Hotărârea Tribunalului (Camera a opta) din 20 noiembrie 2019 (Extras).#Stefano Missir Mamachi di Lusignano, în calitate de moștenitor al lui Livio Missir Mamachi di Lusignano, ș.a. împotriva Comisiei Europene.#Funcție publică – Funcționari – Asasinare a unui funcționar și a soției acestuia – Obligație de a asigura securitatea personalului în serviciul Uniunii – Răspundere a unei instituții pentru prejudiciul moral suferit de succesorii în drepturi ai unui funcționar decedat – Mama, fratele și sora funcționarului – Acțiune în despăgubire – Admisibilitate – Calitate procesuală activă în temeiul articolului 270 TFUE – Persoană căreia i se aplică statutul – Termen rezonabil.#Cauza T-502/16.

Domnul Alessandro Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „domnul Alessandro Missir” sau „funcționarul decedat”) a fost asasinat la 18 septembrie 2006 împreună cu soția sa la Rabat (Maroc), unde urma să ocupe funcția de consilier politic și diplomatic la delegația Comisiei Europene. Asasinatul a fost comis într‑o casă mobilată și închiriată de această delegație pentru domnul Alessandro Missir, soția sa și cei patru copii ai lor.

La 12 mai 2009, în urma unei cereri din 25 februarie 2008 și a unei reclamații din 10 septembrie 2008 depuse în temeiul articolului 90 alineatele (1) și (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), domnul Livio Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „domnul Livio Missir”), tatăl domnului Alessandro Missir, a introdus o acțiune, înregistrată cu numărul de cauză F‑50/09, în fața Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene, având ca obiect repararea, în primul rând, a prejudiciului material suferit de copiii domnului Alessandro Missir, în numele lor, în al doilea rând, a prejudiciului moral suferit de acești copii, în numele lor, în al treilea rând, a prejudiciului moral suferit de el însuși în calitate de tată al domnului Alessandro Missir, în numele său, și, în al patrulea rând, a prejudiciului moral suferit de domnul Alessandro Missir, în numele copiilor săi, aceștia subrogându‑se în drepturile tatălui lor.

Prin Hotărârea din 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (F‑50/09, denumită în continuare hotărârea în primă instanță, EU:F:2011:55), Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă în ceea ce privește prejudiciile morale (punctele 87-91) și nefondată în ceea ce privește prejudiciile materiale (punctele 97-227).

La 27 iulie 2011, hotărârea în primă instanță a făcut obiectul unui recurs în fața Tribunalului, înregistrat cu numărul de cauză T‑401/11 P. Hotărârea din 10 iulie 2014, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia (T‑401/11 P, denumită în continuare hotărârea privind recursul, EU:T:2014:625), prin care s‑a anulat hotărârea în primă instanță, a făcut obiectul unei reexaminări și al unei anulări în parte de către Curte (Hotărârea din 10 septembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, denumită în continuare hotărârea privind reexaminarea, EU:C:2015:588). În urma trimiterii spre rejudecare după reexaminare, Tribunalul a pronunțat Hotărârea din 7 decembrie 2017, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑401/11 P RENV‑RX, denumită în continuare hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, EU:T:2017:874), în care s‑a pronunțat cu privire la motivele pe care nu le‑a examinat în hotărârea privind recursul.

La 16 septembrie 2011, în paralel cu litigiul constituit din cererile succesive din cauzele F‑50/09 și T‑401/11 P și în urma hotărârii în primă instanță prin care Tribunalul Funcției Publice a respins ca inadmisibilă acțiunea în cauza F‑50/09, pentru nerespectarea procedurii precontencioase, în ceea ce privește prejudiciile morale (a se vedea punctul 3 de mai sus), fără să se pronunțe însă cu privire la competența Tribunalului Funcției Publice de a examina astfel de prejudicii, domnul Livio Missir și copiii funcționarului asasinat, cărora li s‑au alăturat mama, fratele și sora acestui funcționar, au introdus, cu titlu preventiv, o acțiune înregistrată cu numărul de cauză T‑494/11 în fața Tribunalului, având ca obiect repararea prejudiciilor morale, întemeiată pe articolele 268 și 340 TFUE. Însă, în urma desistării reclamanților, această acțiune a fost radiată prin Ordonanța din 25 noiembrie 2015, Missir Mamachi di Lusignano și alții/Comisia (T‑494/11, nepublicată, EU:T:2015:909).

La 17 septembrie 2011, pentru aceleași motive referitoare la respingerea prin hotărârea în primă instanță a cererilor de reparare a prejudiciilor morale pentru motive de procedură legate de nerespectarea procedurii precontencioase, domnul Livio Missir (înlocuit după decesul său de către succesorii săi în drepturi), precum și copiii funcționarului asasinat, cărora li s‑au alăturat mama, fratele și sora acestui funcționar (denumiți în continuare, împreună, „reclamanții”), au introdus încă o dată cereri de reparare a prejudiciilor morale, potrivit procedurii prevăzute la articolul 90 alineatul (1) din statut.

Prin decizia din 17 ianuarie 2012, Comisia le‑a precizat reclamanților că nu putea admite cererile de despăgubire pentru prejudiciile morale menționate în cererea din 17 septembrie 2011, pe de o parte, pentru motivul litispendenței acestor cereri cu cererile din cauzele T‑401/11 P și T‑494/11 pendinte în fața Tribunalului și, pe de altă parte, pentru motivul că acestea au făcut deja obiectul unei respingeri de către autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) și că erau, prin urmare, inadmisibile în raport cu normele de procedură precontencioasă.

Prin scrisoarea din 13 aprilie 2012, reclamanții au introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei din 17 ianuarie 2012.

Prin decizia din 26 iulie 2012, notificată reclamanților la 31 iulie 2012, Comisia a respins reclamația. Comisia și‑a menținut poziția cu privire la litispendența cererilor de despăgubire cu cererile din cauzele T‑494/11 și T‑401/11 P, care ar obliga‑o să se abțină să își precizeze poziția cu privire la aceste cereri și cu privire la inadmisibilitatea acestor cereri în raport cu normele de procedură precontencioasă. În orice caz, cererile de despăgubire nu ar fi întemeiate.

Prin act depus la grefa Tribunalului Funcției Publice la 7 noiembrie 2012, reclamanții au introdus prezenta acțiune. Aceasta din urmă a fost înregistrată cu numărul de cauză F‑132/12.

În cadrul acestei acțiuni, reclamanții solicită Tribunalului Funcției Publice: – anularea deciziei AIPN din 26 iulie 2012; – obligarea Comisiei la plata sumei de 463050 de euro către fiecare dintre succesorii în drepturi ai funcționarului asasinat, cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata sumei de 308700 de euro către domnul Livio Missir, cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata sumei de 308700 de euro către doamna Anne Jeanne Cécile Magdalena Maria Sintobin, cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata sumei de 154350 de euro către domnul Stefano Missir Mamachi di Lusignano (denumit în continuare „domnul Stefano Missir”), cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata sumei de 154350 de euro către doamna Maria Letizia Missir Mamachi di Lusignano (denumită în continuare „doamna Maria Letizia Missir”), cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care l‑a suferit; – obligarea Comisiei la plata către succesorii în drepturi ai funcționarului asasinat a sumei de 574000 de euro cu titlu de reparație a prejudiciului moral pe care acesta l‑a suferit în timpul agoniei sale; – obligarea Comisiei la plata dobânzilor compensatorii, precum și a dobânzilor de întârziere ajunse între timp la scadență; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin actul depus la grefa Tribunalului Funcției Publice din 19 decembrie 2012, Comisia a ridicat, prin înscris separat și în temeiul articolului 78 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, o excepție de inadmisibilitate pentru litispendența cu cauzele T‑401/11 P și T‑494/11 și a propus suspendarea procedurii până la pronunțarea hotărârilor prin care se finalizează judecata în cele două cauze.

La 21 ianuarie 2013, reclamanții au depus observații, prin care contestă excepția de litispendență și nu se opun suspendării.

