Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 27 septembrie 2018.#International Management Group împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Cooperare pentru dezvoltare – Execuția bugetului Uniunii Europene în gestiune indirectă – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Acte atacabile – Decizia de a încredința o sarcină de execuție bugetară unei alte persoane decât cea reținută inițial – Decizia de a nu mai încredința noi sarcini de execuție bugetară entității reținute inițial – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 – Articolul 43 – Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 – Articolul 43 – Noțiunea „organizație internațională” – Condiții – Cerere de despăgubire.#Cauzele conexate C-183/17 P și C-184/17 P.

Cauzele conexate C‑183/17 P și C‑184/17 P au ca obiect recursurile care au fost formulate de International Management Group (denumită în continuare „IMG”) împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 februarie 2017, International Management Group/Comisia (T‑29/15) ( 2 ), și, respectiv, împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 2 februarie 2017, IMG/Comisia (T‑381/15) ( 3 ).

Aceste două cauze se înscriu în același context factual, și anume modificarea unui program de acțiune în favoarea Myanmar/Birmania care a retras IMG executarea acestui proiect în gestiune indirectă, din cauza existenței unor îndoieli cu privire la statutul său de organizație internațională apărute în urma unei investigații efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).

Prin hotărârea pronunțată în cauza T‑29/15, Tribunalul a respins acțiunea introdusă de IMG în scopul obținerii anulării Deciziei de punere în aplicare C(2014) 9787 final, adoptată la 16 decembrie 2014 de Comisia Europeană ( 4 ). Prin hotărârea pronunțată în cauza T‑381/15, acesta a respins cealaltă acțiune a sa, care urmărea să obțină, pe de o parte, anularea unei scrisori din data de 8 mai 2015, prin care Comisia a informat în special IMG cu privire la decizia sa de a refuza posibilitatea de a încheia convenții noi conform metodei de gestiune indirectă aplicabile organizațiilor internaționale ( 5 ), precum și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care aceasta pretindea că l‑ar fi suferit ca urmare a măsurilor astfel luate.

În plus, prezentele cauze se referă la recursurile incidente prezentate de Comisie, în special cu scopul de a obține anularea hotărârilor citate anterior, întrucât Tribunalul a declarat admisibile, în mod greșit în opinia acestei instituții, acțiunile formulate în primă instanță de IMG.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza principalelor chestiuni de drept noi care se ridică în speță, și anume cele ridicate în special prin recursurile incidente, prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în prezentele cauze, precum și prin intermediul celui de al patrulea motiv în cauza C‑183/17 P și celui de al treilea motiv în cauza C‑184/17 P.

În această privință, înainte de a se pronunța pe fond, va trebui să se examineze dacă acte precum cele a căror anulare a fost solicitată constituie acte atacabile. În continuare, pentru a aprecia temeinicia hotărârilor atacate, va trebui să se analizeze eventualele implicații în speță ale noțiunii „organizație internațională” în sensul dispozițiilor din reglementarea financiară a Uniunii care sunt relevante în acest caz ( 6 ). În sfârșit, va fi necesar să se ridice problema domeniului de aplicare al dreptului unei persoane de a‑și prezenta apărarea înainte ca o măsură să fie luată în privinţa sa și în special a modului în care acest drept ar trebui corelat cu păstrarea confidențialității aferente investigațiilor OLAF.

Arătăm de la bun început că, în opinia noastră, pentru motivele pe care le vom expune în continuare, Curtea ar trebui chemată să respingă nu numai excepțiile de inadmisibilitate invocate de Comisie, ci și cele două categorii de motive invocate de IMG, care vor fi analizate în prezentele concluzii.

Istoricul litigiilor a fost prezentat în detaliu în hotărârile atacate în aceste două cauze, la care se face trimitere în această privință ( 7 ). Elementele esențiale și necesare pentru înțelegerea prezentelor concluzii pot fi rezumate după cum urmează.

La 7 noiembrie 2013, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare C(2013) 7682 privind programul de acțiune anual 2013 în favoarea Myanmar/Birmania care urmează a fi finanțat din bugetul general al Uniunii Europene ( 8 ). Această decizie prevedea în special, în anexa 2 ( 9 ), să se încredințeze sarcini de execuție bugetară cu privire la acest proiect IMG, pe care decizia respectivă o prezenta ca fiind o organizație internațională ( 10 ).

La 17 februarie 2014, OLAF a informat Comisia că a deschis o investigație cu privire la statutul juridic al IMG.

La 26 februarie 2014, Comisia a luat măsuri asigurătorii în temeiul dispozițiilor privind investigațiile OLAF ( 11 ), motivând aceste măsuri prin existența unor îndoieli privind statutul IMG ca organizație internațională apărute ca urmare a contestațiilor din partea mai multor state membre ale Uniunii. Prin scrisoarea din 25 aprilie 2014, Comisia a informat IMG cu privire la adoptarea măsurilor respective și cu privire la motivele sale.

La 15 decembrie 2014, Comisia a primit raportul întocmit de OLAF la finalizarea investigației sale ( 12 ), în care acest oficiu a considerat în esență că IMG nu constituia o „organizație internațională” în sensul Regulamentului nr. 1605/2002.

La 16 decembrie 2014, Comisia a adoptat o decizie prin care a desemnat o altă entitate decât IMG pentru punerea în aplicare, conform metodei de gestiune indirectă, a programului de dezvoltare a comerțului prevăzut de decizia de punere în aplicare inițială astfel modificată ( 13 ). Această decizie face obiectul acțiunii examinate în cauza C‑183/17 P.

La 16 ianuarie 2015, serviciul juridic al Comisiei a întocmit o notă prin care a procedat la o analiză juridică a raportului final al OLAF.

Prin scrisoarea din 8 mai 2015, Comisia a informat IMG cu privire la măsurile pe care urmărea să le ia cu privire la diferitele recomandări cuprinse în raportul final al OLAF și în special cu privire la faptul că serviciile sale nu mai încheiau contracte noi cu aceasta pe baza procedurii speciale prevăzute de Regulamentul nr. 966/2012 pentru organizațiile internaționale, până când va exista o certitudine absolută în ceea ce privește statutul juridic al entităţii interesate. Această scrisoare face obiectul acțiunii examinate în cauza C‑184/17 P.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2015, IMG a introdus o acțiune, înregistrată cu numărul T‑29/15, prin care solicita anularea deciziei din 16 decembrie 2014, în temeiul articolului 263 TFUE.

Prin actul depus la grefa Tribunalului la 24 martie 2015, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate. Prin ordonanța din 30 iunie 2015, Tribunalul a conexat această excepție cu fondul și a dispus soluționarea cererii cu privire la cheltuielile de judecată odată cu fondul.

La 13 ianuarie 2016, IMG a depus o cerere prin care a solicitat Tribunalului să impună Comisiei să prezinte raportul final al OLAF și avizul serviciului său juridic cu privire la raportul respectiv ( 14 ).

