Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 26 aprilie 2018.#Danieli & C. Officine Meccaniche SpA ș.a. împotriva Regionale Geschäftsstelle Leoben des Arbeitsmarktservice.#Cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgerichtshof.#Trimitere preliminară – Aderarea noilor state membre – Republica Croația – Măsuri tranzitorii – Libera prestare a serviciilor – Directiva 96/71/CE – Detașare de lucrători – Detașare a unor resortisanți croați și a unor resortisanți ai statelor terțe în Austria prin intermediul unei întreprinderi cu sediul în Italia.#Cauza C-18/17.

În prezenta procedură, se solicită Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă Republica Austria este îndreptățită să solicite lucrătorilor detașați la o întreprindere italiană care furnizează o prestație de servicii în Austria să dețină un permis de muncă atunci când (i) acești lucrători sunt resortisanți croați angajați de o întreprindere croată sau (ii) acești lucrători sunt resortisanți ai unor țări terțe angajați în mod legal de o altă întreprindere italiană.

În cele ce urmează, vom explica motivul pentru care, potrivit dreptului Uniunii, Republica Austria poate solicita, în conformitate cu articolele 56 și 57 TFUE coroborate cu dispozițiile tranzitorii prevăzute în capitolul 2 din anexa V la Actul de aderare din 2012 ( 2 ), resortisanților croați detașați la o întreprindere italiană care furnizează o prestație de servicii în Austria să dețină un permis de muncă. Pe de altă parte, în temeiul articolelor 56 și 57 TFUE, aceasta nu poate aplica o asemenea cerință în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe detașați la întreprinderea italiană prestatoare de servicii în Austria, având în vedere faptul că aceștia sunt angajați în mod legal în Italia.

Condițiile de aderare a Republicii Croația la Uniunea Europeană sunt prevăzute în Actul de aderare din 2012. Articolul 18 din acest act prevede că măsurile enumerate în anexa V la acesta se aplică în condițiile stabilite de anexa respectivă.

Anexa V la Actul de aderare din 2012 este intitulată „Lista menționată la articolul 18 din Actul de aderare: măsuri tranzitorii”. Capitolul 2 din aceasta este consacrat măsurilor tranzitorii privind libera circulație a persoanelor. Acesta prevede: „1. Articolul 45 și articolul 56 primul paragraf din TFUE se aplică pe deplin numai în ceea ce privește libertatea de circulație a lucrătorilor și libertatea de a presta servicii care implică circulația temporară a lucrătorilor, astfel cum sunt definite la articolul 1 din Directiva 96/71/CE, dintre Croația, pe de o parte, și fiecare dintre actualele state membre, pe de altă parte, sub rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite la punctele 2-13. 2. Prin derogare de la articolele 1-6 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 și până la sfârșitul unei perioade de doi ani după data aderării, actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acorduri bilaterale, care reglementează accesul resortisanților croați pe piața forței de muncă din fiecare din aceste state. Actualele state membre pot continua să aplice aceste măsuri până la expirarea unei perioade de cinci ani după data aderării. Resortisanții croați care muncesc legal într‑un [actual] stat membru la data aderării și care sunt admiși pe piața forței de muncă pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni vor putea beneficia de acces pe piața forței de muncă din acest stat membru, dar nu și pe piața forței de muncă din celelalte state membre care aplică măsuri de drept intern. Resortisanții croați admiși după aderare pe piața forței de muncă dintr‑un [actual] stat membru pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni beneficiază de aceleași drepturi. Resortisanții croați menționați la paragrafele al doilea și al treilea încetează să beneficieze de drepturile prevăzute la aceste paragrafe în cazul în care părăsesc voluntar piața forței de muncă din actualul stat membru în cauză. Resortisanții croați care muncesc legal într‑un [actual] stat membru la data aderării sau în perioada în care se aplică măsurile de drept intern și care sunt admiși pe piața forței de muncă din acest stat membru pentru o perioadă de mai puțin de 12 luni nu beneficiază de drepturile prevăzute la paragrafele al doilea și al treilea. […] 12. Pentru a face față perturbărilor grave sau riscului producerii unor asemenea perturbări în anumite sectoare sensibile de servicii de pe piața forței de muncă din Germania și Austria, care ar putea apărea în anumite regiuni ca urmare a prestării transnaționale de servicii, astfel cum este definită în articolul 1 din Directiva 96/71/CE, și în măsura în care acestea se aplică liberei circulații a lucrătorilor croați, în temeiul dispozițiilor tranzitorii stabilite mai sus, măsuri de drept intern sau cele care rezultă din acorduri bilaterale, Germania și Austria pot deroga, după notificarea Comisiei, de la articolul 56 primul paragraf din TFUE în vederea limitării, în contextul prestării de servicii de către societățile stabilite în Croația, circulației temporare a lucrătorilor al căror drept de a munci în Germania și Austria face obiectul măsurilor de drept intern.”

Lista sectoarelor de servicii care pot face obiectul derogării prevăzute la punctul 12 include, printre altele, activități din domeniul construcțiilor, astfel cum acestea sunt definite în această dispoziție.

Directiva 96/71 prevede normele care reglementează detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii.

Articolul 1 reglementează domeniul de aplicare al directivei. Acesta prevede: „(1) Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru. […] (3) Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnațional: (a) detașarea unui lucrător, în numele întreprinderii sau sub coordonarea acesteia, pe teritoriul unui stat membru, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detașările și destinatarul prestării de servicii care își desfășoară activitatea în statul membru respectiv, dacă există un raport de muncă între întreprinderea care face detașarea și lucrător pe perioada detașării sau (b) detașarea unui lucrător pe teritoriul unui stat membru la o unitate sau întreprindere care aparține grupului, dacă există un raport de muncă între întreprinderea care face detașarea și lucrător pe perioada detașării sau (c) detașarea, în calitate de întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau întreprindere care a pus la dispoziție un lucrător, a unui lucrător la o întreprindere utilizatoare înființată sau care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport de muncă între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderea care a pus la dispoziție lucrătorul și lucrător pe perioada detașării.”

Potrivit articolului 3 din directivă, statele membre se asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condițiile de muncă și de încadrare în muncă, astfel cum sunt definite prin acte cu putere de lege sau, după caz, prin convenții colective, privind perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor anuale plătite, salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare, condițiile de punere la dispoziție a lucrătorilor, securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă, măsurile de protecție aplicabile condițiilor de muncă și de încadrare în muncă a femeilor însărcinate sau care au născut de curând, a copiilor și a tinerilor, egalitatea de tratament între bărbați și femei, precum și alte dispoziții în materie de nediscriminare.

