Hotărârea Curții (Camera a treia) din 21 septembrie 2017.#Malta Dental Technologists Association și John Salomone Reynaud împotriva Superintendent tas-Saħħa Pubblika și a Kunsill tal-Professjonijiet Kumplimentari għall-Mediċina.#Cerere de decizie preliminară formulată de Prim’Awla tal-Qorti Ċivili.#Trimitere preliminară – Directiva 2005/36/CE – Recunoașterea calificărilor profesionale – Tehnicieni proteziști‑orteziști – Condiții de exercitare a profesiei în statul membru gazdă – Cerința intermedierii obligatorii de către un medic dentist – Aplicarea acestei cerințe în privința tehnicienilor proteziști‑orteziști clinici care își exercită profesia în statul membru de origine – Articolul 49 TFUE – Libertatea de stabilire – Restricție – Justificare – Obiectiv de interes general de a asigura protecția sănătății publice – Proporționalitate.#Cauza C-125/16.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49, 52 și 56 TFUE, precum și a Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 (JO 2013, L 354, p. 132) (denumită în continuare „Directiva 2005/36”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Malta Dental Technologists Association (Asociația Malteză a Tehnicienilor Proteziști‑Orteziști, denumită în continuare „MDTA”) și domnul John Salomone Reynaud, pe de o parte, și Superintendent tas‑Saħħa Pubblika (directorul serviciului de sănătate publică, Malta) (denumit în continuare „directorul”) și Kunsill tal‑Professjonijiet Kumplimentari għall‑Mediċina (Consiliul Profesiilor Complementare Medicinei, Malta) (denumit în continuare „CPCM”), pe de altă parte, în legătură cu cererea de recunoaștere în Malta a calificărilor profesionale ale tehnicienilor proteziști‑orteziști clinici (denumiți în continuare „TPOC”).

Considerentul (3) al Directivei 2005/36 este redactat astfel: „Garanția, conferită de prezenta directivă persoanelor care și‑au obținut calificările profesionale într‑un stat membru, de acces la aceeași profesie și de exercitare a aceleiași profesii într‑un alt stat membru, cu aceleași drepturi ca și resortisanții respectivului stat membru, nu aduce atingere respectării de către profesionistul migrant a unor eventuale condiții de exercitare nediscriminatorii, impuse de statul membru în cauză, cu condiția ca respectivele condiții să fie justificate în mod obiectiv și proporționale.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, are următorul cuprins: „Prezenta directivă stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale (denumit în continuare «stat membru gazdă») recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre (denumite în continuare «state membre de origine») și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre. Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme referitoare la accesul parțial la o profesie reglementată și recunoașterea stagiilor profesionale desfășurate într‑un alt stat membru.”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1): „În sensul prezentei directive, se înțelege prin: (a) «profesie reglementată»: o activitate sau un ansamblu de activități profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalitățile de exercitare este condiționată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege și acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale […]; (b) «calificări profesionale»: calificările atestate printr‑un titlu de calificare, un atestat de competență prevăzut la articolul 11 litera (a) punctul (i) și/sau experiență profesională; (c) «titlu de calificare»: diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membru și care certifică formarea profesională [obținută în principal] în Comunitate. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menționat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare; […] (e) «formare profesională reglementată»: orice formare profesională care urmărește în special exercitarea unei anumite profesii și care constă într‑un ciclu de studii completat, după caz, de o formare profesională, un stagiu profesional sau o practică profesională. […]”

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Efectele recunoașterii”, prevede: „(1) Recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru gazdă permite beneficiarilor să aibă acces, în respectivul stat membru, la aceeași profesie ca cea pentru care sunt calificați în statul membru de origine și să o exercite în statul membru gazdă în aceleași condiții ca și resortisanții acestuia. (2) În sensul prezentei directive, profesia pe care solicitantul dorește să o exercite în statul membru gazdă este aceeași cu cea pentru care este calificat în statul membru de origine în cazul în care activitățile respective sunt comparabile. (3) Prin derogare de la alineatul (1), accesul parțial la o profesie în statul membru gazdă se acordă în condițiile prevăzute la articolul 4f.”

