Hotărârea Tribunalului (Camera a treia extinsă) din 19 martie 2019.#Republica Italiană și alții împotriva Comisiei Europene.#Ajutoare de stat – Intervenția unui consorțiu de drept privat între bănci în favoarea unuia dintre membrii săi – Autorizarea intervenției de către banca centrală a statului membru – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă – Acțiune în anulare – Noțiunea de ajutor de stat – Imputabilitate în sarcina statului – Resurse de stat.#Cauzele conexate T-98/16, T-196/16 și T-198/16.

Cauzele conexate T‑98/16, T‑196/16 și T‑198/16

Republica Italiană și alții

împotriva

Comisiei Europene

Hotărârea Tribunalului (Camera a treia extinsă) din 19 martie 2019

„Ajutoare de stat – Intervenția unui consorțiu de drept privat între bănci în favoarea unuia dintre membrii săi – Autorizarea intervenției de către banca centrală a statului membru – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă – Acțiune în anulare – Noțiunea de ajutor de stat – Imputabilitate în sarcina statului – Resurse de stat”

Acțiune în anulare – Persoane fizice sau juridice – Acte care le privesc direct și individual – Afectare directă – Afectare individuală – Criterii – Decizie a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața internă – Acțiune formulată de un consorțiu de drept privat între bănci, având personalitate juridică, care a acordat măsura calificată drept ajutor – Admisibilitate

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE)

(a se vedea punctele 50-56)

Ajutoare acordate de state – Noțiune – Acordare de avantaje imputabilă statului – Intervenția unui consorțiu de drept privat între bănci pentru unuia dintre membrii săi – Implicarea autorităților publice în adoptarea măsurii – Dovada existenței unui mandat public – Intervenție care urmărește interesele private ale băncilor membre ale consorțiului – Excludere – Dovada existenței unui control public substanțial în definirea intervenției – Lipsă – Excludere

[art. 107 alin. (1) TFUE]

(a se vedea punctele 96-106 și 113-132)

Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Intervenția unui consorțiu de drept privat între bănci pentru unuia dintre membrii săi – Dovada existenței unui control public asupra resurselor – Lipsă – Excludere

[art. 107 alin. (1) TFUE]

(a se vedea punctele 139-161)

Rezumat

În Hotărârea Italia și alții/Comisia (T‑98/16, T‑196/16 și T‑198/16), pronunțată la 19 martie 2019, Tribunalul, în cadrul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE, a anulat Decizia 2016/1208 ( 1 ) a Comisiei privind ajutorul de stat pus în aplicare de Italia în favoarea unei bănci italiene, Banca Tercas, apreciind că instituția a considerat în mod greșit că măsurile în litigiu erau imputabile statului și implicau utilizarea de resurse de stat.

În anul 2013, o bancă italiană, Banca Popolare di Bari (BPB) își manifestase interesul pentru subscrierea la o majorare a capitalului unei alte bănci italiene, Banca Tercas, plasată din anul 2012 sub regimul administrării extraordinare ca urmare a unor nereguli constatate de banca centrală a Republicii Italiene, Banca d’Italia (Banca Italiei). Una dintre condițiile impuse de BPB pentru această operațiune ținea de acoperirea de către Fondo Interbancario di Tutela dei Depositi (FITD) a deficitului patrimonial al Banca Tercas, pentru care era de asemenea solicitat un audit. FITD este un consorțiu de drept privat italian de natură mutualistă între bănci, care dispune de posibilitatea de a interveni în favoarea membrilor săi, nu numai în temeiul garanției legale a depozitelor prevăzute în caz de lichidare administrativă forțată a unuia dintre membrii săi (intervenția obligatorie), ci și în mod voluntar, în conformitate cu statutul său, dacă această intervenție permite reducerea sarcinilor care pot rezulta din garantarea depozitelor care revin membrilor săi (intervenții voluntare, printre care intervenția voluntară de sprijin sau preventivă în cauză).