Articolul 18 din Ausländerbeschäftigungsgesetz (Legea privind încadrarea în muncă a cetățenilor străini, denumită în continuare și „AuslBG”) ( 4 ) prevede: „Lucrători străini detașați Condiții în materie de încadrare în muncă; permis de detașare (1) În măsura în care prezenta lege nu prevede altfel, un permis de muncă este necesar pentru cetățenii străini angajați în Austria de un angajator străin care nu are sediul pe teritoriul federal. Dacă aceste lucrări nu au o durată mai mare de șase luni, cetățenii străini trebuie să dețină un permis de detașare, care poate fi eliberat pentru o perioadă de cel mult patru luni. […] (12) Cetățenii străini care sunt detașați în Austria de o întreprindere cu sediul într‑un alt stat membru al Spațiului Economic European în scopul prestării unei munci cu caracter temporar nu necesită permis de muncă sau de detașare dacă: 1. sunt autorizați în mod corespunzător, pentru o perioadă care depășește durata detașării în Austria, să exercite o activitate în statul în care se află locul de desfășurare a activității și dacă sunt angajați în mod legal în cadrul întreprinderii care îi detașează, precum și atunci când 2 sunt respectate condițiile de salarizare și de muncă prevăzute de dreptul austriac […], precum și dispozițiile aplicabile în materia securității sociale. Agenția centrală de coordonare a controlului încadrării ilegale în muncă din cadrul Ministerului Federal al Finanțelor […] trebuie să transmită neîntârziat declarația de încadrare în muncă a lucrătorilor străini detașați agenției regionale competente a oficiului pentru ocuparea forței de muncă […]. Ca urmare a transmiterii înregistrării, agenția regională a oficiului pentru ocuparea forței de muncă trebuie în termen de două săptămâni fie să informeze întreprinderea și angajatorul beneficiar al serviciilor în legătură cu faptul că toate condițiile au fost îndeplinite (în continuare „confirmarea detașării în Uniune”), fie să refuze detașarea în cazul în care respectivele condiții nu au fost îndeplinite.[…]” Agenția centrală de coordonare a controlului încadrării ilegale în muncă din cadrul Ministerului Federal al Finanțelor […] trebuie să transmită neîntârziat declarația de încadrare în muncă a lucrătorilor străini detașați agenției regionale competente a oficiului pentru ocuparea forței de muncă […]. Ca urmare a transmiterii înregistrării, agenția regională a oficiului pentru ocuparea forței de muncă trebuie în termen de două săptămâni fie să informeze întreprinderea și angajatorul beneficiar al serviciilor în legătură cu faptul că toate condițiile au fost îndeplinite (în continuare „confirmarea detașării în Uniune”), fie să refuze detașarea în cazul în care respectivele condiții nu au fost îndeplinite.[…]”

Articolul 32a din Legea privind încadrarea în muncă a cetățenilor străini, referitor la dispoziții tranzitorii privind extinderea Uniunii Europene, prevede: „(1) Resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene care au aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 în temeiul Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană […] nu beneficiază de libera circulație a lucrătorilor […] cu excepția cazului în care sunt membri de familie ai unui cetățean SEE cu drept de ședere în UE […]. […] (11) În temeiul [Actului de aderare din 2012], alineatele (1)-(9) se aplică prin analogie, începând cu aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană, cetățenilor Republicii Croația și angajatorilor cu sediul în Republica Croația.”

Prezenta cauză este consecința unui litigiu survenit între societatea Danieli & C. Officine Meccaniche SpA (denumită în continuare „Danieli”), patru resortisanți croați și un resortisant rus și unul belarus (denumiți, împreună, „reclamanții”), pe de o parte, și Arbeitsmarktservice Leoben (Agenția regională din Leoben a Oficiului pentru Ocuparea Forței de Muncă, Austria), pe de altă parte.

Danieli, o întreprindere cu sediul în Italia, a acceptat încheierea unui contract propus de o întreprindere austriacă în vederea construirii unui laminor de sârmă în Austria. Danieli face parte din grupul de companii care include societatea DS d.o.o. cu sediul în Croația (denumită în continuare „angajatorul din Croația”) și societatea DA‑S.p.A., cu sediul în Italia (denumită în continuare „angajatorul din Italia”). Pentru a finaliza proiectul de construcție, societatea Danieli a dorit să pună la dispoziție forță de muncă detașată de la angajatorul din Croația și de la cel din Italia.

Mai precis, Danieli a dorit să pună la dispoziție patru resortisanți croați, angajați de angajatorul din Croația și asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale din Croația. Această societate a dorit de asemenea să pună la dispoziție doi resortisanți ai țărilor terțe, un resortisant rus și un resortisant belarus, angajați de angajatorul din Italia și asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale din Italia.

La 18 ianuarie 2016, Danieli a înregistrat lucrătorii menționați mai sus la autoritatea competentă și a depus cereri de confirmare a detașărilor în Uniune în legătură cu aceștia.

După cum se poate observa din decizia de trimitere, Danieli a precizat că lucrătorii în cauză nu erau angajați de aceasta din urmă, ci ar fi fost detașați la aceasta de angajatorul din Croația și, respectiv, de angajatorul din Italia în vederea finalizării proiectului din Austria.

Agenția regională din Leoben a Oficiului pentru Ocuparea Forței de Muncă a respins cererile de confirmare a detașării resortisanților străini pe teritoriul SEE în conformitate cu articolul 18 alineatul (12) din Legea privind încadrarea în muncă a cetățenilor străini și a interzis detașarea acestora.

Împotriva acestei decizii au fost formulate ulterior căi de atac. Aceste căi de atac au fost respinse de Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria) ca nefondate. Potrivit acestei instanțe, detașările nu intrau în domeniul de aplicare al Directivei 96/71. În opinia acestei instanțe, directiva nu era aplicabilă, întrucât nu a existat niciun raport de muncă între Danieli și lucrătorii pe care întreprinderea respectivă dorea să îi pună la dispoziție pentru realizarea proiectului în Austria.

