.

Întrucât articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013 este o astfel de normă specifică fondurilor, iar Tribunalul a negat relevanța acestei dispoziții, propunem admiterea celui de al treilea motiv de către Curte, iar hotărârea atacată să fie anulată pentru o eroare vădită de drept și/sau pentru o nemotivare în această privință.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, Republica Elenă susține că Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea și în aplicarea principiilor securității juridice și încrederii legitime, în special în lumina acceptării de către Comisie a raportului final și a întârzierilor din procedura subsecventă.

Ne‑am referit deja la dimensiunea temporală a procedurii în cadrul celui de al treilea motiv, concluzionând că Tribunalul a săvârșit o eroare în aplicarea termenelor relevante. De asemenea, am concluzionat că primul motiv trebuie să fie admis. În cazul în care Curtea acceptă aceste concluzii (sau în fapt una dintre ele), nu este necesar să se analizeze și al patrulea motiv. În cele din urmă, cel de al patrulea motiv, astfel cum a fost formulat, conține o critică generală referitoare la securitatea juridică și la încrederea legitimă, presupunând în fapt că nu era aplicabil niciun termen specific. Cu toate acestea, în cazul în care Curtea ajunge la o concluzie diferită referitoare la primul sau la cel de al treilea motiv, achiesând în mod indirect la teza potrivit căreia nu erau aplicabile termene specifice, ar trebui, într‑adevăr, abordate aspectele mai ample ale securității juridice și încrederii legitime.

Astfel cum a observat Tribunalul la punctul 107 din hotărârea atacată, procedura de încheiere și de plată a soldului final ( 17 ) implică în special prezentarea de către statul membru a unei declarații de încheiere (inter alia, ce rezumă concluziile verificărilor efectuate) ( 18 ) și depunerea raportului final ( 19 ). În timp ce acceptarea acestuia din urmă de către Comisie trebuie să aibă loc într‑un termen de cinci luni, nu există nicio procedură sau termen în care Comisia să accepte în mod oficial declarația de încheiere. Astfel cum se prevede la punctul 110 din hotărârea atacată, Comisia efectuează verificările necesare cu privire la conținutul declarației și, dacă are suspiciuni, poate iniția procedura de corecție financiară. Cu toate acestea, deși anumite etape ale procedurii de corecție financiară sunt supuse unor termene exprese, niciunul dintre regulamentele succesive la care se face referire în speță ( 20 ) nu conține vreun termen limită specific în interiorul căruia Comisia trebuie să inițieze această procedură.

În lumina celor expuse mai sus, nu constatăm nicio eroare, în concluziile reținute de Tribunal, cu privire la absența unei încălcări a principiului încrederii legitime. Acceptarea raportului nu poate fi interpretată ca fiind o aprobare a conținutului declarației și o asigurare din partea Comisiei în acest sens, care conduce la încredere legitimă din partea Republicii Elene. Dacă este adevărat că raportul final trebuie să conțină informații privind monitorizarea și corecțiile financiare, acest document este, după cum subliniază Comisia, de natură foarte diferită de cea a declarației de încheiere. Nici durata în sine a procedurii nu poate constitui o asigurare specifică de natură să genereze încredere legitimă ( 21 ).

În ceea ce privește principiul securității juridice, în opinia noastră, lipsa unui termen în care Comisia trebuie să inițieze procedura de corecție financiară este una dintre problemele fundamentale din această cauză. În mod normal și în principiu, este o chestiune de care trebuie să se ocupe legiuitorul, nu Curtea.

Cu toate acestea, este în egală măsură adevărat că, chiar în lipsa unui termen formal, principiul securității juridice și emanația sa, „principiul termenului rezonabil”, se opune ca Comisia, precum și orice altă instituție a Uniunii Europene să amâne luarea de măsuri pentru o perioadă nerezonabilă ( 22 ). Republica Elenă amintește, în această privință, importanța deosebită a deciziilor adoptate în timp util în cazul în care sunt în joc sume importante. Este astfel adevărat că Curtea a subliniat importanța securității juridice în special în cazurile în care deciziile au implicații financiare semnificative ( 23 ). În plus, jurisprudența Curții menționează paralelismul calendarelor procedurale ca reflectare a obligației de cooperare reciprocă ( 24 ). Cu alte cuvinte, este într‑adevăr posibil ca impunerea unor termene stricte statelor membre, măsurate în săptămâni, și apoi acordarea în favoarea Comisiei a unui timp de răspuns măsurat în ani să nu se ridice la nivelul acestui ideal.