Potrivit articolului 4f din Directiva 2005/36, intitulat „Accesul parțial”: „(1) Autoritatea competentă a statului membru gazdă acordă acces parțial, de la caz la caz, la o activitate profesională pe teritoriul său, doar dacă sunt întrunite toate condițiile următoare: (a) profesionistul este calificat pe deplin pentru a exercita în statul membru de origine activitatea profesională pentru care solicită accesul parțial în statul membru gazdă; […]”

Capitolul I din titlul III din această directivă este intitulat „Sistemul general de recunoaștere a calificărilor”. Acest capitol cuprinde articolele 10-14 din directiva menționată.

Articolul 10 din aceeași directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede: „Prezentul capitol se aplică tuturor profesiilor care nu sunt reglementate de capitolele II și III din prezentul titlu […]”

Articolul 11 din Directiva 2005/36, intitulat „Niveluri de calificare”, grupează calificările în sensul articolului 13 și al articolului 14 alineatul (6) din această directivă.

Articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Condiții de recunoaștere”, prevede la alineatul (1) primul paragraf: „Atunci când, într‑un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționată de deținerea unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă solicitanților accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau titlul de calificare menționat la articolul 11, prevăzut de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a o exercita pe teritoriul său.”

Capitolul III din titlul III din Directiva 2005/36 este intitulat „Recunoaștere pe baza coordonării condițiilor minime de formare”. Acest capitol cuprinde articolele 21-49 din această directivă.

Potrivit articolului 34 din Directiva 2005/36, intitulat „Formare de bază de medic dentist”: „(1) Admiterea la formarea de bază de medic dentist presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, pentru studiile în cauză, la universități sau la instituții de învățământ superior de un nivel recunoscut ca fiind echivalent ale unui stat membru. […] (3) Formarea de bază de medic dentist garantează că persoana în cauză a dobândit următoarele cunoștințe și competențe: (a) cunoștințe corespunzătoare despre științele pe care se bazează stomatologia, precum și o bună înțelegere a metodelor științifice, în special a principiilor de măsurare a funcțiilor biologice, de evaluare a faptelor stabilite științific și de analiză a datelor; (b) cunoștințe corespunzătoare despre constituția, fiziologia și comportamentul persoanelor sănătoase și bolnave, precum și influența pe care o au mediul natural și mediul social asupra stării de sănătate a ființei umane, în măsura în care aceste elemente se raportează la stomatologie; (c) cunoștințe corespunzătoare despre structura și funcția dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, atât sănătoase, cât și bolnave, precum și raportul lor cu starea de sănătate generală și bunăstarea fizică și socială a pacientului; (d) cunoștințe corespunzătoare despre disciplinele și metodele clinice care îi oferă o imagine coerentă asupra anomaliilor, leziunilor și bolilor dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, precum și despre odontologie din perspectiva profilaxiei, diagnosticului și terapiei; (e) o experiență clinică adecvată sub supraveghere corespunzătoare. Formarea de bază de medic dentist conferă competențele necesare pentru toate activitățile de prevenire, diagnostic și tratament privind anomaliile și bolile dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe.”

Articolul 36 din această directivă, intitulat „Exercitarea activităților profesionale de medic dentist”, prevede: „(1) În sensul prezentei directive, activitățile profesionale de medic dentist sunt cele definite la alineatul (3) și exercitate cu titlurile profesionale încorporate în anexa V punctul 5.3.2. (2) Profesia de medic dentist are la bază formarea de medic dentist prevăzută la articolul 34 și constituie o profesie specifică și distinctă de cea de medic, specializat sau nu. Exercitarea activităților profesionale de medic dentist presupune posesia unui titlu de calificare prevăzut în anexa V punctul 5.3.2 […] (3) Statele membre se asigură ca medicii dentiști să poată avea acces în mod general la activitățile de prevenire, diagnostic și tratament privind anomaliile și bolile dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, precum și să poată exercita aceste activități, respectând totodată dispozițiile de reglementare și normele de deontologie care reglementează profesia la datele de referință prevăzute în anexa V punctul 5.3.2”