Ulterior, au fost formulate acțiuni împotriva acestei decizii la Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria). Având îndoieli cu privire la corecta interpretare a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii, această instanță a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolele 56 și 57 TFUE, Directiva [96/71] [și capitolul 2, Libera circulație a persoanelor, alineatele (2) și (12)] din anexa V la [Actul de aderare din 2012] trebuie interpretate în sensul că Austria este îndreptățită să restricționeze detașarea lucrătorilor care sunt angajați în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Croația prin impunerea obligației de a deține un permis de muncă, în cazul în care această detașare are loc prin punerea forței de muncă la dispoziția unei societăți cu sediul în Italia în scopul prestării de servicii de către o societate italiană în Austria, iar activitatea lucrătorilor croați pentru societatea italiană la construirea unui laminor de sârmă în Austria se rezumă la prestarea acestui serviciu în Austria, iar între ei și societatea italiană nu există raporturi de muncă? 2) Articolele 56 și 57 TFUE și Directiva [96/71] trebuie interpretate în sensul că Austria este îndreptățită să restricționeze, prin cerința deținerii unui permis de muncă, detașarea lucrătorilor ruși și belaruși angajați în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Italia, în cazul în care această detașare are loc prin punerea forței de muncă la dispoziția unei a doua societăți rezidente în Italia în scopul prestării de servicii de către cea de a doua societate în Austria, iar activitatea lucrătorilor ruși, respectiv belaruși pentru cea de a doua societate se rezumă la prestarea acestui serviciu în Austria, iar între ei și cea de a doua societate nu există raporturi de muncă?”

Reclamanții, guvernele austriac, german și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Toate aceste părți, cu excepția guvernului neerlandez, au prezentat observații orale în ședința din 28 februarie 2018.

Înainte de a aborda întrebările adresate, vom începe cu câteva observații preliminare referitoare în special la cadrul juridic care reglementează dreptul întreprinderilor de a furniza servicii în cadrul Uniunii Europene. În acest context, vom explica de asemenea modul în care măsurile pe care Danieli le adoptă în scopul prestării unui serviciu în Austria, și anume punerea la dispoziție a resortisanților croați și a celor ai țărilor terțe care sunt angajați în mod legal de angajatorul din Croația și, respectiv, de cel din Italia în aceste state (denumite în continuare „măsurile în discuție în procedura principală”) ar trebui să fie definite potrivit dreptului Uniunii. Astfel, după cum se va ilustra, această chestiune are o importanță directă în special în ceea ce privește analiza primei întrebări adresate.

În Austria, resortisanții străini angajați de un angajator străin care nu are sediul în Austria trebuie să dețină un permis de muncă. Cu toate acestea, în cazul așa‑numitelor detașări în Uniune, și anume în cazul în care resortisanții străini sunt detașați în Austria de o întreprindere cu sediul într‑un alt stat membru (al SEE) în scopul prestării unei munci cu caracter temporar, această cerință nu se aplică. Este însă necesar în acest caz ca, pe lângă alte condiții, respectivii lucrători să fie autorizați în mod corespunzător, pentru o perioadă care depășește durata detașării în Austria, să exercite o activitate în statul în care se află sediul și ca aceștia să fie angajați în mod legal în cadrul întreprinderii care îi detașează. Pe parcursul unei perioade de tranziție care se încheie la 30 iunie 2018, resortisanții croați sunt însă obligați să dețină un permis de muncă, în conformitate cu normele naționale relevante (articolele 18 și 32a din Legea privind încadrarea în muncă a cetățenilor străini).

În această cauză, Danieli, o întreprindere italiană, a depus o cerere de detașare în Uniune fără obținerea unui permis de muncă pentru resortisanții croați și resortisanții țărilor terțe pe care aceasta intenționează să îi pună la dispoziție în vederea construirii unui laminor de sârmă în Austria. Această cerere a fost respinsă pentru motivul că respectivii lucrători trebuie să dețină un permis de muncă.

Problema care se ridică este dacă această cerință este compatibilă cu dreptul Uniunii, având în vedere că resortisanții croați și cei ai țărilor terțe au fost detașați temporar la o întreprindere italiană (Danieli) care furnizează un serviciu în Austria. Resortisanții croați sunt detașați de o întreprindere croată la societatea Danieli, iar resortisanții țărilor terțe sunt detașați de o întreprindere italiană.

De la bun început, trebuie să se țină seama de faptul că compatibilitatea cu dreptul Uniunii a cerinței deținerii unui permis de muncă este, în această speță, reglementată de normele relevante din tratat privind libera prestare a serviciilor, prevăzute la articolele 56 și 57 TFUE ( 5 ). În plus, în ceea ce privește în special resortisanții croați, trebuie de asemenea să se țină seama de normele specifice pe care legiuitorul le‑a adoptat, care limitează, pe parcursul unei perioade de tranziție ulterioare aderării Republicii Croația la Uniunea Europeană, libera circulație a lucrătorilor și libertatea de a presta servicii care include detașarea temporară a lucrătorilor, astfel cum este definită la articolul 1 din Directiva 96/71. Aceste norme sunt cuprinse în capitolul 2 din anexa V la Actul de aderare din 2012.

În schimb, Directiva 96/71 nu are o relevanță directă în acest caz. Contrar a ceea ce ar putea sugera întrebările adresate și atenția acordată directivei în ședință, Directiva 96/71 nu are decât o importanță secundară în aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a cerinței deținerii unui permis de muncă care este în discuție în prezenta cauză.

Directiva 96/71 urmărește să protejeze lucrătorii prin acordarea anumitor drepturi minime lucrătorilor detașați în contextul specific al prestării de servicii transfrontaliere. Aceasta stabilește „un nucleu de norme imperative de protecție minimă” – referitoare, printre altele, la salariul minim și la durata minimă a concediilor – care trebuie respectate în țara gazdă de către întreprinderile care detașează temporar lucrători acolo ( 6 ). Mai precis, în conformitate cu articolul 3 din directivă, statul membru gazdă trebuie să se asigure că întreprinderile care detașează lucrători pe teritoriul său respectă condițiile minime prevăzute în această dispoziție.

Directiva 96/71 nu conține norme referitoare la cerințele administrative pe care un prestator de servicii (străin) poate fi obligat să le îndeplinească în statul membru gazdă. Limitele unor astfel de cerințe rezultă din articolele 56 și 57 TFUE (și, după caz, din cuprinsul dispozițiilor tranzitorii anexate la Actul de aderare din 2012).

După cum s‑a sugerat mai sus, Directiva 96/71 este totuși relevantă pentru alte motive în scopul soluționării prezentei cauze. De fapt, după cum se va arăta mai detaliat mai jos, jurisprudența Curții face distincție între diferitele tipuri de detașare: în funcție de aspectul dacă o întreprindere care furnizează un serviciu în statul membru gazdă asigură această prestație prin detașarea propriilor lucrători în statul membru gazdă [detașarea tradițională, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 96/71] sau dacă o întreprindere angajează lucrători la o întreprindere din statul membru gazdă [punând la dispoziția unei alte întreprinderi forță de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71], aprecierea măsurilor, din perspectiva normelor care reglementează libertatea de a presta servicii și a dispozițiilor tranzitorii relevante, respectând o logică diferită.