În 2014, după ce s‑a asigurat că intervenția în favoarea Banca Tercas era mai avantajoasă din punct de vedere economic decât rambursarea deponenților acestei bănci, FITD a decis să acopere fondurile proprii negative și să îi acorde anumite garanții. Aceste măsuri au fost aprobate de Banca Italiei. Comisia Europeană a inițiat o investigație aprofundată cu privire la aceste măsuri, ca urmare a unor îndoieli cu privire la compatibilitatea lor cu normele Uniunii în materie de ajutoare de stat. Prin Decizia 2016/1208, care face obiectul acțiunii din prezenta cauză, aceasta a ajuns la concluzia că măsurile respective constituiau un ajutor de stat pus în aplicare de Republica Italiană în favoarea Banca Tercas.

După o evocare a jurisprudenței Curții privind calificarea ca ajutor de stat în sensul articolului 107 TFUE, Tribunalul a examinat, în primul rând, dacă măsurile menționate erau imputabile statului italian, apoi, în al doilea rând, dacă acestea ar fi fost finanțate prin intermediul resurselor de stat.

Astfel, Tribunalul a statuat, în primul rând, că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că a demonstrat că autoritățile italiene au exercitat un control public substanțial în definirea intervenției FITD în favoarea Banca Tercas, instituția nedovedind corespunzător cerințelor legale implicarea autorităților publice italiene în adoptarea măsurii în cauză și nici, în consecință, imputabilitatea acestei măsuri în sarcina statului în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Amintind că, în cazul unei măsuri organizate de o entitate privată, revine Comisiei sarcina de a stabili existența unor indicii suficiente pentru a concluziona că aceasta a fost adoptată sub influența sau sub controlul efectiv al autorităților publice, Tribunalul a examinat succesiv întinderea mandatului public conferit FITD, apoi autonomia FITD la momentul adoptării intervenției.

Cu privire la primul aspect, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că intervențiile de sprijin ale FITD vizau în principal urmărirea intereselor private ale membrilor acestuia din urmă și, pe de altă parte, că ele nu puneau în aplicare vreun mandat public încredințat de legislația italiană. Tribunalul a arătat în special, în această privință, că mandatul conferit FITD de legea italiană consta numai în rambursarea deponenților (în limita a 100000 de euro pentru fiecare deponent), ca sistem de garantare a depozitelor, atunci când o bancă membră a sa făcea obiectul unei lichidări administrative forțate și că, în afara acestui cadru, FITD nu acționa în executarea unui obiectiv public impus de legislația italiană. El a concluzionat de aici că intervențiile de susținere aveau astfel o finalitate diferită de cea a rambursărilor depozitelor în caz de lichidare administrativă forțată și nu constituiau punerea în aplicare a unui mandat public.

Cu privire la al doilea aspect, Tribunalul a apreciat că Comisia nu a dovedit implicarea autorităților publice italiene în adoptarea măsurii în cauză. În această privință, Tribunalul a arătat că FITD era un consorțiu de drept privat care acționa, potrivit statutului său, „în numele și în interesul” membrilor săi și că organele sale de conducere erau alese de adunarea generală a FITD și, precum aceasta, exclusiv compuse din reprezentanți ai băncilor membre ale consorțiului. În aceste condiții, Tribunalul a constatat în special că autorizarea de către Banca Italiei a intervenției FITD în favoarea Banca Tercas nu constituia un indiciu care permite să se impute măsura în cauză statului italian, cea din urmă limitându‑se, în această privință, să exercite un control al conformității lor cu cadrul de reglementare în vederea supravegherii prudențiale. Tribunalul a constatat de asemenea că nici prezența reprezentanților Băncii Italiei la reuniunile organelor de conducere ale FITD nu constituia un indiciu privind imputabilitatea măsurii în cauză statului, în măsura în care aceștia nu exercită decât un rol de simpli observatori, fără niciun drept de vot și fără niciun vot consultativ. Pe de altă parte, acesta a apreciat că Comisia nu a prezentat niciun element care să dovedească faptul că Banca Italiei ar fi influențat în mod decisiv negocierea dintre FITD, pe de o parte, și BPB și comisarul extraordinar, pe de altă parte, această negociere nefiind decât expresia unui dialog legitim și obișnuit cu autoritățile de supraveghere competente, care să permită Băncii Italiei să fie informată cu privire la evoluția dosarului pentru a putea să adopte cât mai rapid decizia sa cu privire la autorizarea măsurii în cauză, odată ce aceasta a fost adoptată de organele de conducere ale FITD. În plus, Comisia nu a stabilit că invitația adresată de Banca Italiei către FITD, pentru a ajunge la un acord echilibrat cu BPB în ceea ce privește acoperirea fondurilor proprii negative ale Banca Terras, a avut cea mai mică incidență asupra deciziei FITD de a interveni în favoarea acesteia din urmă. În sfârșit, Tribunalul a arătat că nici faptul că comisarul extraordinar are posibilitatea de a iniția procedura care poate conduce la o intervenție de susținere a FITD, prin transmiterea unei cereri neobligatorii în acest sens, nu repunea în discuție autonomia acestuia din urmă, având în vedere că introducerea unei astfel de cereri nu îl obligă să o admită, că decide asupra conținutului unei astfel de intervenții în mod autonom și că FITD afirmă că poate el însuși să ia inițiativa demarării procedurii de punere în aplicare a unei intervenții, fără ca această afirmație să fie contrazisă de statutul FITD sau de legislația italiană.

În al doilea rând, examinând cele trei indicii luate în considerare de Comisie pentru a concluziona că intervenția FITD era finanțată prin intermediul resurselor de stat, Tribunalul a statuat că instituția nu a stabilit că fondurile acordate în favoarea Banca Tercas erau controlate de autoritățile publice italiene și, prin urmare, la dispoziția acestora din urmă.

Astfel, acesta a respins, în primul rând, constatarea că FITD era titulara unui mandat public și că intervenția sa în favoarea Banca Tercas fusese făcută în scopul protejării depozitelor deponenților, făcând trimitere în această privință la analiza efectuată în cadrul imputabilității intervenției FITD în sarcina statului. Tribunalul a considerat, în al doilea rând, că Comisia nu fusese în măsură să stabilească faptul că Banca Italiei a căutat, prin intermediul controlului formal al caracterului regulamentar al resurselor utilizate de FITD, să orienteze resursele private puse la dispoziția acestuia din urmă. Acesta a apreciat, în al treilea rând, că faptul că respectivele contribuții utilizate de FITD pentru a finanța intervenția aveau un caracter obligatoriu, din moment ce băncile care sunt membri ai săi nu au, în practică, alte opțiuni decât să adere la acesta și nu pot să își opună dreptul de veto asupra deciziilor sale sau să se disocieze de intervenția decisă, rămânea în esență teoretic și fără incidență asupra intervenției. El a arătat în special, în această privință, că fondurile utilizate pentru intervenția FITD erau resurse private furnizate de băncile membre ale acestuia din urmă, că obligația membrilor FITD de a contribui la intervenție își avea originea nu într‑o dispoziție normativă, ci într‑o dispoziție statutară de natură privată care păstrează autonomia de decizie a membrilor menționați, și că, înainte de a decide intervenția și de a mobiliza resursele private ale membrilor săi, FITD s‑a asigurat că costul său era inferior costului pe care l‑ar reprezenta lichidarea Banca Tercas și, prin urmare, punerea în aplicare a garanției legale a depozitelor deponenților, astfel încât intervenția menționată era în interesul BPB, al Banca Tercas și al tuturor membrilor săi.

( 1 ) Decizia (UE) 2016/1208 a Comisiei din 23 decembrie 2015 privind ajutorul de stat SA.39451 (2015/C) (ex 2015/NN) acordat de Italia în favoarea Banca Tercas (JO 2016, L 203, p. 1).