La 2 februarie 2017, Tribunalul a pronunțat hotărârea în cauza T‑29/15. Mai întâi, acesta a statuat că niciuna dintre cele două cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie nu era întemeiată, pentru motivul că decizia din 16 decembrie 2014 producea efecte juridice obligatorii față de IMG și nu constituia un act pur confirmativ cu privire la măsurile asigurătorii din 26 februarie 2014, astfel încât această decizie constituia un act atacabil și, în consecință, acțiunea formulată de IMG era admisibilă ( 15 ).

Ulterior, pronunțându‑se asupra fondului, Tribunalul a considerat că niciunul dintre cele șapte motive invocate de IMG ( 16 ) nu era fondat și că acțiunea sa în anulare trebuia, așadar, respinsă ( 17 ). În plus, acesta a respins cererea formulată de IMG privind prezentarea unor înscrisuri, apoi a obligat‑o la plata cheltuielilor de judecată ( 18 ).

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 14 iulie 2015, IMG a introdus o acțiune, înregistrată cu numărul T‑381/15, prin care solicita anularea scrisorii din 8 mai 2015, în temeiul articolului 263 TFUE, precum și repararea prejudiciilor pretins cauzate prin adoptarea măsurilor prevăzute în scrisoarea menţionată, în temeiul articolului 268 TFUE.

Prin actul depus la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2015, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate. Prin ordonanța din 29 ianuarie 2016, Tribunalul a conexat această excepție cu fondul și a dispus soluționarea cererii cu privire la cheltuielile de judecată odată cu fondul.

În cursul fazelor scrisă și orală ale procedurii, Comisia a solicitat ca cele două înscrisuri prezentate de IMG, și anume raportul final al OLAF și avizul formulat de propriul său serviciu juridic care a analizat raportul respectiv, să fie retrase din dosarul jurisdicțional ( 19 ).

La 2 februarie 2017, Tribunalul a pronunțat hotărârea în cauza T‑381/15. Mai întâi, acesta s‑a pronunțat cu privire la cele două cauze de inadmisibilitate invocate de Comisie, în sensul că acțiunea în anulare era admisibilă în măsura în care privea măsura prevăzută în scrisoarea atacată prin care Comisia a decis că IMG nu mai putea pretinde să realizeze proiecte în gestiune indirectă în calitate de „organizație internațională” atât timp cât existau îndoieli în legătură cu statutul său juridic și că, în rest, fie această acțiune era inadmisibilă, fie nu mai avea interesul de a exercita acțiunea ( 20 ).

Ulterior, pronunțându‑se asupra fondului, Tribunalul a considerat că niciunul dintre cele opt motive invocate de IMG ( 21 ) nu era întemeiat și că acțiunea sa în anulare trebuia, așadar, respinsă ( 22 ). În plus, Tribunalul a respins cererea de despăgubire depusă de IMG, apoi a obligat‑o la plata cheltuielilor de judecată ( 23 ).

În sfârșit, Tribunalul a admis cererea Comisiei privind retragerea din dosar a avizului formulat de propriul serviciu juridic, dar a respins cererea sa privind retragerea raportului final al OLAF ( 24 ).

Prin cererile introductive depuse la grefa Curții la 11 aprilie 2017, IMG a formulat două recursuri, înregistrate cu numerele C‑183/17 P și C‑184/17 P, prin care a solicitat Curții: – anularea hotărârii pronunțate în cauza T‑29/15, precum și pronunțarea în mod definitiv asupra litigiului prin anularea deciziei din 16 decembrie 2014, precum și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată; – anularea hotărârii pronunțate în cauza T‑381/15, precum și pronunțarea în mod definitiv asupra litigiului, pe de o parte, prin anularea scrisorii din 8 mai 2015 și, pe de altă parte, prin obligarea Comisiei la repararea prejudiciilor pretins cauzate de adoptarea măsurilor prevăzute în această scrisoare, precum și obligarea Comisiei la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

În memoriile în răspuns și în duplică referitoare la cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P, Comisia a solicitat Curții respingerea acestor două recursuri și obligarea IMG la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, Comisia a formulat recursuri incidente în aceste două cauze, prin care a solicitat Curții, în primul rând, anularea hotărârilor pronunțate în cauzele T‑29/15 și, respectiv, T‑381/15, în măsura în care acestea au respins excepțiile de inadmisibilitate invocate în primă instanță, în al doilea rând, să se pronunțe în mod definitiv asupra acestui aspect al litigiului prin declararea ca inadmisibile a acțiunilor în anulare formulate de IMG și, în al treilea rând, obligarea IMG la plata cheltuielilor de judecată. În plus, în cauza C‑184/17 P, Comisia a solicitat Curții să retragă raportul final al OLAF din dosarul jurisdicțional și să elimine orice referire la acest raport, cât și la conținutul său ( 25 ).

Prin decizia din 20 martie 2018, cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii viitoare.

În ședința care a avut loc la 13 iunie 2018, IMG și Comisia au prezentat observații orale.

În susținerea recursurilor formulate, prin care se solicită anularea hotărârii pronunțate în cauza T‑29/15 și, respectiv, a hotărârii pronunțate în cauza T‑381/15, IMG invocă patru motive în cauza C‑183/17 P ( 26 ) și cinci motive în cauza C‑184/17 P ( 27 ), care se suprapun parțial. În plus, în cauza C‑183/17 P, aceasta critică decizia Tribunalului de a respinge cererea sa de prezentare a raportului final al OLAF. În cauza C‑184/17 P, aceasta contestă respingerea cererii sale de despăgubire, precum și decizia Tribunalului de a declara inadmisibil și de a nu include în dosar avizul serviciului juridic al Comisiei cu privire la raportul respectiv.

În ceea ce privește Comisia, în recursurile incidente prezentate în cele două cauze, aceasta reproșează Tribunalului că a statuat că actele vizate de acțiunile în anulare introduse de IMG constituiau acte atacabile. În plus, în cauza C‑184/17 P, Comisia îi reproșează, cu titlu accesoriu, că nu a retras raportul final al OLAF din dosarul jurisdicțional.

În această ultimă privință, subliniem că cererile celor două părți referitoare la raportul respectiv par în prezent lipsite de obiect, întrucât din declarațiile orale ale Comisiei rezultă că, cu câteva zile înaintea ședinței în fața Curții, aceasta a comunicat în mod spontan IMG raportul în discuție și anexele sale, ceea ce aceasta din urmă a confirmat în ședință.

Pe de altă parte, amintim că numai excepțiile de inadmisibilitate invocate în recursurile incidente, pe lângă anumite aspecte ale celui de al doilea motiv al recursurilor formulate în aceste două cauze, precum și ale celui de al patrulea motiv în cauza C‑183/17 P și ale celui de al treilea motiv în cauza C‑184/17 P, vor face obiectul prezentelor concluzii specifice, care privesc principalele chestiuni de drept care vor fi evocate mai jos ( 28 ).

Recursurile incidente formulate de Comisie ridică probleme de ordin procedural, în special cu privire la admisibilitatea acțiunilor introduse în fața Tribunalului de către IMG, care trebuie examinate în prealabil, înainte de a analiza problemele de fond ridicate de recursurile formulate de aceasta din urmă.