Mai precis, lucrătorii detașați în statul membru gazdă, fie în cadrul detașării tradiționale, fie în cel al punerii la dispoziție a forței de muncă, intră în domeniul de aplicare al directivei. Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, spre deosebire de lucrătorii detașați de angajatorul lor în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din directivă, lucrătorii detașați în statul membru gazdă în sensul articolului (1) alineatul (3) litera (c) din directivă sunt considerați ca fiind puși la dispoziție pe piața forței de muncă a statului membru gazdă, la care obțin astfel accesul ( 7 ).

Această distincție are o importanță deosebită în aplicarea dispozițiilor tranzitorii prevăzute în capitolul 2 punctele 2 și 12 din anexa V la Actul de aderare din 2012. În fapt, statele membre dispun de o mai mare libertate de aplicare a normelor naționale în perioada de tranziție în ceea ce privește punerea la dispoziție a forței de muncă.

În temeiul punctului 2, un stat membru poate restricționa libera circulație a lucrătorilor (croați) prin aplicarea măsurilor naționale în cursul perioadei de tranziție. Potrivit Curții, libera circulație a lucrătorilor include atât situația în care un lucrător dorește accesul direct pe piața forței de muncă a statului membru gazdă, cât și situația în care un lucrător a fost pus la dispoziție pe piața forței de muncă din acest stat în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71 ( 8 ). Pe de altă parte, potrivit punctului 12, este posibilă derogarea de la articolul 56 TFUE și restrângerea detașărilor tradiționale în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 96/71 privind prestarea de servicii. Această posibilitate este însă disponibilă în privința întreprinderilor cu sediul în Croația, care își desfășoară activitatea în anumite sectoare sensibile, cum ar fi cele menționate la punctul 12 ( 9 ).

Acesta este motivul pentru care este necesar să se stabilească, cu titlu preliminar, modul în care măsurile în discuție în procedura principală ar trebui definite potrivit dreptului Uniunii.

În ceea ce privește măsurile în discuție în procedura principală, un aspect care trebuie subliniat de la bun început este acela că lucrătorii în cauză nu sunt angajați direct de Danieli, ci de alte întreprinderi care aparțin aceluiași grup de societăți: în timp ce resortisanții croați dețin un contract de muncă încheiat cu angajatorul din Croația și beneficiază de sistemul de asigurări sociale din Croația, resortisanții țărilor terțe dețin un contract de muncă încheiat cu angajatorul din Italia și beneficiază de sistemul de asigurări sociale din Italia.

Lucrătorii trebuiau să fie detașați la Danieli, astfel încât aceasta din urmă să poată finaliza construcția unui laminor de sârmă în Austria, proiect de construcție în care Danieli pare să fi fost principalul contractant. Pe parcursul detașării lor în Austria, lucrătorii trebuiau să‑și îndeplinească sarcinile sub conducerea societății Danieli. În plus, din decizia de trimitere se poate înțelege că lucrătorii nu au desfășurat o activitate pentru Danieli în Italia, ci au fost detașați direct în Austria de către angajatorii lor. Cu alte cuvinte, resortisanții croați nu au fost activi pe piața forței de muncă din Italia. În schimb, resortisanții țărilor terțe sunt angajați în mod legal în Italia, unde își desfășoară în mod obișnuit activitatea pentru angajatorul italian.

În acest context, cum trebuie interpretate potrivit dreptului Uniunii măsurile în discuție în procedura principală?

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 96/71, aceasta se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3), pe teritoriul unui stat membru.

În temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (a), directiva se aplică atunci când o întreprindere detașează un lucrător, în numele acestei întreprinderi și sub coordonarea acesteia, pe teritoriul unui stat membru, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detașările și destinatarul prestării de servicii care își desfășoară activitatea în statul membru respectiv, dacă există un raport de muncă între întreprinderea care face detașarea și lucrător pentru perioada detașării.

După cum s‑a menționat deja, articolul 1 alineatul (3) din directivă abordează și detașarea de forță de muncă de la o întreprindere la alta. În acest caz, articolul 1 alineatul (3) litera (c) prezintă o importanță deosebită ( 10 ).

Directiva se aplică și în cazul în care, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) litera (c), o întreprindere cu încadrare în muncă temporară sau o întreprindere care pune la dispoziție forță de muncă detașează un lucrător la o întreprindere utilizatoare care are sediul sau își desfășoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, dacă există un raport de muncă între întreprinderea cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderea care a pus la dispoziție lucrătorul și lucrător pe perioada detașării.

Altfel spus, directiva se aplică unei game largi de situații, în care lucrătorii sunt detașați de la un stat membru la altul în cadrul prestării de servicii transfrontaliere.

La prima vedere, măsurile în discuție în procedura principală par să nu corespundă chiar exact situațiilor menționate la articolul 1 alineatul (3) litera (a) și la articolul 1 alineatul (3) litera (c). Prin urmare, nu este surprinzător că părțile care au prezentat observații nu sunt de acord în ceea ce privește aspectul dacă măsurile în discuție în procedura principală intră în domeniul de aplicare al Directivei 96/71 și, în cazul unui răspuns afirmativ, în temeiul căror motive.

O analiză mai detaliată arată însă că, cu excepția controalelor obligatorii care trebuie efectuate de instanța de trimitere cu privire la împrejurările de fapt care stau la baza prezentei cauze, măsurile în discuție în procedura principală constituie punere la dispoziție a forței de muncă în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din directivă.

În Hotărârea Vicoplus și alții ( 11 ), s‑a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislației neerlandeze care impunea resortisanților polonezi să dețină un permis de muncă în cazul punerii la dispoziție de lucrători polonezi pe teritoriul neerlandez după aderarea Poloniei la Uniunea Europeană. Curtea a fost de asemenea solicitată să ofere indicații cu privire la criteriile care trebuie aplicate pentru a stabili dacă lucrătorii au fost puși la dispoziție în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71.

Curtea a statuat că punerea la dispoziție a forței de muncă reprezintă o prestare de servicii furnizată în schimbul unei remunerații, pentru care lucrătorul care a fost pus la dispoziție rămâne în serviciul întreprinderii prestatoare, fără ca vreun contract de muncă să fi fost încheiat cu întreprinderea utilizatoare (prima condiție). În plus, detașarea se caracterizează prin împrejurarea că deplasarea lucrătorului în statul membru gazdă constituie obiectul însuși al prestării de servicii efectuate de întreprinderea prestatoare (a doua condiție) și că acest lucrător îndeplinește sarcinile sub supravegherea și conducerea întreprinderii utilizatoare (a treia condiție) ( 12 ).