Articolul 2 din Att dwar il‑Professjonijiet tas‑Saħħa (Kapitolu 464 tal‑Liġijiet ta’ Malta) [Legea privind profesiile din domeniul sănătății (capitolul 464 din legislația malteză)] definește „profesionistul care exercită o profesie complementară medicinei” ca fiind „un profesionist în sectorul sănătății al cărui nume figurează în registrul profesiilor complementare medicinei menționat la articolul 28”.

Potrivit articolului 25 alineatul (1) din această lege: „Nicio persoană nu poate practica una dintre profesiile complementare medicinei decât dacă numele său figurează în registrul corespunzător gestionat de [CPCM], în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.”

Articolul 28 alineatul (1) din legea menționată prevede: „[CPCM] ține registre separate, care corespund fiecăreia dintre profesiile complementare medicinei enumerate în anexa III, […] în care urmează să fie înscris, la cererea persoanei în cauză, numele oricărui resortisant al Maltei sau al unui stat membru care deține: (a) orice calificare, astfel cum este descrisă, obținută de la Universitatea din Malta sau de la o instituție de formare sau după ce a urmat o formare profesională organizată de Ministerul Sănătății, în profesia pentru care este ținut un registru separat, sau (b) o calificare obținută din partea unui stat membru și recunoscută în conformitate cu Legea privind recunoașterea reciprocă a calificărilor sau cu orice reglementare adoptată în temeiul acesteia sau (c) o calificare în profesia menționată obținută de la orice altă universitate sau de la o altă instituție de învățământ recunoscută de [CPCM] sub rezerva că, în scopul acestei calificări, [CPCM] poate impune persoanei în cauză să se prezinte la un examen profesional și de capacitate lingvistică și îl promovează.”

Anexa III din Legea privind profesiile din domeniul sănătății (capitolul 464 din legislația malteză), care enumeră profesiile complementare medicinei, menționează profesia de tehnician protezist‑ortezist, dar nu profesia de TPOC.

MDTA și domnul Reynaud au sesizat instanța de trimitere cu o cerere prin care se urmărea obținerea recunoașterii în Malta a calificărilor profesionale ale TPOC. Prin cererea lor, aceștia au solicitat să se dispună ca directorul și CPCM să înregistreze în Malta TPOC recunoscuți în alte state membre și să permită acestor tehnicieni să își exercite profesia în acest stat membru. În plus, MDTA și domnul Reynaud au urmărit obținerea unei declarații potrivit căreia TPOC își pot exercita profesia fără a fi necesar ca pacientul să le fie adresat de un medic dentist.

TPOC sunt experți în domeniul aparatelor dentare, inclusiv în ceea ce privește realizarea danturilor false sau a dinților falși, care efectuează de asemenea reparațiile și modificările danturilor false și ale protezelor dentare.

MDTA și domnul Reynaud precizează că activitatea TPOC nu creează un risc de prejudiciu ireversibil pentru pacienți întrucât, dacă aparatul dentar este defectuos, singura consecință este aceea că acest aparat trebuie să fie modificat sau înlocuit.

Din decizia de trimitere reiese că TPOC nu sunt recunoscuți în Malta și că nu pot, așadar, să își exercite acolo profesia, numai tehnicienii proteziști‑orteziști fiind recunoscuți și înregistrați în acest stat membru.

MDTA și domnul Reynaud nu solicită recunoașterea profesiei TPOC ca profesie din domeniul sănătății distinctă de aceea de tehnician protezist‑ortezist, ci includerea TPOC în registrul tehnicienilor proteziști‑orteziști gestionat de CPCM.

Instanța de trimitere arată că cererea MDTA și a domnului Reynaud privește exercitarea transfrontalieră a profesiei de TPOC de către persoanele care doresc să se stabilească în Malta. Aceasta adaugă că reglementarea malteză nu realizează în această privință nicio discriminare între resortisanții maltezi și resortisanții celorlalte state membre, întrucât profesia de TPOC nu este recunoscută în mod general, fără distincție în funcție de cetățenia persoanelor vizate.