Prin Ordonanța președintelui Camerei întâi a Tribunalului Funcției Publice din 6 iunie 2013, procedura a fost suspendată până la pronunțarea hotărârilor prin care se finalizează judecata în cauzele T‑401/11 P și T‑494/11.

În hotărârea privind recursul, Tribunalul a statuat că cererea de reparare inițială din 25 februarie 2008 (a se vedea punctul 2 de mai sus) viza și prejudiciile morale (hotărârea privind recursul, punctul 111). În hotărârea privind reexaminarea, Curtea a statuat că această apreciere a Tribunalului cu privire la eroarea de drept săvârșită de Tribunalul Funcției Publice trebuia să fie considerată definitivă (hotărârea privind reexaminarea, punctul 63 și hotărârea privind recursul, punctul 18).

La 21 ianuarie 2016, în urma reexaminării și a trimiterii spre rejudecare la Tribunal, procedura a fost suspendată din nou, prin decizia președintelui Camerei a doua a Tribunalul Funcției Publice, până la pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza T‑401/11 P RENV RX. În observațiile din 8 ianuarie 2016 privind suspendarea, reclamanții au informat Tribunalul despre decesul domnului Livio Missir, tatăl funcționarului asasinat, și despre faptul că moștenitorii săi se substituiau în drepturile sale și intenționau să continue judecata.

La 2 septembrie 2016, în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia (JO 2016, L 200, p. 137), prezenta cauză a fost transferată Tribunalului în stadiul în care se afla la data de 31 august 2016. Aceasta a fost înregistrată cu numărul T‑502/16 și a fost atribuită Camerei a opta.

La 25 ianuarie 2018, la expirarea termenului de reexaminare a hotărârii privind trimiterea spre rejudecare, Tribunalul a solicitat părților să depună observațiile lor cu privire la consecințele care trebuie deduse în prezenta cauză din pronunțarea acestei hotărâri.

Prin înscrisuri depuse la grefa Tribunalului la 7 și, respectiv, la 9 februarie 2018, Comisia și reclamanții au dat curs acestei cereri.

În observațiile lor, reclamanții au considerat că, deși hotărârile deja pronunțate la data formulării observațiilor menționate au condus la repararea anumitor prejudicii, în cadrul prezentei acțiuni rămâneau de apreciat alte prejudicii, mai precis prejudiciile morale suferite de doamna Sintobin, de domnul Stefano Missir și de doamna Maria Letizia Missir, respectiv mama, fratele și sora funcționarului decedat.

În observațiile din 7 februarie 2018, Comisia a efectuat aceleași constatări ca reclamanții în ceea ce privește despăgubirea, prin hotărârile deja pronunțate, pentru anumite prejudicii.

În ceea ce privește prejudiciul moral invocat de doamna Sintobin, soția domnului Livio Missir, Comisia a obiectat că cererea de despăgubire era inadmisibilă întrucât era tardivă.

În ceea ce privește prejudiciile morale invocate de domnul Stefano Missir și de doamna Maria Letizia Missir, fratele și sora domnului Alessandro Missir, Comisia a obiectat că acești reclamanți nu puteau fi considerați persoane cărora li se aplică statutul. Tribunalul, „instanță a funcției publice”, ar fi necompetent, iar acțiunea ar fi inadmisibilă în ceea ce privește aceste prejudicii. În orice caz, cererile de despăgubire ar fi tardive.

Prin Ordonanța Tribunalului din 7 iunie 2018, excepția de inadmisibilitate pentru litispendență formulată la 19 decembrie 2012 a fost unită cu fondul în aplicarea articolului 130 alineatul (7) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Prin scrisoarea grefei Tribunalului din 12 iunie 2018, Tribunalul a solicitat Comisiei să indice, în memoriul în apărare, dacă menținea această excepție de inadmisibilitate și a solicitat reclamanților să își depună observațiile cu privire la admisibilitatea acțiunii ținând seama de termene.

Prin înscrisuri depuse la grefa Tribunalului la 25 iulie 2018, părțile au dat curs acestor cereri.

În memoriul în apărare și astfel cum a confirmat în ședință, Comisia a precizat că nu se mai prevala de o excepție de inadmisibilitate a prezentei acțiuni pentru litispendență, aspect de care Tribunalul a luat act.

Comisia solicită Tribunalului: – declararea acțiunii ca rămasă în parte fără obiect și, în rest, respingerea acesteia ca inadmisibilă sau, cu titlu subsidiar, ca nefondată; – obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește prima cerere menționată la punctul 11 de mai sus, prin care se urmărește anularea de către Tribunal a deciziei AIPN din 26 iulie 2012, trebuie amintit că o asemenea decizie, prin care administrația și‑a precizat poziția cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri ale reclamanților, face parte integrantă din procedura administrativă care precedă o acțiune în răspundere introdusă în fața Tribunalului și are ca efect numai să le permită reclamanților să sesizeze Tribunalul cu o cerere de despăgubiri. În consecință, concluziile în anulare formulate în speță nu pot fi apreciate în mod autonom în raport cu concluziile în despăgubire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 1997, Gill/Comisia, T‑90/95, EU:T:1997:211, punctul 45 și hotărârea în primă instanță, punctele 71 și 72).

Pe de altă parte, reiese din dosar că, astfel cum părțile au convenit, pe de altă parte, în special în ședință, în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare s‑a statuat deja cu privire la a doua, a treia și a șaptea cerere formulate în cererea introductivă, reluate la punctul 11 de mai sus. Prin urmare, nu mai este necesară pronunțarea cu privire la aceste cereri. Rămâne să se examineze, în ceea ce privește cererile de reparare a prejudiciilor suferite, a patra, a cincea și a șasea cerere formulate în cererea introductivă, reluate la punctul 11 de mai sus.

În consecință, prezenta acțiune trebuie analizată ca având ca obiect în esență repararea prejudiciilor morale care fac obiectul celei de a patra, al celei de a cincea și al celei de a șasea cereri.

Întrucât prezenta acțiune a fost introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, trebuie să se examineze, într‑o primă etapă, dacă reclamanții aveau calitate procesuală activă în temeiul acestei dispoziții. Astfel, această calitate este contestată de Comisie în cazul fratelui și al surorii funcționarului decedat.

În ceea ce privește mama funcționarului decedat, în mod întemeiat această calitate nu este contestată de Comisie. Mama funcționarului decedat este, astfel cum impune articolul 91 alineatul (1) din statut, o persoană „căreia i se aplică statutul”, menționată în special la articolul 73 din acesta, care indică rudele pe linie ascendentă ale funcționarului. Prin urmare, în speță, ea beneficia de calitate procesuală activă în temeiul articolului 270 TFUE.

În schimb, Comisia contestă faptul că frații și surorile unui funcționar decedat ar fi persoane „cărora li se aplică statutul” în sensul articolului 91 alineatul (1) din statutul menționat. Aceasta arată că articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut nu menționează colateralii funcționarului decedat, ci numai ascendenții și descendenții. În ceea ce privește împrejurarea că frații și surorile ar putea fi menționați la alte dispoziții ale statutului, aceasta nu ar avea niciun efect în speță. Comisia adaugă că, contrar celor pretinse de reclamanți, imposibilitatea de a obține repararea unui prejudiciu moral precum cel invocat în cadrul prezentei acțiuni nu ar fi contrazisă de punctul 198 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare.

Trebuie amintit că statutul are drept finalitate reglementarea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii și funcționarii acestora, stabilind o serie de drepturi și de obligații reciproce și recunoscând, în favoarea anumitor membri ai familiei funcționarului, drepturi pe care le pot invoca în fața Uniunii (hotărârea privind reexaminarea, punctul 31).

Astfel, articolul 91 alineatul (1) din statut precizează competența instanței Uniunii în materia contenciosului funcției publice a Uniunii, prevăzând că Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să hotărască asupra „oricărui litigiu” dintre Uniune și „oricare dintre persoanele cărora li se aplică […] statut[ul]” privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă în sensul articolului 90 alineatul (2) din acest statut. În conformitate cu această din urmă dispoziție, „[o]rice persoană căreia i se aplică […] statut[ul]” poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează (hotărârea privind reexaminarea, punctul 32).