În Hotărârea Martin Meat ( 13 ), Curtea a oferit indicații suplimentare în special cu privire la cea de a doua condiție menționată mai sus. Aceasta a clarificat elementele care ar putea indica faptul că serviciul (transfrontalier) furnizat constituie punere la dispoziție a forței de muncă, în loc de detașare în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din directivă. În această privință, Curtea a statuat că trebuie să se țină seama în special de orice element de natură să indice că prestatorul de servicii nu suportă consecințele executării neconforme a prestației stipulate în contract. Mai precis, în cazul în care prestatorul de servicii este obligat să execute în mod corespunzător prestația stipulată în contractul menționat, este, în principiu, mai puțin probabil să fie vorba despre o punere la dispoziție a forței de muncă decât în cazul în care prestatorul nu este obligat să suporte consecințele executării neconforme a prestației respective ( 14 ).

Toate aceste condiții stabilite în jurisprudență în ceea ce privește punerea la dispoziție a forței de muncă sunt îndeplinite de măsurile în discuție în procedura principală ( 15 ).

În primul rând, este cert că lucrătorii croați și cei ai țărilor terțe rămân angajați ai întreprinderilor care îi detașează în Austria, și anume, angajatorul din Croația și cel din Italia (prima condiție). Acest lucru este valabil indiferent de faptul că Danieli și întreprinderile angajatoare aparțin aceluiași grup de întreprinderi.

În al doilea rând, în ceea ce privește detașarea însăși, în ședință s‑a precizat că deplasarea lucrătorilor în Austria constituie însuși obiectul contractului încheiat între Danieli și angajatorii din Croația și, respectiv, din Italia (a doua condiție). Acest lucru este susținut și de împrejurarea că lucrătorii în cauză nu au lucrat sub conducerea societății Danieli în Italia, ca parte a forței de muncă a acesteia în acest stat. Mai mult, potrivit precizărilor Curții în Hotărârea Martin Meat, se poate observa din observațiile scrise depuse de reclamanți că, spre deosebire de angajatorii din Croația și, respectiv, din Italia, Danieli este societatea răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor contractuale care decurg din prestarea serviciilor în Austria.

În al treilea rând, pe parcursul detașării lor în Austria, lucrătorii trebuie să își îndeplinească sarcinile sub supravegherea și conducerea întreprinderii utilizatoare, și anume a societății Danieli (a treia condiție).

Este adevărat că s‑ar putea susține că angajatorii din Croația și, respectiv, din Italia nu sunt întreprinderi cu încadrare în muncă temporară sau întreprinderi care pun la dispoziție lucrători, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din directivă. În această privință, merită însă precizat că, în jurisprudență, Curtea a acordat puțină importanță acestui aspect. În opinia noastră, aceasta a avut motive întemeiate pentru a proceda astfel.

După cum s‑a menționat deja, Directiva 96/71 urmărește să protejeze lucrătorii acordându‑le acestora anumite drepturi minime în cadrul specific al prestării de servicii transnaționale. Pentru a proteja acești lucrători, statul membru gazdă trebuie să se asigure că întreprinderile care detașează sau pun la dispoziție lucrători pe teritoriul său garantează respectarea anumitor drepturi minime ( 16 ).

În această privință, din preambulul directivei rezultă că noțiunea de detașare trebuie să fie înțeleasă într‑un sens larg: directiva se aplică indiferent dacă prestarea de servicii ia forma executării lucrărilor de către o întreprindere în nume propriu sau în coordonarea sa, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea respectivă și destinatarul prestării de servicii, sau dacă ia forma punerii la dispoziție de lucrători în vederea utilizării lor de către o întreprindere, în cadrul unui contract public sau privat ( 17 ).

În opinia noastră, obiectivul de a garanta un anumit nivel minim de protecție a lucrătorilor ar fi compromis în cazul în care o măsură precum cea în discuție în procedura principală ar ieși din domeniul de aplicare al Directivei 96/71 doar pentru motivul că întreprinderea care pune la dispoziție lucrătorii în cauză nu își desfășoară în principal activitatea în sectorul punerii la dispoziție a forței de muncă la alte întreprinderi.

În sfârșit, trebuie subliniat că împrejurarea că o întreprindere italiană este cea care dorește să furnizeze un serviciu în Austria prin recurgerea la forță de muncă detașată la aceasta de întreprinderi cu sediul în Croația și, respectiv, în Italia, nu ar trebui să creeze confuzie în ceea ce privește analiza efectuată în temeiul Directivei 96/71. Din perspectiva directivei, ceea ce prezintă importanță este faptul că lucrătorii în cauză au fost detașați dintr‑un stat membru la o întreprindere utilizatoare care are sediul în statul membru gazdă sau care își desfășoară activitatea în acest stat, și anume în Austria, în cadrul prestării de servicii transfrontaliere ( 18 ). Această situație se regăsește în mod evident în speță.

De fapt, din perspectiva Directivei 96/71, măsurile în discuție în procedura principală nu sunt diferite de situația în care contractantul principal al proiectului din Austria ar fi nu Danieli, ci o întreprindere austriacă care ar angaja lucrători direct din Croația (în ceea ce îi privește pe resortisanții croați) și din Italia (în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe). Cu alte cuvinte, aceste măsuri reprezintă punere la dispoziție a forței de muncă, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71.

Cu toate acestea, reclamanții și în special Comisia susțin că, din cauza faptului că întreprinderile angajatoare și Danieli aparțin aceluiași grup de întreprinderi, măsurile în discuție în procedura principală trebuie considerate detașare, în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 96/71. Mai precis, acestea susțin o interpretare largă a noțiunii „raport de muncă” menționată în această dispoziție, având în vedere că dispoziția respectivă poate fi aplicată doar atunci când există un raport de muncă între întreprinderea care efectuează detașarea și lucrătorii în cauză.

În această privință, este cert că, în prezenta cauză, nu există un astfel de raport de muncă între Danieli și lucrătorii în cauză. Prin urmare, interpretarea susținută de reclamanți și de Comisie ar presupune interpretarea extrem de largă a articolului 1 alineatul (3) litera (a) din directivă.

Nu recomandăm o asemenea abordare. În primul rând, o astfel de interpretare nu este justificată în lumina necesității de a proteja lucrătorii în cauză, ceea ce constituie obiectivul principal al directivei. Acest lucru se datorează faptului că, indiferent dacă măsurile în discuție în procedura principală intră sub incidența articolului 1 alineatul (3) litera (a) sau a articolului 1 alineatul (3) litera (c) din directivă, lucrătorii în cauză se încadrează în domeniul de aplicare al directivei. În al doilea rând, această interpretare ar avea de asemenea ca efect să estompeze distincția efectuată în jurisprudență cu privire la detașare și la punerea la dispoziție a forței de muncă, distincție de o deosebită importanță în cadrul aplicării dispozițiilor tranzitorii precum cele în discuție în prezenta cauză.

Având în vedere aceste considerente, vom continua în cele ce urmează să examinăm prima întrebare adresată.