Întrucât a considerat că soluționarea litigiului principal depinde de interpretarea articolelor 49, 52 și 56 TFUE, precum și a Directivei 2005/36, Prim’Awla tal‑Qorti Ċivili (Camera întâi a Tribunalului Civil, Malta) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Interzicerea de către autoritățile malteze din domeniul sănătății sau refuzul lor de a acorda recunoașterea profesiei de [TPOC]/tehnician protezist‑ortezist, în urma căruia, în pofida lipsei discriminării în drept, persoanele din alte state membre care au depus o cerere în acest sens sunt împiedicate în practică să se stabilească profesional în Malta, este incompatibil cu principiile și cu dispozițiile legale care reglementează crearea pieței unice, în special cu cele care rezultă din articolele 49, 52 și 56 TFUE, în situația în care nu există niciun risc pentru sănătatea publică? 2) Directiva 2005/36 […] trebuie să fie aplicată în privința [TPOC] având în vedere că, în cazul în care o proteză s‑ar dovedi defectuoasă, singura consecință ar fi aceea că aparatul dentar defectuos ar trebui să fie modificat sau înlocuit, fără niciun risc pentru pacient? 3) Interdicția impusă de autoritățile malteze din domeniul sănătății, care este contestată în prezenta cauză, este de natură să garanteze realizarea obiectivului unui nivel ridicat de protecție a sănătății publice, având în vedere că orice proteză defectuoasă poate fi înlocuită fără niciun risc pentru pacient? 4) Modul în care directorul […] interpretează și pune în aplicare Directiva 2005/36 […] în privința [TPOC] care au solicitat recunoașterea din partea acelorași autorități malteze din domeniul sănătății constituie o încălcare a principiului proporționalității?”

Guvernul maltez susține, în observațiile scrise, că întrebările adresate de instanța de trimitere sunt inadmisibile întrucât, în primul rând, au fost formulate într‑un stadiu prea precoce al procedurii naționale, nedând părților posibilitatea de a‑și prezenta elementele de probă, în al doilea rând, se întemeiază pe ipoteza eronată a lipsei riscului pentru sănătatea umană a activităților TPOC și, în al treilea rând, se bazează pe constatarea eronată a imposibilității, pentru TPOC care provin din celelalte state membre, de a‑și desfășura activitățile profesionale în Malta.

Guvernul austriac exprimă, în observațiile scrise, îndoieli cu privire la competența Curții de a răspunde la întrebările adresate având în vedere că litigiul principal nu conține niciun element transfrontalier, întrucât MDTA care a formulat acțiunea în fața instanței de trimitere este o asociație malteză.

În această privință, trebuie amintit că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria sa răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în special Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 20 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, instanța națională este cea care decide în ce stadiu al procedurii este cazul ca această instanță să adreseze o întrebare preliminară Curții (Hotărârea din 17 aprilie 2007, AGM‑COS.MET, C‑470/03, EU:C:2007:213, punctul 45 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește pretinsa lipsă, în opinia guvernului austriac, a unui element transfrontalier al litigiului principal, trebuie arătat că, în afară de faptul că întrebările nu privesc numai dispozițiile Tratatului FUE, ci și Directiva 2005/36, instanța de trimitere a sesizat Curtea în cadrul unei proceduri privind legalitatea unor dispoziții naționale, inițiată de o asociație a tehnicienilor proteziști‑orteziști, și anume MDTA, dispoziții care se aplică nu numai resortisanților maltezi, ci și resortisanților celorlalte state membre. În consecință, decizia pe care această instanță o va adopta ca urmare a hotărârii Curții va produce efecte și în privința acestor din urmă resortisanți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2013, Libert și alții, C‑197/11 și C‑203/11, EU:C:2013:288, punctul 35, precum și Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C‑268/15, EU:C:2016:874, punctul 51).