Prin urmare, pentru ca o acțiune introdusă în temeiul articolului 91 din statut și al articolului 270 TFUE să fie admisibilă, ea trebuie să privească un litigiu între Uniune și o persoană căreia i se aplică statutul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 1994, C/Comisia, T‑47/93, EU:T:1994:262, punctul 21, Ordonanța din 6 septembrie 2011, Alionescu/EPSO, T‑282/11, EU:T:2011:425, punctele 4-9, și Ordonanța din 9 aprilie 2014, Colart și alții/Parlamentul European, F‑87/13, EU:F:2014:53, punctul 39).

Trebuie să se arate că articolul 73 din statut și Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Uniunii stabilesc un sistem de garantare, de tip asigurare, a funcționarilor, a agenților temporari și a agenților contractuali împotriva riscurilor de boală profesională, precum și împotriva riscului de accident.

Acest regim de garantare, al cărui beneficiar este funcționarul – articolul 1 din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Uniunii îl desemnează ca „asigurat” –, prevede, în cazul decesului funcționarului asigurat, plata prestațiilor garantate soțului și copiilor săi, dacă există, în cazul în care nu există, celorlalți descendenți ai funcționarului, în cazul în care nu există, ascendenților funcționarului și, în cazul în care nu există, instituției.

Prin urmare, este cert că colateralii, printre care frații și surorile, nu figurează în lista în cascadă a persoanelor cărora le pot fi plătite prestațiile garantate în cazul decesului funcționarului.

Cu toate acestea, frații și surorile sunt menționați, pe de altă parte, de statut, în special la articolele 40, 42b și 55a. Aceste articole permit funcționarului să i se aprobe un concediu pentru interese personale sau un concediu din motive familiale sau să își exercite activitatea cu normă redusă, printre altele, pentru a‑și ajuta soțul, o rudă pe linie ascendentă sau descendentă, un frate sau o soră, în cazul unei boli grave sau al unui handicap grav.

Comisia susține că articolele 40, 42b și 55a din statut nu sunt relevante în speță, întrucât nu sunt aplicabile în cazul unui funcționar care își pierde viața ca urmare a neîndeplinirii de către instituție a obligației sale de protecție, dând naștere astfel unor prestații de despăgubire, și arată că aceste dispoziții nu au fost aplicate în speță. Comisia apreciază că o abordare care se limitează la căutarea în statut a existenței unor dispoziții care menționează beneficiarii potențiali, chiar indirecți, ai unor obligații ale AIPN al căror conținut nu ar avea totuși nicio legătură cu cererea de despăgubire formulată ar fi eronată. Ar putea face obiectul unei cereri de reparare a unui prejudiciu moral în temeiul articolului 270 TFUE numai litigiile având ca obiect despăgubirea pentru prejudiciile de care Comisia „poate fi considerată răspunzătoare în calitate de angajator”, astfel cum ar fi amintit Curtea la punctul 22 din Hotărârea din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia (169/83 și 136/84, denumită în continuare Hotărârea Leussink, EU:C:1986:371), pe lângă prevederile statutului în temeiul articolului 73 din acesta. Comisia observă că repararea prejudiciului moral solicitată pe lângă prestațiile prevăzute la articolul 73 din statut nu poate, în niciun caz, să dea naștere unei duble despăgubiri, astfel cum ar fi amintit Tribunalul la punctul 195 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare. Or, dacă s‑ar admite cererea de reparare a prejudiciului moral formulată de fratele și de sora domnului Alessandro Missir, ar exista o astfel de dublă despăgubire, întrucât, potrivit propriilor termeni, cererea menționată ar fi întemeiată pe „aceleași premise” precum cele pe baza cărora Tribunalul a acordat repararea prejudiciului moral tatălui și celor patru copii ai domnului Alessandro Missir și pe baza cărora Comisia se referă la „aceeași faptă prejudiciabilă”, și anume la decesul acestuia.

Trebuie să se arate că obiecțiile Comisiei amestecă problema admisibilității acțiunii cu cea a temeiniciei acesteia.

Problema, în acest stadiu al examinării acțiunii, nu este dacă aceasta este întemeiată, ci, în amonte, de a stabili dacă fratele și sora domnului Alessandro Missir aveau calitatea pentru a sesiza instanța Uniunii în cadrul articolului 270 TFUE sau dacă trebuiau să exercite acțiunea în reparare în temeiul articolului 268 TFUE.

În această privință, astfel cum s‑a arătat deja, criteriul care determină recurgerea la calea procedurală prevăzută la articolul 270 TFUE în locul celei prevăzute la articolul 268 TFUE este cel al „persoanei căreia i se aplică statutul” [articolul 91 alineatul (1) din statut].

Această condiție de a i se aplica statutul nu poate fi considerată îndeplinită prin simplul fapt că reclamantul este menționat, sub orice formă, de statut. Trebuie ca acesta să fie menționat sub o formă care fie reflectă o legătură relevantă între acesta și actul pe care îl atacă, fie reflectă o astfel de legătură între acesta și funcționarul căruia atingerea adusă intereselor sale i‑ar cauza un prejudiciu propriu.

Or, tocmai aceasta este situația nu numai a rudelor pe linie ascendentă, a descendenților și a soțului funcționarului, ci și a fraților și surorilor acestuia.

Astfel, acestor persoane „li se aplică statutul”, articolul 73 sau articolele 40, 42b și 55a din statutul menționat, tocmai pentru că legiuitorul a intenționat să ia act, prin dispoziții statutare concrete, de relația lor apropiată cu funcționarul.

Faptul că, la data asasinării domnului Alessandro Missir, nici el, nici fratele și sora acestuia, nu erau concret în vreuna dintre situațiile avute în vedere la articolele 40, 42b și 55a din statut nu afectează în niciun fel recunoașterea statutară a legăturilor dintre frați. Prin urmare, aceste dispoziții ale statutului sunt relevante nu pentru că ar corespunde situației concrete a părților la data faptelor – trebuie să se arate în această privință că reclamanții nu solicită de altfel nicio despăgubire pentru motivul unei pierderi a unui sprijin pentru handicap –, ci pentru că exprimă recunoașterea statutară a legăturilor de familie dintre funcționari și frații și surorile acestora.

Acest lucru este confirmat de aprecierea Curții, potrivit căreia „Tribunalul Funcției Publice este competent ratione materiae să statueze asupra unei acțiuni în despăgubire formulate de […] orice persoană căreia, deși nu este funcționar, i se aplică statutul ca urmare a legăturilor de familie pe care le are cu un funcționar, atunci când litigiul își are originea în raportul de muncă care îl leagă pe acest funcționar de instituția în cauză, având în vedere că articolul 1 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 270 TFUE și cu articolul 91 din statut […] atribuie […] Tribunalului Funcției Publice competența de a statua asupra «oric[ărui] litigiu» dintre Uniune și orice «persoană căreia i se aplică statutul»” (hotărârea privind reexaminarea, punctele 41 și 42).

Rezultă, în general, că, contrar a ceea ce susține în esență Comisia în fața Tribunalului, pentru a stabili dacă persoanei „i se aplică statutul” pot fi luate în considerare alte dispoziții ale statutului decât articolul 73, și anume cele care implică recunoașterea statutară a unei legături de familie cu funcționarul decedat.

Prin urmare, frații și surorile trebuie considerați ca fiind persoane „cărora li se aplică statutul” pentru stabilirea căii legale care trebuie urmată atunci când aceștia intenționează să solicite repararea prejudiciului moral pe care l‑au suferit prin decesul fratelui sau al surorii lor, funcționar de care instituția ar fi, în opinia lor, răspunzătoare.