Prima întrebare urmărește în esență să se stabilească dacă articolele 56 și 57 TFUE coroborate cu capitolul 2 punctele 2 și 12 din Actul de aderare din 2012, trebuie să fie interpretate în sensul că Republica Austria este îndreptățită să impună obligația ca resortisanții croați, angajați de o întreprindere italiană pentru a furniza un serviciu în Austria, să dețină un permis de muncă.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ.

În primul rând, după cum s‑a explicat mai sus, jurisprudența Curții arată în mod clar că există o diferență implicită între detașarea de lucrători și punerea la dispoziție a forței de muncă. Acesta este motivul pentru care aceste două situații justifică aplicarea unui tratament diferit în temeiul dispozițiilor tranzitorii aplicabile.

Acest principiu a fost deja analizat în cadrul Hotărârii Rush Portuguesa ( 19 ), o cauză referitoare la lucrători portughezi trimiși în Franța de o întreprindere portugheză după aderarea Portugaliei la (pe atunci) Comunitatea Europeană. În ceea ce privește în special punerea la dispoziție a forței de muncă – care constituie, potrivit jurisprudenței Curții ( 20 ), prestarea unui serviciu în sensul articolului 57 TFUE –, Curtea a hotărât că aceasta reprezintă o activitate care permite lucrătorilor puși la dispoziție să obțină accesul pe piața forței de muncă a statului membru gazdă. Într‑un astfel de caz, potrivit Curții, statul membru gazdă poate în principiu să restricționeze – în măsura în care dispozițiile tranzitorii relevante ale actului de aderare prevăd astfel – accesul unor astfel de lucrători pe piața forței de muncă a acestuia ( 21 ).

Mai recent, Curtea a aplicat acest principiu în contextul dispozițiilor tranzitorii aplicabile după aderarea altor state membre la Uniunea Europeană, în anul 2004. Această jurisprudență prezintă o relevanță deosebită în acest caz, având în vedere că normele tranzitorii relevante aplicabile în prezenta cauză sunt identice în conținut.

În Hotărârea Vicoplus și alții ( 22 ), Curtea a reiterat în esență principiul enunțat în cadrul Hotărârii Rush Portuguesa, susținând că lucrătorul detașat în temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71 este repartizat în mod specific, pe perioada punerii sale la dispoziție, într‑un post în cadrul întreprinderii utilizatoare care ar fi fost altfel ocupat de un salariat al acesteia ( 23 ). Pentru acest motiv, Curtea a considerat că cerința deținerii unei autorizații de muncă impusă de autoritățile neerlandeze în această cauză trebuia considerată drept măsură care reglementează accesul resortisanților polonezi pe piața forței de muncă a statului gazdă, în sensul capitolului 2 punctul 2 din anexa XII la Actul de aderare din 2003 ( 24 ), compatibil cu articolele 56 și 57 TFUE ( 25 ).

Cu alte cuvinte, vechile state membre puteau să se întemeieze pe această dispoziție pentru a impune, pentru o perioadă tranzitorie, obligația ca lucrătorii care au fost detașați dintr‑un nou stat membru să dețină o autorizație de muncă. Această dispoziție corespunde capitolului 2 punctul 2 din anexa V la Actul de aderare din 2012.

În acest sens, îndoielile manifestate de instanța de trimitere cu privire la aspectul dacă afirmația Curții în cauza menționată poate fi transpusă la măsurile în discuție în procedura principală par să rezulte din caracteristica acestora din urmă, și anume faptul că lucrătorii croați sunt detașați la o întreprindere italiană care furnizează un serviciu în Austria.

În acest caz, trebuie reamintit că, la fel ca dispoziția tranzitorie relevantă din Actul de aderare din 2003, capitolul 2 punctul 2 din anexa V la Actul de aderare din 2012 reglementează accesul lucrătorilor croați pe piața muncii din alte state membre pentru o perioadă tranzitorie. În contextul extinderii Uniunii Europene din anul 2004, Curtea a explicat că finalitatea acestei dispoziții viza evitarea producerii de perturbări pe piața forței de muncă a vechilor state membre, ca urmare a aderării la Uniune a noi state membre, din cauza sosirii imediate a unui număr ridicat de lucrători resortisanți ai noilor state ( 26 ). Pentru a evita astfel de perturbări, dispozițiile tranzitorii permit statelor membre să restricționeze circulația lucrătorilor din noile state membre.

Astfel cum a precizat Curtea, ar fi artificială distincția în ce privește afluxul de lucrători pe piața forței de muncă a unui stat membru după cum aceștia pătrund prin intermediul punerii la dispoziție de forță de muncă sau direct și autonom ( 27 ). În acest sens, este de asemenea irelevant dacă lucrătorii detașați în statul membru gazdă doresc în realitate să rămână în acest stat după finalizarea serviciului prestat pentru întreprinderea utilizatoare sau dacă se reîntorc în statul membru de origine imediat după efectuarea detașării. În schimb, ceea ce contează, potrivit Curții, este faptul că lucrătorii detașați în statul membru gazdă sunt repartizați într‑un post care ar fi putut fi ocupat de un lucrător angajat în statul membru gazdă ( 28 ).

În opinia noastră, ar fi în egală măsură artificială distincția dintre situația în care o întreprindere austriacă dorește să utilizeze lucrători croați puși la dispoziție de angajatorul din Croația în vederea finalizării unui proiect în Austria și situația în care, precum în cazul de față, întreprinderea utilizatoare care dorește să furnizeze un serviciu în Austria are sediul într‑un alt stat membru care, întâmplător, a ales să nu extindă aplicarea dispozițiilor tranzitorii. În ambele situații, lucrătorii croați sunt puși la dispoziție pe piața forței de muncă a statului membru gazdă.

În fapt, o astfel de distincție ar risca să ducă la lipsirea dispozițiilor tranzitorii care reglementează libertatea de circulație a lucrătorilor de o mare parte din efectul lor util. Astfel, nu trebuie uitat că, în prezenta cauză, resortisanții croați sunt repartizați, pentru perioada punerii lor la dispoziție, într‑un post în Austria sub conducerea societății Danieli, post care ar fi putut fi ocupat, cel puțin în mod potențial, de un salariat din Austria al respectivei întreprinderi.

Această împrejurare marchează de asemenea o distincție între prezenta cauză și situația evocată în Hotărârea Rush Portuguesa – și reiterată la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 96/71 – în care un prestator de servicii se deplasează cu propria sa forță de muncă în statul membru gazdă pe perioada desfășurării activității. În cazul în care ar fi fost valabilă această situație, o astfel de măsură ar fi fost în principiu reglementată de capitolul 2 alineatul (12) din anexa V la Actul de aderare din 2012.