În cadrul recursurilor sale incidente formulate în cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P ( 29 ), Comisia solicită anularea hotărârilor atacate, pentru motivul că Tribunalul ar fi săvârșit erori de drept atunci când a statuat că decizia din 16 decembrie 2014 și, respectiv, scrisoarea din 8 mai 2015 constituiau acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE și că, în consecință, acțiunile în anulare formulate de IMG împotriva acestor acte erau admisibile.

Ca răspuns, IMG susține că respingerea cauzelor de inadmisibilitate decisă de Tribunal este întemeiată. Suntem de acord cu acest din urmă punct de vedere, pentru motivele care urmează.

În susținerea pretențiilor sale, în primul rând, Comisia reproșează Tribunalului că a statuat că decizia din 16 decembrie 2014 și scrisoarea din 8 mai 2015 au produs efecte juridice obligatorii care afectează interesele IMG, cu toate că nu ar fi fost cazul, în opinia acestei instituții.

Amintim că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții și a Tribunalului, sunt susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare, în temeiul articolului 263 TFUE, toate actele instituțiilor Uniunii care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele terților în cauză, modificând în mod distinct situația juridică a acestora. Pentru a stabili dacă un act produce asemenea efecte, trebuie examinat în special obiectul, conținutul și substanța sa, precum și contextul factual și juridic în care a intervenit, precizându‑se că forma în care a fost adoptat este, în principiu, lipsită de relevanță în această privință ( 30 ).

În cauza C‑183/17 P, referitoare la decizia din 16 decembrie 2014, Comisia susține în esență că o entitate căreia această instituție i‑a încredințat o sarcină de execuție bugetară, precum IMG, nu ar avea dreptul să atace un act, de tipul deciziei respective, care încredințează sarcina respectivă unei alte entități pentru viitor, în speță GIZ ( 31 ).

Potrivit Comisiei, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că modificarea efectuată prin decizia din 16 decembrie 2014 a avut ca efect juridic privarea IMG de posibilitatea de a încheia un acord de delegare care i‑a fost acordată prin decizia de punere în aplicare inițială. În primul rând, aceasta susține că ar decurge din modul de redactare a articolului 84 din Regulamentul nr. 966/2012 ( 32 ) că o decizie de finanțare adoptată în acest temei, precum decizia din 16 decembrie 2014, este, prin natura sa, un act pur intern, care precedă atât eventualul angajament bugetar, cât și juridic al unei cheltuieli ( 33 ) și care, prin urmare, nu produce niciun efect juridic față de terți. În al doilea rând, aceasta susține că simpla menționare a numelui IMG în decizia de punere în aplicare inițială nu i‑a conferit dreptul ca un acord de delegare să fie încheiat ( 34 ), astfel încât modificarea acestui act, rezultată din înlocuirea cu GIZ ca entitate desemnată în scopul de a încheia un asemenea acord, nu ar fi putut avea decât efecte factuale, iar nu juridice, asupra situației IMG. În al treilea rând, aceasta susține că Tribunalul ar fi transpus în mod greșit în speță o jurisprudență care ar fi specifică pentru contractele de achiziții publice, în timp ce regimul de gestionare indirectă prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii ar fi foarte special.

Cu toate acestea, considerăm că diversele critici astfel formulate de Comisie sunt în parte nefondate și în parte inadmisibile. Astfel, pe de o parte, Tribunalul a statuat – în mod întemeiat în opinia noastră – că decizia din 16 decembrie 2014 nu poate fi considerată un act de natură internă ( 35 ), întrucât această decizie a avut mai exact ca obiect retragerea IMG a posibilității de a încheia un acord de delegare cu Comisia în temeiul dispozițiilor din Regulamentul nr. 966/2012 ( 36 ), și considerăm că jurisprudența invocată de Comisie nu poate conduce la o concluzie diferită ( 37 ). Pe de altă parte, deși este cert că IMG nu a avut desigur niciodată un drept dobândit ca această posibilitate să se concretizeze, nu este mai puțin adevărat că decizia contestată a avut drept efect juridic retragerea beneficiului unei asemenea oportunități entităţii interesate, în mod cert și definitiv, dat fiind că înlocuirea IMG cu GIZ a determinat pierderea de către IMG a calității sale de entitate însărcinată, după caz, cu executarea bugetului pentru proiectul în cauză ( 38 ). În sfârșit, în ceea ce privește ultimul argument menționat mai sus, întemeiat pe o presupusă transpunere incorectă a unei jurisprudențe care ar fi specifică contractelor de achiziții publice, este suficient, în opinia noastră, să se constate că nu este, în mod evident, motivat corespunzător cerințelor legale de către Comisie ( 39 ) pentru a putea fi luat în considerare de Curte ( 40 ).

Pe de altă parte, în cauza C‑184/17 P, referitoare la scrisoarea din 8 mai 2015, Comisia susține în esență că un organism delegat, precum IMG, nu are calitatea procesuală să atace un act, de tipul scrisorii respective, potrivit căruia această instituție i‑a indicat că nu i‑ar mai încredința sarcini de execuție bugetară până când există o certitudine absolută în ceea ce privește statutul său juridic ( 41 ).

În opinia Comisiei, scrisoarea contestată ar fi produs efecte pur factuale, iar nu juridice, precum și doar potențiale, iar nu reale, față de IMG. Aceasta invocă faptul că, în scrisoarea amintită, s‑a limitat să își exprime intenția de a nu mai încheia convenții cu IMG conform metodei privind gestiunea indirectă aplicabile organizațiilor internaționale, prevăzută de Regulamentul nr. 966/2012 ( 42 ), atât timp cât ar exista îndoieli cu privire la statutul juridic al entităţii interesate. Comisia adaugă că IMG nu avea un drept de a contracta, care ar fi fost dependent de voința Comisiei, și cu atât mai puțin un drept de a contracta, conform modalităților speciale în discuție, care sunt rezervate anumitor organizații.

Cu toate acestea, asemenea analizei efectuate mai sus în ceea ce privește decizia din 16 decembrie 2014, constatăm că scrisoarea din 8 mai 2015 a produs efecte juridice obligatorii, și nu numai factuale sau potențiale, asupra situației IMG, întrucât Comisia a exprimat în scrisoarea respectivă intenția sa actuală de a nu încheia noi acorduri de delegare cu entitatea interesată ( 43 ), act de natură decizională care a pus capăt imediat și în mod direct oricărei posibilități pentru IMG ca sarcini de execuție bugetară să îi fie încredințate în calitate de organizație internațională, până la noi dispoziții.

În consecință, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept, în cele două hotărâri atacate, prin faptul că a statuat că decizia din 16 decembrie 2014 și, respectiv, scrisoarea din 8 mai 2015 au produs efecte juridice obligatorii, de natură să afecteze în mod grav interesele IMG, și că, prin urmare, cele două acte menționate în acțiunile introduse de aceasta erau într‑adevăr atacabile în acest sens în temeiul articolului 263 TFUE.

În al doilea rând, doar în cauza C‑183/17 P, Comisia reproșează, în plus, Tribunalului că a respins cealaltă excepție de inadmisibilitate pe care o invocase în fața acestuia. În această privință, Comisia îi reproșează că a considerat că decizia contestată din 16 decembrie 2014 nu constituia un act pur confirmativ al scrisorii din 25 aprilie 2014, prin care această instituție a informat IMG cu privire la adoptarea măsurilor asigurătorii la 26 februarie 2014. La rândul său, IMG consideră că Tribunalul a respins această cauză de inadmisibilitate în mod întemeiat. Acesta este și punctul nostru de vedere.

În primul rând, în opinia Comisiei, Tribunalul a considerat în mod greşit că apăruse un „element nou” prin faptul că decizia din 16 decembrie 2014 excludea „în mod definitiv” posibilitatea pentru IMG de a încheia un eventual acord de delegare, deși scrisoarea din 25 aprilie 2014 o exclusese în mod „temporar” sau „provizoriu” ( 44 ).

În această privință, amintim că reiese dintr‑o jurisprudență constantă, pe de o parte, că este inadmisibilă o acțiune în anulare formulată împotriva unui act pur confirmativ al unei alte decizii devenite definitivă ( 45 ) și, pe de altă parte, că aceasta este situația atunci când actul contestat nu conține niciun element de fapt sau de drept nou în raport cu decizia anterioară ( 46 ). Astfel, în această ipoteză, actul în cauză nu urmărește să producă efecte juridice obligatorii care să fie autonome în raport cu cele ale deciziei pe care o confirmă ( 47 ).

În speță, ar putea, la prima vedere, să se opună hotărârii atacate în cauză, astfel cum sugerează Comisia, faptul că decizia contestată a fost adoptată în cadrul acelorași circumstanțe de fapt ca și măsurile asigurătorii luate anterior, și anume ca urmare a unor îndoieli existente în ceea ce privește statutul de organizație internațională al IMG, astfel încât decizia în cauză nu ar conține niciun element nou ( 48 ). Cu toate acestea, ni se pare incontestabil că o serie de evenimente, care constituie date noi, au avut loc în intervalul de timp dintre actele în cauză și în special primirea de către Comisie a raportului final al OLAF la 15 decembrie 2014 ( 49 ).

Mai ales, considerăm că Tribunalul a reținut în mod întemeiat că respectivele măsuri asigurătorii erau într‑adevăr diferite de decizia din 16 decembrie 2014, în opinia noastră, atât în raport cu natura juridică a acestora, cât și cu consecințele acestora. Astfel cum a subliniat instanța respectivă, primele au avut drept efect suspendarea, doar cu titlu temporar ( 50 ), a posibilității ca IMG să încheie eventual un acord de delegare cu Comisia, în timp ce decizia contestată a avut drept efect excluderea, cu titlu permanent, a acestei posibilități, înlocuind numele IMG cu cel al GIZ ( 51 ). Astfel, decizia contestată nu se limitează să confirme substanța unui act anterior, ci prezintă elemente noi, în sensul jurisprudenței amintite mai sus, în măsura în care obiectul și întinderea sa juridică sunt diferite de cele care corespund măsurilor asigurătorii ( 52 ), cu privire la care entitatea interesată a fost informată prin scrisoarea din 25 aprilie 2014.

În al doilea rând, Comisia susține că, chiar dacă scrisoarea respectivă și decizia din 16 decembrie 2014 au fost adoptate în urma unor proceduri administrative distincte și au la bază temeiuri juridice diferite, astfel cum a arătat Tribunalul ( 53 ), o asemenea constatare ar fi lipsită de pertinență, din moment ce al doilea act nu ar fi cu atât mai puțin consecința directă și automată a primului act.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere, întrucât considerăm că, în conformitate cu criteriile de apreciere luate în considerare în mod repetat atât de către Curte, cât și de către Tribunal ( 54 ), decizia contestată s‑a înscris într‑un cadru normativ neechivalent și a produs efecte juridice autonome, în raport cu măsurile luate anterior, care, prin urmare, nu pot fi considerate ca fiind confirmate pur și simplu de aceasta.

Astfel, hotărârea atacată în cauza C‑183/17 P a subliniat, în mod întemeiat în opinia noastră, că Comisia luase măsurile asigurătorii în discuție în cadrul investigației OLAF cu privire la statutul de organizație internațională al IMG și pe baza dispozițiilor Regulamentului nr. 883/2013 privind executarea unei asemenea investigații ( 55 ), în timp ce decizia contestată a fost adoptată în cadrul programului de acțiune anual 2013 pentru Myanmar/Birmania care urmează a fi finanțat din bugetul general al Uniunii și pe baza dispozițiilor Regulamentului nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului respectiv. În continuare, Tribunalul a arătat în mod întemeiat că decizia pusă în discuție prezenta într‑adevăr un aspect nou ( 56 ), deoarece numai o acțiune în anulare îndreptată împotriva acestei decizii permitea IMG să conteste legalitatea măsurilor referitoare nu la investigația OLAF, în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 883/2013, ci la eventuala acordare de fonduri în cadrul programului de acțiune respectiv, în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 966/2012 ( 57 ).

Astfel, considerăm, contrar celor susținute de Comisie, că decizia din 16 decembrie 2014 nu constituia nicidecum prelungirea directă și necesară a măsurilor asigurătorii care au fost aduse la cunoștința IMG prin scrisoarea din 25 aprilie 2014 ( 58 ).

Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că hotărârile atacate în cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P nu sunt afectate de o eroare de drept în măsura în care Tribunalul a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate de Comisie în primă instanță. Întrucât cele două acte puse în discuție în fața acestei instanțe ( 59 ) erau într‑adevăr atacabile, acțiunile în anulare introduse de IMG împotriva acestora trebuiau declarate admisibile, astfel cum a statuat Tribunalul în mod întemeiat în opinia noastră. Prin urmare, considerăm că recursurile incidente formulate de Comisie în prezentele cauze nu pot fi admise.

Prin intermediul celui de al doilea motiv din recursurile formulate în cauzele C‑183/17 P și, respectiv, C‑184/17 P, care se întemeiază pe o încălcare a reglementării financiare ale Uniunii, pe o încălcare a obligației de motivare, precum și pe o denaturare a elementelor din dosar, IMG susține în esență că Tribunalul a statuat în mod greșit că decizia din 16 decembrie 2014 și scrisoarea din 8 mai 2015 provenite de la Comisie era justificate în mod corespunzător de îndoielile existente cu privire la statutul de organizație internațională al entităţii interesate.

În apărare, Comisia susține că cele două motive menționate sunt inadmisibile sau, altfel, vădit nefondate. În ceea ce ne privește, considerăm că aceste motive sunt admisibile, dar lipsite de temei, ținând seama de considerațiile prezentate mai jos, care se referă, mai întâi, la acela dintre argumentele IMG care ne pare cel mai important ( 60 ), apoi, în opinia noastră, la cele secundare.

În cadrul celui de al doilea motiv, IMG reproșează în principal Tribunalului că nu a efectuat un control adecvat al neregulilor pe care le‑a reproșat Comisiei în cele două cauze cu care a fost sesizată această instanță. Mai întâi, IMG susține că motivarea hotărârilor atacate ar fi eronată, în măsura în care entitatea interesată nu a putut avea acces, înainte de adoptarea celor două acte contestate, la declarațiile statelor care au fost obținute de OLAF ( 61 ). În continuare, aceasta susține că motivarea hotărârilor respective ar fi lacunară, în măsura în care Tribunalul nu explică motivele pentru care ar fi suficient, în raport cu dispozițiile relevante din reglementarea financiară a Uniunii ( 62 ), ca cinci state să pună la îndoială statutul de „organizație internațională” al IMG pentru a justifica faptul că această calitate i‑a putut fi negată în cele două acte contestate ( 63 ).

În apărare, Comisia afirmă că aceste critici ar fi inadmisibile în stadiul recursului, pentru motivul că, pe de o parte, ar ridica probleme de fapt, iar nu de drept și, pe de altă parte, ar rezulta din argumente care nu au fost invocate în primă instanță, prin urmare, noi. Comisia adaugă că, în orice caz, în ipoteza în care criticile respective ar fi considerate admisibile, acestea ar fi în mod vădit nefondate, întrucât acțiunile introduse în fața Tribunalului nu priveau problema dacă IMG era sau nu era o organizație internațională în sensul reglementării financiare a Uniunii ( 64 ), ci aveau ca obiect stabilirea dacă, având în vedere îndoielile existente privind statutul juridic al entităţii interesate, actele contestate se înscriau sau nu se înscriau în limitele puterii de apreciere de care dispunea Comisia pentru punerea în aplicare a bugetului Uniunii.

În ceea ce ne privește, considerăm, în primul rând, că criticile prezentate în aspectul vizat de cel de al doilea motiv sunt într‑adevăr admisibile, din moment ce, astfel cum a susținut IMG în replică, argumentația prezentată în acest cadru nu este nici de ordin factual, nici nouă. Astfel, pe de o parte, această argumentație se întemeiază pe pretinsa încălcare a unei norme de drept, întrucât pune în discuție temeinicia juridică, având în vedere reglementarea financiară a Uniunii, a raționamentului care a fost formulat în hotărârile atacate pentru a respinge acțiunile formulate de IMG. Pe de altă parte, ea reia în esență una dintre tezele care a fost deja susținută de IMG în primă instanță, și anume cea potrivit căreia Comisia nu ar fi respectat reglementarea menționată atunci când a adoptat actele contestate ( 65 ).

În al doilea rând, pe fond, suntem de acord cu punctul de vedere al Comisiei potrivit căruia teza astfel susținută de IMG este eronată, dat fiind că nici Comisia, nici, prin urmare, Tribunalul nu s‑au pronunțat cu privire la problema dacă IMG avea sau nu avea calitatea de „organizație internațională”, o lipsă a calificării juridice care constituie un element esențial în opinia noastră. Această instanță a examinat în realitate dacă, având în vedere îndoielile existente cu privire la acest subiect, Comisia putea decide în condiții de legalitate, cu alte cuvinte fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, nici o eroare de drept, să nu mai încredințeze sarcini de execuție bugetară IMG în această calitate, atât timp cât îndoielile în cauză nu ar fi înlăturate ( 66 ). Astfel, în fragmentele din hotărârile atacate criticate în cauză de reclamantă, Tribunalul își centrează analiza pe problema dacă, considerând că existau îndoieli cu privire la statutul de organizație internațională al IMG și deducând din acestea consecințele care rezultă din actele contestate, Comisia a depășit sau nu limitele marjei sale de apreciere și a încălcat condițiile prevăzute de dispozițiile aplicabile din reglementarea financiară a Uniunii ( 67 ). Tribunalul soluționează problemele respective printr‑un răspuns negativ, motivând această luare de poziție corespunzător cerințelor legale, în opinia noastră.

Având în vedere obiectul astfel definit al procedurilor în primă instanță, considerăm că nu este necesar, chiar lipsit de pertinență, să se examineze criticile formulate de IMG care constau în reproșul adus Tribunalului de a nu fi ținut seama de faptul că aceasta ar fi îndeplinit cele două condiții necesare pentru a fi o „organizație internațională” în sensul reglementării menționate ( 68 ), în pofida declarațiilor în cauză ale anumitor state presupuse a fi membre sau foste membre ale acestei entități, deoarece doar cinci state din șaisprezece ( 69 ) au formulat contestații cu privire la acest subiect ( 70 ). Astfel, considerăm că asemenea factori nu sunt, în orice caz, de natură să conducă la concluzia că Comisia ar fi săvârşit o eroare de drept exprimând îndoieli cu privire la statutul IMG de organizație internațională și deducând de aici consecințele menționate mai sus. În plus, considerăm că Tribunalul nu a utilizat în mod incorect puterea sa de control atunci când a ajuns la concluzia că, având în vedere dovezile depuse la dosar ( 71 ), era legitim și legal ca Comisia să decidă să nu mai încredințeze IMG sarcini de execuție a bugetului Uniunii, într‑o oarecare măsură ca metodă de precauție, atât timp cât problema statutului juridic al entităţii interesate nu ar fi fost clarificată.

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentele introductive ale IMG potrivit cărora îndoielile Comisiei se bazează pe elemente întemeiate pe investigația OLAF, deși entitatea interesată nu a avut posibilitatea să le conteste în timp util ( 72 ), ne vom limita să constatăm că aceste argumente nu privesc încălcarea reglementării financiare a Uniunii, care se află în centrul prezentului aspect al celui de al doilea motiv, ci respectarea dreptului la apărare, care va fi examinat în cadrul altor motive invocate în prezentele cauze ( 73 ), dat fiind că această problematică constituie obiectul principal al acestora din urmă.

Având în vedere toate aceste considerații, apreciem ca lipsite de temei criticile care au fost invocate de IMG în cadrul aspectului examinat mai sus al celui de doilea motiv al recursurilor în cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P.

În primul rând, la începutul celui de al doilea motiv al recursurilor în cauza C‑183/17 P și în cauza C‑184/17 P, IMG arată în esență că raționamentul formulat de Tribunal în hotărârile atacate s‑ar întemeia pe premisa unor motive afectate de o neregularitate, întrucât această instanță ar fi săvârșit o eroare de drept și ar fi denaturat elementele din dosar ( 74 ). Ea susține că instanța respectivă ar fi atribuit o motivare incorectă actelor contestate în cauzele respective, și anume decizia din 16 decembrie 2014 și, respectiv, scrisoarea din 8 mai 2015.

Observăm că este vorba în această situație, astfel cum arată chiar IMG și astfel cum obiectează Comisia, despre un argument care reiterează critici deja formulate în cadrul primelor motive ale recursurilor formulate în aceste două cauze, care nu fac obiectul prezentelor concluzii. Vom indica doar că, în opinia noastră, în fragmentele citate de IMG ( 75 ), Tribunalul a intenționat să expună nu motivarea cuprinsă în actele contestate înseși, astfel cum susține recurenta, ci contextul în care aceste acte s‑au înscris, în special pentru a delimita faptul că Comisia adusese la cunoștința IMG, anterior adoptării respectivelor acte, că avea îndoieli cu privire la statutul său juridic ( 76 ). Pretinsa neregularitate cu privire la motivele din hotărârile atacate care sunt vizate de IMG este, așadar, în mod vădit lipsită de temei, în măsura în care se bazează, în opinia noastră, pe o interpretare eronată a acestor hotărâri.

În al doilea rând, în cadrul celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑184/17 P, IMG invocă o denaturare a elementelor din dosar ( 77 ), reproșând Tribunalului că a considerat că entitatea interesată nu a furnizat elemente care să permită contestarea îndoielilor exprimate de Comisie, cu toate că aceasta a prezentat, în fața acestei instituții și, ulterior, în fața acestei instanțe, o serie de documente care să demonstreze că îndoielile respective nu erau fondate. Recurenta susține că ar reieși din cele opt înscrisuri vizate de ea „că cele cinci state în cauză[ ( 78 )] au semnat actul de constituire a IMG; că Norvegia a semnat statutele IMG; că Norvegia, Belgia și Portugalia au participat la reuniunile organismului de conducere al IMG. În plus, s‑a stabilit în două rânduri de către președintele reuniunii din 25 noiembrie 1994 că aceste cinci state membre au semnat actul de constituire a IMG și că, pe de altă parte, niciunul dintre aceste state nu a comunicat IMG că se retrăgea din IMG” ( 79 ). Comisia respinge această critică, contestând nu numai abordarea susținută de recurentă, ci și analiza înscrisurilor respective efectuată de aceasta din urmă ( 80 ).

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unui recurs, aprecierea de către Tribunal a forței probante a înscrisurilor din dosar nu poate, cu excepția cazurilor de încălcare a normelor în materie de sarcină și de administrare a probei și de denaturare a înscrisurilor respective, să fie repusă în discuție în fața Curții. În plus, un reclamant nu poate, sub pretextul invocării unei denaturări a elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, să vizeze în realitate obţinerea unei noi aprecieri a acestora, în special a valorii care trebuie să le fie atribuită, ceea ce nu este de competența Curții ( 81 ).

În speță, considerăm că, la punctele 102 și 106 din hotărârea pronunțată în cauza T‑381/15, care sunt criticate în special, Tribunalul a considerat în esență că, având în vedere elementele de probă furnizate de IMG, aceasta nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale că statele în discuție continuau să considere efectiv că erau membrele sale, în pofida declarațiilor pe care le formulaseră la OLAF. Considerăm că aprecierea elementelor de probă menționate, efectuată de Tribunal în scopul evaluării forței lor probante, nu relevă nicio denaturare a conținutului lor și că în special nicio inexactitate materială în interpretarea pe care a dat‑o acestora nu este pusă în evidență de IMG.

În al treilea rând, tot în cauza C‑184/17 P, IMG susține că Tribunalul nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare, susținând că hotărârea atacată ar conține, pe de o parte, motive contradictorii în ceea ce privește lipsa de incidență a luărilor de poziție ale Comisiei anterioare investigației OLAF și, pe de altă parte, motive contestabile în măsura în care ar privi punerea în discuție a financial backing (garanție financiare) a IMG în urma contestațiilor formulate de anumite state ( 82 ).

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul nu este obligat să motiveze fiecare dintre alegerile sale în cazul în care reține, în susținerea deciziei sale, un element de probă cu prioritate faţă de altul. Cu toate acestea, motivarea hotărârii sale trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea entităţilor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional ( 83 ).

În speță, în ceea ce privește prima critică menționată mai sus, care vizează punctul 105 din hotărârea pronunțată în cauza T‑381/15 în afara contextului său, observăm că, în lumina punctelor care precedă fragmentul contestat ( 84 ), reiese fără echivoc că Tribunalul a intenționat să înlăture argumentul IMG întemeiat pe faptul că Comisia a considerat‑o în trecut organizație internațională, arătând că aceste luări de poziție erau anterioare îndoielilor care au rezultat din investigația OLAF, îndoieli care au determinat această instituție să își schimbe poziția și care constituie elementul esențial al concluziilor deduse de Tribunal. Faptul că această instanță nu a ținut seama, după cum se presupune, de elementele comunicate de IMG în cursul investigației OLAF, conform reproșului formulat de entitatea interesată, nu poate fi considerat, în opinia noastră, drept o contradicție, nici nu poate repune în discuție caracterul suficient al motivării adoptate la punctul în discuție ( 85 ). Prin urmare, prezenta critică poate fi doar respinsă.

În ceea ce privește a doua critică menționată mai sus, care vizează punctele 102 și 108 din aceeași hotărâre, observăm că IMG reproșează în esență Tribunalului că a considerat că declarațiile statelor care au contestat calitatea de membre ale entității respective ar trebui să se opună ca aceasta să fie calificată drept organizație internațională, deoarece acest lucru ar conduce la pierderea sprijinului lor financiar, în timp ce, potrivit IMG, acest din urmă parametru nu ar fi o condiție necesară, în raport cu reglementarea financiară din 2012, pentru ca o asemenea calificare să fie dobândită ( 86 ). Cu toate acestea, în opinia noastră, reiese din examinarea celor două puncte astfel criticate că Tribunalul nu a formulat nicidecum astfel de motive ( 87 ) și că raționamentul formulat în acestea este clar în sine și de natură să motiveze concluzia pe care urmărește să o susțină, astfel încât critica respectivă este în mod vădit lipsită de temei.

Decurge, în opinia noastră, din considerațiile care precedă că punctele din hotărârea atacată vizate de aceste două critici nu sunt afectate de o încălcare a obligației de motivare.

În concluzie, considerăm că al doilea motiv al recursurilor formulate de IMG în cauzele C‑183/17 P și C‑184/17 P trebuie respins ca nefondat.

Trebuie, în opinia noastră, ca argumentele întemeiate pe o eventuală încălcare a dreptului la apărare care sunt prezentate de IMG în cadrul celui de al patrulea motiv de recurs în cauza C‑183/17 P și, respectiv, al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑184/17 P, să facă obiectul unei analize suplimentare, dat totuși separată, întrucât formularea motivelor respective prezintă anumite puncte comune, dar și câteva diferențe.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs în cauza C‑183/17 P, IMG reproșează Tribunalului că a săvârșit, în hotărârea atacată ( 88 ), o încălcare a principiului bunei administrări și o încălcare a dreptului de a fi ascultat ( 89 ). Asemenea Comisiei, care respinge aceste argumente în memoriul său în răspuns ( 90 ), considerăm că motivul respectiv este lipsit de temei, chiar vădit nefondat, pentru următoarele motive.

În primul rând, făcând trimitere la o hotărâre a Tribunalului privind dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înaintea adoptării unei decizii care îi cauzează prejudicii ( 91 ), IMG susține că, în speță, ea nu ar fi fost informată cu privire la motivele exacte pentru care Comisia se îndoia de statutul său de organizație internațională și nu ar fi avut oportunitatea de a‑și prezenta punctul de vedere cu privire la acest subiect, înainte ca respectiva instituție să adopte decizia contestată, și anume decizia din 16 decembrie 2014.

Amintim că dreptul de a fi ascultat este consacrat de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care garantează dreptul la o bună administrare. Potrivit alineatului (2) litera (a) al articolului 41 menționat, acest din urmă drept presupune printre altele dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere. Potrivit unei jurisprudențe constante, acest lucru presupune ca destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii să aibă posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia, astfel încât observațiile sale orale sau scrise să poată eventual influența conținutul respectivei decizii, sau chiar să repună în discuție adoptarea acesteia ( 92 ).