Rezultă că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Tratatului FUE privind libertățile fundamentale și ale Directivei 2005/36 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că activitățile de tehnician protezist‑ortezist trebuie să fie exercitate în colaborare cu un medic dentist, în măsura în care această cerință este aplicabilă, conform reglementării menționate, în privința TPOC care și‑au obținut calificările profesionale într‑un alt stat membru și care doresc să își exercite profesia în acest prim stat membru.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, potrivit articolului 1, Directiva 2005/36 stabilește normele conform cărora un stat membru, și anume statul membru gazdă, care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale, recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre, și anume statul sau statele membre de origine, și care permit titularului lor să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre.

În temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, se înțelege prin „profesie reglementată” o activitate sau un ansamblu de activități profesionale al căror acces, exercitare sau una dintre modalitățile de exercitare este condiționată, direct sau indirect, în temeiul unor acte cu putere de lege și acte administrative, de posesia anumitor calificări profesionale. Astfel, definiția noțiunii „profesie reglementată”, în sensul directivei menționate, ține de dreptul Uniunii (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard, C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 36 și jurisprudența citată).

Din articolul 3 alineatul (1) literele (b), (c) și (e) din Directiva 2005/36 rezultă că noțiunea „anumite calificări profesionale”, care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, vizează orice calificare care corespunde unui titlu de calificare ce urmărește în mod specific pregătirea titularilor săi pentru exercitarea unei anumite profesii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard, С‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 38).

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, titlul de calificare universitară, impus la articolul 28 din Legea privind profesiile din domeniul sănătății (capitolul 464 din legislația malteză) pentru a putea avea acces la profesiile complementare medicinei, urmărește în mod specific pregătirea titularilor pentru exercitarea unor asemenea profesii. Or, anexa III la legea respectivă menționează, printre profesiile complementare medicinei, profesia de tehnician protezist‑ortezist.

Prin urmare, sub rezerva controlului de către instanța de trimitere al respectării articolului 3 alineatul (1) literele (b), (c) și (e) din Directiva 2005/36 în ceea ce privește cerințele de calificare profesională a tehnicienilor proteziști‑orteziști, prevăzute de dreptul maltez, trebuie constatat că profesia de tehnician protezist‑ortezist constituie în Malta o profesie reglementată în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă.

Întrucât profesia de tehnician protezist‑ortezist nu este vizată de dispozițiile capitolelor II și III din titlul III din Directiva 2005/36, aceasta este, așadar, supusă sistemului general de recunoaștere a calificărilor, prevăzut în capitolul I din acest titlu și în special la articolele 10-14 din această directivă.

Potrivit articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată, atunci când, într‑un stat membru gazdă, accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia este condiționată de deținerea unor calificări profesionale determinate, autoritatea competentă a respectivului stat membru acordă solicitanților accesul la respectiva profesie și dreptul de exercitare a acesteia, în aceleași condiții ca cele pentru resortisanții săi, dacă aceștia dețin un atestat de competență sau titlul de calificare menționat la articolul 11 din aceeași directivă, prevăzut de un alt stat membru pentru a avea acces la aceeași profesie sau pentru a o exercita pe teritoriul său.

Expresia „aceeași profesie”, care figurează la articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/36, trebuie înțeleasă în sensul că vizează profesiile care, în statul membru de origine și în cel gazdă, sunt fie identice, fie analoage, fie, în anumite cazuri, doar echivalente în ceea ce privește activitățile pe care le acoperă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Colegio de Ingenieros de Caminos, Canales y Puertos, С‑330/03, EU:C:2006:45, punctul 20).

Revine instanței de trimitere sarcina de a lua în considerare fiecare dintre activitățile acoperite de profesia în cauză în cele două state membre vizate, și anume profesia de tehnician protezist‑ortezist în Malta și profesia de TPOC într‑un alt stat membru, pentru a stabili dacă este efectiv vorba despre o „aceeași profesie”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/36 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Colegio de Ingenieros de Caminos, Canales y Puertos, С‑330/03, EU:C:2006:45, punctul 20).