Prin urmare, răspunsul la prima întrebare adresată trebuie să fie acela că articolele 56 și 57 TFUE și capitolul 2 punctul 2 din anexa V la Actul de aderare din 2012 trebuie interpretate în sensul că Republica Austria este îndreptățită să restricționeze, prin cerința deținerii unui permis de muncă, detașarea lucrătorilor croați angajați în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Croația, în cazul în care această detașare are loc prin punerea acestor lucrători la dispoziția unei societăți cu sediul în Italia în scopul prestării unui serviciu de către societatea italiană în Austria.

A doua întrebare urmărește în esență să se stabilească dacă articolele 56 și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că Republica Austria este îndreptățită să impună obligația ca resortisanții țărilor terțe, detașați de o întreprindere italiană la o altă întreprindere italiană care dorește să furnizeze un serviciu în Austria, să dețină un permis de muncă.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ.

De la bun început trebuie subliniat că resortisanții țărilor terțe sunt angajați în mod legal în Italia de întreprinderea italiană și sunt asigurați prin intermediul sistemului italian de securitate socială.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 56 TFUE, această dispoziție vizează în mod expres doar situația unui prestator de servicii cu sediul în alt stat membru decât cel în care își are sediul beneficiarul serviciului. Cu toate acestea, situația care stă la baza celei de a doua întrebări adresate se referă la punerea forței de muncă de către angajatorul din Italia la dispoziția societății Danieli, altă întreprindere italiană care furnizează la rândul său un serviciu în Austria.

Astfel cum a statuat Curtea, scopul articolului 56 TFUE este de a elimina restricțiile la libera prestare a serviciilor aplicate persoanelor care nu au sediul în statul pe teritoriul căruia trebuie furnizat serviciul ( 29 ). Pentru acest motiv, Curtea a adoptat o interpretare largă a acestei dispoziții: numai atunci când toate elementele relevante ale activității în cauză se limitează la teritoriul unui singur stat membru, nu pot fi aplicate dispozițiile tratatului privind libertatea de a presta servicii ( 30 ). În schimb, din jurisprudență rezultă că normele care reglementează libertatea de a presta servicii trebuie să se aplice în toate cazurile în care un prestator de servicii oferă aceste servicii pe teritoriul unui alt stat membru decât cel în care își are sediul, indiferent de locul în care își pot avea sediul beneficiarii acestor servicii ( 31 ).

Pentru ca articolul 56 TFUE să se aplice, este suficient ca prestarea de servicii însăși să se deplaseze de la un stat membru la altul ( 32 ).

Având în vedere că măsurile în discuție în procedura principală privesc prestarea unui serviciu transfrontalier (în acest caz, punerea la dispoziție a forței de muncă și, prin extensie, prestarea serviciului de către Danieli în Austria) în alt stat membru decât cel în care își are sediul prestatorul de servicii, articolul 56 TFUE trebuie să se aplice în raport cu situația care stă la baza celei de a doua întrebări adresate ( 33 ).

Întrucât acest aspect a fost clarificat, am dori în continuare să subliniem că, potrivit unei jurisprudențe constante, o reglementare națională care condiționează detașarea lucrătorilor în statul membru gazdă de cerința deținerii unui permis de muncă constituie o restricție în sensul Articolul 56 TFUE ( 34 ). Astfel cum a statuat Curtea, cerința deținerii unui permis de muncă pentru resortisanții unor țări terțe care sunt detașați în statul membru gazdă în scopul unei prestări de servicii transfrontaliere este, date fiind formalitățile și temenele procedurale pe care le implică, de natură să lipsească de interes libera prestare a serviciilor pe teritoriul statelor membre prin intermediul unor lucrători detașați resortisanți ai unor țări terțe ( 35 ).

Cu toate acestea, Curtea a admis că cerința deținerii unui permis de muncă poate fi, în principiu, justificată în măsura în care răspunde unui motiv imperativ de interes general, acest interes nu a fost deja ocrotit prin normele aplicabile prestatorului în statul membru în care este stabilit, iar norma este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia ( 36 ).

Însă în pofida acestui efect restrictiv, Curtea a considerat în general că cerințele care depășesc o simplă constatare anterioară sunt disproporționate în raport cu obiectivele care implică garantarea, de exemplu, a stabilității pieței muncii a statului membru gazdă sau protecția lucrătorilor și, prin urmare, contrare normelor referitoare la libera prestare a serviciilor ( 37 ).

Recent, aceasta a procedat astfel și în contextul specific al punerii la dispoziție a forței de muncă în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71.

În Hotărârea Essent, s‑a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a cerinței deținerii unui permis de muncă în condițiile în care anumiți resortisanți ai țărilor terțe au fost puși de o întreprindere stabilită într‑un stat membru (Germania) la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare stabilite în statul membru gazdă (Țările de Jos). În acest caz, Curtea a explicat că, deși preocuparea de a evita perturbările pe piața muncii constituie un motiv imperativ de interes general, lucrătorii care sunt angajați de o întreprindere stabilită într‑un stat membru și care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi din alt stat membru în vederea efectuării pe teritoriul acestuia a unei prestări de servicii nu pretind să aibă acces la piața muncii din acest al doilea stat, din moment ce aceștia se întorc în principiu în țara lor de origine sau de reședință după îndeplinirea misiunii lor ( 38 ). Astfel, spre deosebire de resortisanții Uniunii care pot obține accesul pe piața forței de muncă a statului gazdă prin detașare, deoarece beneficiază, în principiu, de dreptul la liberă circulație, resortisanții țărilor terțe nu se pot deplasa liber pe teritoriul Uniunii Europene.

Tot în acest context – și, fără îndoială, din cauza faptului că resortisanții țărilor terțe nu beneficiază de dreptul la liberă circulație –, Curtea a admis faptul că statul membru gazdă poate adopta anumite măsuri pentru a se asigura că întreprinderea care invocă libertatea de a presta servicii nu face acest lucru în alt scop, precum și pentru a verifica faptul că situația lucrătorilor în cauză este legală și că aceștia își desfășoară principala activitate în statul membru în care este stabilit prestatorul de servicii ( 39 ). Totuși, aceasta a considerat că astfel de controale trebuie să respecte totuși limitele impuse de dreptul Uniunii, în special pe cele care decurg din libertatea de prestare a serviciilor, care nu poate să devină iluzorie și a cărei exercitare nu poate fi lăsată la discreția administrației ( 40 ).

Cu alte cuvinte, exercitarea acestei competențe de verificare nu permite statului membru gazdă să impună cerințe disproporționate.