În ceea ce privește trimiterea făcută de Comisie la punctul 22 din Hotărârea Leussink (a se vedea punctul 47 de mai sus), pe de o parte, trebuie să se arate că aceasta nu privește admisibilitatea acțiunii, ci cel mult temeinicia acesteia. Prin urmare, această trimitere trebuie respinsă în contextul examinării admisibilității. Pe de altă parte, trebuie amintit că, astfel cum a arătat Curtea în hotărârea privind reexaminarea (punctul 45), în Hotărârea Leussink ea a recunoscut că o acțiune în despăgubire formulată de membrii familiei unui funcționar în temeiul articolului 178 din Tratatul CEE (devenit articolul 268 TFUE) și având ca obiect despăgubirea pentru prejudiciul imaterial pe care l‑au suferit ca urmare a unui accident de muncă a cărui victimă a fost acest funcționar ține de contenciosul funcției publice. Astfel, după cum precizează Curtea la punctul 45 din hotărârea privind reexaminarea, la punctul 25 din Hotărârea Leussink, referitor la cheltuielile de judecată, ea a aplicat articolul 70 din Regulamentul de procedură, în versiunea sa aplicabilă la acel moment, potrivit căruia cheltuielile efectuate de instituții în cauzele cu funcționari rămân în sarcina instituției în cauză, dat fiind că acțiunea în cauză, deși formulată în temeiul articolului 178 din Tratatul CEE, avea la origine raportul dintre funcționarul în cauză și instituția de care aparținea.

În ceea ce privește trimiterea făcută de Comisie la o dublă despăgubire, trebuie să se arate că aceasta privește de asemenea numai fondul acțiunii. De altfel, nu poate fi vorba în speță despre o dublă despăgubire pentru același prejudiciu, din moment ce prejudiciul moral invocat de fratele și de sora domnului Alessandro Missir le este propriu și nu este același cu cel al celorlalți membri ai familiei.

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut ar fi dispoziția care, în conformitate cu poziția Curții precizată la punctul 34 din hotărârea privind reexaminarea, ar defini categoriile de persoane care au dreptul să solicite o despăgubire complementară„atunci când instituția este răspunzătoare, iar prestațiile plătite în temeiul articolului 73 din statut nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit”, acesta trebuie respins pentru următoarele motive.

Împrejurarea că persoanele menționate la articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut, și anume soțul și copiii funcționarului decedat sau, în cazul în care nu există, ceilalți descendenți ai acestuia sau, în cazul în care nu există, rudele sale pe linie ascendentă, pot solicita, prin intermediul articolului 270 TFUE, o despăgubire complementară în cazul în care consideră, în primul rând, că prestațiile plătite nu compensează prejudiciul în întregime și, în al doilea rând, că administrația este răspunzătoare pentru prejudiciul pe care l‑au suferit nu înseamnă în niciun caz că frații și surorile, care nu figurează pe lista în cascadă prevăzută la articolul 73 din statut, și, prin urmare, nu sunt beneficiari potențiali ai prestațiilor garantate în temeiul acestui articol, dar care sunt menționați la alte dispoziții din statut care reflectă o legătură relevantă cu funcționarul decedat, ar trebui să fie privați de posibilitatea procedurală de a solicita, prin intermediul articolului 270 TFUE, repararea propriului prejudiciu.

Astfel cum s‑a arătat deja mai sus, frații și surorile sunt persoane „cărora li se aplică statutul”, tocmai ca urmare a legăturii lor de familie cu funcționarul decedat.

Prin urmare, excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie împotriva acțiunii introduse de fratele și de sora domnului Alessandro Missir pentru motivul că aceștia nu ar avea calitate procesuală activă în temeiul articolului 270 TFUE trebuie respinsă.

În consecință, trebuie să se examineze dacă reclamanții au introdus cererea de despăgubire în termen.

Comisia susține că acțiunea este inadmisibilă din cauza tardivității cererii de despăgubire, formulată după expirarea unui termen rezonabil. Nimic nu ar fi împiedicat‑o pe doamna Sintobin și pe fratele și pe sora domnului Alessandro Missir să depună o cerere de reparare a prejudiciului moral cel puțin în cursul anului 2009, anul introducerii acțiunii în cauza F‑50/09. Timpul care a trecut în etapa precontencioasă în cauza F‑50/09 – precum și în fazele judiciare ulterioare acestei proceduri constituite din hotărârea în primă instanță și din introducerea recursului care a urmat – ar fi permis cu ușurință introducerea cererilor de reparare a prejudiciului moral prezentate ulterior în cadrul prezentei cauze.

În observațiile din 25 iulie 2018, reclamanții arată mai întâi că această cauză de inadmisibilitate pentru tardivitate ar fi fost ea însăși invocată tardiv de Comisie, la 14 februarie 2018, și anume la mai mult de cinci ani după expirarea termenului prevăzut la articolul 78 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, aplicabil la momentul introducerii prezentei acțiuni. În consecință, această cauză de inadmisibilitate ar fi ea însăși inadmisibilă. Această prezentare tardivă a cauzei de inadmisibilitate ar fi și mai nejustificată având în vedere faptul că Comisia ar fi invocat deja, la 19 decembrie 2012, în termenul stabilit la articolul 78 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, o altă excepție de inadmisibilitate, pentru litispendență, deși toate informațiile ar fi fost deja disponibile. Prescripția ar constitui o cauză de inadmisibilitate care, spre deosebire de termenele procedurale, nu ar fi de ordine publică. Ea nu ar putea fi invocată în orice stadiu al procedurii. Prin urmare, reclamanții solicită Tribunalului să declare inadmisibilă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie la 14 februarie 2018.

În continuare, reclamanții susțin că cererea de despăgubire a fost formulată de mama și de fratele și sora funcționarului decedat într‑un termen rezonabil.

În ceea ce privește natura cauzei de inadmisibilitate invocate de Comisie, trebuie amintit că, în contextul litigiilor privind răspunderea extracontractuală, Curtea a statuat că respectarea termenului de prescripție prevăzut la articolul 46 alineatul (1) din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este examinată din oficiu, ci trebuie să fie invocată de partea interesată (Hotărârea din 30 mai 1989, Roquette frères/Comisia, 20/88, EU:C:1989:221, punctul 12, Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, C‑469/11 P, EU:C:2012:705, punctul 51, și Hotărârea din 14 iunie 2016, Marchiani/Parlamentul European, C‑566/14 P, EU:C:2016:437, punctul 94).

Această jurisprudență a Curții este valabilă de asemenea, mutatis mutandis, pentru prescripția aplicabilă la expirarea termenului rezonabil în care, potrivit jurisprudenței, trebuie formulată o cerere de reparare întemeiată pe statut. Astfel, din moment ce un termen de prescripție de o durată prestabilită (cinci ani) nu este de ordine publică ca urmare a faptului că afectează dreptul subiectiv de a solicita repararea unui prejudiciu suferit și că îndeplinește o funcție de protecție a părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, C‑469/11 P, EU:C:2012:705, punctele 52-54), același lucru este valabil, dacă nu chiar a fortiori, pentru un termen de prescripție de o durată care nu este prestabilită (termen rezonabil). În ambele cazuri, este vorba despre aceeași prescripție a unui drept subiectiv de a solicita reparație și de aceeași funcție de protecție a părților.

Prin urmare, din moment ce cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, întemeiată pe nerespectarea termenului rezonabil la introducerea cererii de despăgubire, nu este o problemă de ordine publică pe care Tribunalul ar trebui să o examineze din oficiu, trebuie să se examineze în prealabil obiecția reclamanților potrivit căreia această cauză de inadmisibilitate ar fi fost ea însăși invocată tardiv.

În susținerea obiecției întemeiate pe tardivitatea cauzei de inadmisibilitate, reclamanții invocă articolul 78 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, în versiunea aplicabilă în anul 2012, care are următorul cuprins: „Cererea prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității, necompetenței sau cu privire la un alt incident, fără a intra în dezbaterea fondului, se formulează prin înscris separat. Cererea prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității se formulează în termen de o lună de la comunicarea cererii introductive.”

Trebuie să se arate că condiția privind termenul impusă de această dispoziție se raporta la cazul particular în care o parte solicita Tribunalului Funcției Publice să se pronunțe fără a intra în dezbaterea fondului. Prin urmare, această dispoziție nu interzicea pârâtului în fața Tribunalului Funcției Publice să invoce tardivitatea acțiunii, dacă era cazul, numai în etapa memoriului în apărare.

În plus, trebuie să se observe că, deși articolul 78 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice era aplicabil atunci când Comisia, în loc să depună un memoriu în apărare, a invocat în anul 2012, în temeiul acestei dispoziții, o excepție de inadmisibilitate prin înscris separat din motiv de litispendență, din articolul 3 din Regulamentul 2016/1192 rezultă că cauzele transferate la Tribunal continuă să fie examinate de acesta în starea în care se află la 31 august 2016 și în conformitate cu Regulamentul de procedură al Tribunalului.

În speță, la momentul transferului acțiunii în cauza F‑132/12 la Tribunal, procedura – care, nefiind unită cu fondul de către Tribunalul Funcției Publice, privea excepția de litispendență ridicată în anul 2012 – rămânea suspendată în așteptarea hotărârii privind recursul.

Prin urmare, împrejurarea că la 19 decembrie 2012 Comisia a invocat prin înscris separat o excepție de inadmisibilitate pentru litispendență nu însemna în niciun caz că ea nu putea, în fața Tribunalului, să invoce o cauză de inadmisibilitate întemeiată pe tardivitatea cererii de reparare în stadiul apărării.

În speță, Comisia a invocat tardivitatea cererii de reparare în februarie 2018, la momentul reluării procedurii. În împrejurările speței, legate de specificitățile procedurale ale cauzei și în special de suspendările succesive, invocarea în februarie 2018 a tardivității cererii de reparare, efectuată înainte de depunerea memoriului în apărare, nu este tardivă. Întrucât obiecția reclamanților întemeiată pe tardivitatea cauzei de inadmisibilitate invocate de Comisie este neîntemeiată, trebuie să se examineze această cauză de inadmisibilitate, întemeiată pe tardivitatea cererii de reparare.

Potrivit unei jurisprudențe constante, funcționarii sau agenții trebuie să sesizeze instituția într‑un termen rezonabil cu o cerere prin care se urmărește obținerea unei despăgubiri din partea Uniunii pentru un prejudiciu care ar fi imputabil acesteia, acest termen începând să curgă de la momentul la care au luat cunoștință de situația pe care o contestă. Caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de miza litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de comportamentul părților în speță (Hotărârea din 28 februarie 2013, Réexamen Arango Jaramillo și alții/BEI, C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctul 28; a se vedea de asemenea Ordonanța din 25 februarie 2014, Marcuccio/Comisia, F‑118/11, EU:F:2014:23, punctul 87 și jurisprudența citată).

Deși termenul de prescripție de cinci ani prevăzut în materia acțiunii în răspundere extracontractuală la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu se aplică în litigiile dintre Uniune și agenții acesteia, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie totuși să se țină seama de punctul de comparație oferit de acest termen pentru a aprecia dacă o cerere a fost depusă într‑un termen rezonabil (a se vedea Ordonanța din 25 februarie 2014, Marcuccio/Comisia, F‑118/11, EU:F:2014:23, punctul 88 și jurisprudența citată).

În speță, cererea de reparare a fost formulată la 17 septembrie 2011, și anume cinci ani fără o zi după asasinarea domnului Alessandro Missir. Pe de altă parte, trebuie să se arate că, astfel cum reiese atât din procedura precontencioasă din prezenta cauză, cât și din procedurile desfășurate anterior începând cu anul 2009 și care au condus, în anul 2017, la pronunțarea hotărârii privind trimiterea spre rejudecare, miza litigiului este importantă, pe plan uman, financiar și juridic, iar complexitatea cauzei este destul de accentuată sau, cel puțin, era la momentul depunerii cererii de reparare la 17 septembrie 2011. În sfârșit, contrar celor sugerate de Comisie, criteriul pentru a aprecia eventuala tardivitate a unei cereri de despăgubire este nu atât cel dacă cererea ar fi putut fi formulată mai devreme, cât cel dacă, având în vedere toate împrejurările cauzei, cererea menționată a fost formulată într‑un termen rezonabil. Or, având în vedere ansamblul împrejurărilor, referitoare la complexitatea cauzei și la miza litigiului, rezultă că cererea de reparare îndeplinește acest criteriu. În consecință, acțiunea nu poate fi considerată tardivă.

În aceste condiții, excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie trebuie respinsă.

Trebuie să se arate, asemenea părților, că situația doamnei Sintobin, mama domnului Alessandro Missir, este identică cu situația domnului Livio Missir, tatăl domnului Alessandro Missir, al cărui prejudiciu moral suferit ca urmare a asasinării fiului său a făcut obiectul unei despăgubiri de 50000 de euro acordată de Tribunal prin hotărârea privind trimiterea spre rejudecare.

În aceste condiții, în temeiul principiilor aplicate de Tribunal în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare (punctele 204 și 205) și printr‑o apreciere ex aequo et bono a prejudiciului suferit de doamna Sintobin, se impune obligarea Comisiei in solidum la plata către această reclamantă a sumei de 50000 de euro, pentru repararea prejudiciului moral suferit de aceasta ca urmare a asasinării fiului său, și respingerea, în rest, a cererii sale de despăgubire.

S‑a stabilit că fratele și sora domnului Alessandro Missir, cu privire la care nu se poate contesta în mod serios și nici nu se contestă, de altfel, că au putut suferi moral din cauza morții fratelui lor, trebuiau să introducă procedural orice cerere de despăgubire în această privință pe cale statutară, iar ulterior, dacă era cazul, printr‑o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, iar nu prin intermediul articolului 268 TFUE. Odată identificată această cale procedurală, se ridică problema dacă fratele și sora domnului Alessandro Missir au motive temeinice pentru a obține de la Comisie o reparație pentru suferința lor morală.

Comisia opune, pe fond, o serie de obiecții în această privință.

Comisia susține în esență că articolul 73 din statut, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, delimitează perimetrul persoanelor care pot obține repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a decesului unui funcționar. Soțul, descendenții și ascendenții ar putea face acest lucru, întrucât sunt menționați la articolul 73 din statut. Frații și surorile, care nu sunt menționați la acest articol, nu ar putea face acest lucru.

Comisia arată că rolul jucat de principiile de drept comune statelor membre în cadrul aplicării statutului constă în a acoperi eventualele lacune rezultate din tăcerea legiuitorului. Or, în speță, statutul, la articolul 73, astfel cum a fost aplicat de jurisprudență, nu ar tăcea, ci ar desemna numai persoanele menționate la această dispoziție ca putând obține repararea unui prejudiciu moral în cazul decesului unui funcționar. Comisia invocă în susținerea poziției sale hotărârea privind reexaminarea (punctele 33 și 34).

Comisia evocă, pe de altă parte, punctele 134-136 și 158 din hotărârea privind trimiterea spre reexaminare, evocând Hotărârea Leussink și [Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia (C‑257/98 P, denumită în continuare „Hotărârea Lucaccioni”)], punctele 191, 194, 195 și 201 din hotărârea privind trimiterea spre reexaminare și punctul 22 din Hotărârea Lucaccioni.

Comisia deduce din aceste trimiteri că jurisprudența ar fi recunoscut un drept la repararea prejudiciului în cazul leziunilor exclusiv în ceea ce privește despăgubirea pentru prejudiciul moral „complementară” în raport cu suma plătită deja de AIPN în temeiul articolului 73 din statut.

Prin urmare, potrivit Comisiei, din moment ce frații și surorile funcționarului decedat nu se numără printre persoanele menționate la această dispoziție și nu pot, așadar, să pretindă o despăgubire „complementară” – întrucât nu au dreptul la o despăgubire principală –, aceștia nu au niciun drept la repararea prejudiciului moral.

În ceea ce privește, mai întâi, trimiterea efectuată la punctele 33 și 34 din hotărârea privind reexaminarea, aceasta rezultă a fi inadecvată.

Astfel, aceste puncte privesc competența ratione personae a Tribunalului Funcției Publice de a soluționa acțiunile formulate de persoanele cărora li se aplică statutul. Curtea a constatat că tatălui și copiilor funcționarului li se aplica statutul. Ea deduce din acest lucru competența Tribunalului Funcției Publice. Prin urmare, era vorba despre o problemă de identificare a instanței competente, iar nu despre problema de fond, în discuție în speță, privind persoana care poate obține reparația. De altfel, la punctul 35 din hotărârea privind reexaminarea, Curtea subliniază că problema de fond, care constă în a stabili dacă tatăl și copiii funcționarului dispun efectiv de un drept la prestațiile garantate de statut, nu poate fi luată în considerare pentru a se determina competența Tribunalului Funcției Publice. În caz contrar, pronunțarea asupra competenței ar presupune examinarea în prealabil a temeiniciei cererii. Astfel, trimiterea efectuată de Comisie la punctul 34 din hotărârea privind reexaminarea, în susținerea tezei sale potrivit căreia articolul 73 din statut limitează persoanele care au dreptul la o eventuală reparație, trebuie înlăturată.

În ceea ce privește trimiterile menționate la punctul 131 de mai sus, acestea trebuie de asemenea să fie înlăturate, în măsura în care niciunul dintre precedentele (cauzele Leussink, Lucaccioni, Missir Mamachi) invocate de Comisie nu privea cazul fraților și al surorilor și nici măcar nu îl avea în vedere. Hotărârile citate nu priveau decât ascendenții și descendenții.

Hotărârea privind trimiterea spre rejudecare (punctele 131-136) enunță următoarele în legătură cu Hotărârile Leussink și Lucaccioni: „131. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea [Leussink], Curtea era solicitată să se pronunțe cu privire la problema dacă[, astfel cum susținea Comisia (punctul 10 din această hotărâre),] asigurarea pentru riscurile de accident prevăzută la articolul 73 din statut și de reglementare constituia un sistem de indemnizare exhaustiv care, în cazul unui accident de muncă, excludea orice altă pretenție cu titlu de daune interese întemeiată pe principiile de drept comun. Astfel, domnul Leussink, soția sa și cei patru copii ai lor introduseseră o cerere de despăgubire suplimentară, susținând că indemnizația prevăzută la articolul 73 din statut acoperea doar consecințele economice ale accidentului, și nu prejudiciul lor moral. Curtea a statuat mai întâi, la punctul 11 din hotărâre, că asigurarea prevăzută la articolul 73 din statut se întemeia pe un sistem general de asigurare contributiv împotriva riscurilor de accident pe durata și în afara serviciului și că dreptul la prestație nu depindea de autorul accidentului și de răspunderea asumată de acesta. În consecință, la punctul 13 din această hotărâre, Curtea a statuat că, în lipsa oricărei dispoziții exprese în reglementarea cu privire la cererile suplimentare împotriva instituției, nu se poate deduce din aceasta un argument pentru a exclude dreptul funcționarului și al succesorilor săi în drepturi de a solicita o indemnizație suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare pentru accident potrivit dreptului comun și când prestațiile regimului statutar nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit. […] 133. În ceea ce privește Hotărârea [Lucaccioni], Curtea a confirmat, la punctul 23 [din această hotărâre], că prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut în urma unui accident sau a unei boli profesionale trebuiau luate în considerare de instanța Uniunii, în scopul evaluării prejudiciului reparabil, în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse de un funcționar în temeiul unei fapte culpabile de natură să angajeze răspunderea instituției sale angajatoare. 134. Astfel, Hotărârile [Leussink și Lucaccioni] au clarificat relația dintre prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut în urma unui accident sau a unei boli profesionale și sistemul de despăgubire de drept comun. 135. În primul rând, sistemul prevăzut la articolul 73 din statut și cel de drept comun sunt complementare, astfel încât este posibil să se introducă o cerere de despăgubire suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare pentru accident potrivit dreptului comun, iar prestațiile plătite în temeiul articolului 73 din statut nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit (Hotărârea [Leussink], punctul 13). 136. În al doilea rând, în temeiul acestui principiu, jurisprudența a clarificat de asemenea faptul că prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut, în urma unui accident sau a unei boli profesionale, trebuiau să fie luate în considerare în scopul evaluării prejudiciului reparabil în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse de un funcționar în temeiul unei fapte culpabile de natură să angajeze răspunderea instituției sale angajatoare. Așadar, în cazul în care nu s‑ar proceda astfel, ar exista o dublă despăgubire (Hotărârea [Lucaccioni]).”

Reiese din cele de mai sus că obiectul Hotărârilor Leussink și Lucaccioni nu era pronunțarea cu privire la soluția care urmează a fi dată unei cereri formulate de frați și surori, care nu erau implicați în aceste cauze, ci numai pronunțarea cu privire la soluția care urmează a fi dată unei cereri de reparare formulate de funcționar și de soțul și copiii acestuia și cu privire la legătura dintre o astfel de cerere și despăgubirea forfetară asigurată deja de articolul 73 din statut. În acest context limitat trebuie înțeleasă trimiterea făcută de Curte la „complementaritatea” cererii de despăgubire în raport cu prestațiile de asigurare prevăzute la articolul 73 din statut.

Prin urmare, nu se poate deduce din hotărârile sus‑menționate că un frate sau o soră nu ar putea invoca în mod întemeiat un prejudiciu moral pentru care se pot obține despăgubiri. Prin definiție, din moment ce frații și surorile nu figurează în lista în cascadă prevăzută la articolul 73 din statut și, prin urmare, nu pot primi nimic în temeiul acestei dispoziții, o cerere de reparare din partea acestora nu poate fi suplimentară, ci unică. Hotărârile menționate nu s‑au pronunțat cu privire la posibilitatea unei astfel de cereri, care nu era în discuție în aceste cauze.

Să se considere, astfel cum susține Comisia, că instituțiile, atunci când au stabilit lista persoanelor care pot obține plata unor prestații de asigurare în cazul decesului accidental al funcționarului, au înțeles să delimiteze persoanele față de care apreciau, dacă este cazul, că trebuie să își asume din punct de vedere financiar o eventuală răspundere pentru culpă constituie o interpretare care nu poate fi dedusă, ca atare, din Hotărârile Leussink și Lucaccioni.

În continuare, trebuie să se examineze punctele 157 și 158 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, în care Tribunalul enunță următoarele: „157. [În privința cererilor de reparare a prejudiciului moral suferit de cei patru copii ai lui Alessandro Missir și de tatăl său], reiese […] din hotărârea în primă instanță că […] Comisia a invocat […] o cauză de inadmisibilitate […] întemeiată, în esență, pe faptul că […] articolul 73 din statut exclude posibilitatea [celor] patru copii [ai lui Alessandro Missir] și [a lui] Livio Missir de a introduce o cerere de reparare a prejudiciului moral. Astfel, Comisia a arătat […] că, în temeiul [articolului 73 din statut], cei patru copii ai lui Alessandro Missir Mamachi nu beneficiau de dreptul de a introduce o cerere de reparare a prejudiciului lor moral și […] că Livio Missir Mamachi nu se număra printre succesorii în drepturi menționați la acest articol. 158. În ceea ce privește cauzele de inadmisibilitate invocate împotriva cererilor de reparare a prejudiciului moral suferit de Livio Missir și de cei patru copii ai lui Alessandro Missir, acestea nu pot fi admise. Astfel, este suficient, pe de o parte, să se constate că, la punctul 34 din hotărârea privind reexaminarea, Curtea a statuat că articolul 73 alineatul (2) litera (a) din statut desemnează în mod expres «descendenții», precum și «ascendenții» funcționarului ca fiind persoanele care pot beneficia, în cazul decesului acestuia din urmă, de o prestație și că, prin urmare, atât Livio Missir, cât și cei patru copii ai lui Alessandro Missir sunt persoane vizate de această dispoziție. Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul prevăzut la articolul 73 din statut și sistemul de drept comun sunt complementare, astfel încât este posibil să se introducă o cerere de despăgubire suplimentară atunci când instituția este răspunzătoare, iar prestațiile plătite în temeiul articolului 73 din statut nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit ([Hotărârea Leussink], punctul 13, și [Hotărârea Lucaccioni], punctul 22). În consecință, în lumina considerațiilor dezvoltate mai sus, membrii familiei unui funcționar menționați la articolul 73 din statut au dreptul de a introduce o acțiune suplimentară dacă apreciază că prestațiile statutare nu sunt suficiente pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului lor.”

Și în acest caz, instanța Uniunii i‑a luat în considerare în mod concret doar pe tatăl și pe copiii funcționarului. Referindu‑se la jurisprudența Leussink și Lucaccioni, aceasta a amintit posibilitatea unei despăgubiri complementare în cazul răspunderii administrației și atunci când prestațiile de asigurare sunt insuficiente pentru a garanta repararea integrală a prejudiciului suferit de aceste persoane. „Membrii familiei” în cauză erau „menționați la articolul 73 din statut”. Hotărârea privind trimiterea spre rejudecare nu stabilește nimic în legătură cu membrii familiei care nu sunt menționați la articolul 73 din statut, aspect cu privire la care Tribunalul nu era sesizat, și nu permite, așadar, să se dezvolte constatarea efectuată la punctul 140 de mai sus.

Referitor la punctul 194 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, cu privire la care Comisia precizează că Tribunalul ar fi amintit în mod expres existența unui principiu general care prevede posibilitatea de reparare a unui prejudiciu moral atunci când acesta nu este acoperit în tot sau în parte printr‑un sistem care garantează plata automată a prestațiilor, trebuie să se arate că acest punct nu determină soluția aplicabilă în cazul unei persoane căreia nu i se aplică un asemenea sistem, precum în speță frații și surorile. Astfel, acest punct se limitează la a enunța că „din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor [din cauza T‑401/11 P RENV RX], prezența unui sistem care garantează plata automată a prestațiilor către succesorii în drepturi ai unui funcționar decedat nu este un obstacol ca succesorii în drepturi respectivi, în cazul în care consideră că prejudiciile suferite nu sunt acoperite sau nu sunt acoperite complet de sistemul amintit, să obțină de asemenea o despăgubire pentru prejudiciul lor moral prin intermediul unei acțiuni în fața unei instanțe naționale”.

În ceea ce privește punctul 195 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, în care Tribunalul evidențiază existența unui principiu general comun ordinilor juridice ale statelor membre care exclude dubla despăgubire pentru prejudiciul moral, trebuie să se arate, asemenea reclamanților, că în speță nu este vorba despre o dublă despăgubire pentru același prejudiciu, întrucât prejudiciul moral invocat de fratele și de sora domnului Alessandro Missir le este propriu și nu face obiectul prestațiilor prevăzute la articolul 73 din statut.

Din considerațiile care precedă rezultă că, contrar celor susținute de Comisie, nu se poate considera că articolul 73 din statut, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, se opune ca frații și surorile unui funcționar decedat din vina Uniunii să obțină, dacă este cazul, repararea prejudiciului lor moral propriu suferit ca urmare a acestui deces.

În situația în care această problemă nu este abordată pentru moment în dreptul Uniunii, trebuie să se arate că din ordinile juridice ale statelor membre decurge un principiu general comun potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, instanța națională recunoaște fraților și surorilor unui lucrător decedat dreptul de a solicita, dacă este cazul, repararea prejudiciului lor moral suferit ca urmare a acestui deces.

În aceste condiții, trebuie să se concluzioneze nu numai că Comisia susține în mod eronat că articolul 73 din statut, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, se opune ca frații și surorile unui funcționar decedat să poată obține, dacă este cazul, o reparare a prejudiciului moral suferit ca urmare a acestui deces, ci și că din principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre reiese că frații și surorile persoanei al cărei deces este cauzat de un terț pot, dacă este cazul, să obțină de la acesta repararea prejudiciului lor moral.

În ceea ce privește condițiile acestei reparări, reclamanții arată în esență că constatările efectuate deja de Tribunal în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare cu privire la culpă, la legătura de cauzalitate și la prejudiciul moral sunt valabile întru totul în ceea ce privește cererile formulate de fratele și de sora funcționarului decedat și că în speță nu ar exista nicio dublă despăgubire.

Comisia contestă poziția reclamanților. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre încălcarea obligației de protecție a funcționarului și prejudiciu, ar trebui, ținând seama de faptul că frații și surorile nu ar fi în aceeași poziție față de decedat ca ascendenții și descendenții, să se prefere teoria cauzalității adecvate celei a echivalenței condițiilor. Or, reclamanții nu ar fi demonstrat o cauzalitate adecvată.

În orice caz, chiar dacă s‑ar aplica teoria echivalenței condițiilor, nu ar fi mai puțin adevărat că prejudiciul moral invocat ar fi suficient de „îndepărtat” de fapta culpabilă săvârșită pentru a exclude orice reparație. Ar fi vorba despre un prejudiciu mediat, care nu poate fi pus în sarcina Comisiei ca o consecință imediată și directă a încălcării obligației specifice de protecție a funcționarului.

Pe de altă parte, nu s‑ar putea considera că există un principiu general comun ordinilor juridice ale statelor membre care ar stabili existența unei prezumții de prejudiciu moral în cazul decesului unui frate sau al unei surori.

Reclamanții contestă poziția Comisiei, observând că raportul dintre teoriile cauzalității adecvate și echivalenței condițiilor nu a fost relevant decât în vederea stabilirii răspunderii Comisiei pentru decesul domnului Alessandro Missir, care nu ar mai fi în discuție în speță, și în niciun caz în vederea stabilirii unei legături între acest deces și prejudiciul moral suferit ca urmare a acestui fapt de persoanele apropiate funcționarului decedat, prejudiciu moral care ar fi fost considerat ca fiind in re ipsa.

Este necesar să se constate că examinarea raționamentului instanței Uniunii în hotărârea în primă instanță și în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare confirmă în esență poziția reclamanților.

Trebuie amintit că în hotărârea în primă instanță Tribunalul Funcției Publice a statuat că, prin neîndeplinirea culpabilă de către Comisie a obligației de a asigura protecția domnului Alessandro Missir, aceasta săvârșise o faptă culpabilă de natură să îi angajeze răspunderea (hotărârea în primă instanță, punctul 176, și hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctul 9).

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre această faptă culpabilă și asasinarea funcționarului, Tribunalul Funcției Publice a considerat că aceasta a fost dovedită (hotărârea în primă instanță, punctele 182-190). Comisia nu a formulat recurs împotriva hotărârii în primă instanță. Tribunalul, în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare (punctul 63, a șasea teză), a arătat de altfel că Comisia nu contesta aprecierea Tribunalului Funcției Publice în această privință.

Or, astfel cum arată în mod corect reclamanții, dezbaterea privind raportul dintre teoriile echivalenței condițiilor și cauzalității adecvate (hotărârea în primă instanță, punctele 178-190, și hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctul 63 a treia teză și punctele 64-95) a avut loc exclusiv în scopul de a stabili dacă Comisia, care nu era în mod evident autorul asasinatului, putea totuși să fie declarată răspunzătoare pentru acesta, cu alte cuvinte dacă se putea considera că fapta culpabilă a Comisiei a cauzat moartea domnului Alessandro Missir. În cazul unui răspuns negativ, Comisia nu ar fi fost răspunzătoare pentru nimic. În cazul unui răspuns afirmativ, astfel cum a fost reținut de instanța Uniunii, aceasta era, cel puțin în parte, răspunzătoare pentru această moarte.

Odată stabilită această legătură de cauzalitate de către Tribunalul Funcției Publice – pe baza teoriei echivalenței condițiilor și fără a săvârși o eroare de drept, astfel cum Tribunalul a arătat în mod expres la punctele 79 și 80 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare –, Tribunalul Funcției Publice a statuat că îi rămânea de stabilit partea de răspundere a asasinului în producerea prejudiciilor (hotărârea în primă instanță, punctul 191, și hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctul 9).

În acest context, Tribunalul Funcției Publice a considerat că trebuia să se atribuie Comisiei răspunderea pentru 40 % din prejudiciile suferite (hotărârea în primă instanță, punctul 197, și hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctul 10).

Această soluție de împărțire a răspunderii, contestată în recursul formulat de reclamanți, care susțineau declararea Comisiei răspunzătoare in solidum cu asasinul, a fost respinsă de Tribunal, care a admis recursul cu privire la acest aspect și a reținut răspunderea in solidum a Comisiei (prin urmare pentru 100 % din prejudiciu) (hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctele 96-119).

Tribunalul a reținut această răspundere in solidum a Comisiei pe baza unui principiu general comun statelor membre potrivit căruia, în circumstanțe asemănătoare celor din speță, instanța națională recunoaște răspunderea in solidum a coautorilor aceluiași prejudiciu, considerând echitabil faptul că persoana vătămată nu a trebuit, pe de o parte, să determine cota‑parte de prejudiciu pentru care este responsabil fiecare dintre coautori și, pe de altă parte, să suporte riscul ca acela dintre ei pe care îl urmărește să fie insolvabil (hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, punctul 118).

Trebuie să se arate, în primul rând, că răspunderea Comisiei pentru asasinat, care a fost constatată printr‑o decizie care a dobândit autoritate de lucru judecat, nu este contestată (a se vedea punctul 155 de mai sus) și, în al doilea rând, că principiul răspunderii in solidum a Comisiei pentru prejudiciile care rezultă din acest asasinat nu este în niciun fel repus în discuție și nici nu poate, de altfel, să fie repus în discuție în mod rezonabil.

În aceste condiții, obiecția Comisiei [omissis] potrivit căreia cauzalitatea adecvată ar trebui să fie preferată echivalenței condițiilor trebuie să fie înlăturată, întrucât constatarea definitivă de către instanța Uniunii a legăturii de cauzalitate dintre fapta culpabilă a Comisiei și asasinarea domnului Alessandro Missir poate fi transpusă pe deplin în speță.

Singurul element de distincție existent în speță în raport cu cauza F‑50/09 provine, după această constatare definitivă, din faptul că reclamanții nu sunt copiii sau părinții funcționarului decedat, ci frații și surorile acestuia.

Or, s‑a constatat deja că articolul 73 din statut, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență, nu constituie o limită substanțială care exclude posibilitatea fraților și a surorilor de a obține reparația (a se vedea punctul 145 de mai sus) și că, în situația în care această problemă nu este abordată pentru moment în dreptul Uniunii, din principiile generale comune statelor membre reiese un drept al fraților și al surorilor de a solicita, dacă este cazul, repararea unui prejudiciu moral pentru pierderea fratelui lor (a se vedea punctul 146 de mai sus).

Pentru aceleași motive, trebuie să se respingă argumentele Comisiei [omissis] potrivit cărora prejudiciul moral suferit de frați și de surori ar fi prea îndepărtat sau ar fi numai o repercusiune pentru care nu se pot obține despăgubiri. Împrejurarea că prejudiciul moral al fraților și al surorilor constituie, la fel, în fond, cu cel al părinților și al copiilor defunctului, un prejudiciu moral prin ricoșeu – sau mediat – în raport cu prejudiciul direct suferit de funcționarul decedat, și anume pierderea vieții, nu știrbește cu nimic faptul că acest prejudiciu moral este recunoscut ca fiind reparabil potrivit principiilor generale comune statelor membre.

În ceea ce privește considerațiile Comisiei referitoare la conținutul punctului 198 din hotărârea privind trimiterea spre rejudecare [omissis], acestea nu repun în discuție constatarea de mai sus, din moment ce, astfel cum s‑a arătat deja, Tribunalul, în hotărârea privind trimiterea spre rejudecare, nu era sesizat cu problema reparării prejudiciului moral al fraților și al surorilor.

În ceea ce privește observațiile Comisiei potrivit cărora nu s‑ar putea considera că există un principiu general recunoscut de statele membre care ar stabili o prezumție de prejudiciu moral în cazul decesului unui frate sau al unei surori [omissis], este suficient să se constate că reclamanții nu s‑au limitat la invocarea existenței unei prezumții de prejudiciu moral pentru frați și surori, ci au menționat considerații speciale în vederea stabilirii caracterului real și a intensității prejudiciului moral în ceea ce privește fratele și sora domnului Alessandro Missir.

Astfel, reclamanții au evocat circumstanțele deosebit de dramatice ale decesului domnului Alessandro Missir și marile temeri ale familiei pentru viitorul copiilor (pagina 7 ultimul paragraf din cererea din 17 septembrie 2011 și pagina 9 al doilea paragraf din reclamația administrativă prealabilă) și au invocat, în același sens, „durerea și suferința injustă care decurg din pierderea fratelui lor în circumstanțe atât de tragice și de atroce” și au făcut referire la împrejurările unice din speță și la caracterul deosebit de îngrozitor și de tragic al cauzei.

Dincolo de aceste considerații, care sunt efectiv de natură să le fi cauzat fratelui și surorii funcționarului decedat o suferință morală de o intensitate neobișnuită, reclamanții nu au prezentat dovada caracterului real al legăturilor afective dintre acest funcționar și fratele și sora acestuia care ar depăși legăturile de afecțiune obișnuite dintre frații și surorile adulte care au vieți autonome.

În ceea ce privește elementele de probă prezentate de reclamanți în stadiul replicii, referitoare la tratamentele psihologice și psihiatrice urmate de fratele și de sora domnului Alessandro Missir, acestea trebuie respinse ca tardive în temeiul articolului 85 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

În ceea ce privește determinarea cuantumului prejudiciului moral, este necesar să se amintească că revine instanței Uniunii sarcina de a stabili cuantumul ex aequo et bono (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 1980, Oberthür/Comisia, 24/79, EU:C:1980:145, punctul 15), prezentând criteriile luate în considerare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens, C‑259/96 P, EU:C:1998:224, punctele 32 și 33, Hotărârea Lucaccioni, punctul 35, și Hotărârea din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, EU:T:2006:148, punctul 51).

Ținând seama de situația de fapt din speță și în special de împrejurările deosebit de dramatice ale decesului domnului Alessandro Missir descrise la punctul 2 din hotărârea privind recursul, de elementele menționate la punctul 168 de mai sus, de existența necontestată a unor legături afective de o intensitate obișnuită între frați și surori adulți care au vieți autonome și în lumina principiilor care rezultă din cuprinsul punctelor 146, 147 și 164 de mai sus se impune obligarea Comisiei in solidum la plata către fratele și sora domnului Alessandro Missir, pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului acestuia din urmă, a sumei, evaluată ex aequo et bono, de 10000 de euro fiecare. [omissis]

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că se impune obligarea Comisiei in solidum la plata, cu titlu de reparare a prejudiciului lor moral suferit ca urmare a decesului domnului Alessandro Missir, a sumei de 50000 de euro către mama funcționarului decedat, doamna Sintobin, și a sumei de 10000 de euro către fiecare dintre fratele și sora funcționarului decedat, domnul Stefano Missir și doamna Maria Letizia Missir, cu dobânzi, și respingerea acțiunii în rest.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

20 noiembrie 2019 ( *1 )

Hotărâre ( 2 )

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la obiectul litigiului

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților în temeiul articolului 270 TFUE

Cu privire la admisibilitatea acțiunii având în vedere termenul

Cu privire la fond

Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de mama domnului Alessandro Missir

Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral suferit de fratele și de sora domnului Alessandro Missir

Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată