Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 4 iunie 2020.#H. Lundbeck A/S și Lundbeck Ltd împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Produse farmaceutice – Piața medicamentelor antidepresive (citalopram) – Acorduri de soluționare amiabilă a litigiilor referitoare la brevete pentru procedee de fabricație, încheiate între un producător de medicamente originale, titular al acestor brevete, și producători de medicamente generice – Articolul 101 TFUE – Concurență potențială – Restrângere prin obiect – Calificare – Calculul cuantumului amenzii – Vânzări care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea.#Cauza C-591/16 P.

Între concurență și drepturile de proprietate intelectuală, un anumit grad de tensiune este adesea inevitabil, întrucât, pentru a crea un stimulent pentru cercetare și dezvoltare, aceste drepturi atribuie anumite privilegii exclusive inventatorilor. Acesta este și principiul dreptului brevetelor. Totuși, pentru a promova progresul tehnic și dezvoltarea economică în general, după un anumit timp, la expirarea drepturilor asupra brevetului, invențiile trebuie să intre în domeniul public pentru ca oricine să poată face uz de ele.

Acest din urmă aspect prezintă o importanță deosebită în domeniul medicamentelor, în care promovarea cercetării de către companiile farmaceutice bazate pe cercetare trebuie conciliată cu interesul general de introducere pe piață a medicamentelor generice, care degrevează financiar casele de asigurări de sănătate și contribuie la evitarea testărilor superflue pe oameni și pe animale ( 2 ).

Deși, în perioada de valabilitate a unui brevet, titularul beneficiază, desigur, de dreptul exclusiv de a utiliza invenția sa în vederea fabricării și a primei comercializări a unor produse, precum și de dreptul de a se opune oricărei contrafaceri ( 3 ), un brevet nu protejează împotriva acțiunilor prin care se contestă validitatea acestuia ( 4 ). Prin urmare, litigiile privind brevetele dintre concurenți fac parte din mecanismul normal al concurenței în sectoarele în care există astfel de drepturi de exclusivitate ( 5 ), iar soluționarea sau prevenirea unor astfel de litigii prin intermediul unor acorduri de soluționare amiabilă corespunde unei practici răspândite.

Astfel cum recunoaște însăși Comisia Europeană în decizia în litigiu în prezenta procedură ( 6 ), asemenea soluționări pe cale amiabilă ale litigiilor privind brevetele nu sunt nicidecum nelegitime în sine și pot fi chiar în interes public, ca mijloc de economisire a resurselor și de încurajare a dezvoltării economice. Cu toate acestea, soluționările pe cale amiabilă ale litigiilor privind brevetele devin problematice atunci când intră în conflict cu normele dreptului concurenței, întrucât acestea nu urmăresc în realitate să soluționeze un conflict privind brevetele, ci să evite sau să întârzie intrarea pe piață a unor concurenți potențiali.

Or, în opinia Comisiei, confirmată de Tribunal în hotărârea atacată prin prezentul recurs ( 7 ), tocmai acesta era cazul a șase acorduri privind medicamentul antidepresiv citalopram, încheiate de compania farmaceutică bazată pe cercetare Lundbeck cu mai mulți producători de medicamente generice. În cadrul recursului, Lundbeck susține, dimpotrivă, că această analiză se întemeiază pe o serie de erori de drept și că acordurile în discuție nu erau susceptibile să fie sancționate în temeiul dreptului concurenței.

Prezenta cauză se înscrie astfel în contextul cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Generics (UK) și alții ( 8 ), în care Curtea a stabilit criteriile pentru ca un acord de soluționare amiabilă a unui litigiu între titularul unui brevet farmaceutic, pe de o parte, și un producător de medicamente generice, pe de altă parte, să fie contrar dreptului Uniunii în domeniul concurenței, și al cauzelor denumite „Servier”, în prezent pendinte în fața Curții, în care Comisia a constatat că acordurile de soluționare amiabilă a litigiilor privind brevetele constituiau încălcări ale dreptului Uniunii în domeniul concurenței ( 9 ).

H. Lundbeck A/S este o societate de drept danez care controlează un grup de societăți, printre care Lundbeck Ltd, stabilită în Regatul Unit (denumite în continuare, împreună, „Lundbeck” sau „recurentele”), specializată în dezvoltarea și în distribuția de produse farmaceutice pentru tratamentul patologiilor care afectează sistemul nervos central, printre care și depresia ( 10 ).

Produsele Lundbeck cuprind un antidepresiv care conține ingredientul farmaceutic activ (IFA) citalopram. Lundbeck a obținut mai întâi brevete pentru acest IFA însuși, precum și pentru procedeele de fabricație prin alchilare și prin cianare. În ceea ce privește Spațiul Economic European (SEE), protecția rezultată din aceste brevete inițiale și, eventual, din certificatele suplimentare de protecție ( 11 ) a expirat între anii 1994 (în Germania) și 2003 (în Austria). În special, în privința Regatului Unit, brevetele inițiale au expirat în luna ianuarie 2002 ( 12 ).

În timp, Lundbeck a dezvoltat alte procedee mai eficiente de producție a citalopramului, în privința cărora a solicitat și, adesea, a obținut brevete în mai multe țări ale SEE, precum și prin intermediul Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor de la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) și de la Oficiul European de Brevete (OEB). În special, Lundbeck a obținut, între anii 2001 și 2003, brevete pentru fabricarea citalopramului prin intermediul unor procedee care utilizau amida și, respectiv, iodul, precum și pentru fabricarea citalopramului prin cristalizare și prin distilare în peliculă (denumite în continuare „brevetele în litigiu”) ( 13 ).

În sfârșit, la finele anului 2002 sau la începutul anului 2003, Lundbeck intenționa să lanseze un nou medicament antidepresiv, Cipralex, bazat pe IFA denumit escitalopram (sau S‑citalopram). Acest medicament viza aceiași pacienți ca cei care puteau fi tratați cu medicamentul brevetat Cipramil dezvoltat de Lundbeck, bazat pe IFA citalopram. IFA escitalopram era protejat prin brevete valabile cel puțin până în anul 2012 ( 14 ).

În anul 2002, Lundbeck a încheiat șase acorduri privind citalopramul (denumite în continuare „acordurile în litigiu”) cu patru întreprinderi care își desfășurau activitatea în producția sau în vânzarea unor medicamente generice (denumite în continuare „producătorii de medicamente generice”).

În primul rând, Lundbeck a încheiat cu întreprinderea engleză Generics UK Ltd, care era controlată de Merck KGaA prin intermediul Merck Generics Holding GmbH [denumite în continuare, împreună, „Merck (GUK)”], pe de o parte, un prim acord care acoperea teritoriul Regatului Unit, care a început să își producă efectele la 24 ianuarie 2002 și a încetat la 1 noiembrie 2003. Acest acord prevedea în esență că Merck (GUK) urma să livreze stocul său de citalopram generic către Lundbeck și că Lundbeck urma să vândă citalopram către Merck (GUK) în scopul revânzării sale în Regatul Unit și să efectueze transferuri de valoare importante către Merck (GUK). În total, pe întreaga durată a acestui acord, Lundbeck a transferat către Merck (GUK) echivalentul sumei de 19,4 milioane de euro ( 15 ).

Pe de altă parte, Lundbeck a încheiat cu Merck (GUK) un al doilea acord care acoperea SEE, care a început să își producă efectele la 22 octombrie 2002 și a încetat la 22 octombrie 2003. Potrivit acestui din urmă acord, Lundbeck trebuia să plătească Merck (GUK) o sumă de 12 milioane de euro, în schimbul căreia aceasta din urmă se angaja să nu vândă sau să nu furnizeze, pe întreg teritoriul SEE (cu excepția Regatului Unit), produse farmaceutice care conțin citalopram și să întreprindă toate eforturile rezonabile pentru ca Natco Pharma Ltd, producătorul de IFA al citalopramului său, să înceteze să furnizeze în SEE, pe durata acordului, citalopram sau produse care conțin citalopram ( 16 ).

În al doilea rând, Lundbeck a încheiat cu Arrow Generics Ltd și cu Resolution Chemicals Ltd, care erau controlate de Arrow Group A/S (denumite în continuare, împreună, „Arrow”), pe de o parte, un prim acord referitor la teritoriul Regatului Unit, care a început să își producă efectele la 24 ianuarie 2002 și a încetat la 20 octombrie 2003. Acest acord prevedea în esență că Arrow se angaja să nu fabrice, să nu cedeze sau să nu utilizeze citalopramul despre care Lundbeck considera că încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale acesteia din urmă, în schimbul unor transferuri de valoare din partea Lundbeck în valoare de 6,8 milioane de lire sterline (GBP) și că Arrow va livra Lundbeck stocul său de citalopram ( 17 ).

Pe de altă parte, Lundbeck a încheiat cu Arrow un al doilea acord referitor la teritoriul Danemarcei, care a început să își producă efectele la 3 iunie 2002 și a încetat la 1 aprilie 2003. Potrivit acestui acord, Arrow accepta să înceteze orice import, fabricare, producție, vânzare ori comercializare a unor produse care conțin citalopram; care, în opinia Lundbeck, încălca drepturile de proprietate intelectuală ale acesteia, în schimbul unui transfer de valoare din partea Lundbeck de 500000 de dolari americani (USD), iar Lundbeck cumpăra la prețul de 147000 USD stocul de citalopram deținut de Arrow ( 18 ).

În al treilea rând, Lundbeck a încheiat un acord cu Alpharma ApS, care a fost transformată mai târziu în Xellia Pharmaceuticals ApS și care era controlată de Alpharma Inc., ea însăși controlată de A. L. Industrier AS (denumite în continuare, împreună, „Alpharma”). Acest acord a început să își producă efectele la 22 februarie 2002 și a încetat 30 iunie 2003, privea toate statele membre ale Uniunii, Norvegia și Elveția și prevedea în esență că Alpharma și filialele sale anulau, încetau și se abțineau de la orice import, producție sau vânzare de produse farmaceutice care conțin Citalopram în schimbul unui transfer de 12 milioane USD din partea Lundbeck și că Alpharma livra către Lundbeck stocul său de citalopram generic ( 19 ).

În sfârșit, în al patrulea rând, Lundbeck a încheiat un acord cu Ranbaxy Laboratories Ltd și cu Ranbaxy (UK) Ltd (denumite în continuare, împreună, „Ranbaxy”), care a început să își producă efectele la 16 iunie 2002 și a încetat la 31 decembrie 2003, privea teritoriul SEE și prevedea în esență că Ranbaxy anula, înceta și renunța la fabricarea sau la vânzarea de citalopram în schimbul unei plăți de 9,5 milioane USD din partea Lundbeck și că Lundbeck vindea către Ranbaxy comprimate de citalopram cu o reducere de 40 % din prețul ex‑works în scopul vânzării pe piața Regatului Unit ( 20 ).

În decizia în litigiu, Comisia a considerat că acordurile în litigiu urmăreau excluderea întreprinderilor producătoare de medicamente generice de pe piață pe durata convenită prin intermediul unor plăți efectuate în favoarea lor de Lundbeck. Prin urmare, Comisia a calificat aceste acorduri drept restrângeri ale concurenței prin obiect și a aplicat amenzi Lundbeck și celorlalte părți la acordurile menționate.

Dat fiind că, în ceea ce privește Lundbeck, Comisia a considerat că cele șase acorduri au condus la patru încălcări distincte, aceasta i‑a aplicat patru amenzi separate. Amenda aplicată Lundbeck A/S, în valoare totală de 93766000 de euro, din care 5306000 de euro în solidar cu Lundbeck Ltd, se compune, așadar, după cum urmează: – 19893000 de euro, din care 5306000 de euro în solidar cu Lundbeck Ltd, pentru cele două acorduri încheiate cu Merck (GUK), despre care s‑a considerat că reprezintă o încălcare unică și continuă între 24 ianuarie 2002 și 1 noiembrie 2003; – 12951000 de euro pentru cele două acorduri încheiate cu Arrow, despre care s‑a considerat că reprezintă o încălcare unică și continuă între 24 ianuarie 2002 și 20 octombrie 2003; – 31968000 de euro pentru acordul încheiat cu Alpharma, care a fost considerat o încălcare între 22 februarie 2002 și 30 iunie 2003, – și 28954000 de euro pentru acordul încheiat cu Ranbaxy, care a fost considerat o încălcare între 16 iunie 2002 și 31 decembrie 2003 ( 21 ).

Prin înscrisul din 30 august 2013, Lundbeck a formulat în fața Tribunalului o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei în litigiu și, cu titlu subsidiar, eliminarea sau reducerea cuantumului amenzilor care îi fuseseră aplicate. În fața Tribunalului, Lundbeck a fost susținută în concluziile sale de European Federation of Pharmaceutical Industries and Associations (EFPIA).

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate și a obligat Lundbeck să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, în timp ce EFPIA a fost obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Prin înscrisul din 18 noiembrie 2016, Lundbeck a formulat recurs împotriva hotărârii atacate, fiind susținută în continuare în concluziile sale de EFPIA.

În paralel, ceilalți destinatari ai deciziei în litigiu au formulat de asemenea recursuri împotriva hotărârilor Tribunalului prin care s‑au respins acțiunile lor împotriva deciziei menționate ( 22 ) și s‑a decis că toate aceste recursuri vor face obiectul unei examinări coordonate.

Prin Ordonanța președintelui Curții din 13 decembrie 2016, Lundbeck/Comisia ( 23 ), s‑a aplicat un regim de confidențialitate, față de EFPIA, versiunii confidențiale a deciziei în litigiu.

Prin înscrisul din 10 martie 2017, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură de recurs în susținerea concluziilor Comisiei. Prin Ordonanța președintelui Curții din 5 iulie 2017, Lundbeck/Comisia ( 24 ), a fost admisă cererea de intervenție formulată de Regatul Unit și s‑a aplicat un regim de confidențialitate, față de acest stat membru, versiunii confidențiale a deciziei în litigiu.

În urma depunerii tuturor înscrisurilor diferitor părți, faza scrisă a procedurii în prezenta cauză a fost închisă la 13 noiembrie 2017, toate aceste înscrisuri având aproape 300 de pagini, în afara anexelor, a hotărârii atacate și a deciziei în litigiu, depășind astfel, în ceea ce privește în special înscrisurile Lundbeck și ale Comisiei, în mare măsură volumul preconizat prin Instrucțiunile practice pentru părți, referitoare la cauzele deduse judecății Curții.

Prin Decizia Curții din 27 noiembrie 2018, prezenta cauză a fost atribuită Camerei a patra, care statuează în urma unei ședințe de audiere a pledoariilor comune cu celelalte cinci recursuri formulate împotriva hotărârilor Tribunalului prin care s‑au respins acțiunile împotriva deciziei în litigiu ( 25 ).

Lundbeck solicită Curții: – anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate; – anularea deciziei în litigiu în măsura în care o privește sau, în subsidiar, anularea amenzilor care i‑au fost aplicate sau, cu titlu și mai subsidiar, reducerea substanțială a cuantumului acestor amenzi; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată și a celorlalte cheltuieli efectuate de Lundbeck în cursul recursului și al procedurii în fața Tribunalului; – în măsura în care este necesar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să statueze în conformitate cu hotărârea Curții; – adoptarea oricărei alte măsuri pe care Curtea o consideră adecvată.

EFPIA solicită Curții: – admiterea în tot sau în parte a recursului; – în măsura în care este necesar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal pentru ca acesta să statueze în conformitate cu hotărârea Curții; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de EFPIA în cursul recursului și al procedurii în fața Tribunalului.

Comisia solicită Curții: – respingerea în totalitate a recursului și – obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Regatul Unit solicită Curții: – respingerea în totalitate a recursului formulat de Lundbeck.

Părțile au prezentat observații și au răspuns la întrebările Curții în ședința comună din 24 ianuarie 2019.

La 30 ianuarie 2020, Curtea a pronunțat Hotărârea Generics (UK) și alții ( 26 ). La 7 februarie 2020, în temeiul articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, am oferit părților la prezenta procedură posibilitatea de a‑și preciza poziția în scris cu privire la eventualul impact al hotărârii menționate asupra motivelor invocate în prezenta cauză referitoare la existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice părți la acordurile în litigiu, precum și la calificarea acestora din urmă drept restrângeri ale concurenței prin obiect. Răspunsurile la această întrebare au fost primite la Curte la 6 martie 2020.

Prin intermediul motivelor de recurs, recurentele critică constatările Tribunalului atât cu privire la existența unei încălcări a articolului 101 TFUE (litera A), cât și cu privire la caracterul adecvat al amenzii aplicate de Comisie (litera B).

În ceea ce privește existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, recurentele arată, pe de o parte, prin intermediul primelor trei motive, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia acordurile în litigiu constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect. Pe de altă parte, prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a confirmat în mod eronat aprecierea Comisiei potrivit căreia, la momentul încheierii acordurilor, Lundbeck și producătorii de medicamente generice se aflau într‑un raport de concurență potențială.

Întrucât articolul 101 TFUE este aplicabil numai în sectoarele deschise concurenței, calificarea unui acord între întreprinderi drept având ca obiect restrângerea concurenței presupune existența unei concurențe care poate fi restrânsă ( 27 ). Prin urmare, trebuie să analizăm în continuare, într‑o primă etapă, motivul recurentelor referitor la existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice (punctul 1), înainte de a ne îndrepta spre motivele privind calificarea acordurilor în litigiu drept restrângeri ale concurenței prin obiect (punctul 2).

Al patrulea motiv invocat de recurente cuprinde mai multe aspecte.

Mai întâi, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a ținut seama de faptul că brevetele deținute de Lundbeck constituiau bariere legale la intrarea pe piața citalopramului, care excludeau orice raport de concurență între Lundbeck și producătorii de medicamente generice (a se vedea mai jos litera a).

În continuare, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit erori în cadrul aprecierii probelor prezentate de Comisie pentru a demonstra existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și acești producători (a se vedea mai jos litera b).

În sfârșit, recurentele prezintă argumente destinate să demonstreze că Tribunalul a confirmat în mod eronat constatările Comisiei cu privire la existența unui raport de concurență potențială între Lundbeck și fiecare dintre producătorii de medicamente generice în cauză (a se vedea mai jos litera c).

Potrivit recurentelor și EFPIA, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a recunoscut că brevetele deținute de Lundbeck constituiau, ca urmare a prezumției de validitate a acestora, bariere legale care împiedicau intrarea pe piață a producătorilor de medicamente generice și, prin urmare, existența oricărei concurențe potențiale între Lundbeck și aceștia din urmă. Posibilitatea unei lansări denumite „cu risc” a unui medicament generic pe piață, susceptibilă să determine o acțiune în contrafacere formulată de producătorul medicamentului original, care susține că drepturile asupra brevetului care acoperă încă acest din urmă medicament se opun intrării medicamentului generic pe piață, nu poate, în opinia acestora, să fie considerată o posibilitate reală și concretă de a intra pe piață. Astfel, atunci când sunt în discuție drepturi exclusive, ar fi necesar să se demonstreze că întreprinderile care pot fi calificate drept concurenți potențiali ar fi avut posibilitatea de a intra pe piață în mod legal, cu alte cuvinte fără a încălca eventualele drepturi asupra brevetului ale întreprinderilor prezente pe aceasta. Prin urmare, întrucât nu a impus Comisiei să facă dovada faptului că producătorii de medicamente generice ar fi putut intra pe piață fără a încălca brevetele deținute de Lundbeck, Tribunalul ar fi încălcat normele referitoare la sarcina probei.

Comisia obiectează, afirmând, cu titlu introductiv, că unele dintre brevetele în litigiu nu fuseseră încă acordate, ci erau încă în stadiul cererii sau al examinării de către autoritățile competente la momentul încheierii unora dintre acordurile în litigiu ( 28 ).

Totuși, nu este necesar să se analizeze mai aprofundat această obiecție, întrucât, în orice caz, argumentația recurentelor potrivit căreia brevetele în litigiu constituiau bariere legale insurmontabile la intrarea pe piață a producătorilor de medicamente generice nu poate fi admisă chiar dacă ele erau deja acordate la momentul încheierii acordurilor în litigiu.

Astfel, în hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentația Lundbeck în această privință, constatând în special că aceasta se întemeia pe premisa eronată potrivit căreia nu exista nicio îndoială că brevetele în discuție erau valide și încălcate de fiecare dintre produsele generice concurente. Tribunalul a arătat astfel că, deși este adevărat că brevetele sunt prezumate valide până când sunt expres revocate sau declarate nevalide de o autoritate sau de o instanță competentă în acest scop, o asemenea prezumție de validitate nu poate fi echivalentă unei prezumții de nelegalitate a produselor generice introduse în mod legal pe piață, cu privire la care un deținător de brevet consideră că acestea îl încalcă. Prin urmare, o intrare cu risc nu ar fi, prin ea însăși, nelegală și, dimpotrivă, Lundbeck ar avea obligația, în cazul unei intrări a genericelor pe piață, să demonstreze că ele încălcau un brevet oarecare dintre brevetele pentru procedee de fabricație pe care le deținea și să se apere împotriva eventualelor excepții de nevaliditate invocate de producătorii de medicamente generice. În consecință, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu a săvârșit o eroare prin faptul că a apreciat că brevetele pentru procedee de fabricație deținute de Lundbeck nu constituiau bariere insurmontabile pentru producătorii de medicamente generice ( 29 ).

Or, contrar argumentației recurentelor, aceste constatări nu sunt afectate de nicio eroare de drept.

Astfel, este adevărat, desigur, că, pentru a demonstra că o întreprindere exterioară unei anumite piețe constituie un concurent potențial al întreprinderilor stabilite pe această piață, trebuie să se examineze dacă piața relevantă nu dispune de bariere insurmontabile la intrare ( 30 ) și dacă întreprinderile care pot fi calificate drept concurenți potențiali ai întreprinderilor care sunt stabilite pe aceasta dispun de posibilități reale și concrete de a concura aceste din urmă întreprinderi ( 31 ).

Cu toate acestea, astfel cum a constatat recent Curtea în hotărârea pronunțată în cauza Generics (UK) și alții, într‑o situație precum cea din prezenta cauză, în care este vorba despre evaluarea raportului de concurență potențială dintre, pe de o parte, un producător de medicamente originale titular al unui brevet pentru un procedeu de fabricare a unei substanțe active intrate în domeniul public și, pe de altă parte, producători de medicamente generice care se pregătesc să intre pe piața medicamentului care conține această substanță activă, existența unui brevet care protejează procedeul de fabricare a substanței menționate nu poate fi considerată, ca atare, o barieră insurmontabilă.

Astfel, existența unui asemenea brevet pentru procedeu nu împiedică calificarea drept „concurent potențial” al producătorului medicamentului original în cauză a unui producător de medicamente generice care are efectiv intenția fermă, precum și capacitatea proprie de a intra pe piață și care, prin demersurile sale, se arată pregătit să conteste validitatea acestui brevet și să își asume riscul de a se confrunta, la momentul intrării sale pe piață, cu o acțiune în contrafacere introdusă de titularul brevetului respectiv ( 32 ).

Împrejurarea că existența unui brevet pentru un medicament nu constituie o barieră insurmontabilă la intrarea pe piață pentru un producător al unui medicament generic se explică în special prin faptul că prezumția de validitate a brevetelor nu este decât consecința automată a depunerii și, ulterior, a acordării unui brevet titularului său și, prin urmare, ea nu oferă nicio informație cu privire la rezultatul unui eventual litigiu referitor la validitatea acestui brevet ( 33 ). Prin urmare, recurentele au afirmat în mod eronat că posibilitatea invalidării viitoare a unui brevet este lipsită de relevanță pentru constatarea unui raport de concurență potențială între titular și alți operatori economici.

Desigur, astfel cum amintesc recurentele, este adevărat că, atunci când este acordat de o autoritate publică, un drept de proprietate intelectuală este în mod normal prezumat a fi valid, iar deținerea acestuia de către o întreprindere este presupusă a fi legitimă ( 34 ). În consecință, brevetele sunt prezumate valide până când sunt expres revocate sau invalidate de o autoritate sau de o instanță competentă în acest scop. Cu toate acestea, o asemenea prezumție de validitate nu poate, astfel cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat în hotărârea atacată, să fie echivalentă cu o prezumție de nelegalitate a produselor generice introduse în mod legal pe piață, cu privire la care deținătorul unui brevet consideră că acestea încalcă brevetul respectiv ( 35 ).

Incertitudinea cu privire la validitatea brevetelor care protejează un medicament original și la caracterul contrafăcut al versiunilor generice ale acestui medicament este, dimpotrivă, o caracteristică fundamentală a raporturilor de concurență în sectorul farmaceutic ( 36 ). Prin urmare, diferendele și litigiile în această privință constituie un indiciu al existenței unui raport de concurență între operatorii în cauză ( 37 ).

Astfel, după cum a precizat Curtea într‑o jurisprudență amintită în mod întemeiat de Tribunal în hotărârea atacată ( 38 ), obiectul unui brevet este, desigur, de a‑i asigura titularului dreptul exclusiv de a utiliza o invenție în vederea fabricării și a primei comercializări a unor produse, precum și dreptul de a se opune oricărei contrafaceri ( 39 ). Totuși, acest obiect nu poate fi interpretat în sensul că garantează inclusiv o protecție împotriva acțiunilor prin care se contestă validitatea brevetului, avându‑se în vedere interesul public de a elimina orice obstacol în calea activității economice care ar putea rezulta dintr‑un brevet acordat în mod eronat ( 40 ).

Prin urmare, este caracteristic pentru dreptul brevetelor faptul că, în pofida prezumției de validitate a acestora din urmă, nu poate exista o certitudine privind această validitate, precum și caracterul contrafăcut al unor produse concurente decât după o examinare a acestor aspecte de către autoritățile și instanțele naționale competente în materie.

Într‑un astfel de context, diferendele și litigiile dintre producătorii de medicamente originale și producătorii de versiuni generice ale acestor medicamente fac parte adesea din pregătirile intrării pe piață a medicamentelor generice. În plus, în măsura în care, pentru a obține o autorizație de introducere pe piață (AIP) pentru un medicament generic, nu este necesar să se demonstreze că acest medicament nu încalcă eventuale drepturi de brevet ale producătorului medicamentului original ( 41 ), incertitudinea cu privire la validitatea brevetului și la caracterul contrafăcut al medicamentului generic poate persista chiar și după intrarea pe piață a unui astfel de medicament.

În consecință, nu se poate susține că o intrare cu risc a unui medicament generic pe piață, susceptibilă să determine o acțiune în contrafacere din partea titularului unui brevet pentru medicamentul original, nu ar constitui o posibilitate reală și concretă pentru un producător de medicamente generice de a intra pe piață atunci când există încă drepturi asupra brevetului pentru medicamentul original.

Astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul în hotărârea atacată ( 42 ), acest lucru este cu atât mai adevărat într‑un context precum cel din prezenta cauză, în care brevetele în litigiu nu sunt brevete pentru moleculă, care protejează IFA însuși al medicamentului original, ci brevete de procedeu care protejează anumite modalități de fabricare a acestui IFA. În consecință, spre deosebire de un brevet pentru moleculă, aceste brevete de procedeu, independent de aspectul privind validitatea lor, nu împiedică producătorii de medicamente generice să intre pe piață cu IFA în cauză fabricat potrivit altor procedee. Cu alte cuvinte, invers, într‑o situație în care brevetul pentru IFA al unui medicament a expirat și în care o întreprindere producătoare de medicamente originale nu mai deține decât brevete pentru procedeu, o intrare a versiunilor generice ale medicamentului în discuție încalcă drepturile asupra brevetului ale acestei întreprinderi numai dacă se dovedește că brevetele pentru procedeu în cauză sunt în același timp valide și încălcate de fiecare dintre potențialii nou‑intrați pe piață ( 43 ).

În aceste condiții, nu se poate susține, astfel cum sugerează recurentele, că, pentru a demonstra existența unui raport de concurență între titularul unui brevet pentru un medicament și un producător al unei versiuni generice a acestui medicament, Comisia ar fi „obligată să dovedească în mod pozitiv” că versiunea generică în discuție nu încalcă brevetul în cauză, cu alte cuvinte, în speță, că procedeele utilizate de producătorii de medicamente generice pentru a produce citalopramul nu încălcau brevetele în litigiu deținute de Lundbeck.

Astfel, nu este de competența Comisiei să facă pronosticuri, evaluând forța brevetelor în cauză sau caracterul contrafăcut al produselor generice, cu privire la soluționarea diferendelor dintre titularii de brevete și producătorii de medicamente generice, pentru a evalua raporturile de concurență dintre acești operatori în vederea aplicării dreptului concurenței. Astfel cum a rezumat, în esență, Tribunalul la punctul 159 din hotărârea atacată, a impune Comisiei să dovedească faptul că producătorii de medicamente generice ar fi obținut în mod cert sau foarte probabil câștig de cauză într‑un litigiu privind brevetele cu Lundbeck și ar fi intrat în mod cert sau foarte probabil pe piață cu produsele lor ar echivala de altfel cu a confunda concurența reală și potențială și a omite că articolul 101 TFUE o protejează de fapt și pe aceasta din urmă ( 44 ).

Desigur, o autoritate de concurență nu trebuie să facă abstracție de orice problemă referitoare la dreptul brevetelor, care poate influența constatarea existenței unui asemenea raport de concurență, întrucât eventuale brevete care protejează un medicament original sau unul dintre procedeele de fabricație a acestuia fac parte în mod incontestabil din contextul economic și juridic ce caracterizează raporturile de concurență dintre titularii acestor brevete și producătorii de medicamente generice. Cu toate acestea, aprecierea drepturilor conferite de un brevet, efectuată de autoritatea de concurență, nu trebuie să constea într‑o examinare a forței brevetului sau a probabilității cu care un litigiu între titularul său și un producător de medicamente generice ar putea conduce la constatarea că brevetul este valid și contrafăcut. Această apreciere trebuie să privească mai mult problema dacă, în pofida existenței acestui brevet, producătorul de medicamente generice dispune de posibilități reale și concrete de a intra pe piață la momentul relevant ( 45 ).

Or, în acest scop, trebuie să se țină seama în special, pe lângă faptul că un brevet de procedeu nu împiedică intrarea pe piață a produselor fabricate potrivit altor procedee, tocmai de faptul că incertitudinea privind validitatea brevetelor care acoperă medicamentele este o caracteristică fundamentală a sectorului farmaceutic, că prezumția de validitate a unui brevet pentru un medicament original nu echivalează cu o prezumție de nelegalitate a unei versiuni generice a acestui medicament introdusă pe piață în mod legal, că un brevet nu garantează o protecție împotriva acțiunilor în declararea nulității și că astfel de acțiuni și în special lansarea așa‑numită „riscantă” a unui medicament generic, precum și procedurile jurisdicționale pe care le suscită au loc în mod curent în perioada anterioară sau imediat ulterioară intrării pe piață a unui astfel de medicament generic ( 46 ).

Rezultă că persistența unei incertitudini cu privire la legalitatea introducerii pe piață a unui medicament generic în raport cu dreptul brevetelor nu exclude nicidecum constatarea că producătorul acestui medicament generic dispune de posibilități reale și concrete de a intra pe piața relevantă și că există, prin urmare, un raport de concurență potențială între acest producător și titularul unui brevet pentru medicamentul original în vederea aplicării articolului 101 TFUE.

În consecință, recurentele nu pot susține că existența unor brevete care protejează un anumit medicament ar constitui o barieră juridică ce exclude orice concurență, precum drepturile exclusive recunoscute ca reprezentând astfel de bariere în cauze anterioare ( 47 ), ceea ce de altfel, contrar susținerilor recurentelor, Tribunalul a explicat corect în hotărârea atacată ( 48 ).

În același mod, punctul 29 din Orientările Comisiei privind aplicarea articolului 101 TFUE acordurilor de transfer de tehnologie ( 49 ), invocat de recurente, indică, desigur, că părțile la un acord nu sunt considerate concurenți atunci când un drept asupra unei tehnologii nu poate fi exploatat fără a încălca un alt drept valabil asupra unei tehnologii. Cu toate acestea, același punct precizează că, în practică, sunt cazuri în care nu există nicio certitudine dacă un anumit drept asupra unei tehnologii este valabil și încălcat, ceea ce este exact cazul brevetelor precum cele vizate în speță.

Din cele ce precedă rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a constatat că brevetele în litigiu nu constituiau bariere insurmontabile pentru intrarea producătorilor de medicamente generice pe piața citalopramului și că, pentru a demonstra existența unui raport de concurență potențială între Lundbeck și acești producători, Comisia nu avea obligația să demonstreze că aceștia din urmă puteau intra pe piață fără a încălca eventuale drepturi asupra brevetului deținute de Lundbeck.

Prin urmare, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea și al celui de al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv, care trebuie examinate împreună, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit erori în cadrul aprecierii elementelor de probă care ar trebui să dovedească existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice la momentul încheierii acordurilor în litigiu.

Comisia arată că, prin această argumentație, recurentele încearcă să repună în discuție concluziile de fapt ale Tribunalului și să obțină o reexaminare de către Curte a probelor prezentate în fața Tribunalului, ceea ce este inadmisibil în cadrul unui recurs.

Această obiecție trebuie, totuși, să fie nuanțată.

Astfel, este adevărat, desigur, că recurentele prezintă câteva argumente referitoare la aprecierea faptelor de către Tribunal, care sunt, cu excepția cazului unei denaturări a elementelor de probă care nu este, în speță, nici invocată, nici vădită, inadmisibile în stadiul recursului ( 50 ).

Cu toate acestea, trebuie să se constate că esența argumentației recurentelor privește metodologia aplicată de Comisie și de Tribunal pentru a ajunge la constatarea existenței unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice la momentul încheierii acordurilor în litigiu, ceea ce este, de altfel, ilustrat de înseși răspunsurile date de Comisie la afirmațiile recurentelor. Prin urmare, este vorba în acest caz despre chestiuni de drept supuse controlului Curții în cadrul recursului.

Recurentele susțin astfel că Tribunalul ar fi validat în mod eronat abordarea Comisiei care consta în a se întemeia în esență pe elemente care dovedesc aprecierea subiectivă a Lundbeck cu privire la forța brevetelor sale pentru a constata existența unei concurențe potențiale între aceasta din urmă și producătorii de medicamente generice, omițând prin aceasta să țină seama de numeroase probe obiective susceptibile să demonstreze lipsa unui asemenea raport de concurență potențială.

Procedând astfel, Tribunalul ar fi refuzat, în mod arbitrar și contrazicându‑se în motivarea sa, să țină seama de probe ulterioare încheierii acordurilor în litigiu atunci când luarea în considerare a acestor probe ar fi fost favorabilă recurentelor, în timp ce nu ar fi ezitat să se întemeieze pe asemenea probe ulterioare pentru a trage concluzii în defavoarea acestora din urmă.

Această argumentație nu poate fi însă admisă.

Astfel, afirmațiile recurentelor se întemeiază, în primul rând, pe o lectură parțială și înșelătoare a hotărârii atacate.

Într‑adevăr, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, Tribunalul a arătat în mod explicit, la punctul 142 din hotărârea atacată, că recurentele susțineau în mod eronat că Comisia s‑a întemeiat „aproape exclusiv” pe evaluări subiective realizate de Lundbeck cu privire la forța brevetelor sale pentru a demonstra existența unei concurențe potențiale între aceasta și producătorii de medicamente generice.

Tribunalul a mai constatat, la același punct 142 din hotărârea atacată, că Comisia a efectuat o analiză detaliată, în privința fiecărei întreprinderi de generice în cauză, a posibilităților reale și concrete pe care le aveau pentru a intra pe piață, întemeindu‑se pe elemente obiective precum în special investițiile realizate deja, demersurile efectuate pentru a obține o AIP și contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii lor de IFA. În plus, Tribunalul s‑a întemeiat de asemenea, la punctul 144 din hotărârea atacată, pe alte elemente obiective, precum însăși existența acordurilor în litigiu și a plăților efectuate de Lundbeck în favoarea producătorilor de medicamente generice, pentru a concluziona că Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unei concurențe potențiale între acești operatori.

Or, un asemenea mod de a proceda este conform cu criteriile stabilite de Curte pentru evaluarea concurenței potențiale care există între titularul unui brevet pentru un medicament și un producător al unei versiuni generice a aceluiași medicament.

Astfel, pentru a se aprecia existența unui raport de concurență potențială între asemenea operatori, trebuie să se stabilească dacă, la data încheierii acordurilor în litigiu, producătorul de medicamente generice efectuase demersuri pregătitoare suficiente, în domeniul administrativ, judiciar și comercial, care să îi permită să intre pe piața în cauză într‑un termen de natură să creeze o presiune concurențială asupra producătorului de medicamente originale și care permit să se dovedească astfel intenția sa fermă și capacitatea proprie de a intra pe această piață, chiar în prezența unor brevete pentru procedee deținute în continuare de acest producător de medicamente originale ( 51 ).

În plus, pentru a se stabili existența unei concurențe potențiale între un producător de medicamente generice și un producător de medicamente originale, trebuie luată în considerare percepția pe care o are acesta din urmă cu privire la riscul pe care îl prezintă primul pentru interesele sale comerciale, percepție revelată în special de însăși încheierea unui acord între acești operatori, precum și de disponibilitatea producătorului de medicamente originale de a efectua transferuri de valoare în favoarea producătorului de medicamente generice în schimbul amânării intrării sale pe piață ( 52 ).

În al doilea rând, din cele ce precedă rezultă că, în mod contrar a ceea ce par să susțină recurentele, demersul Tribunalului care constă în a se întemeia, printre o serie de indicii, și pe elemente de probă care dovedesc percepția Lundbeck cu privire la presiunea concurențială exercitată de producătorii de medicamente generice pentru a constata existența unui raport de concurență potențială nu cuprinde nicio eroare metodologică. Percepția operatorului existent este, dimpotrivă, un element relevant pentru aprecierea existenței unei relații concurențiale între acesta și o întreprindere exterioară pieței ( 53 ).

Prin urmare, fără a săvârși o eroare, Tribunalul a putut, printre alte elemente, să ia în considerare, în special la punctul 145 din hotărârea atacată, pus în discuție de recurente, faptul că Lundbeck avea îndoieli cu privire la validitatea brevetelor sale pentru a concluziona că Comisia a dovedit corespunzător cerințelor legale existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice.

Cu toate acestea, recurentele susțin, în al treilea rând, că Tribunalul a săvârșit o eroare, întrucât a concluzionat, având în vedere documentele pe care s‑a întemeiat, că Lundbeck avea îndoieli cu privire la validitatea brevetelor sale, deși era vorba despre documente întocmite ulterior încheierii acordurilor în litigiu. Potrivit recurentelor, Tribunalul a admis astfel, în mod eronat, contradictoriu și arbitrar, elemente de probă ulterioare încheierii acordurilor menționate în defavoarea recurentelor, deși a refuzat să țină seama de asemenea elemente de probă ulterioare atunci când erau invocate în favoarea acestora din urmă.

Această argumentație este însă de asemenea nefondată.

Astfel, este adevărat, desigur, că Tribunalul nu poate confirma o constatare a unei încălcări a dreptului Uniunii în domeniul concurenței atunci când dispune de probe susceptibile să invalideze o asemenea constatare ( 54 ). Cu toate acestea, rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor și că singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora ( 55 ). Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii lui, de destinatarul său și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestuia ( 56 ).

Or, în speță, aprecierea probelor de către Tribunal, pusă în discuție de recurente, este conformă cu aceste principii.

Astfel, Tribunalul a afirmat în mod întemeiat, la punctele 139 și 141 din hotărârea atacată, că Comisia a avut dreptate să se întemeieze, pentru a evalua situația concurențială dintre părțile la acordurile în litigiu la momentul încheierii acestora, pe documente ce reflectă percepția cu privire la forța brevetelor în litigiu pe care o aveau aceste părți la acel moment. Astfel, doar pe baza informațiilor de care dispuneau în acea perioadă și a percepției de la acel moment asupra pieței ele au decis să adopte o linie de conduită și să încheie acordurile în litigiu. Prin urmare, este corect, astfel cum a arătat și Tribunalul la punctul 141 din hotărârea atacată, ca elemente de probă ulterioare încheierii acordurilor în litigiu să poată fi luate în considerare atunci când permit să se demonstreze poziția părților la momentul relevant.

În consecință, pe de o parte, contrar susținerilor recurentelor, Tribunalul nu a săvârșit o eroare și nici nu a efectuat o răsturnare a sarcinii probei atunci când s‑a întemeiat, la punctul 254 din hotărârea atacată, pe dovezi din perioada ulterioară încheierii acordurilor în litigiu pentru a constata că Lundbeck avea îndoieli cu privire la validitatea brevetelor în litigiu, afirmând că aceasta din urmă nu a furnizat niciun element care să permită explicarea motivului pentru care, anterior, aprecierea sa cu privire la această chestiune ar fi fost diferită.

Astfel, documentele a căror luare în considerare de către Tribunal este pusă în discuție de recurente erau documente interne ale Lundbeck ( 57 ). Nu era vorba, așadar, despre documente care ar fi fost întocmite ulterior încheierii acordurilor în litigiu în scopul apărării Lundbeck în procedura în fața Comisiei, ceea ce ar fi fost un element de natură să afecteze credibilitatea acestora ( 58 ). Prin urmare, Tribunalul a putut concluziona fără a săvârși o eroare și nici o răsturnare a sarcinii probei că, în lipsa unor elemente susceptibile să demonstreze că Lundbeck ar fi avut motive să își schimbe radical poziția în această privință după încheierea acordurilor în litigiu, era credibil că aceste documente reflectau și percepția acesteia din urmă cu privire la forța brevetelor sale la momentul încheierii acordurilor menționate.

Pe de altă parte, recurentele susțin de asemenea în mod eronat că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a refuzat să țină seama, la punctele 136 și 143-146 din hotărârea atacată, de elementele furnizate de Lundbeck pentru a demonstra că producătorii de medicamente generice au încălcat brevetele sale, că ea a obținut somații sau alte măsuri provizorii în cauze privind contrafacerea sau că OEB a confirmat brevetul pentru cristalizare în privința tuturor aspectelor sale pertinente în anul 2009.

Contrar afirmației recurentelor, Tribunalul nu a refuzat să țină seama de aceste elemente numai pentru că era vorba despre elemente ulterioare încheierii acordurilor în litigiu. Motivul acestui refuz era mai degrabă că aceste elemente, chiar dacă era vorba despre fapte obiective, iar nu despre declarații subiective întocmite in tempore suspecto, pur și simplu nu erau relevante pentru aprecierea raporturilor de concurență existente între Lundbeck și producătorii de medicamente generice la momentul încheierii acestor acorduri Astfel, după cum a constatat în mod întemeiat Tribunalul, aceste elemente nu schimbau cu nimic faptul că, la acel moment, producătorii de medicamente generice erau percepuți ca fiind o amenințare de Lundbeck, toți acești operatori aveau îndoieli cu privire la validitatea brevetului pentru cristalizare și nu era exclus ca o instanță națională să fi putut să îl declare nevalid.

Astfel, contrar opiniei recurentelor, independent de aspectul dacă aceasta este situația în speță, nu pentru că percepția unui operator cu privire la o anumită realitate la momentul încheierii unui acord se dovedește ulterior a fi nefondată, percepția în cauză nu poate fi luată în considerare în vederea evaluării concurenței potențiale la momentul relevant. Astfel, ideea recurentelor potrivit căreia operatorii s‑ar putea considera, „în mod subiectiv”, „în mod eronat” concurenți potențiali la un moment dat, în condițiile în care s‑ar putea dovedi ulterior că, „în mod obiectiv”, aceștia nu erau în fapt concurenți potențiali la acel moment, nu are temei. Această idee omite să țină seama de împrejurarea că operatorii acționează în mod necesar, la un moment dat, pe baza percepției lor cu privire la realitate la acel moment și că aceste acțiuni modelează, la rândul lor, realitatea, contribuind astfel la existența sau, dimpotrivă, la lipsa unei concurențe potențiale. Prin urmare, dacă, din cauza unei serii de elemente, se poate concluziona că există un raport de concurență potențială la un moment dat, un eveniment sau un fapt ulterior nu va putea invalida a posteriori existența acestei concurențe potențiale la momentul avut în vedere.

În plus, în orice caz, pentru a constata, în speță, existența unei concurențe potențiale, Tribunalul nu s‑a întemeiat numai pe posibilitatea de invalidare a brevetului pentru cristalizare sau pe percepția părților în această privință, ci pe un ansamblu de elemente. În mod asemănător, nu este necesar să se stabilească dacă Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 146 din hotărârea atacată, că, la momentul încheierii acordurilor în litigiu, Lundbeck nu obținuse nicio măsură provizorie, aspect contestat de recurente. Astfel, existența unor asemenea măsuri provizorii nu este, în niciun caz, de natură să invalideze constatarea existenței unei concurențe potențiale între un producător de medicamente originale și producătorii de medicamente generice împotriva cărora acesta din urmă obține pronunțarea unor asemenea măsuri ( 59 ).

Din considerațiile care precedă rezultă că Tribunalul nu a săvârșit erori metodologice în cadrul aprecierii probelor prezentate de Comisie pentru a demonstra existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice la momentul încheierii acordurilor în litigiu.

Prin urmare, al doilea și al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv trebuie de asemenea respinse.

Prin intermediul aspectelor al patrulea-al șaptelea ale celui de al patrulea motiv, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit erori, întrucât a validat, la punctele 207-330 din hotărârea atacată, constatările Comisiei referitoare la existența unui raport de concurență potențială între Lundbeck și fiecare dintre producătorii de medicamente generice în discuție pe fiecare teritoriu vizat de acordurile în litigiu.

Comisia mai arată că această argumentație este inadmisibilă, întrucât urmărește să repună în discuție concluziile de fapt ale Tribunalului și să obțină o reexaminare de către Curte a probelor prezentate în fața Tribunalului. Totuși, deși recurentele prezintă astfel elemente de natură factuală a căror examinare este de competența exclusivă a Tribunalului, din argumentația lor reiese că ele critică de asemenea erorile metodologice pretins săvârșite de Tribunal în cadrul examinării concurenței potențiale dintre Lundbeck și fiecare dintre producătorii de medicamente generice, ceea ce este permis în stadiul recursului.

Cu toate acestea, pe fond, argumentația recurentelor nu poate fi admisă în măsura în care, pe de o parte, aceasta coincide în mare măsură cu criticile metodologice deja respinse în cadrul examinării aspectelor precedente ale prezentului motiv și, pe de altă parte, în rest, aceasta se dovedește de asemenea lipsită de temei.

Astfel, recurentele critică, în primul rând, faptul că Tribunalul a admis în mod eronat existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și Merck (GUK) în Regatul Unit, precum și în întregul SEE, între Lundbeck și Arrow în Regatul Unit și în Danemarca, între Lundbeck și Alpharma în SEE, precum și între Lundbeck și Ranbaxy în SEE fără a impune Comisiei să facă dovada faptului că acești producători de medicamente generice ar fi putut intra pe piață cu citalopramul care nu era contrafăcut, cu alte cuvinte, citalopramul fabricat potrivit altor procedee decât cele protejate de brevetele în litigiu deținute de Lundbeck. În același mod, recurentele reiterează ideea potrivit căreia ar fi eronat, din cauza prezumției de validitate a brevetelor, să se considere posibilitatea unei contestări a validității menționate ca fiind expresia existenței unei concurențe potențiale.

Or, astfel cum s‑a arătat deja mai sus în cadrul examinării primului aspect al prezentului motiv, pentru a demonstra existența unui raport de concurență între titularul unui brevet pentru un medicament și un producător al unei versiuni generice a acestui medicament, Comisia nu este obligată să dovedească faptul că versiunea generică nu încalcă brevetul în cauză sau că acesta ar fi fost invalidat în cursul unei proceduri judiciare, iar intrarea denumită „cu risc” a unui medicament generic pe piață ca și contestarea validității unui brevet pot fi considerate, dimpotrivă, posibilități reale și concrete de a concura titularul brevetului ( 60 ).

În al doilea rând, recurentele susțin că Tribunalul a concluzionat în mod eronat că Merck (GUK) și Arrow erau concurente ale Lundbeck, întrucât s‑a întemeiat pe elemente de probă subiective și a ignorat elemente de probă obiective ulterioare. Or, aceste argumente, în măsura în care nu constau în încercarea de a obține din partea Curții o reexaminare a anumite elemente de fapt apreciate deja de Tribunal, ci oferă o critică metodologică a aprecierii faptelor menționate de Tribunal, au fost deja combătute în cadrul examinării de mai sus a celui de al doilea și a celui de al treilea aspect ale prezentului motiv ( 61 ).

În sfârșit, în al treilea rând, recurentele arată că Tribunalul a validat în mod eronat constatările Comisiei cu privire la existența unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice, deși acești producători au formulat cereri de AIP sau au obținut AIP pentru produsele lor într‑o parte din țările vizate de acordurile în litigiu abia pe durata sau după expirarea acestora din urmă.

În această privință, trebuie să se observe că Tribunalul a examinat în mod aprofundat, în special la punctele 168-182 din hotărârea atacată, aspectul dacă faptul că un producător de medicamente generice nu dispune încă de AIP pentru piața unei anumite țări împiedică existența unei concurențe potențiale între acest producător și titularul unui brevet pentru medicamentul original deja în vânzare pe piața geografică relevantă. În plus, Tribunalul a analizat, la punctele menționate, situația fiecăruia dintre producătorii de medicamente generice părți la acordurile în litigiu în ceea ce privește AIP pentru piețele geografice vizate de aceste acorduri.

Tribunalul a constatat astfel, mai întâi, că faptul că un producător de medicamente generice nu dispune încă de AIP pentru produsul său într‑un anumit stat nu împiedică existența unei concurențe potențiale între acest producător și o companie farmaceutică bazată pe cercetare deja activă în zona geografică în discuție, întrucât concurența potențială include și activitățile producătorilor de medicamente generice care urmăresc să obțină AIP, precum și să efectueze toate demersurile administrative și comerciale indispensabile pentru a pregăti intrarea lor pe piață ( 62 ). Astfel cum a mai arătat Tribunalul, deși finalizarea procedurii pentru obținerea unei AIP este indispensabilă pentru a putea exista concurența efectivă, calea de urmat pentru a ajunge la aceasta, atunci când este inițiată de o întreprindere care își pregătea de mai mult timp, în mod serios, intrarea pe piață, face parte din concurența potențială ( 63 ).

În același mod, Tribunalul a observat, la punctele 163 și 232 din hotărârea atacată, că nu este necesar ca Comisia să demonstreze că intrarea producătorilor de medicamente generice pe piață ar fi avut loc cu certitudine în fiecare dintre țările vizate de acordurile în litigiu înainte de expirarea acestora din urmă pentru a putea demonstra existența unei concurențe potențiale, întrucât aceasta din urmă nu impune demonstrarea unei intrări sigure pe piață, ci doar existența unor posibilități reale și concrete în această privință.

Or, recurentele nu invocă niciun element de natură să contrazică aceste considerații care, de altfel, nu sunt afectate de nicio eroare de drept.

Astfel, a refuza recunoașterea existenței unui raport de concurență potențială între titularul unui brevet pentru un medicament și producătorul unei versiuni generice a acestui medicament, cu privire la care, pe de altă parte, s‑a stabilit că are intenția fermă, precum și capacitatea proprie de a intra pe piață, pentru simplul motiv că acest producător nu dispune încă de AIP, ar însemna să se excludă orice existență a unei concurențe potențiale și, prin aceasta, orice aplicare a dreptului concurenței în faza pregătitoare a intrării pe piață a unor medicamente generice din care fac parte tocmai demersurile pentru obținerea unei AIP. O asemenea poziție ar fi în totalitate contrară efectului util al articolului 101 TFUE, întrucât ar însemna că s‑ar permite oprirea sau întârzierea pregătirilor viitorilor nou‑intrați pe piață prin intermediul unor acorduri de excludere, astfel încât nu s‑ar putea realiza niciodată o intrare pe piață a unor astfel de operatori și, prin urmare, o concurență reală.

În continuare, Tribunalul a constatat că, în speță, nu numai că producătorii de medicamente generice își pregăteau de mai mult timp, în mod serios, intrarea pe piață, ci și că, în plus, fie dispuneau deja de o AIP, fie inițiaseră demersurile pentru a obține AIP pe termen scurt sau mediu. În acest context, Tribunalul a examinat în mod specific situația fiecăruia dintre producătorii de medicamente generice în cauză și a concluzionat că fiecare dintre aceștia avea posibilități reale și concrete pentru a obține AIP și pentru a avea astfel acces la piața citalopramului în mai multe țări din SEE, în special prin recurgerea la procedura de recunoaștere reciprocă prevăzută de Directiva 2001/83 ( 64 ), într‑un termen suficient de scurt pentru a exercita o presiune concurențială asupra Lundbeck ( 65 ).

Recurentele nu contestă faptele pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a ajunge la această concluzie și nici nu invocă denaturarea acestora, ci se limitează la a arăta că producătorii de medicamente generice au formulat cereri de AIP sau au obținut AIP pentru produsele lor într‑o parte din țările vizate de acordurile în litigiu abia pe durata sau după expirarea acestora din urmă.

Pe baza aceleiași argumentații, recurentele susțin, în răspunsul la întrebarea noastră privind impactul Hotărârii Curții pronunțate în cauza Generics (UK) și alții ( 66 ) asupra prezentei proceduri ( 67 ), că criteriul stabilit de Curte în hotărârea menționată pentru constatarea existenței unei concurențe potențiale între titularul unui brevet pentru un medicament și producătorii de versiuni generice ale medicamentului menționat nu ar fi îndeplinit în speță.

Or, astfel cum tocmai s‑a constatat, faptul de a nu dispune încă de AIP nu este de natură să invalideze constatarea existenței unei concurențe potențiale între Lundbeck și producătorii de medicamente generice. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia în ședința din prezenta cauză, este imposibil să se stabilească dacă nu tocmai acordurile în litigiu însele sunt cele care au stimulat acești producători să se abțină de la realizarea mai rapidă a demersurilor necesare pentru obținerea unei AIP pentru produsele lor în statele vizate de aceste acorduri.

Contrar afirmațiilor recurentelor, acest lucru este de asemenea în acord cu constatările efectuate de Curte la punctele 43 și 44 din Hotărârea Generics (UK) și alții ( 68 ). Astfel, la punctele menționate, Curtea s‑a limitat la a arăta că, pentru a aprecia raportul de concurență potențială dintre titularul unui brevet și un producător de medicamente generice în împrejurări asemănătoare cu cele vizate în speță, este necesar să se stabilească dacă, la momentul relevant, acest producător efectuase demersuri pregătitoare suficiente care să îi permită să intre pe piața în cauză într‑un termen de natură să creeze o presiune concurențială asupra titularului brevetului. Printre aceste demersuri pot figura, printre altele, cele destinate să îi dea posibilitatea de a dispune, în termenul menționat, de AIP necesare.

Or, astfel cum tocmai s‑a reținut, recurentele nu repun în discuție constatările de fapt pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a concluziona că producătorii de medicamente generice aveau posibilități reale și concrete pentru a obține AIP și pentru a avea astfel acces la piața citalopramului în mai multe țări din SEE într‑un termen suficient de scurt pentru a exercita o presiune concurențială asupra Lundbeck.

În aceste condiții, aspectele al patrulea-al șaptelea ale celui de al patrulea motiv trebuie de asemenea respinse, precum și acest motiv în ansamblu.

Prin intermediul primelor trei motive de recurs, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit erori, întrucât a calificat acordurile în litigiu drept restrângeri ale concurenței prin obiect.

Mai întâi, în cadrul primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul a validat în mod eronat aprecierea Comisiei potrivit căreia aceste acorduri restrângeau concurența prin obiectul lor, deși restrângerile prevăzute făceau parte din domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu, cu alte cuvinte chiar dacă se presupune că aceste acorduri împiedicau doar intrarea pe piață a unui citalopram generic pe care părțile la acorduri îl considerau că, în mod potențial, contrafăcea aceste brevete, iar nu intrarea oricărui tip de citalopram generic ( 69 ).

În continuare, în cadrul celui de al doilea motiv, recurentele afirmă că Tribunalul a săvârșit erori, întrucât a concluzionat că cinci dintre cele șase acorduri în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu, și anume interziceau producătorilor de medicamente generice să vândă orice tip de citalopram generic, iar nu numai citalopramul fabricat conform procedeelor protejate de brevetele în litigiu.

În sfârșit, prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentele arată că, chiar presupunând că Curtea consideră că unele dintre acordurile în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu prin interzicerea vânzării oricărui citalopram generic, Tribunalul ar fi concluzionat totuși în mod eronat că aceste acorduri constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect.

În opinia recurentelor, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât a considerat că acordurile în litigiu restrângeau concurența prin obiectul lor, chiar dacă se presupune că restrângerile pe care le‑au impus producătorilor de medicamente generice nu au depășit domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu. Astfel, potrivit recurentelor, un acord care impune restrângeri comparabile cu cele pe care titularul unui brevet le‑ar fi putut obține prin intermediul unor decizii judiciare nu poate fi considerat, prin însăși natura sa, dăunător pentru concurență. Astfel, un asemenea acord ar exprima numai prerogativa titularului unui brevet de a ține la distanță de piață produsele contrafăcute.

Un acord de soluționare amiabilă în materie de brevete ar putea cu atât mai puțin să constituie o restrângere a concurenței prin obiect cu cât soluționarea pe cale amiabilă a unui litigiu privind brevetele ar fi un mod de prevenire a litigiilor legitim și curent.

În sfârșit, faptul că titularul brevetului a efectuat un transfer important de valoare în favoarea producătorului de medicamente generice semnatar al acordului în discuție nu poate, în această privință, contrar concluziilor Tribunalului, să fie relevant pentru calificarea unui acord drept restrictiv de concurență prin obiectul său.

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins această argumentație explicând că pot exista, desigur, acorduri legitime de soluționare amiabilă a litigiilor privind brevetele, chiar însoțite de plăți din partea titularului brevetului în favoarea unui producător de medicamente generice. Însă, potrivit Tribunalului, atunci când o asemenea plată este asociată cu o excludere de pe piață a concurenților sau cu o limitare a elementelor care provoacă realizarea unei asemenea intrări, este posibil să se considere că o asemenea limitare nu rezultă exclusiv din aprecierea părților cu privire la forța brevetului, ci că este obținută prin intermediul unei asemenea plăți și se aseamănă prin acest fapt cu o cumpărare a concurenței.

Tribunalul a mai amintit că, în temeiul articolului 101 TFUE, orice operator economic trebuie să determine în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piață. Prin urmare, Tribunalul a aprobat aprecierea Comisiei potrivit căreia acordurile de soluționare amiabilă a litigiilor privind brevetele intră sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție atunci când acestea conțin plăți inverse importante ce reduc sau elimină orice incitare a producătorilor de medicamente generice de a intra pe piață o anumită perioadă, fără să fi fost însă soluționat litigiul subiacent privind brevetele. Astfel, într‑un asemenea caz, transferul de valoare se substituie aprecierii autonome a părților cu privire la forța brevetelor deținute de companiile farmaceutice bazate pe cercetare și evaluării șanselor lor de a obține câștig de cauză în cazul unui eventual litigiu.

În consecință, Tribunalul a considerat că, prin încheierea acordurilor în litigiu, recurentele au înlocuit incertitudinea privind soluționarea unor astfel de litigii cu certitudinea că producătorii de medicamente generice nu vor intra pe piață, prin intermediul unor plăți inverse importante, eliminând astfel pe durata lor orice concurență, chiar potențială, pe piață ( 70 ).

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că „criteriul domeniului de aplicare al brevetului”, potrivit căruia restrângerile contractuale ce fac parte din domeniul temporal, teritorial și material al drepturilor titularului de brevet nu ar încălca dreptul concurenței, nu poate fi reținut. Astfel, potrivit Tribunalului, acest criteriu conduce, pe de o parte, la prezumția că un medicament generic încalcă brevetul companiei farmaceutice bazate pe cercetare, deși caracterul ilicit sau licit al medicamentului generic este o chestiune care nu este soluționată. Pe de altă parte, conform Tribunalului, acest criteriu se întemeiază pe prezumția că orice brevet invocat în cadrul unei soluționări amiabile ar fi considerat valid în cazul contestării validității sale, deși nu există niciun temei în acest sens nici în drept, nici în practică.

Astfel, potrivit Tribunalului, faptul că anumite restrângeri conținute în acordurile în litigiu au fost considerate de Comisie în sensul că se situau în mod potențial în domeniul de aplicare al brevetelor deținute de Lundbeck înseamnă doar că recurentele ar fi putut să obțină restrângeri comparabile prin intermediul unor decizii judiciare adoptate pentru punerea în aplicare a brevetelor lor, dacă se presupune că ar fi obținut câștig de cauză la instanțele naționale competente. Prin urmare, chiar dacă acordurile în litigiu conțineau și restrângeri încadrate potențial în domeniul de aplicare al brevetelor deținute de recurente, aceste acorduri depășeau obiectul specific al drepturilor lor de proprietate intelectuală, care includeau, desigur, dreptul de a se opune unei contrafaceri, însă nu și dreptul de a încheia acorduri prin care concurenții reali sau potențiali de pe piață să fie plătiți pentru a nu intra pe piață ( 71 ).

Contrar opiniei recurentelor, aceste considerații nu sunt afectate de nicio eroare de drept.

Astfel, după cum a explicat Curtea în hotărârea pronunțată în cauza Generics (UK) și alții ( 72 ), acordurile prin care un producător de medicamente generice recunoaște validitatea unui brevet și se angajează, în schimbul unui transfer de valoare din partea titularului brevetului, să nu o conteste și nici să nu intre pe piață pot să restrângă concurența. Motivul este că o contestare a validității brevetelor, în special prin intermediul unei intrări denumite „cu risc” pe piață, face parte din concurența normală în sectoarele în care există drepturi de exclusivitate asupra unor tehnologii.

Astfel, este posibil, desigur, ca un producător de medicamente generice să decidă în mod autonom să renunțe la intrarea pe piață și să încheie în acest context un acord de soluționare amiabilă a unui litigiu privind brevetele. Cu toate acestea, articolul 101 TFUE obligă fiecare operator să își stabilească în mod autonom comportamentul pe piață și interzice unor astfel de operatori să înlocuiască în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între aceștia. Prin urmare, un acord de soluționare amiabilă a unui litigiu privind brevetele se aseamănă cu o restrângere a concurenței prin obiect în cazul în care transferul de valoare efectuat de titularul brevetului în favoarea producătorului de medicamente generice se explică numai prin interesul comercial comun al părților de a nu concura pe baza meritelor.

Astfel, dacă acest transfer nu are altă contrapartidă, din partea producătorului de medicamente generice, decât renunțarea sa la intrarea pe piață și la contestarea brevetului, acest lucru indică, în lipsa unei alte explicații plauzibile, că nu percepția sa cu privire la forța brevetului, ci perspectiva transferului de valoare l‑a stimulat să renunțe la o intrare pe piață și la o contestare a brevetului.

În consecință, nu se poate susține că încheierea unui astfel de acord ține de punerea în aplicare de către titularul brevetului a prerogativelor sale care decurg din obiectul acestuia din urmă și nici că aceasta reprezintă, din partea producătorilor de medicamente generice, numai recunoașterea de către aceștia din urmă a drepturilor asupra brevetului, prezumate valide, ale titularului acestuia. Astfel, întrucât prezumția de validitate a unui brevet nu oferă nicidecum informații cu privire la rezultatul unui eventual litigiu referitor la această validitate, un acord prin care părțile elimină incertitudinea în această privință prin intermediul unui transfer de valoare în favoarea producătorului de medicamente generice se aseamănă cu eliminarea concurenței potențiale care ar fi existat în lipsa acestui acord ( 73 ).

Niciunul dintre argumentele prezentate de recurente în prezenta procedură nu este de natură să demonstreze că Tribunalul ar fi confirmat în mod eronat aprecierea Comisiei potrivit căreia, în speță, acordurile în litigiu constituiau asemenea restrângeri ale concurenței prin care se urmărea să se obțină din partea producătorilor de medicamente generice angajamentul de a nu concura pe durata convenită în schimbul unei plăți din partea Lundbeck, care nu avea drept contrapartidă decât angajamentul menționat.

Astfel, în primul rând, Curtea a statuat, desigur, că, pentru a concluziona că un acord de soluționare amiabilă a unui litigiu privind brevetele între titularul unui brevet și un producător de medicamente generice, însoțit de un transfer de valoare din partea primului în favoarea celui de al doilea, constituie o restrângere a concurenței prin obiect, trebuie să reiasă din analiza acordului că transferul de valoare menționat se explică numai prin angajamentul producătorului de medicamente generice de a nu concura cu produsul său pe durata convenită. Prin urmare, trebuie să se dovedească faptul că acest transfer nu este justificat în raport cu obiectivele legitime ale părților la acord, precum compensarea unor costuri legate de litigiu, furnizarea efectivă a unor bunuri sau a unor servicii ori renunțarea la angajamente financiare asumate de titularul brevetului. În plus, tot potrivit Curții, dacă aceasta este situația, trebuie să se mai stabilească dacă transferul de valoare efectuat în favoarea producătorului de medicamente generice a fost suficient de important pentru a‑l încuraja efectiv pe acesta din urmă să renunțe la intrarea pe piața în cauză ( 74 ).

Cu toate acestea, recurentele nu prezintă niciun element susceptibil să demonstreze că, în speță, transferurile de valoare efectuate de Lundbeck în favoarea producătorilor de medicamente generice ar fi avut o contrapartidă din partea acestora din urmă, alta decât abținerea lor de la intrarea pe piață. În același mod, recurentele nu invocă niciun element de natură să infirme concluzia Tribunalului potrivit căreia, în speță, sumele plăților inverse prevăzute de acordurile în litigiu erau suficient de ridicate pentru ca producătorii de medicamente generice să accepte limitările aduse autonomiei lor și pentru a reduce stimulentele pe care le aveau pentru a intra pe piață. Astfel, Tribunalul a constatat că din elementele dosarului reieșea că, în lipsa unor plăți efectuate în favoarea lor de Lundbeck, acești producători nu ar fi acceptat să rămână în afara pieței, în mod unilateral, după ce efectuaseră demersuri și investiții importante ( 75 ).

În loc să prezinte cel mai mic element concret care ar putea furniza o explicație pentru aceste plăți, alternativă celei reținute de Comisie și de Tribunal, recurentele se limitează astfel la a susține că plățile menționate s‑ar explica prin asimetria riscurilor dintre Lundbeck și producătorii de medicamente generice. Astfel, dacă aceștia din urmă ar fi intrat pe piață cu încălcarea brevetelor deținute de Lundbeck, daunele interese pe care aceasta le‑ar fi putut obține ca urmare a unei victorii în justiție nu ar fi fost niciodată suficiente pentru a compensa pierderile ocazionate, ceea ce ar explica disponibilitatea sa de a efectua plățile în litigiu.

Or, astfel cum a explicat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 379-387 din hotărârea atacată, nu pentru că încheierea unui acord este o soluție rațională și rentabilă din punct de vedere economic și comercial pentru părți un astfel de acord este exclus de la aplicarea articolului 101 TFUE. În același mod, autorităților publice, iar nu întreprinderilor private le revine sarcina de a asigura respectarea prevederilor legale ( 76 ). Astfel, nu revine unor asemenea întreprinderi sarcina de a remedia o pretinsă insuficiență a reglementării prin intermediul unor acorduri anticoncurențiale și de a‑și face astfel singure dreptate ( 77 ). Prin urmare, o „asimetrie a riscurilor” ca cea invocată de recurente, precum și eventuale deficiențe ale drepturilor naționale în domeniul brevetelor nu pot, chiar presupunând că ar fi dovedite, să justifice acorduri care constau în plata efectuată de un operator economic concurenților săi pentru ca aceștia să rămână în afara pieței.

În al doilea rând, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât a refuzat, la punctele 472 și 473 din hotărârea atacată, să examineze „scenariul contrafactual”, cu alte cuvinte situația care s‑ar fi produs în lipsa acordurilor în litigiu. Potrivit recurentelor, o asemenea examinare ar fi arătat că abținerea producătorilor de medicamente generice de la intrarea pe piață nu se datora existenței acestor acorduri, ci pur și simplu celei a brevetelor deținute de Lundbeck.

Recurentele insistă cu privire la acest aspect și în răspunsul lor la întrebarea noastră privind impactul Hotărârii Curții pronunțate în cauza Generics (UK) și alții ( 78 ) asupra prezentei proceduri ( 79 ), susținând că, în hotărârea menționată, Curtea ar fi recunoscut importanța analizei contrafactuale, precum și a luării în considerare a unor efecte proconcurențiale ale acordurilor examinate, care nu ar fi existat în lipsa acestora din urmă, în cadrul aplicării articolului 101 TFUE.

Cu toate acestea, trebuie să se observe mai întâi că, la punctul 37 din Hotărârea Generics (UK) și alții, invocat de recurente, Curtea s‑a limitat la a afirma că, pentru a analiza existența unui raport de concurență potențială între operatori economici, trebuie să se stabilească dacă, în lipsa acordului, ar fi existat posibilități reale și concrete pentru ca întreprinderea exterioară pieței să intre în concurență cu întreprinderea deja stabilită pe aceasta.

Or, independent de aspectul dacă o asemenea analiză poate prezenta similitudini cu o analiză denumită „contrafactuală” a dezvoltărilor care s‑ar fi produs în lipsa unui acord și dacă este necesar să se efectueze o asemenea analiză contrafactuală în cazuri în care sunt în discuție acorduri care constituie restrângeri ale concurenței prin obiect, este suficient să se constate că Tribunalul a examinat în mod aprofundat, în hotărârea atacată, aspectul dacă producătorii de medicamente generice dispuneau de posibilități reale și concrete de a intra pe piață la momentul încheierii acordurilor în litigiu, astfel încât este posibil să se concluzioneze că aceste posibilități au fost eliminate prin acordurile menționate ( 80 ).

În plus, este eronat să se afirme, asemenea recurentelor, că o analiză contrafactuală ar fi arătat că abținerea de la intrarea pe piață din partea producătorilor de medicamente generice nu rezulta din acordurile în litigiu, ci din existența brevetelor deținute de Lundbeck care împiedicau o intrare pe piață cu produse contrafăcute. Astfel, o asemenea argumentație ignoră faptul că, la momentul încheierii acordurilor în litigiu, exista o incertitudine cu privire la validitatea brevetelor în litigiu și la caracterul contrafăcut al produselor producătorilor de medicamente generice. Or, astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea Generics (UK) și alții ( 81 ), tocmai această incertitudine este cea care contribuie la existența unei situații de concurență cel puțin potențială între titularul unui brevet pentru un medicament și un producător care dorește să intre pe piață cu o versiune generică a acestui medicament, pe întreaga durată a acesteia.

Prin urmare, dacă se stabilește că un acord urmărește eliminarea acestei incertitudini, se poate concluziona că acesta constituie o restrângere a concurenței prin obiect, întrucât înlocuiește o situație în care părțile gestionează în mod autonom riscurile și șansele determinate de această incertitudine cu o situație concertată care este rezultatul unei cooperări practice între părți ( 82 ). Or, tocmai prin intermediul unei analize a acestui aspect Tribunalul a ajuns la constatarea potrivit căreia acordurile în litigiu în speță constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect ( 83 ).

În sfârșit, în ceea ce privește luarea în considerare a eventualelor efecte proconcurențiale ale unui acord, este adevărat, desigur, că Curtea a constatat, la punctul 103 din Hotărârea Generics (UK) și alții ( 84 ), invocat de recurente, că asemenea efecte, ca elemente ale contextului acordului menționat, trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător în scopul calificării sale ca restrângere a concurenței prin obiect, întrucât pot repune în discuție aprecierea globală a gradului suficient de nociv pentru concurență al practicii coluzorii în cauză și, în consecință, calificarea sa ca restrângere a concurenței prin obiect.

Cu toate acestea, în speță, recurentele nu invocă, în înscrisurile lor din prezenta procedură de recurs, niciun efect pretins proconcurențial al acordurilor în litigiu care ar fi putut repune în discuție analiza Tribunalului cu privire la calificarea acordurilor menționate drept restrângeri ale concurenței prin obiect.

În al treilea rând, recurentele susțin, în răspunsul lor la întrebarea noastră privind impactul hotărârii pronunțate în cauza Generics (UK) și alții asupra prezentei proceduri ( 85 ), că analiza Curții din hotărârea menționată, potrivit căreia acorduri precum cele în discuție în cauza menționată pot constitui restrângeri ale concurenței prin obiect, s‑ar fi întemeiat în principal pe prezența unor clauze de necontestare a brevetelor în discuție în acordurile menționate. Or, în măsura în care acordurile în litigiu în prezenta cauză nu ar fi conținut astfel de clauze de necontestare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare calificându‑le drept restrângeri ale concurenței prin obiect. Astfel, lipsa clauzelor de necontestare în acordurile în litigiu ar demonstra că abținerea producătorilor de medicamente generice de la contestarea brevetelor în litigiu nu ar fi rezultat din aceste acorduri, ci din aprecierea autonomă a forței brevetelor deținute de Lundbeck de către producătorii de medicamente generice.

Nici această argumentație nu poate fi însă admisă.

Astfel, independent de aspectul dacă acordurile în discuție în cauza Generics (UK) și alții conțineau clauze explicite de necontestare a brevetului în cauză sau dacă obligația de necontestare a brevetului menționat rezulta numai din contextul și din economia generală a acestor acorduri ( 86 ), trebuie să se constate că, în orice caz, în speță, lipsa unor clauze explicite de necontestare în acordurile în litigiu nu este un element susceptibil să repună în discuție aprecierea Tribunalului potrivit căreia aceste acorduri constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect.

Astfel, recurentele nu prezintă niciun argument de natură să infirme concluzia Tribunalului cuprinsă la punctele 398 și 399 din hotărârea atacată, potrivit căreia, chiar dacă acordurile în litigiu nu conțineau nicio clauză de necontestare, producătorii de medicamente generice nu aveau niciun interes să conteste brevetele deținute de Lundbeck după ce au încheiat aceste acorduri, deoarece plățile inverse corespundeau aproximativ profiturilor pe care preconizau să le realizeze în cazul unei intrări pe piață sau daunelor interese pe care ar fi putut să le obțină dacă ar fi avut câștig de cauză în litigiile cu Lundbeck și că, chiar dacă se presupune că aceste plăți ar fi fost inferioare profiturilor preconizate, totuși, era vorba despre un beneficiu cert și imediat, pe care acești producători îl obțineau fără să fi suportat riscurile pe care le‑ar fi presupus o intrare pe piață.

Aceste considerații sunt cu atât mai valabile cu cât din faptele analizate de Tribunal reiese că, în temeiul acordurilor în litigiu, plățile trebuiau efectuate de Lundbeck în favoarea producătorilor de medicamente generice, cel puțin în parte, în rate eșalonate pe durata acestor acorduri ( 87 ). Or, este puțin probabil, având în vedere economia generală a acordurilor menționate, ca aceștia din urmă să fi plecat de la premisa că Lundbeck ar continua să plătească producătorii de medicamente generice pentru angajamentele lor dacă aceștia ar fi inițiat, pe de altă parte, acțiuni de contestare a validității brevetelor în litigiu.

De altfel, pentru aceleași motive, argumentul Lundbeck potrivit căruia acordurile în litigiu nu ar fi împiedicat producătorii de medicamente generice să intre pe piață cu produse care nu erau contrafăcute este lipsit în totalitate de forță de convingere. Mai întâi, acest argument se întemeiază încă o dată pe premisa eronată potrivit căreia s‑a stabilit că produsele producătorilor de medicamente generice în cauză încălcau brevetele deținute de Lundbeck, în condițiile în care tocmai acest lucru era incert ( 88 ). Dar, în plus, este pur și simplu improbabil ca producătorii de medicamente generice să fi păstrat incitarea de a intra pe piață cu un citalopram oarecare, în condițiile în care, pe de altă parte, erau remunerați de Lundbeck pentru a nu repune în discuție validitatea brevetelor pe care aceasta din urmă le deținea încă în raport cu această moleculă ( 89 ).

În al patrulea rând, recurentele consideră că, întrucât urmăreau obiectivul legitim de a soluționa un litigiu privind brevetele, acordurile în litigiu nu pot fi asimilate pur și simplu unor acorduri de excludere de pe piață nedisimulate care indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a fi calificate drept restrângeri ale concurenței prin obiect. Aceasta ar fi situația cu atât mai mult cu cât, la momentul încheierii acordurilor în litigiu, ar fi existat o mare incertitudine cu privire la înțelegerea acordurilor de soluționare amiabilă în materie de brevete din punctul de vedere al dreptului concurenței.

Nici această argumentație nu este convingătoare.

Astfel, după cum a constatat în mod întemeiat Tribunalul în hotărârea atacată ( 90 ), reiese, pe de o parte, din jurisprudența Curții că nici faptul că un acord urmărește obiectivul legitim de soluționare a unui litigiu pe cale amiabilă ( 91 ), nici faptul că un acord privește un drept de proprietate intelectuală ( 92 ) nu poate pune un astfel de acord la adăpost de o aplicare deplină și completă a normelor dreptului Uniunii în domeniul concurenței. Hotărârile invocate în această privință de recurente nu pot susține ideea că, în general, acordurile nu pot restrânge concurența atunci când rămân în domeniul proprietății intelectuale ( 93 ).

În plus, recurentele nu prezintă niciun element susceptibil să infirme considerațiile Tribunalului care a confirmat concluzia Comisiei potrivit căreia, în speță, acordurile în litigiu nu au permis încetarea litigiilor subiacente, între părțile la aceste acorduri, privind brevetele ( 94 ). Astfel, simplul fapt că durata acordurilor în litigiu era legată de finalizarea unui litigiu „test” dintre Lundbeck, de pe o parte, și un alt producător de medicamente generice din Regatul Unit, pe de altă parte, nu poate demonstra că aceste acorduri au soluționat litigiile subiacente privind brevetele, în condițiile în care doar le‑au suspendat în perioada convenită.

Pe de altă parte, recurentele nu pot invoca nici pretinsa lipsă de experiență în materie de sancționare a unor acorduri similare celor vizate în speță în temeiul dreptului concurenței sau faptul că Konkurrence- og Forbrugerstyrelsen (Autoritatea daneză pentru concurență și consumatori, denumită în continuare „KFST”) și Comisia aveau ele însele, la început, îndoieli cu privire la calificarea juridică a acestor acorduri pentru a susține că acordurile menționate nu pot fi asimilate unor restrângeri ale concurenței prin obiect.

Contrar opiniei recurentelor, nu pentru că prezenta cauză este prima în care Comisia a aplicat articolul 101 TFUE unor acorduri de soluționare amiabilă a unor litigii privind brevetele între o companie farmaceutică bazată pe cercetare și producătorii de medicamente generice în domeniul farmaceutic aceste acorduri nu pot fi calificate drept restrângeri ale concurenței prin obiect în sensul acestei dispoziții.

Astfel cum a afirmat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 438 și 774 din hotărârea atacată, pentru a califica un acord drept restrângere a concurenței prin obiect, nu este necesar ca același tip de acorduri să fi fost deja sancționat în trecut. Astfel, rolul experienței și, prin urmare, previzibilitatea în această privință nu privesc, după cum a explicat în mod corect Tribunalul, categoria specifică a unui acord într‑un sector determinat, ci faptul că s‑a dovedit că anumite forme de coluziune, precum excluderea concurenților de pe piață, sunt, în general și având în vedere experiența dobândită, atât de susceptibile de a avea efecte negative asupra concurenței încât nu este necesar să se demonstreze că au efecte într‑un anumit caz specific.

În plus, Tribunalul a menționat de asemenea în mod întemeiat, la punctele 752 și 775 din hotărârea atacată, că jurisprudența nu impune ca un acord să fie considerat, prima facie sau în lipsa oricărei îndoieli, suficient de nociv pentru concurență, fără să se fi procedat în prealabil la o examinare aprofundată a conținutului său, a finalității acestuia și a contextului economic și juridic în care se înscrie pentru a putea fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect în sensul articolului 101 TFUE ( 95 ).

Din considerațiile care precedă rezultă că recurentele nu au prezentat argumente susceptibile să demonstreze că Tribunalul ar fi confirmat în mod eronat concluzia Comisiei potrivit căreia acordurile în litigiu constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect, chiar dacă se presupune că acestea au impus producătorilor de medicamente generice restrângeri pe care Lundbeck le‑ar fi putut obține și prin intermediul unor acțiuni în justiție întemeiate pe brevetele în litigiu dacă validitatea brevetelor menționate, precum și caracterul contrafăcut al produselor generice ar fi fost dovedite. Primul motiv trebuie, așadar, să fie respins.

În cadrul celui de al doilea motiv, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit erori atunci când a considerat că cinci dintre cele șase acorduri în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor deținute de Lundbeck, întrucât nu interziceau numai vânzarea citalopramului care contrafăcea în mod potențial procedeele protejate de brevetele în litigiu, ci vânzarea oricărui tip de citalopram, indiferent de modul său de producție.

Trebuie să se constate de la bun început că acest motiv este atât inoperant, cât și inadmisibil.

Astfel, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că argumentele îndreptate împotriva motivelor neesențiale dintr‑o decizie a Tribunalului nu pot atrage anularea deciziei respective și sunt, prin urmare, inoperante ( 96 ).

Or, în speță, Tribunalul a menționat în mod explicit, la punctele 539-541 din hotărârea atacată, că argumentația recurentelor întemeiată pe caracterul eronat al deciziei în litigiu, în măsura în care aceasta ar fi concluzionat în mod eronat că acordurile în litigiu conțineau restrângeri care le depășeau pe cele inerente exercitării drepturilor pe care le confereau brevetele lor, era inoperantă.

Astfel, potrivit Tribunalului, chiar dacă acordurile în litigiu nu ar fi depășit domeniul de aplicare al brevetelor recurentelor, aceste acorduri ar fi constituit însă restrângeri ale concurenței prin obiect, în sensul articolului 101 TFUE, întrucât au constat în înțelegeri prin care s‑a urmărit întârzierea intrării pe piață a producătorilor de medicamente generice în schimbul unor plăți inverse importante care au transformat incertitudinea referitoare la o asemenea intrare în certitudinea că aceasta nu ar fi avut loc pe durata acordurilor în litigiu.

Prin urmare, numai cu titlu subsidiar Tribunalul a examinat, la punctele 542-705 din hotărârea atacată, argumentele recurentelor prin care acestea urmăreau să demonstreze că Comisia a concluzionat în mod eronat că restrângerile impuse prin acordurile în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu ( 97 ).

Caracterul inoperant al respectivelor argumente în primă instanță nu este de altfel repus în discuție de împrejurarea că faptul că acordurile în litigiu conțineau restrângeri care depășeau întinderea drepturilor conferite de brevetele în litigiu a fost luat în considerare de Comisie atât la constatarea caracterului anticoncurențial al acestor acorduri, cât și la stabilirea cuantumului amenzilor. Astfel, Tribunalul a menționat în mod explicit că acest element a constituit, în decizia în litigiu, un factor relevant, însă nu decisiv, pentru stabilirea existenței unei restrângeri prin obiect în sensul articolului 101 TFUE, precum și pentru stabilirea nivelului amenzilor ( 98 ).

În plus, trebuie să se constate, asemenea Comisiei, că, în orice caz, al doilea motiv de recurs este inadmisibil.

Astfel, recurentele pretind, desigur, că argumentația lor ar consta în a arăta că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a aplicat criteriul juridic adecvat în cadrul analizei aspectului dacă restrângerile impuse de acordurile în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu. Astfel, acestea susțin că Tribunalul ar fi trebuit să analizeze, referindu‑se la principiile dreptului contractelor în fiecare dintre ordinile juridice vizate de acordurile în litigiu, dacă corespundea în mod real concursului de voințe dintre Lundbeck și producătorii de medicamente generice să se interzică acestora din urmă să intre pe piețele relevante cu orice tip de citalopram, iar nu numai cu citalopramul considerat de Lundbeck contrafăcut.

Totuși, sub acoperirea acestei argumentații, recurentele urmăresc în realitate să obțină din partea Curții o reexaminare a interpretării efectuate de Tribunal cu privire la termenii acordurilor, precum și a elementelor de fapt care au însoțit încheierea acestora, solicitare care, cu excepția cazului unei denaturări a faptelor, care, în speță, nu este nici invocată, nici vădită, este inadmisibilă în stadiul recursului ( 99 ).

Rezultă că al doilea motiv trebuie respins fără să fie necesar să se analizeze fondul argumentației prezentate de recurente în susținerea sa.

În cadrul celui de al treilea motiv, recurentele arată că, chiar dacă se presupune că Curtea statuează că unele dintre acordurile în litigiu depășeau domeniul de aplicare al brevetelor în litigiu prin interzicerea vânzării oricărui citalopram generic, Tribunalul ar fi concluzionat totuși în mod eronat că aceste acorduri constituiau restrângeri ale concurenței prin obiect.

În susținerea acestei afirmații, recurentele fac trimitere la dezvoltările lor prezentate în susținerea primului motiv. Ele susțin astfel că Tribunalul ar fi săvârșit erori atunci când a calificat acordurile în litigiu drept restrângeri ale concurenței prin obiect, întrucât nu ar fi ținut seama în mod suficient de contextul acestor acorduri, în special de asimetria riscurilor dintre Lundbeck și producătorii de medicamente generice, nu ar fi examinat scenariul contrafactual și ar fi concluzionat în mod eronat că acordurile menționate prezentau o nocivitate suficientă pentru concurență pentru a fi calificate drept restrângeri ale concurenței prin obiect, în special având în vedere îndoielile exprimate la început de înseși KFST și de Comisie în această privință.

Or, întrucât aceste argumente au fost deja respinse în cadrul examinării primului motiv de mai sus ( 100 ), nici al treilea motiv nu poate fi admis.

Prin intermediul celui de al cincilea și al celui de al șaselea motiv de recurs, recurentele arată că Tribunalul a săvârșit erori atunci când a confirmat amenzile impuse de Comisie în principiu (punctul 1), precum și în ceea ce privește modalitățile de calcul al acestora (punctul 2).

În cadrul celui de al cincilea motiv, recurentele arată că Tribunalul a confirmat în mod eronat că, în speță, Comisia avea dreptul să aplice amenzi Lundbeck. Astfel, mai întâi, Tribunalul nu ar fi aplicat criteriul corect pentru a stabili dacă, în speță, era permis să se aplice o amendă (litera a). În continuare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare, întrucât a confirmat concluzia Comisiei potrivit căreia Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său (litera b). În sfârșit, Tribunalul ar fi încălcat principiile securității juridice și neretroactivității, întrucât a confirmat pronunțarea unei sancțiuni care depășește nivelul unei amenzi simbolice (litera c).

Recurentele susțin că Tribunalul nu a aplicat criteriul corect în ceea ce privește „nivelul de vinovăție” necesar pentru aplicarea unei amenzi în dreptul concurenței. Astfel, Tribunalul ar fi afirmat, desigur, la punctul 762 din hotărârea atacată, că, potrivit jurisprudenței Curții, aplicarea unei asemenea amenzi nu este posibilă decât dacă o întreprindere „nu poate să nu cunoască faptul că are un comportament de natură anticoncurențială”. Totuși, în continuare, Tribunalul nu ar fi aplicat acest criteriu pentru a stabili vinovăția Lundbeck, ci, dimpotrivă, s‑ar fi limitat la a afirma, la punctul 777 din hotărârea atacată, că acordurile în litigiu „puteau fi percepute în mod rezonabil” de Lundbeck ca fiind contrare articolului 101 TFUE, reducând astfel în mod eronat nivelul de vinovăție necesar pentru aplicarea unei amenzi.

Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că reiese astfel din jurisprudența Curții, citată de Tribunal la punctul 762 din hotărârea atacată, că, în ceea ce privește problema dacă o încălcare a dreptului concurenței a fost săvârșită cu intenție sau din neglijență și, prin urmare, poate fi sancționată cu amendă în temeiul articolului 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 ( 101 ), această condiție este îndeplinită atunci când întreprinderea în cauză nu poate să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său, indiferent dacă era sau nu era conștientă că încălca normele din tratat privind concurența. În special, faptul că întreprinderea în cauză ar fi calificat în mod eronat din punct de vedere juridic comportamentul său pe care se întemeiază constatarea încălcării nu poate avea drept efect scutirea acesteia de aplicarea unei amenzi ( 102 ).

Acestea fiind amintite, trebuie să se constate că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a încălcat criteriul astfel stabilit.

Mai întâi, trebuie să se observe, asemenea Comisiei, că, în mod contrar susținerilor recurentelor, faptul că trebuie stabilit că o întreprindere „nu putea să nu cunoască” acel caracter anticoncurențial al comportamentului său nu înseamnă că Comisia trebuie să demonstreze că este cert că această întreprindere avea cunoștință de caracterul anticoncurențial menționat. Cu alte cuvinte, nu trebuie dovedit că întreprinderea în cauză știa că comportamentul său era anticoncurențial. Dimpotrivă, este suficient ca Comisia să furnizeze elemente de natură să demonstreze că, în împrejurările date, se poate aștepta în mod rezonabil din partea unui operator economic diligent ca acesta să fie conștient de caracterul anticoncurențial al comportamentului său.

Prin urmare, recurentele se joacă cu cuvintele atunci când afirmă că Tribunalul ar fi încălcat acest standard de probă în speță, întrucât a reținut, la punctul 777 din hotărârea atacată, că restrângerile aduse concurenței prevăzute de acordurile în litigiu „puteau fi percepute în mod rezonabil” de părți ca fiind contrare articolului 101 TFUE. Astfel, contrar opiniei recurentelor, din această formulare nu reiese nicidecum că Tribunalul s‑ar fi limitat la un standard de probă potrivit căruia ar fi suficient să fie „doar posibil” ca Lundbeck să fi avut cunoștință de caracterul anticoncurențial al comportamentului său. Pe de altă parte, la punctele 832 și 833 din hotărârea atacată, Tribunalul a afirmat în mod clar că Lundbeck „nu a putut să ignore” că acordurile în litigiu erau susceptibile să încalce articolul 101 TFUE și că „avea cunoștință” despre caracterul potențial ilicit al acordurilor respective.

Rezultă că primul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.

În plus, recurentele consideră că Tribunalul nu a respectat standardul de probă necesar pentru aplicarea unei amenzi, întrucât elementele invocate de Tribunal nu ar fi susceptibile să demonstreze că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său.

Astfel, în măsura în care acordurile în litigiu nu ar putea fi asimilate unor simple acorduri de împărțire a pieței sau de excludere de pe piață, ci, dimpotrivă, ar fi implicat aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în urmărirea unui scop legitim, natura lor anticoncurențială ar fi fost mult mai dificil de sesizat decât cea a acordurilor de împărțire a pieței nedisimulate. Or, în pofida acestui lucru, Tribunalul s‑ar fi întemeiat, la punctul 776 din hotărârea atacată, numai pe două documente pentru a stabili vinovăția Lundbeck, deși din aceste documente nu s‑ar putea deduce nicidecum că aceasta nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său. Prin urmare, Tribunalul ar fi denaturat în mod vădit elementele de probă și nu ar fi explicat suficient motivul pentru care a confirmat vinovăția Lundbeck.

Această argumentație este neîntemeiată.

În primul rând, din considerațiile deja efectuate mai sus reiese că recurentele nu pot susține în mod întemeiat că acordurile în litigiu nu constituiau acorduri de excludere de pe piață și că arierplanul acestor acorduri în materie de brevete nu poate servi drept pretext pentru a le pune la adăpost de aplicarea deplină și completă a normelor dreptului concurenței ( 103 ).

În al doilea rând, trebuie să se constate că nu reiese în ce mod Tribunalul ar fi denaturat cele trei (iar nu două, astfel cum arată recurentele) documente citate la punctul 776 din hotărârea atacată atunci când a luat în considerare aceste documente în cadrul examinării sale cu privire la aspectul dacă Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său: – astfel, primo, Tribunalul face trimitere, la punctul 776 din hotărârea atacată, la considerentul (190) al deciziei în litigiu în susținerea afirmației sale potrivit căreia unii producători de medicamente generice percepuseră fără îndoială caracterul ilicit al unor acorduri analoge acordurilor în litigiu și refuzaseră să încheie asemenea acorduri pentru acest motiv. În considerentul (190) menționat al deciziei atacate este citat un e‑mail adresat Lundbeck de NM Pharma, inclus într‑un document al Lundbeck intitulat „Generic citalopram update 04 09 2002”, din care reiese că NM Pharma a declinat invitația Lundbeck la o reuniune afirmând că politica sa în materie de concurență („Antitrust Policy”) îi interzicea să se angajeze mai mult în discuții cu Lundbeck. Prin urmare, fără a săvârși o denaturare, Tribunalul a putut să se întemeieze pe acest document ca element susceptibil să susțină constatarea potrivit căreia Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său; – secundo, Tribunalul citează, la punctul 776 din hotărârea atacată, un e‑mail al unui angajat al Lundbeck, evocat în considerentul (265) al deciziei atacate. În acest document, afirmând că este ilegal să se pună de acord cu privire la prețurile de revânzare, angajatul în cauză se opune unei propuneri adresate Merck (GUK) de Lundbeck pentru a conveni, în cursul negocierilor prealabile acordului Merck (GUK) pentru Regatul Unit, în special asupra prețurilor de revânzare a citalopramului care trebuia furnizat Merck (GUK) de Lundbeck în cadrul acordului menționat. Rezultă că, tot fără a săvârși o denaturare, Tribunalul a putut să ia în considerare acest document printre elementele de natură să demonstreze că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său; – tertio, Tribunalul se referă, la punctul 776 din hotărârea atacată, la un e‑mail intern al Lundbeck, citat în considerentul (188) al deciziei atacate, în care se menționează, în legătură cu negocierile cu Ranbaxy, că un acord ar fi dificil, în special din punctul de vedere al dreptului concurenței. Având în vedere acest aspect, nu reiese în ce mod Tribunalul ar fi denaturat acest document luându‑l în considerare pentru a afirma că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său.

În sfârșit, în al treilea și ultimul rând, în orice caz, recurentele însele sunt cele care denaturează hotărârea atacată afirmând că Tribunalul s‑ar fi întemeiat numai pe documentele care tocmai au fost examinate pentru a constata că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său și că nu ar fi explicat suficient această constatare.

Astfel, din considerațiile Tribunalului care figurează la punctele 764-776 din hotărârea atacată rezultă că concluzia care figurează la punctul 777 din hotărârea menționată, potrivit căreia restrângerile aduse concurenței prevăzute de acordurile în litigiu puteau fi percepute în mod rezonabil de părțile la aceste acorduri ca fiind contrare articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu se întemeiază numai pe elementele de fapt evocate la punctul 776, ci și pe ansamblul considerațiilor care figurează la punctele 764-776.

Or, în aceste considerații, Tribunalul a explicat pe larg de ce a ajuns la concluzia că Lundbeck putea în mod rezonabil să prevadă caracterul anticoncurențial al comportamentului său. Astfel, Tribunalul a afirmat printre altele, la punctul 764 din hotărârea atacată, că nu era imprevizibil ca acordurile prin intermediul cărora o companie farmaceutică bazată pe cercetare ajunge să excludă concurenții potențiali de pe piață pe o perioadă determinată, recurgând la plăți inverse importante, să fi putut fi contrare articolului 101 alineatul (1) TFUE, indiferent dacă depășeau sau nu domeniul de aplicare al brevetelor pe care le deținea această companie.

Mai mult, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, din cuprinsul mai multor puncte din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a confirmat aprecierea efectuată de Comisie cu privire la diverse elemente de fapt care erau, în plus față de cele menționate la punctul 776 din hotărârea atacată, susceptibile să demonstreze că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului său sau chiar că era conștientă de acest caracter anticoncurențial ( 104 ). Or, recurentele nu repun în discuție, în cadrul prezentului recurs, aprecierile factuale astfel efectuate de Tribunal și nu rezultă nici că elemente de fapt relevante ar fi fost denaturate de acesta.

În aceste condiții, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie de asemenea să fie respins.

În cadrul celui de al treilea aspect al celui de al cincilea motiv, recurentele arată că, întrucât a confirmat aplicarea în sarcina Lundbeck a unei amenzi care depășește un nivel simbolic, Tribunalul a încălcat principiile securității juridice și neretroactivității.

Potrivit recurentelor, aceste principii interzic aplicarea retroactivă a noii interpretări a unei dispoziții care stabilește o încălcare, dacă această interpretare nu poate fi prevăzută în mod rezonabil la momentul săvârșirii acelei încălcări. Or, tocmai aceasta ar fi situația interpretării reținute de Comisie și validate de Tribunal în speță, potrivit căreia acorduri precum acordurile în litigiu pot intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE.

Această argumentație nu poate fi admisă.

Astfel, din jurisprudența invocată de recurente reiese, desigur, că, deși principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat în prezent la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală, acest principiu se opune totuși aplicării retroactive a unei interpretări jurisprudențiale a unei norme care stabilește o încălcare al cărei rezultat nu poate fi prevăzut în mod rezonabil la momentul săvârșirii încălcării, mai ales în lumina interpretării reținute la acel moment în jurisprudența referitoare la dispozițiile legale în cauză ( 105 ).

Cu toate acestea, trebuie să se constate că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a aplicat criteriul previzibilității astfel stabilit în împrejurările prezentei cauze și atunci când a constatat că, în speță, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor nu se opunea sancționării acordurilor în litigiu în temeiul articolului 101 TFUE.

În această privință, recurentele repetă, mai întâi, argumentul lor evocat deja mai sus ( 106 ), potrivit căruia acordurile în litigiu ar fi implicat aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în urmărirea unui scop legitim, astfel încât natura lor ar fi fost mult mai dificil de sesizat decât cea a acordurilor de împărțire a piețelor nedisimulate. Prin urmare, contrar afirmației Tribunalului de la punctul 765 din hotărârea atacată, o interpretare literală a articolului 101 alineatul (1) TFUE nu ar permite să se înțeleagă că astfel de acorduri ar putea intra sub incidența interdicției prevăzute de această dispoziție.

Cu toate acestea, pe de o parte, din constatările Tribunalului deja examinate mai sus reiese că acordurile în litigiu aveau ca obiect incitarea producătorilor de medicamente generice să se abțină de la intrarea în mod independent pe piața citalopramului în perioadele convenite, prin intermediul unor plăți din partea Lundbeck, care nu aveau altă contrapartidă decât abținerea menționată ( 107 ). Cu alte cuvinte, în aceste acorduri s‑a convenit că Lundbeck urma să plătească producătorii de medicamente generice pentru ca aceștia să nu intre pe piață, ceea ce face din acordurile menționate acorduri de excludere de pe piață.

Or, în calitate de parte la aceste acorduri, Lundbeck nu putea să nu cunoască faptul că plățile sale nu aveau altă contrapartidă din partea producătorilor de medicamente generice decât abținerea acestora din urmă de la intrarea pe piață în perioadele convenite. Prin urmare, fără a săvârși o eroare, Tribunalul a putut să constate, la punctele 764 și 765 din hotărârea atacată, că nu era imprevizibil pentru Lundbeck că acordurile în litigiu puteau intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE, întrucât o interpretare literală a acestei dispoziții permite pe deplin să se înțeleagă că acordurile dintre concurenți prin care se urmărește excluderea unora dintre ei de pe piață sunt nelegale.

Pe de altă parte, din dezvoltările deja efectuate mai sus rezultă de asemenea că recurentele nu pot susține în mod întemeiat că arierplanul acordurilor în litigiu în ceea ce privește dreptul brevetelor ar fi putut să le determine să creadă că aceste acorduri ar fi la adăpost de aplicarea dreptului concurenței. Astfel, dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții reiese că atât o tranzacție judiciară, cât și condițiile de exercitare a unui drept de proprietate intelectuală pot intra sub incidența interdicțiilor prevăzute la articolul 101 TFUE ( 108 ).

Prin urmare, contrar susținerilor recurentelor, Tribunalul a afirmat în mod întemeiat, la punctele 766-770 din hotărârea atacată, că împrejurarea că, în speță, acordurile în litigiu fuseseră încheiate sub forma unor soluționări pe cale amiabilă privind drepturi de proprietate intelectuală nu poate permite recurentelor să deducă faptul că nelegalitatea acestora în raport cu dreptul concurenței era total nouă sau imprevizibilă.

În plus, contrar opiniei recurentelor, nu pentru că prezenta cauză este prima în care Comisia a aplicat articolul 101 TFUE unor acorduri de soluționare amiabilă a litigiilor privind brevetele dintre o companie farmaceutică bazată pe cercetare și producătorii de medicamente generice în domeniul farmaceutic această aplicare constituie o „orientare complet nouă” care nu poate fi considerată o clarificare progresivă a condițiilor de aplicare a acestei dispoziții în sensul jurisprudenței citate la punctul 194 din prezentele concluzii. Astfel, după cum s‑a constatat deja, nu este necesar, pentru a califica un acord drept restrângere a concurenței prin obiect, ca același tip de acorduri să fi fost deja sancționat în trecut, nici ca un acord să fie considerat, prima facie sau în lipsa oricărei îndoieli, suficient de nociv pentru concurență ( 109 ).

Prin urmare, recurentele nu pot invoca nici pretinsul caracter „complex” al acordurilor în litigiu pentru a susține că sancționarea acestora din urmă în temeiul articolului 101 TFUE nu ar fi fost previzibilă. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât jurisprudența a precizat că cerința previzibilității legii nu se opune ca unele persoane, în special profesioniști, să fie determinate să recurgă la consiliere adecvată pentru a evalua consecințelor comportamentului lor ( 110 ). De asemenea, astfel cum s‑a menționat deja, reiese din jurisprudență că faptul că întreprinderea în cauză ar fi calificat în mod eronat din punct de vedere juridic comportamentul său pe care se întemeiază constatarea încălcării nu poate avea ca efect exonerarea acesteia de aplicarea unei amenzi în măsura în care nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al comportamentului respectiv ( 111 ).

În sfârșit, nici argumentația recurentelor potrivit căreia Tribunalul nu a explicat în mod suficient sau nu a clarificat de ce, în opinia sa, acestea trebuiau să se aștepte la sancționarea acordurilor în litigiu în temeiul articolului 101 TFUE, deși KFST și Comisia aveau ele însele îndoieli în această privință, nu are șanse să fie admisă.

Astfel, Tribunalul a arătat, la punctul 772 din hotărârea atacată, că reieșea cu claritate din comunicatul de presă al KFST invocat de recurente că acordurile care au ca obiect cumpărarea excluderii de pe piață a unui concurent sunt anticoncurențiale. De asemenea, Tribunalul a observat la punctul menționat că, la finalizarea investigației sale privind sectorul farmaceutic, Comisia a putut să își perfecționeze metoda și să constate astfel pe deplin caracterul anticoncurențial al unor acorduri precum cele vizate în speță.

Or, contrar a ceea ce par să insinueze recurentele, nici această explicație nu este afectată de erori pe fond. Astfel, după cum s‑a arătat ( 112 ), caracterul anticoncurențial al unui acord nu trebuie să fie evident prima facie sau în lipsa oricărei îndoieli pentru ca un astfel de acord să poată fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect. Prin urmare, împrejurarea că Comisia are nevoie să desfășoare investigații aprofundate înainte de a califica anumite comportamente drept restrângeri ale concurenței nu poate însemna că acest caracter anticoncurențial al unor astfel de comportamente nu este previzibil pentru operatorii economici care participă la acestea. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, după cum observă în mod întemeiat Comisia, spre deosebire de această autoritate, care trebuie mai întâi să investigheze faptele, operatorii implicați au pe deplin cunoștință de ele. Prin urmare, în speță, spre deosebire de Comisie, Lundbeck știa de la început că plățile din partea sa în favoarea producătorilor de medicamente generice, prevăzute de acordurile în litigiu, nu aveau altă contrapartidă decât abținerea acestor producători de la intrarea pe piață cu produsele lor.

Din considerațiile care precedă rezultă că al treilea aspect al celui de al cincilea motiv trebuie de asemenea să fie respins, la fel ca, în consecință, al cincilea motiv în întregime.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentele susțin, pe de o parte, că Tribunalul a săvârșit o eroare, întrucât a confirmat includerea, de către Comisie, în vederea calculării cuantumului amenzilor aplicate Lundbeck, a unor vânzări ale acesteia care nu erau susceptibile să fi fost afectate de acordurile în litigiu (litera a). Pe de altă parte, recurentele consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a confirmat cota de gravitate reținută de Comisie pentru calcularea cuantumului amenzilor aplicate Lundbeck (litera b).

Din cuprinsul punctelor 68 și 70-75 din hotărârea atacată, precum și din considerentele deciziei în litigiu la care se face trimitere în aceasta ( 113 ), reiese că, pentru calcularea cuantumului amenzilor aplicate Lundbeck, Comisia a urmat metodologia generală descrisă în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (denumite în continuare „Orientările din 2006”) ( 114 ), întemeiată pe valoarea vânzărilor produsului relevant realizate de fiecare participant la o înțelegere în sectorul geografic vizat. În plus, astfel cum s‑a arătat deja mai sus ( 115 ), Comisia a aplicat în sarcina Lundbeck patru amenzi separate, dat fiind că s‑a considerat că cele șase acorduri în litigiu au condus la patru încălcări distincte, întrucât cele două acorduri dintre Lundbeck și Merck (GUK) au fost calificate drept încălcare unică și continuă, la fel ca cele două acorduri dintre Lundbeck și Arrow.

Prin urmare, pentru calcularea fiecărei amenzi, Comisia a luat în considerare vânzările de citalopram realizate de Lundbeck pe piețele geografice vizate de fiecare dintre aceste patru încălcări.

În cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, recurentele arată că, întrucât a validat această metodă de calcul al cuantumului amenzilor, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

Potrivit recurentelor, Comisia a inclus în mod eronat ansamblul vânzărilor de citalopram realizate de Lundbeck pe durata acordurilor în litigiu în sectoarele geografice vizate de aceste acorduri ( 116 ) în calculul cuantumului amenzilor, deși unele dintre aceste vânzări nu au putut fi afectate de acordurile în discuție. Motivul ar fi că producătorii de medicamente generice nu ar fi putut intra pe piețele anumitor state membre pe durata acordurilor în litigiu, întrucât, pe de o parte, aceștia ar fi obținut acordarea unei AIP într‑un număr mare dintre aceste state abia după expirarea acordurilor și, pe de altă parte, brevetul pentru molecula de citalopram ar fi rămas în vigoare în Austria o mare parte din durata acestora, întrucât acesta a expirat abia în aprilie 2003.

Or, în opinia recurentelor, pentru a putea ține seama de vânzările unei întreprinderi în vederea calculării cuantumului unei amenzi potrivit metodei în discuție, Comisia trebuie să examineze dacă aceste vânzări au fost afectate în mod efectiv de încălcare. Acest lucru ar fi însemnat, în speță, să se efectueze o examinare aprofundată a perspectivelor concrete ale producătorilor de medicamente generice de a intra în mod real pe piața fiecărui stat membru vizat de acordurile în litigiu pe durata acestora. Astfel, dacă producătorii de medicamente generice nu ar putea intra pe piața unui stat membru în perioada relevantă, nici vânzările realizate de Lundbeck în acest stat nu ar fi putut fi afectate de acordurile în litigiu. Prin urmare, din valoarea vânzărilor realizate de Lundbeck, utilizată în vederea calculării cuantumului amenzii, ar trebui excluse toate vânzările efectuate în perioade în care producătorii de medicamente generice nu dispuneau de AIP în statele membre vizate sau în care brevetul pentru molecula de citalopram era încă în vigoare în Austria.

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins această argumentație considerând, pe de o parte, la punctul 804 din hotărârea atacată, că, în ceea ce privește încălcările prin obiect, Comisia avea dreptul să se întemeieze pe întreaga sferă geografică a acordurilor în litigiu în vederea calculării cuantumului amenzilor, fără a recurge la o examinare aprofundată a perspectivelor concrete de intrare pe care le aveau producătorii de medicamente generice în fiecare stat vizat. Pe de altă parte, Tribunalul a explicat, la punctul 815 din hotărârea atacată, că argumentația în discuție trebuia respinsă, întrucât determina negarea diferențierii existente între concurența reală și concurența potențială și faptul că articolul 101 TFUE protejează în aceeași măsură concurența potențială.

Or, contrar opiniei recurentelor, aceste constatări nu sunt afectate de nicio eroare de drept.

Recurentele arată că punctul lor de vedere se întemeiază pe punctele 6 și 13 din Orientările din 2006, potrivit cărora „combinarea valorii vânzărilor care au legătură cu încălcarea cu durata acesteia este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare”, astfel încât Comisia utilizează, în cadrul aplicării metodei de calcul în discuție, „valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant” ( 117 ).

Cu toate acestea, argumentația recurentelor, potrivit căreia vânzările de citalopram efectuate de Lundbeck pe durata acordurilor în litigiu în state care intră în domeniul de aplicare al acestora ar putea constitui vânzări „care au legătură cu încălcarea” în sensul acestor dispoziții numai atunci când producătorii de medicamente generice dispuneau de o AIP pentru produsele lor în fiecare dintre statele vizate, nu poate fi admisă. Situația este aceeași în ceea ce privește argumentația întemeiată pe pretinsa imposibilitate de a comercializa citalopram generic în Austria pe durata unei părți a perioadei acordurilor din cauza existenței unui brevet care protejează IFA al acestui medicament.

Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că punctul 13 din Orientările din 2006 are drept obiectiv să rețină ca punct de plecare pentru calculul cuantumului amenzii aplicate unei întreprinderi un cuantum care reflectă importanța economică a încălcării și ponderea întreprinderii respective în cadrul acesteia. În consecință, deși, desigur, noțiunea de valoare a vânzărilor, prevăzută la punctul 13 din Orientările din 2006, nu se poate extinde până la înglobarea vânzărilor realizate de întreprinderea în discuție care nu intră în domeniul de aplicare al înțelegerii imputate, s‑ar aduce totuși atingere obiectivului urmărit de această dispoziție în cazul în care noțiunea menționată ar fi interpretată în sensul că vizează doar cifra de afaceri realizată cu vânzările în privința cărora s‑a stabilit că au fost afectate în mod real de această înțelegere ( 118 ).

Astfel, limitarea vânzărilor luate în considerare în vederea calculării unei amenzi numai la vânzările în privința cărora s‑a stabilit că au fost afectate în mod real de o înțelegere ar avea drept efect minimalizarea artificială a importanței economice a încălcării săvârșite de o anumită întreprindere și ar conduce la aplicarea unei amenzi fără o legătură reală cu domeniul de aplicare al înțelegerii în discuție ( 119 ).

Acest lucru este valabil în special întrucât limitarea vânzărilor luate în considerare în vederea calculării unei amenzi numai la vânzările în privința cărora s‑a stabilit că au fost afectate în mod real de o înțelegere ar însemna să se omită că multe înțelegeri urmăresc să se ajungă la un efect de stabilizare de care beneficiază în mod natural întreaga activitate a întreprinderilor participante la înțelegere de pe piața respectivă. Însă, atunci când scopul nelegal al unei înțelegeri cuprinde întreaga piață, toate vânzările efectuate pe această piață trebuie să fie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al cuantumului amenzii ( 120 ).

În speță, scopul acordurilor în litigiu a constat, astfel cum a constatat Comisia în considerentul (1325) al deciziei în litigiu, amintit în ședință în prezenta cauză, tocmai în protecția vânzărilor de citalopram realizate de Lundbeck în spațiul geografic vizat de fiecare dintre acordurile în litigiu.

Astfel, după cum s‑a constatat mai sus, prin aceste acorduri, Lundbeck a eliminat riscul unei intrări a producătorilor de medicamente generice pe toate piețele relevante, stimulându‑i prin intermediul unor plăți să renunțe, în perioadele convenite, la eforturile lor în vederea pregătirii și a realizării unei intrări pe aceste piețe cu produsele lor ( 121 ). Prin urmare, prin acordurile în litigiu, Lundbeck a eliminat concurența potențială a producătorilor de medicamente generice referitoare la citalopram ( 122 ).

Or, astfel cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat în hotărârea atacată, faptul că un producător de medicamente generice nu dispune încă de AIP pentru produsul său într‑un anumit stat nu împiedică existența unei concurențe potențiale între acest producător și o companie farmaceutică bazată pe cercetare deja activă în zona geografică în discuție. În plus, Tribunalul a constatat că, în speță, nu numai că producătorii de medicamente generice își pregăteau de mai mult timp, în mod serios, intrarea pe piață, ci și că, în plus, aceștia fie dispuneau deja de AIP, fie au început demersuri pentru a obține AIP pe termen scurt sau mediu. Prin urmare, fiecare dintre întreprinderile de generice avea posibilități reale și concrete pentru a obține aceste AIP și pentru a avea astfel acces pe piața citalopramului în mai multe țări din SEE într‑un termen suficient de scurt pentru a exercita o presiune concurențială asupra Lundbeck ( 123 ).

În același mod, faptul că brevetul care protejează molecula de citalopram sau procedeele originale de fabricare a acestuia au fost încă în vigoare în Austria pe durata unei părți a perioadei acordurilor în discuție ( 124 ) nu a împiedicat existența unei concurențe potențiale în acest stat membru la acel moment. Astfel, o asemenea concurență potențială se poate exercita chiar înainte de expirarea unui brevet care protejează principiul activ al unui medicament original, întrucât producătorii de medicamente generice doresc să fie pregătiți să intre pe piață la momentul acestei expirări ( 125 ). Acest lucru este cu atât mai valabil într‑un caz precum cel din speță, în care acordurile au fost încheiate cu relativ puțin timp înainte de expirarea brevetului care protejează citalopramul în Austria și în care unii dintre producătorii de medicamente generice efectuaseră deja demersuri pentru a obține AIP în această țară la acel moment. De altfel, Alpharma a obținut această AIP în perioada în care era în vigoare acordul său cu Lundbeck. Prin urmare, producătorii de medicamente generice dispuneau, chiar în intervalul de timp în care brevetul care proteja molecula de citalopram sau procedeele sale de fabricație originale era încă în vigoare în Austria, în timp ce acordurile în litigiu fuseseră deja încheiate, de posibilități reale și concrete de a intra pe piața acestui stat membru într-un termen suficient de scurt pentru a exercita o presiune concurențială asupra Lundbeck ( 126 ).

În consecință, întrucât Lundbeck a eliminat această presiune concurențială prin intermediul acordurilor în litigiu pentru toate vânzările sale pe teritoriile și în perioadele vizate de acestea, toate aceste vânzări constituie de asemenea vânzări „care au legătură cu încălcarea” în sensul punctelor 6 și 13 din Orientările din 2006.

Astfel, după cum reiese din jurisprudența citată mai sus ( 127 ), pentru a putea lua în considerare vânzările în vederea calculării cuantumului amenzii aplicate unei întreprinderi, nu este determinant dacă s‑a dovedit că fiecare operațiune comercială contabilizată este în mod real rezultatul înțelegerii în discuție. Dimpotrivă, este suficient să se fi urmărit sau să se fi realizat denaturarea concurenței pe piața relevantă pe care au avut loc aceste operațiuni. Dacă aceasta este situația, calculul amenzii va include în principiu toate vânzările realizate pe aceasta ( 128 ).

Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă concurența efectivă sau, precum în speță, concurența potențială este cea care a fost eliminată pe o anumită piață. Astfel cum a constatat Tribunalul, dacă ar fi posibilă efectuarea unor plăți către concurenți pentru ca aceștia să înceteze sau să încetinească procesul de pregătire a intrării lor pe piață, concurența efectivă nu ar avea loc niciodată sau ar suferi întârzieri semnificative ( 129 ). Prin urmare, Comisia a afirmat în mod întemeiat în ședința din prezenta cauză că o poziție care constă în a susține că amenzile nu pot fi aplicate decât pentru perioada în care Comisia poate demonstra că este cert că concurența potențială s‑ar fi putut transforma în concurență efectivă trebuie respinsă.

Adoptarea unei asemenea poziții ar fi astfel total contrară efectului util al articolului 101 TFUE, întrucât ar avea drept consecință să permită întreprinderilor să elimine concurența potențială în deplină impunitate, pentru motivul că nu s‑ar fi dovedit că vânzările realizate pe piața vizată de această eliminare au fost afectate în mod real de încălcarea în discuție și pot, în consecință, să fie luate în considerare în vederea calculării cuantumului amenzii.

Acest lucru este cu atât mai adevărat în speță cu cât, astfel cum a menționat de asemenea în mod întemeiat Comisia în ședința din prezenta cauză, este imposibil să se știe dacă nu chiar acordurile în litigiu însele sunt cele care au stimulat producătorii de medicamente generice să se abțină de la realizarea mai rapidă a demersurilor necesare pentru obținerea unei AIP pentru produsele lor în statele vizate de aceste acorduri sau dacă nu alte demersuri ale Lundbeck sunt cele care au întârziat acordarea unor astfel de AIP ( 130 ).

În sfârșit, contrar susținerilor recurentelor, modalitățile de calcul al valorii vânzărilor realizate de Lundbeck reținute în vederea calculării cuantumului amenzilor în speță nu sunt nici incompatibile cu precedentele jurisprudențiale ale Tribunalului în cauzele E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia ( 131 ) și Telefónica/Comisia ( 132 ).

Astfel, recurentele arată, în primul rând, că Tribunalul nu a motivat suficient distincția pe care a stabilit‑o, la punctul 816 din hotărârea atacată, între prezenta cauză și cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, în care s‑a recunoscut că bariere legale sau factuale împiedicau existența oricărei concurențe pe o parte din perioada examinată ( 133 ).

Tribunalul a explicat, la punctul 816 din hotărârea atacată, că împrejurările cauzei E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia nu erau comparabile cu cele ale prezentei cauze, întrucât, în cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, ar fi fost imposibilă orice concurență, chiar în lipsa unui acord anticoncurențial având o durată parțială în toată perioada luată în considerare ca urmare a unei legislații naționale care crea o situație de monopol de fapt. În schimb, tot potrivit Tribunalului, în speță, recurentele nu au demonstrat că, în lipsa acordurilor în litigiu, concurența – chiar potențială – dintre ele și producătorii de medicamente generice ar fi fost imposibilă sau inexistentă.

Potrivit recurentelor, aceste constatări nu combat argumentul că producătorii de medicamente generice, la fel ca operatorii în discuție în cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, au fost împiedicați în fapt să concureze cu Lundbeck pe piețele statelor pentru care nu dispuneau de AIP. Acestea susțin că argumentul că pregătirea obținerii unei AIP ar ține deja de existența unei concurențe potențiale nu poate fi admis în această privință, întrucât, în cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, s‑ar fi considerat că nici posibilitatea de a pregăti intrarea pe piață nu demonstrează existența unei concurențe potențiale într‑o perioadă în care existența unui monopol împiedica încă operatorii în cauză să intre pe piața relevantă ( 134 ).

Or, astfel cum subliniază în esență Comisia, o situație în care o legislație sau o împrejurare de fapt împiedică orice concurență, chiar potențială, pe o piață nu este comparabilă cu o situație în care o piață este deschisă concurenței, chiar dacă operatorii care doresc să intre pe această piață trebuie să îndeplinească anumite condiții precum, de exemplu, aceea de a obține o AIP pentru produsele lor.

Cu alte cuvinte, în speță, nicio legislație sau împrejurare de fapt nu împiedica producătorii de medicamente generice să efectueze demersurile pentru a obține o AIP și să intre pe piețele relevante de îndată ce dispuneau de aceasta, în timp ce, în cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia, operatorii erau, independent de voința sau de demersurile lor, de drept sau de fapt împiedicați să intre pe piețele relevante atât timp cât persistau barierele legale sau factuale la intrarea pe aceste piețe. Prin urmare, Tribunalul a explicat corespunzător cerințelor legale și a considerat în mod întemeiat că lipsa unei AIP în speță nu echivala nicidecum cu o barieră la intrarea pe piață care excludea existența oricărei concurențe, chiar potențiale, precum barierele vizate în cauza E.ON Ruhrgas și E.ON/Comisia. Același lucru este valabil pentru situația din Austria, în care existența brevetului original, care era deja aproape de data expirării sale, nu a împiedicat existența unei concurențe potențiale între părți pentru motivele precizate mai sus ( 135 ).

În al doilea rând, împrejurările din prezenta cauză nu sunt comparabile nici cu cele din cauza Telefónica/Comisia, invocate de asemenea de recurente. Astfel, în această din urmă cauză, Tribunalul a considerat că nu s‑a stabilit că toate vânzările luate în considerare în vederea calculării cuantumului amenzii făceau parte din activități pentru care părțile la un acord erau concurenți potențiali, astfel încât acest aspect trebuia reexaminat de Comisie ( 136 ). În schimb, în speță, recurentele nu au repus în discuție constatările Tribunalului care stabilesc că Lundbeck și producătorii de medicamente generice erau concurenți potențiali pe toate piețele acoperite de domeniul de aplicare al acordurilor în litigiu ( 137 ).

În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul recurentelor potrivit căruia efectele unei încălcări pot, chiar și în cazul unei încălcări prin obiect, să fie relevante pentru calcularea cuantumului amenzilor ( 138 ), este suficient să se constate că, în temeiul punctului 22 din Orientările din 2006, Comisia nu ține seama de efectele, ci de punerea în aplicare sau nu a încălcării și că, în speță, recurentele nu contestă constatările Tribunalului potrivit cărora acordurile în litigiu au fost puse în aplicare ( 139 ).

În plus, în orice caz, nu s‑a demonstrat nicidecum că, în speță, acordurile în litigiu nu au avut efecte în perioadele în care producătorii de medicamente generice nu dispuneau încă de AIP pentru produsele lor. Or, acest lucru este cel puțin îndoielnic, în măsura în care s‑a stabilit că aceste acorduri au avut ca obiect tocmai eliminarea, în perioadele convenite, a concurenței potențiale dintre Lundbeck și producătorii de medicamente generice, aceștia din urmă fiind stimulați să renunțe la eforturile lor în vederea pregătirii intrării lor pe piață și, prin urmare, în vederea obținerii unei AIP ( 140 ).

Rezultă că primul aspect al celui de al șaselea motiv trebuie respins.

În conformitate cu punctul 19 și următoarele din Orientările din 2006, cuantumul de bază al amenzii este legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării, care se apreciază caz cu caz ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv.

Din cuprinsul punctului 72 din hotărârea atacată, precum și din considerentele deciziei în litigiu la care acesta face trimitere ( 141 ) reiese că, în speță, Comisia a calificat încălcările ca fiind „grave” din cauză că acestea presupuneau o excludere de pe piață, cota de piață ridicată deținută de Lundbeck în cazul produselor în discuție, sfera geografică foarte largă a acordurilor în litigiu și faptul că fuseseră puse în aplicare toate aceste acorduri. În cele din urmă, Comisia a stabilit proporția valorii vânzărilor care trebuia reținută în vederea calculării cuantumului amenzilor la 11 % în cazul încălcărilor a căror sferă era întregul SEE, și anume în cazul acordurilor încheiate cu Merck, cu Alpharma și cu Ranbaxy, și la 10 % în cazul încălcării constituite din acordurile încheiate cu Arrow, care acopereau numai Regatul Unit și Danemarca ( 142 ).

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, recurentele susțin că, întrucât a validat cotele de gravitate reținute astfel de Comisie, Tribunalul a săvârșit erori.

Înainte de a examina această argumentație, trebuie amintit că Tribunalul este singurul competent să controleze modalitatea în care Comisia a apreciat în fiecare caz concret gravitatea comportamentelor ilicite. În cadrul recursului, controlul Curții are ca obiect, pe de o parte, să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect din punct de vedere juridic toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității unui anumit comportament în lumina articolului 101 TFUE și a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și, pe de altă parte, să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale la toate argumentele invocate în susținerea cererii de anulare a amenzii sau de reducere a cuantumului acesteia ( 143 ).

În plus, atunci când se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs, Curtea nu are sarcina de a substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi. Astfel, Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat ( 144 ).

Or, în speță, reiese, pe de o parte, din cuprinsul punctelor 796-811 din hotărârea atacată că Tribunalul a luat în considerare în mod corect toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității încălcărilor în discuție, și anume natura restrângerilor concurenței prin obiect, sfera geografică largă și punerea în aplicare a acestor încălcări, precum și cota de piață importantă a Lundbeck, și că acesta a răspuns de asemenea în mod corespunzător la argumentele contrare invocate de recurente, aspect pe care acestea din urmă nu îl contestă de altfel.

Pe de altă parte, având în vedere elementele astfel luate în considerare, cotele de gravitate reținute în speță de Comisie și validate de Tribunal nu par deloc disproporționate, cu atât mai mult cu cât, astfel cum acesta a constatat în mod întemeiat la punctul 806 din hotărârea atacată, aceste cote de gravitate se situează mai degrabă spre limita inferioară a intervalului prevăzut la punctul 21 din Orientările din 2006.

Argumentele invocate de recurente în cadrul prezentului recurs nu sunt susceptibile să repună în discuție aceste considerații.

Astfel, recurentele arată, pe de o parte, că, întrucât a validat cotele de gravitate stabilite de Comisie, Tribunalul a omis să țină seama în mod corect de sfera geografică a încălcărilor în discuție, deoarece aceasta ar fi fost limitată ca urmare a faptului că o parte din piețele statelor membre ale SEE ar fi fost în realitate închisă producătorilor de medicamente generice pe durata acordurilor în litigiu. Or, din examinarea primului aspect al prezentului motiv reiese că această argumentație se bazează pe premise eronate ( 145 ).

Pe de altă parte, recurentele susțin că ar fi trebuit să fie reținută o cotă de gravitate sensibil mai mică din cauza faptului că încălcările în discuție nu ar fi corespuns definiției „înțelegerilor”. Or, din considerațiile efectuate mai sus reiese că aceste încălcări au constat în acorduri având ca obiect plata concurenților pentru a rămâne în afara pieței și că Lundbeck nu putea să ignore caracterul anticoncurențial al unui asemenea demers ( 146 ). Prin urmare, independent de ceea ce înțeleg recurentele prin „definiția înțelegerii”, nu vedem de ce ar fi trebuit să fie stabilită o cotă de gravitate mai mică pentru acest tip de comportament.

Din aceste considerații rezultă că al doilea aspect al celui de al șaselea motiv trebuie de asemenea să fie respins, precum și, în consecință, acest motiv în întregime.

Având în vedere că niciunul dintre argumentele invocate de recurente nu poate fi admis, recursul trebuie respins în întregime.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Mai întâi, în temeiul articolului 138 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată; în cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Curtea decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat acest lucru, iar recurentele au căzut în pretenții, acestea din urmă trebuie să fie obligate să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie. Acestea trebuie să suporte în solidar cheltuielile de judecată, întrucât au introdus împreună recursul.

În continuare, în conformitate cu articolul 184 alineatul (4) din Regulamentul său de procedură, Curtea poate decide ca un intervenient în primă instanță care a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât EFPIA a participat la fazele scrisă și orală ale prezentei proceduri de recurs, se impune, așadar, ca aceasta să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată.

În sfârșit, din dispozițiile coroborate ale articolului 140 alineatul (1) și ale articolului 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură rezultă că statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, trebuie să se decidă că Regatul Unit suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pe baza considerațiilor care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1. Respinge recursul. 2. H. Lundbeck A/S și Lundbeck Ltd suportă în solidar propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană. 3. European Federation of Pharmaceutical Industries and Associations și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 4 iunie 2020 ( 1 )

Cuprins