În lumina acestei jurisprudențe, cu siguranță nu se poate afirma că argumentul întemeiat pe securitatea juridică invocat de Republica Elenă este lipsit de forță. Totuși, în măsura în care considerăm că primul și cel de al treilea motiv ar trebui admise, problema nerespectării termenelor specifice fiind deja abordată în cadrul celui de al treilea motiv, și că hotărârea atacată trebuie anulată pe acest temei, nu este necesar să analizăm într‑o manieră mai detaliată argumentul general întemeiat pe aceleași considerații.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Republica Elenă susține că Tribunalul a furnizat o motivare insuficientă în ceea ce privește respingerea caracterului disproporționat al corecției financiare. În opinia Republicii Elene, Comisia a impus o dublă corecție, deoarece nu a luat în considerare pe deplin corecțiile aplicate deja la nivel național.

Considerăm că acest motiv de recurs ar trebui respins ca inadmisibil.

Hotărârea atacată declară în mod clar în cuprinsul punctelor 119-122 că, în realitate, Comisia a efectuat ajustările necesare pentru a se asigura că nu va avea loc o dublă corecție. Problema dacă a existat sau nu o dublă corecție este o chestiune de constatare de fapt și de apreciere a probelor, care este de competența exclusivă a Tribunalului. Astfel, cu excepția denaturării situației de fapt sau a probelor, o asemenea chestiune nu poate face obiectul unui control din partea Curții de Justiție în cadrul unui recurs ( 25 ).

Observăm în această privință că Republica Elenă nu a invocat o denaturare a situației de fapt de către Tribunal. Prin urmare, al cincilea motiv de recurs ar trebui respins ca inadmisibil.

În conformitate cu primul paragraf al articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, propunem Curții să pronunțe hotărârea în cauză, fără a retrimite cauza Tribunalului spre rejudecare.

În cazul în care Curtea admite primul și al treilea motiv, astfel cum sugerăm (sau în fapt unul dintre ele), nu numai că aceasta ar conduce la anularea hotărârii atacate, dar și decizia atacată ar trebui în mod inevitabil să fie anulată. În aceste împrejurări, o nouă apreciere a cauzei de către Tribunal nu ar fi necesară.

Pentru motivele menționate mai sus la punctele 53-66, în opinia noastră, Curtea ar trebui să admită cel de al treilea motiv de recurs.

Dacă Curtea ar împărtăși acest punct de vedere, consecința logică ar fi că decizia atacată a fost adoptată cu încălcarea termenului de 24 de luni prevăzut la articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013 (astfel cum a susținut și Republica Elenă prin intermediul celui de al doilea motiv de anulare al său invocat în fața Tribunalului). Astfel, decizia atacată a fost adoptată la 25 martie 2015, la mai mult de 24 de luni după ce, la 3 ianuarie 2013, Comisia a informat Republica Elenă pentru prima oară cu privire la corecția financiară propusă.

Din motivele menționate mai sus la punctele 26-37, în opinia noastră, Curtea ar trebui să admită primul motiv de recurs, întemeiat pe nemotivare.

Considerăm, de asemenea, că Republica Elenă susține în mod corect argumentul (care corespunde primului aspect al primului motiv de anulare invocat în fața Tribunalului) potrivit căruia articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 ( și ulterior articolul 152 din Regulamentul nr. 1303/2013) nu este aplicabil finanțării de către FEOGA secțiunea Orientare pentru perioada 2000-2006. Rezultă că decizia atacată nu putea fi întemeiată pe prevederile articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999. În consecință, decizia atacată nu a avut un temei legal.

În consecință, decizia atacată ar trebui de asemenea anulată.

Niciunul dintre argumentele prezentate de Comisie nu ar putea modifica această concluzie.

În primul rând, contrar a ceea ce a statuat Comisia, reamintim că modul de redactare clar a articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 limitează aplicarea dispozițiilor tranzitorii la anularea intervenției cofinanțate din fondurile structurale sau a unui proiect cofinanțat din Fondul de coeziune. Prin definiție legală expresă, aceste fonduri nu includ FEOGA secțiunea Orientare. Potrivit jurisprudenței acestei Curți, numai în cazul în care modul de redactare a unei prevederi este ambiguu, ar trebui să se recurgă și la contextul acestei dispoziții și la economia generală și la finalitatea textului din care face parte ( 26 ). În prezenta cauză, înțelesul este clar. Noțiunea „fonduri structurale” este definită în mod expres la articolul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006.

Chiar dacă s‑ar percepe o ambiguitate în text, aceasta nu înseamnă că textul ar trebui să fie pur și simplu înlăturat sau ignorat în favoarea unei interpretări pur contextuale sau teleologice, care, în plus, este foarte unilaterală. Trebuie găsit un echilibru. În plus, în cazul în care, în text, există, precum în speță, cel mult un grad de ambiguitate foarte slab, trebuie acordată o mai mare atenție textului, în special ținând seama de natura textului în discuție. Aceasta nu este o prevedere veche de zeci de ani, formulată lacunar, care prezintă „open‑texture” și necesită imperativ să fie interpretată. Este a treia generație a unei dispoziții tranzitorii într‑un domeniu foarte tehnic, care este rescrisă la fiecare câțiva ani. În aceste împrejurări, trebuie să se prezume serios că cuvintele înseamnă ceea ce spun explicit. Nu este sarcina acestei Curți să rescrie legislația pentru a „repara” o redactare de calitate slabă sau să presupună că legiuitorul pur și simplu nu a reflectat aprofundat asupra problemei.

Alte argumente, în afară de textul dispoziției invocate de Comisie în sprijinul interpretării articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 în sensul că se aplică și finanțării de către FEOGA secțiunea Orientare, sunt în opinia noastră foarte slabe.

În al doilea rând, Comisia susține astfel că noțiunea „fonduri structurale” care a fost utilizată la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 nu trebuie interpretată în raport cu definiția „fondurilor structurale” din acel regulament, ci mai degrabă în raport cu definiția noțiunii din Regulamentul nr. 1260/1999. Trebuie să recunoaștem că aceasta pare să fie mai degrabă o abordare nouă a interpretării statutare și o modalitate adecvată de a crea confuzie, în care se presupune că prevederile clare și explicite ale noii reglementări sunt înlăturate în practică de acele dispoziții mai vechi, pe care noua reglementare urmărea să le înlocuiască. Lex prior derogat legi posteriori.

În al treilea rând, există un argument întemeiat pe o consecință negativă: Comisia sugerează că, dacă articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 nu ar fi aplicabil finanțării de către FEOGA secțiunea Orientare pentru perioada 2000-2006, s‑ar crea un vid legislativ. Efectuarea oricărei corecții financiare în legătură cu finanțarea FEOGA pentru acea perioadă ar deveni imposibilă, având în vedere că Regulamentul nr. 1260/1999 privind politica agricolă comună nu conținea nicio dispoziție tranzitorie. Acest lucru ar fi contrar bunei administrări financiare, care impune ca corecțiile financiare să fie posibile în cazul cheltuielilor care au fost efectuate cu încălcarea normelor aplicabile ( 27 ).

La nivel strict practic, nu este corect să afirmăm că lipsa dispozițiilor tranzitorii ar face imposibilă aplicarea corecțiilor financiare pentru perioada 2000-2006. Corecțiile financiare în legătură cu FEOGA secțiunea Orientare erau în mod cert posibile în temeiul articolului 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 până la abrogarea sa. Mai mult decât atât, ca urmare a abrogării acestei prevederi la 31 decembrie 2006, nu este exclus să se fi efectuat corecții financiare în alt temei. Or, astfel de temeiuri alternative nu au fost propuse. În schimb, o rescriere discutabilă a definițiilor legislative a fost folosită la aproape un deceniu după încheierea perioadei operaționale.