În speță, considerăm că, în urma unei analize aprofundate a elementelor de fapt și fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a statuat că Comisia a informat suficient IMG cu privire la originea îndoielilor pe care le avea în legătură cu statutul juridic al acesteia din urmă și i‑a oferit în mod valabil oportunitatea de a‑și exprima argumentele într‑o etapă prealabilă, în cadrul diferitelor mesaje care au fost schimbate cu privire la acest subiect înainte de adoptarea deciziei contestate, și că, prin urmare, dreptul IMG de a fi ascultată a fost într‑adevăr respectat ( 93 ).

În al doilea rând, IMG reproșează Tribunalului că nu a stabilit un just echilibru între protejarea confidențialității investigațiilor OLAF și garantarea dreptului fundamental al entităţii interesate de a fi ascultată. În opinia acesteia, instanța respectivă ar fi considerat în mod greșit că păstrarea confidențialității respective putea justifica faptul că Comisia nu a pus la dispoziția IMG raportul final al OLAF, la care această instituție a avut acces chiar înainte de adoptarea deciziei din 16 decembrie 2014 ( 94 ). IMG se referă în special la punctul 142 din hotărârea pronunțată în cauza T‑29/15, în care se menționează „elemente noi” care ar fi fost evocate de Comisie.

În această privință, subliniem că, în legătură cu dreptul de a fi ascultat amintit mai sus ( 95 ), articolul 41 alineatul (2) litera (b) din cartă garantează dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional. Or, Regulamentul nr. 883/2013, privind investigațiile efectuate de OLAF, prevede la articolul 10 alineatele (1)-(3) că informațiile transmise sau obținute în cursul unor asemenea investigații se bucură de protecție și că instituțiile Uniunii au obligația de a asigura respectarea confidențialității acestor informații. În plus, în timp ce articolul 11 alineatele (3)-(5) din regulamentul menționat prevede transmiterea raportului de investigație întocmit de OLAF autorităților naționale competente sau instituțiilor în cauză, nicio dispoziție din acest instrument nu prevede transmiterea către persoana care a făcut obiectul investigației ( 96 ). Astfel cum a considerat Tribunalul în mod repetat, în mod întemeiat în opinia noastră, în cauze referitoare la o problematică similară cu cea examinată aici, din cadrul legislativ aplicabil OLAF reiese că doar dacă autoritățile destinatare ale raportului acestui oficiu intenționează să adopte acte care cauzează prejudicii persoanei vizate, întemeindu‑se pe un asemenea raport, acestea ar trebui, în conformitate cu normele de procedură care li se aplică, să acorde acestei persoane acces la raportul respectiv pentru a‑i permite să își exercite dreptul la apărare ( 97 ).

În prezenta cauză C‑183/17 P, considerăm că, întrucât Comisia a intenționat să își întemeieze decizia din 16 decembrie 2014 – care cauzează prejudicii IMG ( 98 ) – în mod direct pe raportul final al OLAF ( 99 ), aceasta ar fi trebuit, desigur, să permită entităţii interesate să aibă acces la conținutul raportului respectiv și să îi ofere posibilitatea de a‑și prezenta argumente în apărare ( 100 ), mai ales în cazul în care s‑ar dovedi că acest document ar conține elemente noi susceptibile să fie reținute în privinţa sa de Comisie.

Cu toate acestea, observăm mai întâi că, la o lectură a hotărârii atacate, rezultă că Tribunalul a evocat, în mai multe rânduri, echilibrul care trebuie găsit între eventuala comunicare de către Comisie a unor „elemente noi” care figurează în dosarul său și necesitatea de a proteja confidențialitatea investigației OLAF, și aceasta nu în lumina raportului final al OLAF, după cum lasă IMG să se înțeleagă în recursul său, ci în raport cu scrisoarea din 25 aprilie 2014 ( 101 ). Or, observăm că scrisoarea respectivă a fost trimisă IMG de către Comisie într‑un moment în care investigația OLAF era încă în curs de desfășurare și în care protecția acestei confidențialități era, așadar, deosebit de necesară. În plus, rezultă din constatările efectuate de Tribunal, pe de o parte, că scrisoarea din 25 aprilie 2014 menționează că „noile elemente” care rezultă din această investigație au avut doar rolul de a confirma îndoielile privind statutul IMG pe care Comisia le‑a exprimat deja ( 102 ) și, pe de altă parte, că IMG nu a contestat de altfel, în fața acestei instanțe, că Comisia era obligată, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 883/2013, să păstreze această confidențialitate, precum și, prin urmare, să nu divulge detaliile cu privire la aceste elemente noi ( 103 ).

În plus și în orice caz, Tribunalul a considerat, în mod întemeiat în opinia noastră, că, în pofida caracterului pretins limitat al informațiilor pe care Comisia le‑a oferit IMG, nu este mai puțin adevărat că aceasta a avut într‑adevăr cunoștință de motivele pentru care a fost adoptată decizia din 16 decembrie 2014, în special ca urmare a scrisorii din 25 aprilie 2014 ( 104 ), cu un grad suficient de precizie pentru ca entitatea interesată să fi avut posibilitatea de a‑și prezenta apărarea anterior acestei decizii în cazul în care ar fi intenționat acest lucru ( 105 ). Astfel, după cum au subliniat deja alți avocați generali ( 106 ), accesul la informațiile deținute de o instituție a Uniunii nu reprezintă un scop în sine, ci trebuie să ofere entităţii interesate posibilitatea de a se apăra, astfel încât anularea unui act nu ar trebui pronunțată atunci când s‑a constatat că o presupusă neregulă nu a avut nicio incidență asupra exercitării dreptului la apărare. Adăugăm că aprecierea circumstanțelor de fapt care a fost efectuată de Tribunal în această privință nu poate fi repusă în discuție în cadrul prezentului recurs, din moment ce nicio denaturare nu este dovedită și nici chiar invocată la acest nivel ( 107 ).

În consecință, considerăm că hotărârea atacată, și mai ales punctul 142 din aceasta, care este în special criticat de IMG cu privire la acest subiect, conține o motivare care nu este afectată de erori de drept în măsura în care se referă la echilibrul necesar între confidențialitatea investigației efectuate de OLAF și posibilitatea ca entitatea interesată să își exercite dreptul la apărare.

În al treilea rând, IMG critică în special raționamentul formulat de Tribunal la punctul 143 din hotărârea pronunțată în cauza T‑29/15 din trei perspective. Primo, IMG invocă o nerespectare a obligației de bună administrare în ceea ce privește legătura așa‑numită directă între măsurile adoptate anterior de Comisie și decizia contestată. Secundo, aceasta reiterează argumentul său potrivit căruia Comisia nu ar fi respectat dreptul său de a fi ascultată înainte de luarea acestei decizii cu privire la îndoielile invocate. Terzo, IMG susține că trebuia să demonstreze în fața Tribunalului nu că rezultatul procedurii ar fi fost diferit, ci doar că ar fi putut fi diferit în cazul în care ar fi avut posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere.

În ceea ce privește prima critică, nu suntem de acord cu analiza efectuată de IMG potrivit căreia Tribunalul ar fi statuat în mod greșit că decizia din 16 decembrie 2014 era „consecința directă” a unor acte care au precedat‑o ( 108 ), chiar dacă, în opinia recurentei, aceste acte și apoi această decizie au intervenit la interval de mai multe luni, că raportul final al OLAF a fost primit de Comisie între timp și că aceasta nu poate să își fi concretizat poziția încă din stadiul măsurilor asigurătorii pe care le‑a luat anterior. Astfel, considerăm că, la punctul 143 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat în realitate să considere, în mod întemeiat în opinia noastră, că decizia contestată rezulta în mod direct din existența unor îndoieli cu privire la statutul juridic al IMG, care fuseseră deja aduse la cunoștința acesteia ( 109 ), și că entitatea interesată fusese, așadar, informată cu privire la faptul că, în lipsa unor indicații din partea sa care să permită înlăturarea acestor îndoieli, nu i s‑ar putea încredința execuția bugetară pentru proiectul menționat în decizia de punere în aplicare inițială.

În ceea ce privește a doua critică, referitoare la dreptul IMG de a‑și putea exercita dreptul la apărare, este suficient să se constate că această critică nu este fondată, pentru motivele prezentate mai sus ( 110 ).

În ceea ce privește a treia critică, potrivit căreia se pretinde că Tribunalul ar fi impus ca IMG să demonstreze impactul real al încălcării invocate a dreptului de a fi ascultată asupra rezultatului procedurii în cauză, în timp ce jurisprudența ( 111 ) ar impune doar obligația de a face dovada unui impact potențial, considerăm că această instanță nu a săvârșit o eroare de drept. În conformitate cu jurisprudența constantă la care Tribunalul face referire, în prezența unei eventuale neregularități procedurale, revine instanței obligația de a verifica dacă, în funcție de circumstanțele de fapt și de drept ale speței, procedura în cauză ar fi putut conduce la un rezultat diferit în cazul în care reclamantul ar fi putut să își asigure mai bine apărarea în lipsa acestei neregularități ( 112 ). În consecință, în hotărârea atacată, Tribunalul a putut în mod întemeiat să considere ( 113 ), în cadrul aprecierii suverane a faptelor, că nu s‑a dovedit, având în vedere atât argumentele prezentate de IMG, cât și elementele care figurează în dosarul jurisdicțional, că rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit în cazul în care Comisia ar fi informat entitatea interesată în mod specific cu privire la intenția sa de a adopta decizia din 16 decembrie 2014.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, apreciem că al patrulea motiv de recurs invocat în cauza C‑183/17 P trebuie respins ca lipsit de temei.

În cauza C‑184/17 P, al treilea motiv de recurs prezentat de IMG ( 114 ) se suprapune în parte cu al patrulea motiv de recurs în cauza C‑183/17 P evocat mai sus, întrucât se întemeiază pe o încălcare a dreptului la apărare care este invocată pe baza unor argumente analoge cu cele prezentate în susținerea acestuia din urmă, dar, în plus, se întemeiază pe o încălcare a obligației de motivare și pe o denaturare a elementelor de probă care nu sunt invocate în cauza C‑183/17 P ( 115 ). Asemenea Comisiei ( 116 ), considerăm că al treilea motiv menționat este de asemenea lipsit de temei, pentru următoarele motive.

În primul rând, IMG reproșează Tribunalului în esență că nu a dedus consecințele din propria constatare potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să adopte decizia care rezultă din scrisoarea din 8 mai 2015 numai după ce a permis entităţii interesate să ia cunoștință de raportul final al OLAF.

Având în vedere jurisprudența citată anterior referitoare la posibilitatea de acces la documentele confidențiale întocmite de OLAF ( 117 ), Tribunalul a putut decide, fără să existe, în opinia noastră, o contradicție de motive și printr‑o apreciere a faptelor nedenaturată ( 118 ), că raportul final al OLAF ar fi trebuit, desigur, să fie adus în prealabil la cunoștința IMG de către Comisie ( 119 ), dar că, în circumstanței speței, neregularitatea constatată nu a avut însă niciun impact determinant asupra dreptului la apărare al entităţii interesate, din moment ce aceasta a avut oportunitatea de a‑și prezenta observațiile, în mai multe rânduri și înaintea scrisorii contestate, referitor la îndoielile exprimate cu privire la statutul său juridic ( 120 ).

În al doilea rând, IMG susține că ea ar fi trebuit să își poată expune argumentele atât în ceea ce privește elementele pe care Comisia intenționa să își întemeieze decizia, cât și în privința proiectului de decizie în sine ( 121 ).

Cu toate acestea, contrar celor susținute cu insistență de IMG în prezenta cauză C‑184/17 P, considerăm că reiese din jurisprudența relevantă că dreptul de a fi ascultat anterior adoptării unei decizii cauzatoare de prejudicii presupune ca persoana în cauză să își poată exprima punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia, dar nu și cu privire la conținutul deciziei preconizate, astfel încât proiectul ar trebui să îi fie prezentat în prealabil ( 122 ).

În al treilea rând, IMG susține că nu îi revenea ei, ci Comisiei, sarcina de a dovedi că rezultatul ar fi putut fi diferit în cazul în care adoptarea deciziei contestate nu ar fi fost afectată de neregularitatea în cauză ( 123 ).

Cu toate acestea, rezultă, în opinia noastră, din jurisprudența amintită în hotărârea atacată și evocată mai sus ( 124 ) că, atunci când consideră că este în prezența unei neregularități procedurale, instanța trebuie să verifice dacă procedura în cauză ar fi putut produce un rezultat diferit în lipsa acestei neregularități, ținând seama de circumstanțele specifice ale speței, precum și în raport cu ansamblul elementelor de probă depuse în cadrul dezbaterilor, în special cele furnizate de partea care se prevalează de neregularitatea respectivă ( 125 ). Or, considerăm că fragmentul din hotărârea atacată care este criticat în mod specific de IMG în această privință cuprinde o analiză aprofundată a argumentelor care au fost prezentate de aceasta în fața Tribunalului, precum și a elementelor din dosarul său jurisdicțional ( 126 ), analiză pe care această instanță a putut să o deducă, fără a săvârși vreo eroare de drept și fără a denatura elementele de probă, că nu s‑a demonstrat că, în lipsa neregularității în cauză ( 127 ), Comisia ar fi putut adopta o decizie diferită de cea care rezultă din scrisoarea contestată ( 128 ).

Prin urmare, considerăm că al treilea motiv al recursului formulat de IMG în cauza C‑184/17 P trebuie respins ca lipsit de temei.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: – respingerea ca nefondate a recursurilor incidente formulate de Comisia Europeană în cauzele conexate C‑183/17 P și C‑184/17 P și, – fără a aduce atingere temeiniciei celorlalte motive ale recursurilor formulate de International Management Group, nici cererii cu privire la cheltuielile de judecată, respingerea celui de al doilea și a celui de al patrulea motiv în cauza C‑183/17 P, precum și a celui de al doilea și a celui de al treilea motiv în cauza C‑184/17 P ca fiind nefondate.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 27 septembrie 2018 ( 1 )