În această privință, trebuie să se constate că din dosarul prezentat Curții rezultă că, în cauza principală, autoritățile malteze competente nu refuză TPOC accesul la profesia de tehnician protezist‑ortezist, întrucât consideră că activitățile TPOC și calificările lor profesionale corespund cu cele ale tehnicienilor proteziști‑orteziști din Malta.

În aceste condiții și sub rezerva verificării pe care instanța de trimitere trebuie să o efectueze potrivit criteriilor menționate la punctul 41 din prezenta hotărâre, nu poate fi exclus ca profesia de tehnician protezist‑ortezist și cea de TPOC să fie considerate o „aceeași profesie”, în sensul articolului 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/36.

Pe de altă parte, împrejurarea, semnalată în decizia de trimitere, că calificările unui TPOC impuse de un stat membru de origine depășesc calificările necesare pentru un tehnician protezist‑ortezist a cărui profesie este reglementată în statul membru gazdă nu este relevantă în această privință.

Acestea fiind constatate, trebuie să se examineze cerința, astfel cum este formulată de reglementarea malteză, potrivit căreia activitățile tehnicienilor proteziști‑orteziști în Malta trebuie să fie exercitate în colaborare cu un medic dentist, acești tehnicieni nefiind abilitați să lucreze în contact direct cu pacienții fără intermedierea unui asemenea medic.

În această privință, este necesar să se constate că condițiile de exercitare a profesiei de tehnician protezist‑ortezist sau a celei de TPOC nu sunt, ca atare, armonizate de Directiva 2005/36.

Astfel, după cum a considerat în esență avocatul general la punctul 13 din concluzii, din articolul 4 din Directiva 2005/36, așa cum a fost interpretat în lumina considerentului (3) al acesteia, reiese că revine statului membru gazdă sarcina de a stabili condițiile de exercitare a unei profesii reglementate, cu respectarea dreptului Uniunii.

Prin urmare, o persoană care exercită profesia de TPOC în statul său membru de origine nu poate să se prevaleze de Directiva 2005/36 pentru a se opune unei cerințe de exercitare a profesiei de tehnician protezist‑ortezist în colaborare cu un medic dentist, precum cea în discuție în litigiul principal.

Astfel cum a arătat în esență avocatul general la punctul 13 din concluzii, o soluție contrară ar echivala cu a obliga un stat membru să calchieze condițiile de exercitare a unei profesii după cele aplicate în alte state membre și ar permite utilizarea acestei directive ca mijloc de eludare a condițiilor de exercitare a profesiilor reglementate care nu au făcut totuși obiectul unei armonizări.

Deși este adevărat că anumite activități ale TPOC sunt susceptibile să facă parte dintre activitățile profesiei de medic dentist și că articolul 4f din Directiva 2005/36 prevede, în anumite condiții, accesul parțial la o activitate profesională, trebuie amintit, în orice caz, că reclamanții din litigiul principal nu au solicitat niciodată, în conformitate cu alineatul (1) litera (a) al respectivului articol, un acces parțial la profesia de medic dentist.

Astfel, fără a fi necesar să se pronunțe nici măcar cu privire la aspectul dacă un asemenea acces parțial ar fi, în speță, posibil din punct de vedere juridic, se impune constatarea că, în condițiile cauzei principale, articolul 4f din Directiva 2005/36 nu este aplicabil.

Pe de altă parte, trebuie să se aprecieze dacă, în ceea ce privește aspectele condițiilor de exercitare a profesiei de tehnician protezist‑ortezist sau a celei de TPOC care nu sunt armonizate de Directiva 2005/36, cerința exercitării profesiei de tehnician protezist‑ortezist în colaborare cu un medic dentist este conformă cu Tratatul FUE.

În această privință, este necesar să se amintească faptul că statele membre trebuie să își exercite competențele pentru a stabili condițiile menționate la punctul precedent cu respectarea libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 iunie 2013, Nasiopoulos, C‑575/11, EU:C:2013:430, punctul 20 și jurisprudența citată).