La nivel de principiu, poate merită să facem un pas înapoi și să privim imaginea de ansamblu, dincolo de prevederile individuale (într‑adevăr mai degrabă dificile și deconcertante) analizate în detaliu în prezenta cauză. Observatorul care analizează coerența argumentului global invocat de Comisie, nu putem decât să admirăm creativitatea interpretativă și suplețea intelectuală datorită cărora Comisia reușește aparent să amestece și să îmbine într‑un joc fascinant de „Lego legislativ” dispoziții din diferite texte legale, în afara domeniului lor de aplicare material și temporal, pentru a le adapta retroactiv și a justifica astfel modalitatea în care a procedat într‑o anume cauză.

În această privință, „revenirea în cascadă” până la dreptul aplicabil la momentul faptelor este regula generală ( 28 ). Totuși, aceasta se aplică numai normelor substanțiale, nu și celor de procedură ( 29 ). Chiar faptul de a decide care sunt „normele substanțiale” și care sunt „normele procedurale” este departe de a fi simplu ( 30 ), în special întrucât este posibil să conducă la o sciziune a unor dispoziții specifice. Chiar și în acest caz, luând exemplul termenelor și presupunând că acestea erau într‑adevăr dispoziții procedurale, după cum se sugerează de altfel în prezenta cauză, se pare că există și alte excepții de la excepție: de exemplu, un termen care ar limita în fapt puterea Comisiei, precum articolul 52 alineatul (4) litera (c) din Regulamentul nr. 1306/2013, nu ar trebui să se aplice, deoarece acest termen limitează obiectul material al corecției financiare și nu este o chestiune de competență ratione temporis ( 31 ).

Confruntându‑se cu o astfel de „asamblare” a normelor aplicabile, despre care nu este nevoie să mai spunem că a fost realizată în afara oricăror dispoziții legislative clare în acest sens, nu numai persoanele cărora le plac comediile muzicale cel mai probabil ar exclama în acest stadiu că, dacă toate acestea sunt într‑adevăr posibile, atunci „Anything goes (orice este posibil)” (eventual adăugând întrebarea pragmatică, de ce să ne deranjăm atunci cu orice norme scrise). Dar tocmai într‑un astfel de domeniu al dreptului, mai precis unul cu implicații financiare considerabile, Curtea a insistat în mod repetat asupra faptului că principiul securității juridice impune ca o reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le impune acestora ( 32 ). În general, s‑ar putea reaminti, de asemenea, că Curtea s‑a opus creării ad‑hoc de temeiuri juridice și de competențe pentru recuperarea fondurilor cu orice preț, în absența (și chiar cu încălcarea textului expres) a dispozițiilor relevante ( 33 ).

Trebuie să recunoaștem desigur că administrarea diferitor fonduri ale Uniunii este un domeniu juridic complex care nu evoluează în sensul simplificării. În cele trei generații de regulamente descrise în prezentele concluzii, volumul legislativ a explodat. Totuși, această complexitate crescândă nu înseamnă că ar trebui să existe o generozitate judiciară sporită față de Comisie în cazul unei redactări de calitate slabă a legislației ( 34 ). Acest lucru este valabil în special având în vedere rolul Comisiei în elaborarea dispozițiilor în cauză. Astfel, fără a nega rolul pe care Parlamentul European și Consiliul (și, astfel, statele membre) îl au în cadrul procedurii legislative, nu pare, în general, incorect să solicităm Comisiei, în calitate de autor primar și ulterior de autoritate de executare a unui text, să suporte consecințele (negative) ale propriei redactări (mediocre).

În lumina celor de mai sus, considerăm că decizia atacată nu putea fi întemeiată în mod valid pe articolul 39 din Regulamentul nr. 1260/1999 și trebuie, în consecință, să fie anulată.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții: – anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 19 septembrie 2017, Grecia/Comisia (T‑327/15, nepublicată, EU:T:2017:631); – anularea Deciziei de punere în aplicare C(2015) 1936 final a Comisiei din 25 martie 2015 privind aplicarea unor corecții financiare contribuției FEOGA secțiunea Orientare, acordată programului operațional CCI nr. 2000GR061PO021 (Grecia – Obiectivul 1 – Reconstrucție rurală); – dispunerea faptului că Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și pe cele efectuate de Republica Elenă în primă instanță și în recurs în prezenta cauză.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MICHAL BOBEK

prezentate la 8 noiembrie 2018 ( 1 )