De o importanță deosebită pentru prezenta cauză este faptul că, în Hotărârea Essent, Curtea a statuat în mod expres că un stat membru care menține cu titlu permanent cerința deținerii unui permis de muncă pentru resortisanții țărilor terțe care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi stabilite în acest stat membru de o întreprindere stabilită în alt stat membru depășește ceea ce este necesar pentru a menține stabilitatea pieței forței de muncă ( 41 ).

În Hotărârea Essent, afirmațiile Curții privind admisibilitatea cerinței deținerii unui permis de muncă în ceea ce privește detașarea resortisanților țărilor terțe, angajați de o întreprindere prestatoare de servicii transfrontaliere în statul membru gazdă, au fost în mod explicit extinse și în ceea ce privește punerea la dispoziție a forței de muncă.

Nu găsim niciun motiv convingător pentru care aceste afirmații nu ar trebui să se aplice și în raport cu măsurile în discuție în procedura principală: astfel, după cum s‑a explicat mai sus, măsurile în discuție în procedura principală constituie, la fel ca în cauza Essent, punere la dispoziție a forței de muncă în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din directivă.

În acest sens, un aspect care trebuie subliniat este acela că prima și a doua întrebare privesc două situații în mod intrinsec diferite.

Astfel cum s‑a explicat mai sus, Curtea a considerat, în contextul aplicării măsurilor tranzitorii, că punerea la dispoziție a forței de muncă în sensul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71 constituie o formă de acces pe piața forței de muncă a respectivului stat membru gazdă. Acesta este motivul pentru care punerea la dispoziție de lucrători poate fi supusă cerinței privind permisul de muncă pe o perioadă tranzitorie care urmează aderării la Uniune a noi state membre, caracterizată printr‑un risc ridicat de perturbare imediată și importantă a pieței forței de muncă a statului membru gazdă ( 42 ). Pentru a evita astfel de perturbări, legiuitorul a prevăzut dispoziții tranzitorii specifice care permit statelor membre să aducă atingere, atunci când este necesar, liberei circulații a lucrătorilor și libertății de a presta servicii, consacrate în tratate, pentru o perioadă limitată de timp. Aceasta este situația care stă la baza primei întrebări adresate.

În schimb, nu se poate identifica un risc asemănător în raport cu resortisanții țărilor terțe. Aceasta întrucât resortisanții țărilor terțe nu beneficiază de dreptul la liberă circulație și trebuie, în principiu, să dețină un permis de muncă – și să fie angajați în mod legal – în statul membru de reședință. Astfel, nu trebuie să se uite că, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, punerea la dispoziție de lucrători poate avea drept consecință doar accesul temporar pe piața forței de muncă a statului membru în care sunt detașați. În astfel de condiții, din perspectiva liberei prestări a serviciilor, ar fi pur și simplu disproporționat să se solicite respectarea tuturor cerințelor care reglementează accesul direct pe piața forței de muncă a statului membru gazdă sau, de altfel, respectarea altor cerințe specifice în materie de ocupare a forței de muncă de către resortisanții țărilor terțe, aspecte care nu au fost armonizate la nivelul Uniunii. Într‑adevăr, nu trebuie uitat faptul că, spre deosebire de lucrătorii din noile state membre, resortisanții țărilor terțe trebuie să respecte și formalitățile referitoare la imigrație și la accesul pe piața forței de muncă din statul membru de reședință. Prin urmare, anumite cerințe suplimentare impuse de statul membru gazdă ar aduce în mod considerabil atingere libertății întreprinderilor de a furniza un serviciu în statul membru gazdă prin detașarea în acest scop a resortisanților țărilor terțe precum cei din speță.

În esență, trebuie să se aibă în vedere că, în prezenta cauză, resortisanții țărilor terțe în discuție sunt angajați în mod legal în statul lor membru de reședință în care se reîntorc după finalizarea activității lor desfășurate în statul membru gazdă. Într‑o astfel de situație, este greu de înțeles modul în care menținerea cu titlu permanent a cerinței deținerii unui permis de muncă pentru resortisanții țărilor terțe detașați în statul membru gazdă de o întreprindere stabilită în alt stat membru ar putea fi interpretată ca o măsură necesară adoptată pentru a proteja stabilitatea pieței forței de muncă a statului membru gazdă.

În orice caz, Curtea a admis că statele membre pot solicita întreprinderii prestatoare de servicii informații care să dovedească faptul că situația lucrătorilor vizați este legală în ceea ce privește aspecte precum reședința, permisul de muncă și protecția socială în statul membru în care sunt angajați respectivii lucrători ( 43 ). În realitate, o astfel de cerință stabilește un echilibru adecvat între interesele legitime ale statului membru gazdă și cele ale unei întreprinderi cu sediul într‑un alt stat membru, care dorește să furnizeze un serviciu transfrontalier prin detașarea resortisanților țărilor terțe în statul membru gazdă. O astfel de măsură oferă în mod cert statului membru gazdă suficiente garanții că situația resortisanților țărilor terțe este legală și că aceștia își desfășoară principala activitate în statul membru în care este stabilită întreprinderea prestatoare de servicii, fără a aduce nejustificat atingere libertății de a presta servicii, care este garantată în Tratatul FUE ( 44 ).

Prin urmare, răspunsul la cea de a doua întrebare adresată trebuie să fie acela că articolele 56 și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că Republica Austria nu este îndreptățită să restricționeze, prin cerința deținerii unui permis de muncă, detașarea lucrătorilor ruși și belaruși angajați în mod legal în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Italia, în cazul în care această detașare are loc prin punerea acestor lucrători la dispoziția unei a doua întreprinderi cu sediul în Italia în scopul unei prestări de servicii realizate de cea de a doua întreprindere menționată în Austria.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Supremă Administrativă din Austria) după cum urmează: 1) Articolele 56 și 57 TFUE coroborate cu capitolul 2 punctul 2 din anexa V la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, precum și adaptările la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice din 24 aprilie 2012 trebuie interpretate în sensul că Republica Austria este îndreptățită să restricționeze, prin cerința deținerii unui permis de muncă, detașarea lucrătorilor croați angajați în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Croația, în cazul în care această detașare are loc prin punerea acestor lucrători la dispoziția unei societăți cu sediul în Italia în scopul unei prestări de servicii realizate de întreprinderea italiană menționată în Austria. 2) Articolele 56 și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că Republica Austria nu este îndreptățită să restricționeze, prin cerința deținerii unui permis de muncă, detașarea lucrătorilor ruși și belaruși angajați în mod legal în cadrul unei întreprinderi cu sediul în Italia, în cazul în care această detașare are loc prin punerea acestor lucrători la dispoziția unei a doua întreprinderi cu sediul în Italia în scopul unei prestări de servicii realizate de cea de a doua întreprindere menționată în Austria.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 26 aprilie 2018 ( 1 )