Desigur, conform articolului 168 alineatul (7) TFUE, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții, dreptul Uniunii nu aduce atingere competenței statelor membre de a adopta dispoziții menite să reglementeze organizarea serviciilor de sănătate. Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispozițiile Tratatului FUE privind libertatea de stabilire care interzic statelor membre să instituie sau să mențină restricții nejustificate privind exercitarea acestei libertăți în domeniul îngrijirilor medicale (Hotărârea din 26 septembrie 2013, Ottica New Line, C‑539/11, EU:C:2013:591, punctul 24 și jurisprudența citată).

În această privință, trebuie constatat că, în măsura în care TPOC sunt abilitați, în statul membru de origine, să lucreze în contact direct cu pacienții fără intermedierea obligatorie a unui medic dentist, cerința unei asemenea intermedieri, prevăzută de reglementarea statului membru gazdă în ceea ce privește tehnicienii proteziști‑orteziști, este susceptibilă să facă mai puțin atractivă exercitarea libertății lor de stabilire, garantată la articolul 49 TFUE.

Potrivit unei jurisprudențe constante, restricțiile privind libertatea de stabilire care sunt aplicabile fără discriminare pe motiv de cetățenie pot fi justificate de motive imperative de interes general, cu condiția ca acestea să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv (Hotărârea din 26 septembrie 2013, Ottica New Line, C‑539/11, EU:C:2013:591, punctul 33 și jurisprudența citată).

În cauza principală, cerința respectivei intermedieri obligatorii se întemeiază pe premisa că numai persoanele care au urmat formarea de medic dentist prevăzută la articolul 34 din Directiva 2005/36 și care posedă titlul de calificare de bază de medic dentist sunt suficient de calificate pentru a exercita activitățile enumerate la articolul 36 alineatul (3) din această directivă, de prevenire, diagnostic și tratament privind anomaliile și bolile dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe.

În aceste condiții, participarea obligatorie a unui medic dentist la tratamentul unui pacient căruia i se prestează servicii de către un tehnician protezist‑ortezist este destinată să asigure protecția sănătății publice, care constituie un motiv imperativ de interes general, susceptibil să justifice o restricție privind libertatea de stabilire.

Prin urmare, trebuie să se verifice dacă interdicția în discuție în litigiul principal este adecvată pentru atingerea obiectivului urmărit și dacă nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru aprecierea respectării de către un stat membru a principiului proporționalității în domeniul sănătății publice, trebuie să se țină seama de faptul că sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc între bunurile și interesele protejate de Tratatul FUE și că revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care înțeleg să asigure protecția sănătății publice și cu privire la modul în care trebuie atins acest nivel. Întrucât acest nivel poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere în acest domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson Vereinigung, C‑148/15, EU:C:2016:776, punctul 30, precum și jurisprudența citată).

În același timp, sănătatea publică impune o vigilență sporită la aprecierea măsurilor naționale prin care se urmărește protecția sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2013, Nasiopoulos, С‑575/11, EU:C:2013:430, punctul 27).

Având în vedere riscul pentru sănătatea pacientului care este inerent tuturor activităților menționate la punctul 57 din prezenta hotărâre, importanța obiectivului protecției sănătății publice, precum și marja de apreciere, amintită la punctul 60 din prezenta hotărâre, de care dispun statele membre în realizarea acestui obiectiv, trebuie constatat că, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 26-30 din concluzii, cerința intermedierii obligatorii a unui medic dentist este de natură să atingă obiectivul menționat și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 49 TFUE, articolul 4 alineatul (1), precum și articolul 13 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că activitățile de tehnician protezist‑ortezist trebuie să fie exercitate în colaborare cu un medic dentist, în măsura în care această cerință este aplicabilă, conform reglementării menționate, în privința TPOC care și‑au obținut calificările profesionale într‑un alt stat membru și care doresc să își exercite profesia în acest prim stat membru.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

21 septembrie 2017 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul maltez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată